"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

vineri, 12 octombrie 2012

Părerea domnului Mungiu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Experienţe triste şi repetate m-au determinat să reduc semnificativ creditul acordat realizărilor cinematografiei româneşti. Cel puţin în perioada post-decembristă... Nu sunt critic de film şi nici nu vreau, dar consider că doza de bun simţ care mai sălăşluieşte în mine îmi permite să fac o evaluare corectă a acestor opuri, dacă ne limităm doar la acest aspect şi nu luăm în considerare numărul spectatorilor...
Că unele au fost premiate pe plan naţional sau internaţional m-a lăsat rece atât timp cât toate au excelat în prezentarea cât mai detaliată şi catastrofică a tuturor murdăriilor româneşti. Am avut permanent impresia că există un concurs între regizorii şi producătorii români de genul „Cine prezintă cât mai detaliat cele mai grozave murdării ale societăţii”.
Indiferent că era vorba de un film psihologic, poliţist sau comedie, acestea trebuiau, în mod obligatoriu, să fie grefate pe cele mai mari murdării ale societăţii. Şi cred că nu sunt departe de adevăr dacă estimez că acest lucru s-a datorat unor complexe ale intelectualilor români provocate de dorinţa de a se bate în piept cu libertatea lor câştigată, cu complexul de a arăta că noi suntem mai catolici decât Papa şi astfel, cineva de va da un calificativ pozitiv... Ai văzut într-un film american o stradă murdară? Asta nu-i nimic, zic iluştri noştri compatrioţi, stai să vezi în filmul meu străzi murdare!
Aud recent că filmul După dealuri al domnului Mungiu a căpătat un premiu internaţional. Nu am nicio îndoială că premiul este unul meritat, deşi am înţeles că acţiunea filmului este grefată pe cadrul, tradiţional de acum, al mizeriilor româneşti, filmul pornind de la un caz petrecut într-o mănăstire.
Cum a prezentat domnul Mungiu cazul ţine de atributele artistice şi de creator ale oricărui regizor. Este un punct de vedere artistic, o părere personală, o descriere subiectivă şi personală prin care un artist încearcă să-şi transpună o părere sau o idee. Este dreptul inalienabil al oricărui artist şi nu mai are rost să pomenim aici de binefacerile aduse culturii de către ideile personale ale artiştilor.
Ca urmare a faptului că acţiunea filmului este legată de mediul bisericesc, un protopop, pe numele lui Vasile Pârcălabu, emite o serie de consideraţii, mai mult sau mai puţin personale. Părintele protopop a emis respectivele consideraţii pornind de la ideea banal-democratică a dreptului la opinie pentru orice cetăţean.
Ei bine, iată că aceste păreri au stârnit reacţia vehementă a marelui premiat Mungiu, care îl ameninţă cu vorbele ...Sper că opinia exprimată la cald de domnul protopop de Vaslui nu reprezintă decât punctul domniei sale de vedere...
E bine că domnul Mungiu speră, pentru că şi eu sper şi toţi sperăm ca dânsul să ne dea dovada adevăratului spirit democratic care învăluie intelectualitatea românească, permiţând şi altora, indiferent că este vorba de o persoană sau un grup, să aibă o părere diferită de cea a dânsului, dânsul nefiind păstrătorul adevărului suprem. Opinie la fel de publică.
Altfel, rămân la părerea pe care o exprimam la începutul postării...
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!