joi, 31 octombrie 2013

Începutul sfârşitului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată, am trecut de luna octombrie, lună în care, în 2009 lansam acest blog. Asta înseamnă că blogul are patru ani şi a intrat pe cel de-al cincilea.
Îmi amintesc cum, în serile lui octombrie 2009 stăteam cu soţia în faţa monitorului şi urmăream cifrele diferitelor motoare de contorizare pe care le introdusesem pe blog. Ia, fii atentă, azi a fost citit de trei persoane! sau Ai văzut, l-a citit cineva din Germania! erau exclamaţiile noastre entuziaste.
Astăzi blogul a fost citit de românii din peste 98 de ţări, a ajuns la 179.000 de vizualizări şi are peste 150 de cititori zilnic din toată lumea, cifre care, pentru mine sunt uriaşe. Fără pornografie, fără bârfe despre “vedete”, fără jocuri sau filme. Doar pe baza articolelor scrise de mine. Acum blogul apare atât pe platforma blogspot.com, cât şi pe wordpress.com. Dar entuziasmul nu mai este acelaşi...
Timp de patru ani, în fiecare zi lucrătoare, chiar şi în concedii, am avut grija apariţiei a cel puţin unui articol. Iar, pentru perioade bune de timp, chiar şi în zilele de sfârşit de săptămână. Mânat de entuziasmul pioneratului, am instalat tot felul de aplicaţii de contorizare de pe tot felul de portaluri. Pe unele am ajuns să ocup chiar locuri fruntaşe. Dar am renunţat la aceste înscrieri şi clasamente când am început să constat unele ciudăţenii. Aveam parteneri de blogăreală care publicau articole din an în paşte, dar aveau un punctaj mai bun ca al meu, care publicam zilnic. Dovada cea mai bună a aberaţiilor enunţate de aceste statistici, care mai de care mai pompoase, am putut-o vedea pe varianta wordpress a blogului, unde i s-a atribuit o valoare de peste 32 miliarde de dolari! Şi asta nu de către orice portal făcut pe genunchi. Aveam colegi de blogăreală care, efectiv, nu erau citiţi, dar punctajul lor era mai bun. Mi s-a răspuns că ponderea mare o au legăturile cu ceilalţi blogeri. Cum adică? Un bloger scrie articole doar pentru alţi blogeri? Dar pentru cititori cine scrie? Este posibil să-şi crească numărul cititorilor şi al paginilor citite de la o zi la alta, dar punctajele să scadă în clasamente pentru că nu ai legături cu alţi blogeri? Nu accept absurdidăţile nici măcar în forma lor diluată. Aşa că am retras blogul de pe acele portaluri.
Dar a mai existat un fenomen. Aveam parteneri de blogăreală care scriau într-o zi Azi mă voi uita la meci, atât, ăsta era articolul de fond. Dar care îi aducea zeci şi zeci de comentarii. Iar eu munceam cu zilele la un articol pe care îl consideram tematic, dar care nu aducea niciun comentariu. Aveam parteneri de blogăreală care primeau zeci de comentarii pentru un articol doar de la colegii de birou. Eu nu mă pot lăuda nici măcar cu un comentariu, deşi am colegi care au mărturisit că-l citesc... Şi să nu credeţi că este aşa de uşor să publici un articol. În primul rând, trebuie să-ţi vină ideea. În al doilea rând, după ce l-ai scris trebuie şă-l editezi şi să-i verifici corectitudinea gramaticală. După care vine chinul pozelor pentru că formatul recunoscut de blogspot nu merge şi pe wordpress, un editor aruncă pozele cine ştie unde pe pagină, iar tu trebuie să le readuci în poziţia dorită, un altul îţi aranjaeză pozele cum vrei, dar o face în detrimentul textului şi tot aşa... până iese articolul în forma şi conţinutul dorite, cu care speri că vei trezi o reacţie din partea cititorilor. Şi să nu uităm, toate astea cer timp, mult timp pe care îl obţii sacrificând alte activităţi. În concediu, după ce reveneam la hotel, pe când toată lumea sforăia, eu stăteam să scriu impresiile zilei. Laptop-ul îmi era nelipsit chiar şi pe plajă. Dar, indiferent ce am scris, indiferent cât am scris, cititorii au venit, au citit şi au plecat. Fără să lase nici măcar un comentariu.
Pentru că, dragii mei, acesta e motivul lipsei mele de entuziasm: lipsa comentariilor. Am stat să mă întreb, oare eu spun numai axiome, oare vorbele mele sunt adevărul absolut? Exclus să cred aşa ceva despre mine pentru că, în acest caz, ar trebui să merg la medic! Atunci de ce nu sunt comentat, de ce nu mi se relevă măcar greşelile de ortografie? Am abordat cele mai felurite şi delicate subiecte, dar reacţia cititorilor a fost la fel de absentă. Poţi citi un articol despre religie şi să nu ai nimic de spus? Poţi citi un articol pe care îl clasifici ca „excepţional” fără să scrii măcar un cuvânt despre el? Iată că, citind blogul meu, vezi că se poate. Am introdus pagina cu muzică grecească în speranţa popularizării acestei forme de cultură atât de apreciată nu numai în Grecia. Motoarele de căutare îmi comunică faptul că acest lucru a făcut ca blogul să fie citit şi în Grecia de peste 200 de cititori. Ei bine, nici măcar textele traduse de mine din/în greceşte nu au suferit comentarii. Chiar ştiu atât de bine această limbă? Chiar nu am făcut nici măcar o greşeală de traducere sau de ortografie, având o vedere o limbă şi o scriere atât de deosebite? Peste poate!
Am făcut o medie (părerea mea despre statistici sper că deja o cunoaşteţi) aşa, de dragul cifrelor, şi mi-a reieşit o medie de peste 124 de vizualizări ale fiecărui articol. Presupunând că cititorii nu vor să le înveţe pe de rost şi le accesează doar câte o dată fiecare, ar însemna un număr de peste 124 de cititori pentru fiecare articol. Este posibil ca din cei peste 124 de cititori ai unui articol, cititori răspândiţi aproape pe tot globul, niciunul să nu aibă nimic de spus? Nici de bine şi nici de rău? Din 124 de oameni? Comentariile însumează un număr de 1.285, adică 0,89 comentarii pentru un articol. Nici măcar o medie de un comentariu pe articol?
Drept pentru care am decis. Voi mai scrie când voi mai putea şi voi mai publica când voi mai vrea. O perioadă voi mai publica “bancul zilei”, o perioadă ceva mai mare voi mai publica muzică grecească, iar articole aşa după cum spuneam mai sus. Cui i-au plăcut articolele de până acum, le poate revedea în arhivă. Cui nu, nu.
Să auzim de bine!

miercuri, 30 octombrie 2013

De vorbă cu clienţii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În decursul timpului v-am oferit diverse sortimente de conversaţii purtate de cei aflaţi în spatele unui ghişeu cu cei aflaţi în faţa ghişeului. Iată acum, în completare, câteva conversaţii purtate între lucrătorii de la biroul de informaţii service şi clienţii lor:
Clientul: Trebuie să-mi reparaţi computerul. Am urgentă nevoie să tipăresc un document, dar computerul nu boot-ează cum trebuie.
Tehnicianul: Ce spune?
Clientul: Ceva despre o eroare şi un disc din afara sistemului.
Tehnicianul: Uită-te la aparat. Are un floppy în el?
Clientul: Nu, dar e o etichetă care spune că e un Intel în interior.

Tehnicianul: Doar sunaţi-ne dacă apare vreo problemă. Avem deschis 24 de ore.
Clientul: Este timpul Zonei estice?

Tehnicianul: O.K., acum faceţi clic pe butonul mouse-ului din stânga.
Clientul: (tăcere) Dar eu am doar un mouse.

Clientul: Acum ce fac?
Tehnicianul: Ce indicaţie e scrisă pe ecran?
Clientul: Îmi cere să 'Introduceţi numele dvs. de familie.'
Tehnicianul: O.K., atunci scrieţi numele dvs. de famile.
Clientul: Cum se scrie asta?
Acum, dacă ne-am lămurit cum stăm cu întrebările în domeniul informatic, haideţi să vedem cum stăm cu anunţurile în domeniul aviatic.
După aterizare: "Vă mulţumim că aţi zburat cu Delta Business Express. Sperăm că vă place să ne daţi banii tot atât cât ne place nouă să vă plimbăm."
"În eventualitatea pierderii bruşte a presiunii din cabină, măştile de aer vor cădea din tavan. Încetaţi să ţipaţi, apucaţi masca şi puneţi-o pe faţă. Dacă aveţi cu dvs. un copil mic, asiguraţi-l pe el mai întâi. Dacă aveţi cu dvs. mai mulţi copii mici… alegeţi-vă favoritul."
"Vremea la destinaţie este de 50 de grade cu ceva nori sparţi, dar vom încerca să o reglăm înainte de a ajunge. Mulţumim şi nu uitaţi, nimeni nu vă iubeşte pe dvs. sau banii dvs. mai mult decât Southwest Airlines."
"Fotoliile pot fi folosite pentru plutit, iar în caz de amerizare, vă rugăm să vâsliţi la ţărm şi să le luaţi împreună cu complimentele noastre."
"Cum aţi ieşit din avion, asiguraţi-vă că aţi luat tot ce vă aparţine. Tot ce rămâne va fi distribuit egal între membrii echipajului. Vă rugăm nu lăsaţi copii sau neveste."
"Ne-ar plăcea, tipilor, să vă mulţumim că aţi zburat cu noi azi. Iar data viitoare când veţi fi grăbiţi să spargeţi norii printr-un tub de metal presurizat, sperăm să vă gândiţi la noi."
Să auzim de bine!

marți, 29 octombrie 2013

Noi vorbe de duh

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată, astăzi, o nouă dovadă că duhul prostiei nu numai că este nepieritor, dar este şi omniprezent.
Pe această temă am mai publicat articole, aşa că cel de azi vine să le completeze într-un mod, sper eu, fericit.
Echipa s-a mişcat încet, dar repede.
-- Casey Stengel, jucător de baseball, managerul Mets
Cuvântul "geniu" nu este aplicabil în football. Un geniu este un tip ca Norman Einstein.
-- Joe Theisman, analist de NFL football şi sport
Fără cenzură, lucrurile pot deveni teribil de confuze în mintea publicului.
-- Generalul William Westmoreland
Nu mai este o mahala murdară. Nu am mai auzit de vreun cubanez împuşcat de mult timp.
-- Un vecin din mahalaua Wrigley, Chicago, IL.
Imaginaţia la scris e minunată. Poţi schimba aproape orice.
-- Ivana Trump, după ce şi-a scris prima nuvelă
Traficul este infernal în acest moment, aşa că dacă vreţi să plecaţi acum, trebuie să o faceţi cu câteva minute mai devreme.
-- Raport de trafic
Asigură-te că ai pus câţiva din neutronii ăia pe ea.
-- Mike Smith, prinzător la baseball, comandând o salată la restaurant
Aceşi oameni nu mi-au văzut ultima faţă. Dacă merg în jos, o fac mergând în sus.
-- Chuck Person, jucător de NBA Basketball
Să auzim de bine!

luni, 28 octombrie 2013

Rele care fac mai mult bine

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
''RELE'' care fac o grămadă de bine..."
“Orice lucru bun în viaţă e imoral, ilegal ori îngraşă!"
Aşa ne învăţa tradiţia până acum. Oamenii de ştiinţă vin şi adaugă: tot răul spre bine, ceea ce nu e rău, în opinia mea... Dacă mănânci ciocolată, iei câteva kilograme, însă poţi evita apariţia cancerului... Dacă bei vin, ai şanse să scapi de Alzheimer. Iar dacă bei destul, nici nu mai ştii când ai scăpat...
Site-ul LiveScience.com (http://livescience.com/) a realizat un top al "relelor" care fac bine!
Pe primul loc - sexul.
În afară de rolul pe care îl are în perpetuarea speciei, sexul reduce stress-ul, scade colesterolul şi îmbunătăţeşte circulaţia sângelui. Deci, cine practică sex suficient, poate mânca ciocolată pe săturate...
Pe locul 2 - ciocolata.
Ciocolata are beneficiile ei: conţine antioxidanţi care previn anumite tipuri de cancer. Anumite substanţe pot chiar să prevină demenţa. Consumaţi ciocolata cu cel mai mare conţinut de cacao. Cea care are prea mult zahăr, face mai mult rău decât bine. Deci, cine nu face mult sex şi nici nu mâncă suficientă ciocolată, riscă demenţa...
Pe locul 3 - vinul roşu.
Este un ingredient esenţial pentru a ne menţine în formă. Ajută la prevenirea cancerului şi la protejarea arterelor. Unele studii arată însă că există un antioxidant care se găseşte în strugurii roşii din care se face vinul, numit resveratrol. Acesta îmbunătăţeşte anduranţa muşchilor, reduce afecţiunile gingiilor şi apariţia bolii Alzheimer. Dar pătează feţele de masă pe care, apoi, nu le poţi spăla dacă nu ai îmbunătăţită anduranţa muşchilor...
Pe locul 4 - marijuana.
Este acum, considerată o formă de a stopa pierderile de memorie - mai precis, anumite tipuri de memorie şi numai pe termen lung, în general considerându-se că pe termen scurt afectează în mod negativ memoria. Studiile recente făcute pe cobai arată că substanţele care se găsesc în acest drog împiedică acumularea proteinelor în creier, una dintre principalele cauze ale acestei afecţiuni. Aveţi de gând să începeţi tratamentul? Totuşi, ar fi bine să aşteptaţi până se experimentează şi pe oameni...
Pe locul 5 - viermii.
Deşi sunt scârboşi, vă pot salva viaţa. Aceste larve sunt cea mai nouă minune curativă. Puşi pe rănile grave, viermii mănâncă bacteriile şi ţesutul mort, prevenind infecţia şi ajutând la vindecarea rănii. De fapt, dacă ne gândim, viermii mănâncă tot ţesutul unui mort...
Pe locul 6 - lumina soarelui.
Ultravioletele sunt benefice, iar lumina soarelui, chiar şi indirect, ridică moralul. Un pic de soare îi poate ajuta pe cei care lucrează în birouri să se mai dezmorţească. Pe plajă, la soare, se poate observa cel mai bine ridicarea moralului...
Pe locul 7 - LSD-ul (substanţa halucinogenă).
Cercetătorii au descoperit că, în cazul alcoolicilor, mici doze de LSD îi ajută să renunţe la pahar definitiv. Iar doze mai mari îi ajută ca să renunţe la toate...
Pe locul 8 - cafeaua.
Multe studii susţin că este o sursă de antioxidanţi şi scade riscul de diabet. Ceva din boabele ei scade incidenţa cirozei şi a bolilor pancreasului. Dar devii prea agitat şi atunci, ai nevoie de mult sex ca să scapi de stress...
Pe locul 9 - furia.
Izbucnirile sunt bune pentru sănătate.
Dacă te abţii, rişti să devii speriat, nervos şi scârbit. Totuşi, mânia este bună doar în cantitate moderată. Dacă durează prea mult, rişti să îţi crească tensiunea, să ai insomnii şi să ai probleme cu plămânii. Şi cu Poliţia...
Pe locul 10 - berea.
S-a descoperit de curând că un consum moderat de bere poate îmbunătăţi funcţiile sistemului cardiovascular, în timp ce hameiul are un puternic efect antioxidant. Să te ţii viaţă, după ce adaugi şi o circulaţie îmbunătăţită datorită sexului...
Concluzii: Nu încercaţi astea acasă!
Să auzim de bine!

vineri, 25 octombrie 2013

Istoria medicinei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
2000 i.Hr. - Ia şi mănâncă rădăcina asta.
1000 d.Hr. - Rădăcina asta e păgână, mai bine spune rugăciunea asta.
1850 d.Hr. - Rugăciunea asta e superstiţie, mai bine bea poţiunea asta.
1940 d.Hr. - Poţiunea asta e făcută din untură de şarpe, mai bine ia pastila asta.
1985 d.Hr. - Pastila asta nu e eficientă, mai bine ia antibioticul ăsta.
2000 d.Hr. - Antibioticul ăsta e artificial. Ia şi mănâncă rădacina asta.
Să auzim de bine!

joi, 24 octombrie 2013

Poveste fără sfârşit

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am fost educaţi în spiritul schimbării, în spiritul motivaţiei pe care aceasta o oferă progresului. Ne dorim schimbarea pentru a merge înainte, dar şi pentru a merge în alte direcţii. Ne dorim schimbarea pentru a evada din rutină, dar o dorim şi ca parte integrantă a stabilităţii noastre. Ne dorim schimbarea din dorinţe pur materiale şi lumeşti fără a ne gândi la utilitatea acesteia în zbuciumul sufletelor noastre. Povestea de azi prezintă o aventură adolescentină a unui elev de clasa a X-a, benignă, dar care pune în altă lumină binele schimbării. Este minciuna parte a liniştii noastre sau adevărul este cel care ne dezorientează?
Începutul
Este primăvară, căldura a început să se facă simţită, iar lui Barbu îi vine tot mai greu să intre în clasă. Ajuns la banca lui îşi trânteşte geanta la nimereală şi se aşează plictisit în bancă. Profesorul întârzie, colegii devin tot mai agitaţi, iar el tot mai plictisit. Stă cu mâna la falcă şi se zgâieşte la tăblia băncii minute fără rost şi fără număr. Dar suficiente ca să observe că cineva mâzgălise pa tăblie în englezeşte întrebarea clasică „Ce mai faci?”
Ştia că există două serii de elevi, una dimineaţa şi o alta după-amiaza, aşa că originile autorului nu-i sunt necunoscute, dat fiind faptul că ocupă banca asta de o jumătate de an. Mai mult ca să se afle în treabă, mâzgăleşte şi el, tot în engleză, „Mulţumesc sunt bine!”
Apogeul
A trecut o zi, a trecut o noapte şi este iarăşi prezent în bancă. În timp ce îşi extrage un caiet din geantă, observă o continuare scrisă sub cele două măzgălituri „Mă bucur”. Lucrurile devin interesante, dar nu suficient ca să-i capteze atenţia integral. Şi aşa trece o zi. Şi încă una. Două zile care, nu pentru el, au însemnat un proces de evaluare şi decizie.
În a treia zi, mâzgăleala pe care îşi propusese să o şteargă cu prima ocazie este completată cu o săgeată care indica un loc aflat sub tăblia băncii, acolo unde ea se întâlneşte cu peretele vertical ce o împarte în două. Pipăie, se apleacă, se uită mai atent, pipăie iar şi îşi dă seama că acolo, în acea îmbinare, a fost înfiptă o bucată de hârtie îndoită. Un bilet! Îl scoate nerăbdător, îl despătureşte şi îl citeşte.
Biletul cuprindea câteva rânduri, scrise cu o scriitură îngrijită cu litere rotunjite. În câteva rânduri, autoarea îi făcea cunoscut că este elevă în seria de după-amiază, că ea a făcut mâzgăliturile iniţiale şi îi propunea să deschidă o corespondenţă pe acestă cale aventuroasă.
A rupt imediat o foaie de la sfârşitul unui caiet şi i-a răspuns că da, este de acord, şi-a declinat numele şi i l-a cerut pe al ei. După care, cu o grijă şi emoţie nemaiîntâlnite până atunci, l-a împăturit şi l-a îndesat în acelaşi loc. Restul zilei şi noaptea au trecut foarte greu. Îl măcina curiozitatea răspunsului, a continuării. A doua zi, cum a intrat în clasă, s-a repezit la bancă aidoma unui prunc spre sânul mamei. Simţea că de acolo îi vin fiori noi, emoţii noi, griji noi.
Zilnic procedura se repeta fără a i se părea monotonă sau inutilă. Venea, scotea biletul, îl citea, scria răspunsul, punea biletul la loc şi aştepta. Atât de urâta aşteptare devenise dulce plăcere. Îşi scriau despre cărţile citite şi părerile formate, îşi scriau despre visele de viitor şi nemulţumirile prezente, bârfeau profesori sau comentau filme. Planuri de construcţii utopice – el dorea să devină arhitect – sau metode de tratament miraculoase – ea dorea să devină medic – umpleau paginile biletelor. Îşi cunoşteau doar prenumele şi le era de ajuns. Nu dorea să ştie mai mult, nu dorea să nştie nici măcar cum arată ea. Se formase o punte sufletească dincolo de limitele realului. Fără a avea nici măcar o aluzie erotică, biletele ne erau surse de dulci şi adânci plăceri. Cele câteva rânduri scrise la începutul corespondenţei lor deveniseră pagini întregi. După câteva săptămâni de corespondenţă anonimă şi secretă, Barbu le-a mărturisit aventura şi celorlalţi patru colegi din gaşcă, mărturisire pe care nu a ţinut-o ascunsă faţă de corespondenta misterioasă. Astfel că, după alte încă trei zile, toţi cinci aveau câte o corespondentă în clasa de după-amiază, lucru care le ocupa atenţia pe tot parcursul orelor. Deveniseră cei mai liniştiţi elevi la ore, nu din drag de învăţătură, ci procupaţi de scrierea corespondenţei pentru a doua zi. Dar Barbu era eroul principal şi relaţia lui model pentru ceilalţi.
Moartea
Anul şcolar se apropia de sfârşit, se încheia încă un ciclu, urma să treacă în clasa a XI-a, dar nu astea erau primejdiile, ci vacanţa. Atât de dorita vacanţă devenise de nedorit. Îi era frică de lungile luni de vară, de depărtarea indusă între ei, de pierderea acestei corespondenţe. Aşa că, ros de cele mai grave griji, i-a solicitat o întâlnire. Fără să urmărească ceva anume, doar pentru faptul că îşi scriau de aproape o jumătate de an şi nu se cunoaşteau personal. Fata a acceptat cu oarecare greutate, intuiţia ei feminină o avertiza că ceva nu este sau nu va fi bine, fiind nevoie de câteva insistenţe din partea lui Barbu. Într-un final a acceptat, locul întâlnirii fiind, oh, sfântă naivitate adolescentină! chiar poarta liceului, într-o sâmbătă. S-au întâlnit la ora stabilită, ea şatenă, cu părul prins într-o coadă lungă, potrivită ca statură şi oarecum timidă, el înalt, cu o freză prodigioasă, sportivul clasei şi cu mult aplomb. După câţiva paşi făcuţi împreună el a întrebat-o cum de l-a recunoscut aşa de repede din moment ce nu îşi comunicaseră semnalmentele. Atunci ea, cu glas mic, i-a mărturisit că în primele zile de după începerea corespondenţei lor a pândit la uşa clasei ieşirea seriei de dimineaţă şi a văzut cine e locatarul băncii. Şi tu ai ştiut tot timpul cine sunt? a mai întrebat-o el. Da, a răspuns ea cu ochii umezi, căutându-i privirea.
Au mai mers câţiva paşi şi s-au despărţit. A doua zi Barbu a intrat în clasă, s-a uitat după o bancă liberă şi s-a aşezat în noua bancă. Nu s-au mai văzut, nu au mai corespondat şi totul a fost acoperit de pâcla uitării.
Epilog
Barbu şi-a realizat visele, dar păstrează şi acum bileţelele ei. Nu dintr-un romantism desuet, ci pentru a-şi dovedi atunci când amintirile îi vor ocupa viaţa, că totul a fost cât se poate de real.

miercuri, 23 octombrie 2013

Pioletul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem în cabana Babele. Ce o face remarcată în ochii noştri nu este poziţia ei geografică şi nici renumele ei, ci faptul că e proaspăt zugrăvită. Pe drum, instructorul ne-a avertizat din şapte în şapte minute:
- Fiţi atenţi! Cabana e proaspăt zugrăvită şi cabanierul nu acceptă să vadă nici măcar urma unei amprente pe pereţii cei curaţi! Mi s-a mai spus din surse autorizate că nu suportă ghizii veniţi la instruire şi au fost semnalate cazuri când a mâncat unul întreg la o masă doar pentru că a suflat spre zugrăveala proaspătă.
Vorbele acestea, precum şi muşchii evidenţi ai cabanierului pe care îi cunoşteam din excursiile anterioare ne fac să fim foarte atenţi la manevrele efectuate prin camere sau pe holuri. Suntem conştienţi că doar cei care doresc să-şi încheie socotelile cu lumea asta îndrăznesc să păteze sau să zgârie cât de puţin vreun perete. Într-o atare situaţie nu ne-ar fi ajutat nici măcar prietenia dintre instructorul nostru şi cabanier. Cabana este la dispoziţia noastră timp de o săptămână, adică perioada cât facem instructajul anual al ghizilor montani. Au trecut trei zile de furişat pe holuri la cel puţin cincisprezece centimetri de perete. Una din farsele cele mai gustate este să te apropii de un coleg pe la spate şi, luându-l pe nepregătite, să-l împingi uşor spre un perete. Nu poţi să nu te amuzi de urletele lui asemenea cu cele ale bieţilor eretici arşi pe rug de Inchiziţie...
Suntem adunaţi iar în sala mare de mese, unde ni se face instructajul asigurării cu pioletul. Noi pe scaune, iar instructorul în faţă, în dreptul tablei. După explicaţiile teoretice, omul ia un piolet în mâini şi începe să ne explice competent:
- Uitaţi-vă la mine, aşa leg cordelina (şi ne arată), aşa o asigur (şi ne arată), aşa prind pioletul (şi ne arată cum îl prinde cu ambele mâini), iar aşa îl înfig în stâncă.
După care ridică pioletul deasupra capului şi zbang! îl înfige în tavanul jos al cabanei. Pentru noi, şocul e atât de puternic încât ne uităm unii la alţii şi începem să râdem ca proştii. Desigur că urmăream un film pe video, nu putea fi adevărat. Formidabil ce filme fac americanii ăştia! După câteva secunde necesare extragerii pioletului, instructorul îl apucă din nou cu toată nădejdea şi ne anunţă:
- Nu, nu aşa, am greşit. Uite aşa! şi zbang! îl înfige încă odată în tavan, de data asta mult mai adânc, aproape de prima gaură.
Una din colege îşi duce mâna la frunte şi alunecă uşor de pe scaun. Era ceva peste puterile ei.
- Îmi este rău, zice Georgică. Daţi-mi o pungă.
Mă uit la ceas cu ultimele puteri. Au trecut mai bine de două minute de când nimeni nu mai respiră. Atras de zgomotele care s-au reverberat în toată cabana, în pragul bucătăriei apare cabanierul, cu un şorţ alb la brâu şi un cuţitoi cât un paloş în mâna dreaptă.
- Eu nu suport să văd sânge, sughite Mihai. Şi se întoarce cu ochii închişi.
- Ce faceţi, frate, aici, tună cabanierul.
- Lecţii, ce dracu’ să facem. Le arăt asigurarea în piolet, continuă instructorul punctând cu arătătorul cele două găuri din tavan.
- Aaa, răspunde liniştit brusc muntele de om. Am crezut că faceţi cine ştie ce năzbâtii... Să nu uit să chem mâine zugravii, îşi spune în barbă dus de gânduri şi iese.
Să auzim de bine!

marți, 22 octombrie 2013

Aventuri în Deltă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Anul acesta am decis să ne petrecem o parte din concediul de odihnă în Delta Dunării. Mai precis, la Mila 23. Ca un bun organizator ce sunt, anterior plecării caut şi strâng orice informaţie care consider că ar putea să-mi fie utilă în viitorul apropiat. Una din ele este cea referitoare la consumul de vodkă pe cap de locuitor. Observ cu o oarecare surprindere că nu sunt diferenţe notabile între valorile defalcate pe sexe. Altfel spus, se pare că oamenii beau de rup cot la cot, ceea ce mi se pare un pas deosebit de reuşit privind emanciparea femeii pe plan local. Ca o consecinţă a acestei analize, mă aprovizionez cu un număr de cinci sticle mari de vodkă, proporţional cu numărul zilelor pe care le vom petrece în mijlocul lor. Nu mergem la nimereală, avem o recomandare de la nişte prieteni, aşa că nu cazarea este problema noastră. Drumul a fost destul de lung şi de dificil, cel puţin dacă ne gândim că a trebuit să lăsăm maşina în Tulcea şi să ne continuăm drumul cu un vapor. Dar, toate au un sfârşit şi aşa s-a întâmplat şi cu drumul nostru. Întrebând din om în om, ajungem, mai pe jos, mai în căruţă la familia de destinaţie. Suntem primiţi deosebit de prietenos şi ne dăm seama că ne simţim bine după doar cinci minute. Pentru că am ajuns oarecum târziu, nu suntem ţinuţi mult de vorbă, ci hrăniţi bine şi trimişi urgent la culcare. Nu înainte de a-i înmâna gazdei cele cinci sticle de vodkă, într-o atmosferă cât mai festivă, deşi cu gândul că le-am răspuns cu un un rău la binele făcut şi că trei sticle le-ar fi de ajuns chiar pentru consum excesiv, în toate cele cinci zile. Ne culcăm oarecum apăsaţi de vina de a-i vedea pe aceşti bravi oameni beţi morţi timp de cinci zile, numai şi numai din cauza noastră. A doua zi ne sculăm ceva mai matinal decât ne-am fi dorit şi, după micul dejun, surprind gazda apucându-se de preparat o ciorbă de peşte. Îmi ofer serviciile şi gazda (soţul ei era plecat de la ora patru dimineaţă la pescuit) amabilă, îmi înmânează o găleată cu care să merg în fundul curţii să aduc apa în care urma să fiarbă peştele. Dau fuga şi descopăr că există o coincidenţă topografică între malul Dunării şi capătul grădinii. Nedumerit, mă întorc şi cer precizări privind coordonatele fântânii. Aproape de leşin din cauza râsului, gazdă mă dumireşte că va trebui să aduc apa chiar din Dunărea cea frumos curgătoare, ca să zic aşa. Dotat cu un sistem nervos puternic şi cu o fire optimistă, mă consolez cu gândul că apa va fi fiartă până îi va lua naiba pe toţi microbii culeşi de prin canalele din Belgrad sau Wiena. Aceste lucruri fiind lămurite, ne exprimăm dorinţa unei scurte plimbări cu barca. Binevoitoare, gazda ne roagă să aşteptăm câteva minute pentru că îl va chema pe cel mai tare vâslaş din localitate. Copleşiţi de o asemenea cinste, aşteptăm apariţia unui măgădan numai muşchi, cu palmele cât cazmaua. Se pare că surprizele nu ne ocolesc. Apare un băieţel (că altfel nu îi pot spune) care, cu un aer foarte hotărât şi bărbătos, ne invită în lotca din dotare. Pune mâna pe vâsle fără pic de ruşine şi, până să apuc să-mi potrivesc aparatul de fotografiat, eram deja la vreo doi kilometri de locul de plecare. Plimbarea a fost deosebit de interesantă, cel puţin din cauza faptului că băieţelul a condus barca cu o îndemânarea unui prestidigitator şi cu o viteză apropiată de a vedetelor de la Paza de Coastă. Probabil că mai avea treabă acasă şi nu a vrut să se încordeze prea mult... Spre seară apare şi soţul gazdei. Făcuse un drum până la cherhana ca să predea peştele prins şi să bea şi el o vodkă cu prietenii. Ne aşezăm la masă emoţionaţi. Era sfârşitul primei zile petrecute în Deltă şi doream cu ardoare să schimbăm impresii înainte ca să apară ţânţarii. Omul se uită la mine cu o privire întrebătoare şi glăsuieşte:
- Vodka?
- Nu, mulţumesc, nu beau vodkă. E prea tare pentru mine. O bere, cel mult un vin, îi explic eu cu recunoştinţă pentru întrebarea lui politicoasă.
Omul se uită câteva clipe la mine ca la un retardat, după care continuă:
- Am vrut să zic, nu mai aveţi vodkă? A fost tare bună, da’ cam puţină!
Să auzim de bine!

luni, 21 octombrie 2013

Descoperirea gazelor pe şest

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vă mai amintiţi vremurile imediat postrevoluţionare? Vremuri frământate, vremuri de mare emulaţie, vremuri în care românii au făcut prima lor mare descoperire. Au desocperit libertatea.
Cincizeci de ani de comunism lăsaseră o puternică amprentă asupra conştiinţelor, mutilaseră suflete şi nenorociseră vieţi. Achiziţia unei role de hârtie igienică fără coadă era prilej de mare bucurie, iar cine spunea un banc cu Bulă era un mare libertin.
Brusc, la fel ca Revoluţia însăşi, oamenii s-au trezit liberi şi, aidoma unor copii cărora li se dă o jucărie fără a li se spune cum funcţionează, au început să se joace cu ea.
Erau vremuri în care mai exista o clasă muncitoare, erau vremuri în care numărul salariaţilor îl depăşea pe cel al pensionarilor. Erau vremuri în care centralele sindicale numărau milioane de membri, erau vremuri în care mii de oameni lucrau în fabrici, mii de oameni lucrau în institute de cercetare sau proiectare, mii de oameni lucrau în diverse staţiuni agricole.
Ajutaţi şi de tot felul de neaveniţi autoimpuşi pe funcţii de lideri de sindicat, oamenii au început să exerseze libertatea în primul domeniu aflat la îndemână: grevele. Se încrunta şeful la salariat? Pac! imediat sindicatul punea de o grevă care, în câteva zile, degenera într-una naţională, pentru că veneau şi alte sindicate să se solidarizeze. Era prea cald? Pac, imediat se găsea un sindicat să pună de o grevă. Ploua? Pac! un sindicat punea de o grevă pentru că guvernul nu face nimic şi lasă oamenii să fie plouaţi. Practic orice motiv, personal, colectiv sau imaginar putea fi motivaţia unei greve.
Erau vremuri în care spiritul civic şi conştiinţa de masă aveau dimensiuni nemaiîntâlnite. Dar capitalismul nostru specific (specific pentru că şi în occident există capitalism, doar că acolo, în mod surprinzător pentru noi, şi salariaţii de la firmele private sunt afiliaţi unui sindicat) şi-a intrat în drepturi. Firmele de stat s-au împuţinat sau au dispărut, industria a fost vândută la fier vechi, iar ce nu s-a putut vinde s-a furat, totul pe fondul lozincilor de genul „Noi nu ne vindem ţara!”
Pe cale de consecinţă sindicatele s-au diminuat şi ele, atât ca număr, cât şi ca importanţă. Iar oamenii nu au mai ieşit în stradă şi se părea că aceasta a devenit o stare de fapt, întrucât nimic nu reuşea să-i mişte în afara meciurilor de fotbal. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine tăierea abuzivă a pensiilor. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine tăierea nemiloasă a salariilor. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine desfiinţarea spitalelor, măsură echivalentă cu un genocid.
Părea că nimeni şi nimic nu îi va mai scoate pe români din apatia numită pe plan european mămăligă. Dar iată, spiritul românilor nu doarme. Chiar dacă mai picoteşte, el are întotdeauna un ochi deschis şi vigilent. Tocmai la timp pentru a-i dezmorţi pe români pentru a observa că cineva vrea să ne exploateze gazele de şist. Drept pentru care, vajnici luptători pentru neatârnare şi independenţă economică, locuitorii unei comune au blocat accesul pe o proprietate privată călcând în picioare, în graba lor de a-şi dovedi spritul civic, unul din principiile democratice pentru care fuseseră gata să moară în 1989.
Gestul lor, departe de a fi unul legitim sau, măcar, eficient, a pus guvernul în mare încurcătură: sătenii sau gazele? Animat de aceleaşi principii civice de care vorbeam şi fiind un practicant asiduu al lor, îndrăznesc să ofer guvernului o mână de ajutor cu o propunere.
Să ia toţi sătenii protestatari cu frumosul şi să-i suie într-un autobuz (sau mai multe, după caz) care îi va duce la cel mai apropiat aeroport. De acolo, să-i îmbarce tot pe cheltuiala lui, a guvernului, într-un avion (sau mai multe, după caz) care zboară spre Franţa. Sau Germania. Sau orice altă ţară unde există astfel de exploatări. Acolo ajunşi să-i lase să se documenteze timp de o săptămână, tot pe cheltuiala guvernului, în orice aspect privind modul în care se fac astfel de exploatări şi efectele lor asupra mediului şi asupra bunăstării localnicilor. După care să-i aducă în ţară (pe cei care vor mai vrea să revină) şi să-i debarce în comunele aparţinătoare. Aş merge la pariu că nu va mai protesta nimeni.
Să auzim de bine!

vineri, 18 octombrie 2013

Ce învăţăm

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dintotdeauna am fost un adept consecvent al rolului deosebit de important pe care îl are sistemul de învăţământ în existenţa şi dezvoltarea unei societăţi. Iar acest rol poate îmbrăca diverse forme. Fie că e vorba de învăţământ organizat sau de educaţia în familie, rolul lui este de necontestat.
Desigur că, în oricare dintre privinţe există diferite mijloace şi metode de a-l pune în aplicare. Unele sunt chiar discutabile, cum ar fi cazul bătăii rupte din rai...
Dar cetăţenii unei colectivităţi îşi formează educaţia nu numai pe baza celor spuse sau făcute de diverse instituţii, între respectivele instituţii incluzând şi familia. Ei (adică membrii) îşi îmbogăţesc repertoriul şi pe baza celor auzite, văzute sau trăite prin propria experienţă. Iar parabola cu lovirea tocului uşii cu capul mi se pare destul de concludent. Toate acestea formează un complex în care indivizii îşi formează educaţia şi, în ultimă instanţă, personalitatea. Ca să fiu mai uşor înţeles, vă voi da drept exemplu un banc primit recent.
“Un tânăr arab îl întreabă pe taică-su:
- Tată...
- Da, fiule!
- Pentru ce purtăm pe cap pălăria asta bizară?
- Se numeşte burnuth iar în deşert te apără de soare, răspunde tatăl.
- Aha... dar, tată...
- Da, fiule!
- Da' ce-i cu rochia asta pe care o purtăm?
- Este burka, iar în deşert, unde este foarte cald, îţi protejează corpul.
- Bun! Dar, tată...
- Da, fiule!
- Ce-i cu pantofii ăştia, cam urâţi, pe care-i purtăm în picioare?
- A... sunt babouches şi sunt pentru ca atunci când mergi prin deşert, să nu te arzi la picioare.
- Bun... O ultimă întrebare, tată.
- Ce mai este, fiule?
- Atunci de ce locuim în Montreal?”
După cum lesne putem observa, respectivul tânăr se purta aşa cum fusese învăţat, fără discernământ, pe baza vorbelor, a tradiţiilor, a sfaturilor sau a celor văzute şi trăite în lumea lui arabă. Iar conduita lui era neschimbată indiferent de zona unde trăia pentru că aşa fusese învăţat să facă. Dar pe lume nu sunt numai arabi, ci mai sunt şi alte naţionalităţi, printre care ne numărăm şi noi, românii. Haideţi să vedem ce învăţăm noi din fragedă pruncie, ce sfaturi şi poveţe primim pe diferite canale educaţionale.
Cine nu a învăţat şi cine nu mai ştie poezioara cu “Căţeluş cu părul creţ”... să ridice mâna! Aha, deci toţi o mai ştiţi... perfect. Dar vă mai amintiţi toate versurile? Ia să facem o încercare. Căţeluş cu părul creţ/Fură raţa din coteţ/Eu l-am prins cu raţa-n gură/El se jură că nu fură etc. Acum v-aţi prins? Căţeluşul hoţ, chiar prins asupra faptului, în flagrant cum se spune în termeni de specialitate, se jură fără nicio ruşine că nu fură. Care e mesajul educativ? Eu nu văd decât unul. Dacă voi vedeţi un altul, vă rog să mi-l comunicaţi şi mie. Până una alta, nu văd altceva la televizor decât bandiţi la drumul mare care, odată prinşi în flagrant, se jură că ei nu au nicio vină, ci poliţiştii care i-au prins.
Să continuăm. Şi o vom face cu un proverb foarte cunoscut şi foarte des invocat. Capul plecat sabia nu-l taie, ne învaţă proverbul. Nu sunt un expert în cunoaşterea proverbelor la nivel mondial, dar nu cred că există vreo cultură ca să aibe vreunul mai umilitor. Că este o urmare a ocupaţiei turceşti sau o creaţi oarecare, nu are nicio importanţă. Important este mesajul de umilinţă şi supunere necondiţionată care este transmis. Crec că este proverbul cu cea mai profundă aplicaţie. Doar daţi drumul la televizor şi urmăriţi o anchetă stradală. Asta e, ce să facem..., vine răspunsul stereotip.
Ce avem mai departe? Păi, nimic altceva decât suprema creaţie românească de sorginte folclorică numită Mioriţa. Pentru cei care au mai uitat câte ceva, le reamintesc ideea de bază a baladei: doi ciobani se aliază ca să-l omoare pe un al treilea pentru că şeptelul acestuia era mai productiv. Prima remarcă este că alianţa se produce între baciul Ungurean şi cel Vrâncean! Urmările educative ale baladei se văd de douăzeci de ani în Parlamentul român, unde tot timpul, un partid naţional se aliază cu partidul ungurean în pofida altui partid naţional.
Iată şi un ultim element educativ din cultura românească. Nu cred că este vreun concetăţean care, având liceul terminat, să nu fi citit Luceafărul eminescian. Ce are Luceafărul cu educaţia? Vă rog să vă aduceţi aminte că o tinerică frivolă aduce un geniu la limita sacrificiului suprem, totul pentru ca până la urmă să aleagă un flăcăiaş din flori şi de pripas. Trăsătura lui principală? Este viclean. Dacă există cineva care se îndoieşte de efectele dezastruoase ale acestui mesaj îl rog să cumpere şi să citească revista Click.
Ei, dragii mei, dar lucrurile nu stau chiar aşa pentru că cele scrise mai sus s-au dorit a fi un eseu umoristic. Realitatea este că suntem o naţie ca oricare alta, cu oamenii ei răi şi buni, cu mari realizări în multe domenii, dar şi cu scăderile ei, cu o contribuţie de necontestat la civilizaţia mondială, cu muncitorii ei, dar şi cu puturoşii ei sau, mai pe scurt, suntem o naţie la fel ca oricare alta de pe pământ. Locuim într-un spaţiu geografic de o frumuseţe şi o bogăţie rare, ne-am dezvoltat o civilizaţie şi o cultură specifice, care ne permit să stăm cu capul sus în faţa oricui. Doar că dorim să fim perfecţi.
Să uzim de bine!

joi, 17 octombrie 2013

Alergătatea singurătorului de curlă sungă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată, nici nu s-au stins bine ecourile ultimelor evenimente din viaţa Biancăi lu’ Bote, că societatea românească, liniştita societate românească este zguduită din nou. De data asta nu mai este vorba de alaiuri de fotbalişti, ci de un singur personaj, unul singur care aleargă cu pieptu’i de aramă dezgolit, înfruntând vitregiile vieţii, unul singur din cea de a doua populaţie semnificativă a ţării (prima fiind fotbaliştii), unul singur dintre manelişti.
Vestea este cât se poate de interesantă pentru că, se ştie la nivel european, nicio ţară civilizată nu se poate defini în lipsa acestora, maneliştii fiind o componentă importantă a culturii unei naţii.
Pe scurt, este vorba de renumitul Sorin Parizer, care s-a declarat consumator de droguri. Declaraţia în sine nu e cine ştie ce, dar reacţia societăţii româneşti şi cugetările renumitului manelist merită toată atenţia.
Tristă în esenţa ei, vestea ne dă totuşi un puseu de mare bucurie, bucuria de a ne fi născut aici, în România. Asta dacă ne luăm după reacţia autorităţilor. Autorităţi care, imediat ce au aflat vestea s-au mobilizat exemplar, s-au făcut luntre şi punte şi au purces la măsuri concrete privind protecţia copiiilor acestuia. Şi cum să nu te bucuri că eşti român, născut în România, când vezi că este singurul caz în care autorităţile trebuie şi vor să protejeze copiii de un părinte consumator de droguri. Între douăzeci de milioane de cetăţeni, niciunul, dar absolut niciun consumator de droguri nu a mai avut sau nu are copii. Niciodată, de când sunt droguri în ţara asta, nu s-a mai pomenit părinte consumator de droguri. Pentru că nu am văzut la ştiri nicio atitudine asemănătoare a autorităţilor, nimeni, niciodată, nu s-a preocupat de acest aspect.
Dar aceste aspecte nu sunt decât partea vizibilă a gheţarului. Pentru că, adevărata valoare, adevărata problematică existenţială reiese din puţinele cuvinte declarate de acesta (cât adevăr e în aforismul că esenţele puternice se păstrează în flacoane mici...) după şocul iniţial: asta duşmanii mi-au făcut-o!
În primul rând, aici putem recunoaşte uşor apartenenţa etnică a numitului: este român. Pentru că numai românii încearcă întotdeauna să scape de răspundere pe seama altora. Nu el este vinovat că s-a drogat, ci nenorociţii ăia de duşmani care l-au turnat. Recunoaştem aici cu uşurinţă leit-motivul vinovatului român care, prins că a furat un sac de cartofi, se justifică cu vorbele: ce aveţi cu mine? Pe politicienii care fură milioane nu-i vedeţi? Făcându-se cu bună ştiinţă că uită că răspunderea pentru faptele lui o poartă el şi nu alte persoane sau grupuri cu care nu are nicio legătură.
În al doilea rând, adânca cugetare a manelistului nostru ne reaminteşte limitele orizonutului cultural al maneliştilor: prieteni, bani, duşmani. Nimic nu se întâmplă în afara acestui perimetru, nimic nu intră, nimic nu iese. Duşmanii mi-au făcut-o cuprinde, în doar cinci cuvinte, un adevăr crud şi profund: de câte ori vei fi turnat la poliţie, să te gândeşti că asta ţi-a făcut-o un duşman, nu un prieten! Afirmaţie care ne deschide larg ochii nouă, ăstora naivi, care credeam până acum că de pârât la poliţie se ocupă prietenii. Dar iată cum, în momente de răstrişte ale naţiei, vine o minte luminată şi ne deschide orizontul: duşmanii mi-au făcut-o! Omul ştie cât se poate de precis, e ferm în afirmaţia lui, nu are nicio îndoială: a fost turnat de duşmani, nu de prieteni.
Cuvinte care, alături de bucuria iniţială, ne aduc şi o doză de linişte sufletească: oameni buni, staţi liniştiţi în privinţa prietenilor, aceştia nu vă vor turna la poliţie oricâtă cocaină veţi inhala. De lucrurile astea se ocupă doar duşmanii. Şi noi care credeam că invers...
Să auzim de bine!

miercuri, 16 octombrie 2013

Legătura dintre om şi obiect

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Suntem un grup de tineri, după vorbă, după port, tocmai ieşiţi de la cursuri. Este primăvară, soarele încălzeşte blând şi bulevardele sunt pline de supravieţuitorii iernii trecute. Ca nişte stoluri de vrăbii tinere, dornice de noi aventuri, ne împrăştiem grupuri, grupuri, care încotro, pe cărările capitalei iubitei noastre patrii. Unii din noi aleg calea mai bărbătească a mersului pe jos. E o cale grea şi mulţi sunt cei care cedează, făcând numeroase halte pe la terasele sau barurile din drum. Dar, unii din cei mai căliţi, ajung acasă chiar pe propriile lor picioare. Alţii, mai sensibili (printre care, cu umilinţă, mă număr şi eu), alegem calea mai lesnicioasă a transportului în comun. Este şi o cale mai ieftină, între noi fie vorba, având în vedere că se rezumă la compostarea unui amărât de bilet. Unul din noi, pe nume Bogdan (nume schimbat din motive de protecţie a imaginii deteriorate extraordinar după această întâmplare), recurge la un gest reprobabil: nu compostează biletul din dotare! Gest care ne marchează pe toţi şi pe care nu îl putem lăsa nesancţionat. Niciodată, dar absolut niciodată niciunul din noi nu mai făcuse aşa ceva. Un student să nu composteze biletul? Era ceva peste putinţă de admis sau de imaginat. Ultimul caz semnalat de cronici fusese pe vremea lui Bibescu Vodă. Şi asta, în timpul epidemiei de holeră, nu oricând! Din priviri, noi ceilalţi, ne înţelegem pe loc. Cu vorbe meşteşugit alese şi cu zâmbete pe faţă ne apropiem de el şi îl înconjurăm. Unora din noi le revine sarcina de loc uşoară de a-l ţine de vorbă. Treaba necesită o calificare deosebită, având în vedere gradul de inteligenţă peste medie al vinovatului. Altora, mai puţin calificaţi şi cu note mai slabe la învăţătură le revine sarcina murdară şi necalificată de executanţi. În mai puţin de trei staţii problema este rezolvată. Cordonul pardesiului cu care este îmbrăcat este temeinic legat prin găici de bara orizontală care protejează geamul din spate al autobuzului. I-a fost lăsată suficientă libertate de mişcare ca să nu simtă legătura, dar nu suficientă ca să se poată dezlega cu puterile proprii. Cu adevărat o treabă de meseriaş, de care suntem cu toţii mândri, indiferent de aportul avut sau de gradul de calificare. Şi coborâm brusc, fără preaviz la prima staţie.
- Hei, staţi, ce faceţi? Staţi că vin şi eu! strigă victima noastră în necunoştinţă de cauză.
- Sigur, hai şi tu, îi răspunde cu tupeu unul din noi.
Bogdan dă să vină după noi, dar intenţia lui rămâne la stadiul de intenţie. Mişcările lui devin tot mai accelerate şi mai convulsive, dar rezultatul rămâne neschimbat. Mai mult de atât, şoferul închide uşile şi autobuzul se pune în mişcare.
Ne îndepărtăm râzând fără să uităm de bunele maniere, aşa că îi facem semne amicale cu mâinile. Ideea care ne urmărea era aceea a figurii pe care o va face atunci când va da ochi cu controlorul. Cum îşi va justifica fapta imorală? Cum le va justifica părinţilor lui iubitori reţinerea lui în autobuz peste timpul normat? Cu aceste vorbe şi gânduri ne despărţim.
A doua zi, la cursuri, Bogdan este ca o floare. Senin, destins, aşa cum îi stă bine unui student exemplar. Tipul ne face semne insistente să ne apropiem.
- Mi-aţi făcut-o ieri, bandiţilor! deschide el discuţia.
- Ei, hai, nu fii tâmpit, doar ştii de glumă, încercăm noi să îl liniştim cu vorbe duioase.
- Dacă aţi sperat să vă amuze suferinţa mea, să ştiţi că nu v-a reuşit.
- Cum aşa? sărim noi uitând de bunele maniere.
- Uite aşa, foarte bine. Am mers legat de bară până la capătul liniei şi nu a venit niciun controlor. Mai mult, şoferul nu a vrut să lase autobuzul peste noapte cu mine închis acolo şi a venit de m-a dezlegat.
- Ah, fir-ar să fie! ne scapă nouă o înjurătură de regret.
- Iar, colac peste pupăză, i s-a făcut milă de mine şi mi-a dat şi bani de bilet ca să ajung acasă.
Ca nişte adevăraţi bărbaţi, ne îndepărtăm în tăcere, fără ca lacrima să ne păteze obrazul. Ce să-i faci, nu întotdeauna socoteala de acasă se potriveşte cu cea din autobuz!
Să auzim de bine!

marți, 15 octombrie 2013

Jiglerul comestibil

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Răducu dovedeşte reale aptitudini de mecanic. Este unul din şoferii firmei, în timpul liber este mecanicul firmei, iar în timpul care îi mai rămâne este mecanicul nostru. Care cum avem o problemă, fuguţa la Răducu. Dacă îl prindem în curtea firmei, norocul nostru. Dacă nu, trebuie să mergem la el acasă.
Omul dovedeşte reale calităţi umanitare pentru că ne ajută pe toţi fără a cere un leu. Dacă îi facem noi cinste cu o sticlă de vin sau de bere, nu zice nu, dar niciodată nu l-a auzit nimeni să ceară ceva. Iar dacă te faci că uiţi, nu e nicio problemă, Răducu nu se supără. Mai mult de atât, dacă nu găsim o piesă necesară reparaţiei, el umblă şi nu se lasă până o găseşte.
Toată problema este ca, atunci când te duci la el acasă pentru vreo nevoie, să ajungi imediat după el. Altfel, riscă să găsească vreo sticlă de bere sau de vin prin frigider şi mişcările lui devin uşor necontrolate, ca să zic aşa. Acum, ca să fiu sincer, de fiecare dată când am avut nevoie, am preferat să merg eu la el, nu de alta, dar Nicoleta, soţia lui pune nişte murături excepţionale.
La fel s-a întâmplat şi de data asta. Am o Dacie 1310 de la firmă şi trebuie să plec într-o deplasare. Nu a avut timp să îi facă o revizie în timpul programului, aşa că sunt invitat la el la domiciliu. Până îşi pune salopeta avem exact timpul necesar pentru câteva pahare de vin lângă o fripturică cu piure şi murături. Nu reuşisem să ajung imediat după el, ceea ce i-a oferit răgazul ca să golească deja sticla de vin pe jumătate. Sticla din care m-a servit pe mine, pentru că pe prima o dusese deja la ghenă.
E frig şi plouă mocăneşte. Coborâm amândoi la maşină, Răducu îi face constatarea şi declară:
- Sunt jiglerele înfundate! Trebuie curăţate.
- Perfect, dă-i drumul că ne udă ciuciulete, îl încurajez eu.
Eu ţin lanterna, iar Răducu ridică capota, demontează carburatorul, scoate un jigler, îl curăţă şi îl pune pe aripa maşinii. Nu pierd prilejul ca, pe durata intervenţiei, să mai bârfim puţin, eu de sub umbrelă, iar el de sub capota motorului. Termină primul jigler şi îl scoate pe al doilea. Eu continui conversaţia şi el curăţatul. Vine momentul şă le monteze la loc. Ia al doilea jigler între buze şi începe să-l monteze pe primul. Tremurând de frig şi umezeală, nu mă abţin şi îi spun:
- Frate, Răducule, cred că primul lucru pe care ar trebui să-l facem când ajungem sus ar fi să bem o ţuică fiartă. Am îngheţat bocnă aici.
- Băi, eşti de groază! Mi-ai făcut o poftă ce nu-ţi imaginezi, răspunde Răducu înghiţind în sec.
Termină de montat primul jigler şi începe să-l caute pe aripă pe al doilea. Nici urmă de jigler. Consider că e momentul să vin cu precizări:
- Răducule, frate, îl ţineai între buze mai adineaori.
Cu ochii holbaţi de groază, Răducu mă întreabă:
- Când? Înainte sau după ce am înghiţit în sec?
- Înainte, îi răspund cu glasul stins...
Să auzim de bine!

luni, 14 octombrie 2013

Prietenul la han se cunoaşte

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E începutul verii. Mă aflu cu Mirciulică, un bun prieten, prin zona Pieţei Unirii. Rătăcim fără rost prin câteva magazine, ne mai uităm la câteva vitrine, mai întoarcem ochii după vreo maşină bengoasă. Mirciulică îşi lăsase maşina undeva prin spatele Hanului lui Manuc şi ne îndreptăm spre parcare. Eram aproape ajunşi când, îmi amintesc de Costel, un bun prieten care era chelner la Han şi cu care nu mă mai văzusem de mai mulţi ani. Aşa că nu preget să îi propun lui Mirciulică o raită prin stabiliment, lucru pe care el îl acceptă cu vădită plăcere.
Intrăm prin poarta principală în curte, cu gândul de a ne stabili un sediu fix pe o durată determinată. Cum ne lungim noi gâturile prin curte, iată că îl văd pe Costel rezemat de balustrada de la etaj şi trăgând vârtos dintr-o ţigară. Lucru total nepermis de Regulamentul de Ordine Interioară. Mai mult, deşi îl privesc insistent, individul nu dă semne să mă recunoască. Îl avertizez pe Mirciulică să îşi ia o mină cât mai serioasă şi urcăm scările. Costel continuă să tragă la tutun. Ne apropiem de el la câţiva paşi, scot din portmoneu o legitimaţie de la clubul sportiv unde eram înscris şi, fluturând-o repede, fără ca el să apuce să vadă mare lucru, îi spun scurt şi cu voce gravă:
- Suntem de la Poliţia economică. Dorim să vorbim cu şeful de sală.
Efectul a fost surprinzător. Omul încearcă disperat să-şi ascundă ţigara la spate, în buzunar, mâinile încep să-i tremure şi ne invită cu glas răguşit:
- Vă rog, poftiţi în sală! Luaţi un loc! Cu ce să vă servesc până vine?
- Pe noi nu ne iei cu chestii din astea, îi răspund la fel de grav şi fără să mă mişc. Te-am rugat să chemi şeful de sală.
- Da, sigur, răspunde el cu voce răguşită. Îmi cer scuze, îl chem imediat.
Şi vedem cum o ia din loc direct cu a doua ca să-şi aducă şeful. Văzând că omul a muşcat din plin momeala, consider că ne-am distrat destul şi strig în urma lui:
- Băi, Costele, sunt eu, ce naiba? Nu mă recunoşti?
Omul frânează brusc, se întoarce, mă priveşte atent câteva minute bune, după care exclamă venind cu braţele deschise spre mine:
- Băi omule, bată-te să te bată, mi-ai făcut-o! Să mor dacă te-am recunoscut.
Bucuroşi de revedere ne îmbrăţişăm, fac prezentările şi ne aşezăm la una din mese ca să depănăm ceva amintiri. După câteva minute bune de discuţii, Costel ne întreabă:
- Măi fraţilor, stăm şi vorbim de atâta timp de ni s-a uscat gura. Am un vin vechi în magazie, ce n-aţi pomenit. Nu bem şi noi un pahar? Fac cinste, sunteţi invitaţii mei.
Cădem de acord în unanimitate că un vin vechi şi bun nu dăunează sănătăţii, aşa că omul se duce să-l aducă.
Între timp, eu şi Mirciulică ne dăm coate amuzaţi atât de poanta făcută, cât şi de rezultatul ei. Costel vine fuguţa cu o sticlă pântecoasă foarte închisă la culoare, ne pune în pahare şi ne aminteşte că e păcat să stricăm cu sifon un vin atât de bun. Mirciulică are o atitudine mai rezervată faţă de băutură, având în vedere calitatea lui de şofer. Continuăm să vorbim şi să depănăm impresii sau amintiri, timp în care sticla se goleşte.
Ţârrrrr, ţârrrr! Îmi dau seama că e telefonul. Cu greu deschid ochii suficient ca să văd că sunt întins îmbrăcat în patul meu de acasă. Ce e cu mine? Cum am ajuns aici? încep să îmi pun nişte întrebări primordiale. Ridic receptorul şi răspund un “alo” chinuit şi dogit.
- Ce faci, mai trăieşti? aud vocea lui Mirciulică. Băi, ştii ce greu eşti? O oră m-am chinuit cu Costel să te suim în maşină şi apoi, în patul tău. După trei pahare ai căzut fulgerat. Ţi-a făcut-o Costel!
Să auzim de bine!

vineri, 11 octombrie 2013

Chinul plăcerilor de sărbători

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
În mod normal, cu ocazia acestor zile se transmit tot felul de urări şi lumea îşi declară fericirea. Ei bine, am fost întotdeauna o fire independentă, aşa că la fel voi proceda şi acum. Nu voi vorbi despre plăceri ci, despre chinuri. Recunosc, titlul de puţin dur, dacă nu cinic, dar sper ca la sfârşit să îmi daţi dreptate.
De la început trebuie să ştiţi că sunt un tip leneş. Lenea îşi are şi ea avantajele şi dezavantajele ei, dar cel mai are avantaj este acela că, un leneş va găsi întotdeauna soluţia cea mai eficientă de rezolvare a unei probleme pentru a se putea întoarce la lenea lui. Evident, este vorba de leneşii care încă mai gândesc. Acest lucru mă face să am o accepţiune puţin diferită a cuvintelor concediu sau sărbătoare. Prin concediu, eu înţeleg o perioadă a anului în care îţi dedici în întregime timpul odihnei, plimbărilor, activităţilor recreative cu familia şi altelor de acest gen. În nici un caz nu am înţeles concediul ca pe o perioadă în care trebuie să zugrăveşti sau să schimbi faianţa în baie. La fel se întâmplă şi cu sărbătorile. Întotdeauna mi-am imaginat o sărbătoare ca pe o zi (sau mai multe) în care te odihneşti, mănânci şi bei bine, dormi pe săturate sau eşti împreună cu familia. Ei, dar oare chiar aşa este?
1. Aprovizionarea
Este baza activităţilor de sărbători. Ea se desfăşoară pe multiple planuri şi direcţii: supermagazine, piaţă sau la neamuri, la ţară. La sfârşitul orelor de program te repezi ca un bezmetic la cumpărături cu nelipsita listă la tine. Ce nu găseşti în primul magazin vei găsi în altul, dar cu preţul a ore întregi pierdute în căutarea unui loc de parcare. Odată intrat îţi dai seama că lista e inutilă. Eşti la raionul de paste făinoase şi îţi aduci aminte că nu ai luat muştar pentru că ai uitat să-l treci pe listă. Când eşti gata să mergi la casă, vezi un individ cu un căruţ plin de sticle de băutură şi îţi pui întrebarea firească dacă nu vrei să bei şi tu un şpriţ, acolo. Aşa că, te întorci tocmai bine ca să observi că la cozonaci e nevoie de stafidele pe care nu ţi le-a pomenit nevasta. La ieşire te întâlneşti cu un cunoscut care îţi spune, printre altele, că la un alt magazin sunt preţuri mai bune şi au broccoli. Produs care îi place mult lui tataia. Iar tu nu te-ai gândit nicio clipă la tataia! Aşa că, arunci în grabă produsele în portbagaj şi te repezi în trombă la magazinul respectiv. Tocmai bine ca să observi că ai luat o mare plasă. Preţul e mai mic doar la un produs, iar restul magazinului e aproape devalizat. Aşa că, o iei iar la fugă spre alt magazin unde, într-adevăr reuşeşti să ajungi, dar cu preţul a încă cinci litri de benzină consumaţi în căutarea unui loc de parcare. Aici reuşeşti să bifezi şi restul listei şi pleci satisfăcut că salata şi murăturile le vei lua mâine din piaţă. A doua zi te repezi în piaţă, dar pe drum te gândeşti că uleiul de gătit e pe terminate şi, dacă tot iei ulei de gătit, ar trebui să iei şi de salată. Găseşti salata potrivită aproape imediat şi astfel, poţi merge liniştit să cumperi brânza pe care nu ai mai apucat-o ieri ieri. Când să ieşi din piaţă, vezi o tarabă la care salata e cu jumătate din preţul dat de tine. Aşa că te întorci ca să vezi dacă te-ai păcălit şi cu ceapa. Te-ai păcălit. Supărat, te îndrepţi spre maşină şi ajungi la timp ca să-i răspunzi la telefon soţiei care te roagă să mai cumperi cinci kilograme de cartofi albi. Pleci mulţumit că le-ai rezolvat pe toate, cu braţele întinse de atâta cărat şi cu gândul că a mai rămas dor drumul de mâine la ţară, la unchiul Fane, ca să aduci porcul (sau mielul). Nu-i nimic, îţi zici ca un om cu tonus nervos normal, mă voi odihni de sărbători.
2. Curăţenia.
Cu zile înainte de respectiva sărbătoare începi activitatea domestică de curăţenie. După ce ai venit de la serviciu, fără să mai ai timp ca să mănânci, dar obosit bine, începi cu dormitoarele, dar îţi dai seama după câteva ture de aspirator că nu e bine, una din camere fiind de trecere spre balconul unde ai mielul sau porcul, aşa că te întorci la sufragerie şi celălalt dormitor. Termini şi, năduşit bine, te apuci să ştergi praful. Praful îl poţi şterge în oricare din camere, ceea ce şi faci. Aşa trece o zi. Următoarea nu se arată mai paşnică, deşi mijlocul a început să te doară. Trebuie să cureţi bine baia (cadă, pereţi etc) şi te repliezi spre bucătărie. Lucru imposibil pentru că acolo se prepară bucatele, aşa că îţi reaminteşti de dormitorul neaspirat şi treci la treabă. Şi mai trece o zi. Tocmai bine ca să observi seara, când te bagi în pat cu mijlocul frânt, că ai uitat să speli perdelele. Îţi re-eşalonezi priorităţile pentru a doua zi, prilej bun de a observa că nu ai luat în calcul şi spălatul milieurilor care împânzesc casa. Nu-i nimic, le vei băga la maşină, dar numai după ce termini de scuturat toate păturile. Scuturând păturile simţi cum braţele te lasă, dar nu poţi renunţa pentru că va trebui să duci şi nişte vechituri în beci. Le duci în beci, dar nu poţi pierde mult timp cu asta pentru că, văzând păianjenii din beci, te gândeşti că nu ai mai şters lămpile şi galeriile de un an. În timpul acesta, soţia tocmai terminase de spălat geamurile, aşa că ţie nu-ţi mai rămâne timp decât să le ştergi. O faci cu gândul la buletinul meteo care a anunţat ploi intense pentru a doua zi. Nu mai ai timp să vizionezi la televizor filme tematice, dar te consolezi că vei face asta de sărbători, când nu vei mai avea nimic de făcut şi te vei odihni.
3. Cadourile.
Activitatea de cumpărare a cadourilor este dintre cele mai complexe. Aptitudinile tale latente de psiholog au ocazia să irumpă. Se porneşte cu cadourile pe care le cumperi tu soţiei şi soţia, la rândul ei, ţie. Deşi activitatea se desfăşoară în duo, fiecare se comportă de parcă habar nu ar avea ce face celălalt, prilej ca, la înmânarea cadourilor în momentul de vârf al sărbătorilor, să auzi exclamaţii sau alte strigăte guturale de surpriză. Cumpărarea cadourilor ocupă mult atât din timpul alocat, cât şi din volumul portbagajului. Nu trebuie uitaţi copiii, ocazie pentru grave probleme de conştiinţă. În toiul discuţiei te sună mama soacră: copilaşi, să ştiţi că aveţi o surpriză de la Moşul (sau de la Iepuraş, după caz). După un schimb semnificativ de priviri ajungi repede la concluzia că, dacă le-ai cumpărat cadouri alor ei, ar trebui făcut acelaşi lucru şi cu ai tăi. Liniştea nu durează mult, pentru că soţia vine cu o completare: <ştii, mă gândeam că nu am mai fost de un an pe la unchiul Tase. Dacă mergem la el, nu ar fi bine să-i luăm şi lui o atenţie?> Ba ar fi. Crezi că ai terminat? În nici un caz pentru că, tocmai atunci treci pe lângă raionul de jucării unde vezi un trenuleţ pe care tare ai vrea să i-l cumperi lui Vasilică. Bugetul este iar dezechilibrat, dar intervii cu rapiditate cumpărând un dormitor de păpuşi Marioarei. Bugetarea făcută acasă e inutilă deja de la al doilea tur făcut prin magazin. Braţele te dor de atâta cărat, picioarele nu le mai simţi mai de mult, dar toate astea se spulberă ca un fum când te gândeşti cum vei sta liniştit de sărbători şi te vei bucura de toate acestea împreună cu familia.
3. Vizitele.
După părerea supravieţuitorilor, vizitele reprezintă punctul culminant al sărbătorilor. Puţinii care au reuşit să le evite au făcut-o cu preţul izolării în insulele pustii din Pacific. Ai terminat de cumpărat tot ce se putea cumpăra, toate locurile dosnice sunt ticsite de cadourile ascunse, casa străluceşte de curăţenie, frigiderul şi balconul sunt pline de bucate. Stai în mijlocul casei cu mâinile în şolduri şi îţi admiri opera. Rezultatele sunt evidente şi încerci un sentiment de mândrie, repede umbrit de durerile de mijloc şi de cap sau de usturimea palmelor. Dar şi acestea trec la gândul că, în sfârşit, vei sta, te vei odihni şi te vei bucura de toate. De aici porneşte şocul psihologic. Pentru că, exact când plăcerea ta atinge apogeul, sună mama soacră: copilaşi, nu cumva să uitaţi că deseară sunteţi aşteptaţi la noi că deh, aşa e frumos de sărbători, să fim împreună. Animat de emoţia momentului, îi suni şi tu pe ai tăi ca să-i întrebi când puteţi trece pe la ei că deh, aşa e frumos de sărbători. Deoarece i-ai cumpărat un cadou unchiului Tase, va trebui să treceţi pe la el, dar asta o veţi face mâine, după ce veniţi de la naşii de botez. Pentru că la naşii de nuntă veţi merge poimâine, înainte de a trece finii pe la voi, pe care îi ştii buni de petrecere, ceea ce înseamnă că vor sta până noaptea târziu. Evident că toate aceste acţiuni implică o mulţime de subrutine de genul te îmbraci/te dezbraci, mergi cu maşina ta sau cu taxiul, pui masa/strângi masa, duci cadouri/primeşti cadouri şi multe altele. Iar numitorul lor comun este că toate se termină târziu în noapte. Ajungi acasă frânt şi nu ştii cum să te bagi în pat mai repede, necăjit că a trecut deja o zi din respectivele sărbători.
Și, uite aşa, ajungi în ultima noapte a ultimei zi de sărbători. Banii i-ai topit, din mâncare au rămas doar resturi, casa e cocină şi va trebui să faci o curăţenie ca lumea, chiuveta e plină de vase nespălate, iar tu abia te ţii pe picioare de oboseală. Nu ai dormit, nu ai citit, nu te-ai odihnit şi nici filme tematice nu ai văzut. Te culci lângă o soţie pe care o doare capul de la curentul în care a stat cât a făcut sarmalele, cu gândul că mai sunt trei zile şi va veni sfârşitul de săptămână când, în sfârşit, vei putea şi tu să te odihneşti.
Acum, m-aţi înţeles?
Să auzim de bine!

joi, 10 octombrie 2013

Cum se stabileşte o întâlnire

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Sunt atârnat de bara unui troleu. Înghesuiala e suficientă ca să ne putem sprijini bine unul în altul. Reuşesc să mă poziţionez strategic lângă un domn, poziţie care reduce substanţial numărul de coate primite în coaste. Dată fiind apăsarea exercitată asupra coastelor, supravieţuitorii nu prea au suflu ca să mai şi vorbească, ceea ce face călătoria deosebit de monotonă. Iată-ne ajunşi în staţia Dr. Reiner. Îl văd şi îl simt pe domnul de lângă mine că îşi scoate celularul dintr-un buzunar de la piept, apasă câteva butoane şi începe o convorbire. Fără nicio intenţie ascult convorbirea în derulare.
- Mami, eşti acasă?
- ...
- Ne mai întâlnim, nu?
- ...
- Bine. Uite, eu acum am ajuns la staţia Orizont.
- ...
- Da, şi eu.
Şi omul închide aparatul. Binevoitor cum sunt şi cu un spirit civic dezvoltat, mă bag în vorbă ca musca în lapte şi îi spun:
- Nu vă supăraţi, dar nu am ajuns încă... Până la Orizont mai avem trei sau patru sta...
- De ce vă băgaţi unde nu ştiţi? mă întrerupe omul păstrând totuşi o alură binevoitoare.
- Îmi cer scuze! Am crezut că nu cunoaşteţi oraşul şi...
- Staţi liniştit, mă întrerupe iar domnul. Vorbeam cu soţia. Dacă îi spuneam că sunt la staţia Dr. Reiner o mai aşteptam un sfert de oră la locul de întâlnire. Aşa, am iuţit-o şi o să ajungă la fix la locul de întâlnire, îmi explică omul râzând pe înfundate.
Să auzim de bine!

miercuri, 9 octombrie 2013

Doamna şi domnul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În mod absolut involuntar, în colectivul nostru de tineri s-au strecurat şi două persoane mai vârstnice. Este vorba de un domn şi o doamnă. Domnul Condescu, căci de el este vorba, este un tip solid, înalt, îmbrăcat permanent la costum şi cu o fiică stundentă în anul doi la nu ştiu ce facultate. Cu siguranţă el are peste 60 de ani. Este de fapt o relictă, întrucât a fost şeful colectivului până la numirea celui pe care îl avem acum. Foarte sobru, distins, aş îndrăzni să spun mai mult distant, tipul nu prea e agreat cel puţin din cauza costumului cu care vine îmbrăcat şi vara. Biroul lui este amplasat oarecum chiar în mijlocul încăperii, lângă fereastră. Doamna Damian, căci despre ea este vorba, are o vârstă apropiată de a lui, are părul alb, umblă îmbrăcată permanent cu o jachetă grena, fumează de rupe, are şi ea o fată studentă prin anul doi la una din facultăţile din Bucureşti şi are amplasat biroul faţă în faţă cu al domnului Condescu. Una din îndatoririle din fişa de post a doamnei este aceea de a-i face cafeaua domnului imediat ce acesta intră pe uşă.
Nicuşor, colegul nostru înzestrat pe lângă o barbă deosebită şi cu un spirit de observaţie deosebit, observă ceva interesant:
- Vere, zice el (dintr-un spirit de colegialitate deschisă, toţi acceptăm să ne adresăm unul altuia cu apelativul de “văr”) într-o dimineaţă, am văzut cum îi face cafeaua.
Nu e nevoie de precizări suplimentare pentru că toţi înţelegem la cine se referă atunci când spune “îi”.
- Cum, vere? ne manifestăm noi curiozitatea.
- Fiţi atenţi: ea (şi ştim la cine se referă) pune la plecare ibricul pe raftul cel mai de jos al biroului, fără să-l acopere. A doua zi, vine şi pune altă cafea peste zaţul rămas din ziua trecută! Iar pe raftul aflat deasupra ibricului cel nespălat, stă scrumiera cea necurăţată de scrum şi mucuri! Iar el (ştim la cine se referă) bea mixtura ucigaşă!
Deşi tineri şi fără experienţă, suntem tulburaţi. Este odios! Ne este clar că femeia vrea să îl ucidă. Îl rugăm pe Nicuşor să înceteze cu amănuntele pentru că niciunul nu mâncasem de prânz. Situaţia este atât de dramatică încât, deşi facem o şedinţă scurtă cu ocazia mesei de prânz, nu găsim nicio soluţie. Până la urmă, Costică vine cu o propunere:
- Dacă, din pură şi accidentală întâmplare, cineva se loveşte de biroul ei şi biroul se scutură, ceea ce face ca scrumul din scrumieră să cadă în ibric? A doua zi, ea va face cafeaua în zaţul cel poluat. Ei, ce ziceţi? Omul observă, se ridică, o gâtuie pe madam şi totul se termină cu bine.
Medităm câteva clipe până ia cuvântul Lucica:
- Toate bune şi frumoase, dar ce facem cu cadavrul?
Intervenţia ei generează discuţii aprinse: unii zic să îl lăsăm acolo că tot nu face nimic toată ziua şi nu se va observa, alţii propun ca să se ofere cineva să-l ducă acasă, iar alţii consideră că va rămâne vie. Fiind în majoritate, acceptăm varianta lor. Tot Lucica este eroina care se oferă să se împiedice de birou. Gestul ei merită toată lauda pentru că se poate alege cu o vânătaie. Nu a reuşit din prima zi, dar în a doua a avut un succes deplin. A treia zi aşteptăm urmările. Vine doamna, vine domnul, se salută foarte respectuoşi, iau loc la birourile din dotare şi doamna se apucă de făcut cafeaua. Şi o face exact peste zatul amestecat cu scrum! Omul îşi bea cafeaua lent, iar în timpul ăsta mai lucrează câte ceva. Timpul trece şi nimic nu se întâmplă. Suntem atât de tensionaţi încât lucrăm cu 46,32% sub capacitatea noastră uzuală. În ziua următoare, aceeaşi tortură şi aceleaşi efecte lipsă. Începem să ne îndoim că se va petrece ceva elocvent pe parcursul vieţii noastre.
Trec vreo două săptămâni şi ne trezim că Nicuşor ne invită la o bere. Chestia e stranie pentru că ştim bine că nevastă-sa nu-i dă bani nici cât să bea el una singură. Acceptăm din curiozitate. Printre cârnăciori olteneşti şi halbe, Nicuşor trânteşte bomba:
- Ştiţi ce am mai observat? Că madam îşi ţine un picior între picioarele lui!
Aproape că picăm pe spate de uimire. Barba îi dă un aer deosebit de seriozitate lui Nicuşor, aşa că nu are rost să-l punem să se jure. Ehe, lucrurile se schimbă grav de tot. Suntem tineri, glumim, facem bancuri, unele chiar mai decoltate, dar nu minţim şi nu înşelăm. Ne cunoaştem familiile între noi şi ni le respectăm. Dar ca nişte babalâci cu copii de vârsta noastră să se dedea la aşa ceva, nu acceptăm. Instantaneu se constituie echipa de intervenţie şi se întocmeşte planul de măsuri cu sarcini, termene de execuţie şi persoane responsabile. Şi ocazia nu întârzie să apară. Nicuşor, cel cu barbă şi spirit de observaţie, prinde momentul optim: ea a făcut cafeaua, s-au aşezat la birou iar el o savurează în timp ce cucoana îşi descalţă un picior şi îl pune pe sub birou, pe scaunul lui, exact între picioare. În acel moment, într-o sincronizare perfectă, eu intru năvalnic în birou, cu o faţă cât mai speriată şi îi spun:
- Domnu’ Condescu, acum, în momentul ăsta directorul a zis să vă prezentaţi la el! Urgent de tot!
În aceeaşi fracţiune de secundă, sună telefonul, Lucica răspunde şi vine cu o faţă speriată lângă cucoană:
- Doamnă, de la secretariatul ministrului! Acum, în momentul ăsta!
Sub emoţia unor asemenea solicitări, cei doi uită de intimitatea lor şi dau să se ridice brusc. Ceea ce s-ar fi putut întâmpla de minune dacă madama ar fi avut un picior mai puţin. Adică, exact cel aflat între picioarele lui Condescu! Avântul îi face aproape să se răstoarne. Ea se aşează din nou şi încearcă să-şi tragă piciorul, în timp ce el se ridică. Nu reuşeşte şi el e nevoit să se reaşeze. Inerţia îşi spune cuvântul şi ea aproape că se răstoarnă cu un picior încălţat şi cu celălalt desculţ, fluturând prin aer. Aplecat peste birou, cu mâinile între picioare, el lasă să-i scape câteva confidenţe edificatorii:
- Stai, ce faci? Îmi rupi pantalonii!
A fost suficient ca, în două luni, ambii să se retragă la pensie.
Să auzim de bine!

marți, 8 octombrie 2013

Cuiul lui Pepelea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E sâmbătă, sunt în bucătărie şi pregătesc o ciorbă de linte cu afumătură. Nu vă repeziţi, ştiu ce veţi spune. Cum e posibil, tu, creştin ortodox şi botezat să faci mâncare de post cu afumătură? Aşa e, aveţi dreptate, dar o îmi iese atât de bună încât îmi place şi mie.
Cum vă spuneam, tocmai pregăteam ciorba când, sună telefonul. Răspund şi aud în receptor:
-Alouuu?
Sunt vocea şi modul de adresare inconfundabile ale amicului Dănuţ. Aş a că îi răspund cu un scurt şi detaliat:
- Da.
- Acolo tu, aicea eu, continuă individul cu salutul nostru cunoscut. Ce faci?
- Mulţumesc bine. O ciorbă de linte cu afumătură.
- Mamă, ce mişto! mă perie el puţin. Ce faceţi diseară, veniţi pe la noi?
Consider că e momentul solicitării unor lămuriri suplimentare.
- Cum adică veniţi? Cine să veniţi? îl chestionez eu bănuind că nu mă respectă atât de mult încât să mi se adreseze cu pluralul majestăţii.
- Cum cine? Tu, cu familia ta... precizează insul oarecum derutat.
- Frate, îţi spun sigur că tanti Matilda de la Videle nu poate să vină pentru că o dor monturile, unchiul Tase de la Aiud e la băi, dar vărul Aurică din Paşcani cred că va veni pentru că îi place şpriţul. Nu ştiu ce să-ţi spun despre nepoţii de la Căciulata, pentru că ar trebui să se învoiască de la şcoa...
- Ho! Stai bre! mă întrerupe el brutal. Mă refeream la familie în sensul că tu şi cu nevasta din dotare. Că eu pe voi vă ştiu, emite el o aluzie fină la faptul că, de când s-a procopsit cu o mândereţe de fecior, tot aşteaptă să i-l dotăm cu o noră.
Odată înţeleşi asupra unor aspecte procedurale, îmi reiau îndeletnicirile culinare. Seara, fix la ora H suntem la uşa respectivului. Ne deschide, pompăm mâinile cale de vreo cinci minute şi reuşim să pătrundem în bârlog. E cald, e bine, miroase a curăţenie şi a mâncare gătită în cuptor. Pentru că nu ne-am văzut de ceva vreme considerăm necesară o diviziune a muncii: noi, masculii speciei rămânem în sufragerie ca să ne ocupăm de partea băubilă a serii şi să vorbim despre maşini, iar fetele se retrag în bucătărie ca să se ocupe de partea mâncabilă a serii şi să vorbească despre noi.
Aşa cum stăm în fotolii trăncănind cu paharele în mâini, observ o oarecare grimasă pe faţa lui Dănuţ. Suntem prieteni de prea multă vreme ca să mă mai oprească ceva în a-l întreba cât pot de delicat:
- Ce ai, bre?
- Vere, nu ştiu nici eu precis. Mă doare laba piciorului îngrozitor de vreo două zile, mă informează el indicându-mi organul cu pricina. Când sunt acasă, în papuci, mai e cum mai e, dar când mă încalţ şi ies pe stradă e jale!
Ce e drept, e drept. De când intrasem pe uşă observasem la Dănuţ un oarecare şchiopătat, se vedea clar că omul nu mai are mersul lui, cel de odinioară. Aşa că, îmi iau o mină sobră şi glăsuiesc:
- Ia dă tu picioruşul la nenea să vedem despre ce e vorba.
Acum, cred că aţi prins ideea că am folosit o licenţă poetică, pentru că numai picioruş nu se poate numi lăboiul uriaş şi păros al individului. Oricum, gestul este pură de politeţe pentru că aptitudinile mele înclină mai mult spre latura tehnico-economică decât spre cea medico-sanitară a vieţii.
Supus, Dănuţ îşi scoate şoseta şi îmi pune la dispoziţie picioruşul. În talpă, e adevărat, văd o umflătură roşie, mustind, bine inflamată, cu aspectul unui creter de vulcan.
- Vere, îi spun consternat, chiar ai ceva acolo. Musai trebuie să te vadă un doctor. Dacă luni nu mergi, să ştii că te alerg eu cu gârbaciul.
- Da, sigur o să merg. Dar mă gândesc ce poate fi? Ştii, am văzut nişte reportaje pe National Geographic despre nişte viermi din Africa. Seamănă izbitor. Sunt aproape sigur că am fost infestat cu un astfel de organism. Sunt nişte chestii inelate, cu o groază de peri pe corp. Ah! deja simt cum forează prin trupul meu plăpând. Am înţeles că ei, adică viermii ăştia monstruoşi, îţi intră în organism printr-un por şi...
- Ce viermi, ce Africa, ce organism? apare glăsuind în uşă Melania, soaţa lui, în timp ce îşi şterge mâinile cu un ştergar. Ţi-a intrat un cui în talpă, cum eşti tu neatent şi nu te uiţi pe unde calci. N-am mai văzut aşa mototol!
- Eu, mototol? Mami, nu cred că e recomandabil să foloseşti un astfel de limbaj în faţa unor intelectuali cu o pregătire superioară.
- Pfui, continuă femeia râzând! Ce limbaj? Aşa eşti tu, mototol. Pun pariu pe o chenzină că ţi-a intrat un cui în talpă.
- Aşa nu se mai poate! Destul! ia Dănuţ atitudine.
Şi îl vedem că se ridică şi, şchipătând, se îndreaptă spre hol bombănind ceva despre tălpi, viermi, cuie şi neveste din Africa.
Aşteptăm o întorcere la fel de furtunoasă cu cel puţin un pantof în mână, dar timpul trece, leafa merge, iar Dănuţ nu mai apare. În grup compact ne îndreptăm cu toţii spre hol, unde-l vedem pe amicul Dănuţ ţinând un pantof în mână, în timp ce se scarpină în cap cu cealaltă, iar pe gură îi ies sunete nearticulate. Pe talpa pantofului se vede, chiar de la o altitudine superioară, o pioneză cât toate zilele, bine înfiptă.
Să auzim de bine!

luni, 7 octombrie 2013

Un Paracetamol

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt în tren, în drum spre o localitate din provincie. A trebuit să plec în această delegaţie tocmai acum, când a început frigul şi iarna e aproape. Deşi sunt îmbrăcat gros, asta nu ţine de cald în vagoanele friguroase. Compartimentul nu e plin: la geam, faţă în faţă, stau tatăl şi fiul, urmez eu lângă copil şi mama lui în faţa mea. Lângă mine mai este un domn, care dă dovadă de o competenţă deosebită în abordarea călătoriilor pe tren întrucât, imediat ce s-a aşezat pe banchetă, şi-a tras haina peste ochi şi a început să soilească. Este încă întuneric şi geamul s-a aburit. Puştiul, de vreo trei anişori, este deosebit de energic şi nu stă locului nicio clipă. Ca să-l mai liniştească, tatăl îi desenează pe condensul de pe geam o casă. Nu e frumoasă, nici urâtă, dar pentru oricine arată a casă.
- Ia uite ce ţi-a desenat tata! zice bărbatul satisfăcut de opera lui. Ia spune-i lu’ mami ce ţi-am desenat aici.
Copilul se uită chiorâş la desen preţ de o secundă şi răspunde scrâşnind din dinţi:
- Un Paracetamol!
Cei doi părinţi se uită puţin nedumeriţi unul la altul, apoi încearcă să vadă reacţia mea. Mă prefac absent şi urmăresc cu mare atenţie întunericul de afară. Încurajat de privirile soţiei, omul desenează de data asta o maşină. Nu e un model de marcă, dar se vede clar că e o maşină.
- Ooo, ia uite ce a desenat tati acolo! încurajează mama copilul cel agitat. Ia spune lu’ mami ce a desenat tati?
Copilul aruncă privirea chiorâşă, devenită de acum obişnuită, şi răspunde cu dinţii strânşi:
- Un Paracetamol!
Instantaneu, toţi trei schimbăm priviri năuce. Simt că oamenii au nevoie de ajutor, aşa că intervin şi desenez un vapor. Un desen de care sunt chiar mândru ce bine a ieşit.
- Ooo, ia uite ce frumos a desenat nenea, formează cei doi un canon ad-hoc. Îţi place? continuă mama.
Copilul dă din cap a aprobare.
- Ia spune-i tu lu’ nenea ce e desenat acolo, pe geam, intervine tatăl.
Copilul revine cu aceeaşi privire chiorâşă şi statutează cu dinţii strânşi:
- Un Paracetamol!
Noroc că nu mai am decât două staţii de mers. Oricum, după ce cobor, voi merge să-mi cumpăr un Paracetamol.
Să auzim de bine!