vineri, 30 octombrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A zecea zi în Asprovalta

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi e ultima zi din concediul nostru în Stavros. Ne sculăm destul de târziu faţă de zilele anterioare şi mâncăm singuri în sala de mese. O familie de timişoreni cu care mai schimbam câte o vorbă plecase şi ea, locul lor fiind luat acum de o familie de lituanieini.
Mâncăm nehotărâţi încotro s-o apucăm: spre Stagyra sau spre altă locaţie? Decidem că un loc liniştit este tot ce ne dorim, aşa că plecăm spre Asprovalta. Numele localităţii este unul uşor de tradus: Άσπρο/Aspro, adică alb şi βαλτα/valta, adică baltă, mlaştină. Aproape că ne simţim ca în Bucureşti...
Ajungem imediat şi începem căutarea unui loc de parcare. Găsim unul chiar lângă rampa de gheaţă a unui restaurant. Îl părăsim după doar un minut, gândindu-ne că, astfel, vom împiedica procesul economic de care depinde buna funcţionare a unei unităţi de alimentaţie publică, tocmai acum, când Grecia e în plină criză. Ne mutăm la un alt loc, ne luăm accesoriile de plajă şi, trecând pe lângă locul abia părăsit de noi, observăm că a fost ocupat imediat de o altă maşină al cărei proprietar habar nu are de efectele crizei...
Între taverenle de pe faleză şi plajă se întinde o parcare lungă cât o zi de post unde, în timp ce o traversăm, observăm un fenomen ciudat: un grec, care parcase pe un loc rezervat persoanelor cu handicap este amendat de un echipaj de poilţie. Imediat, gândurile ne zboară la Leoforos Nikis (ar fi un fel de Calea Victoriei în varianta grecească) din Salonic, bulevard cu oprirea interzisă pe toată lungimea lui şi unde, dacă ar da amenzi, poliţia metropolitană ar trebui să chelească Grecia de păduri pentru tipărirea formularelor. Poate acesta este considerentul pentru care nu am văzut niciodată vreun poliţist amendând pe cineva acolo.
Ne poziţionăm pe două şezlonguri aflate în apropierea unui grup de babe, cehoaice după vorbă, apropiere care ni se pare de bun augur, bătrânii fiind unanim recunoscuţi pentru firea lor tăcută. Urgent apare şi un flăcău care ne ia comenzile, iar noi ne permitem scurte meditaţii pe seama lucrurilor cărate de noi inutil. Am adus două şezlonguri pliante în ideea că vom face economie sau că vom avea pe ce să ne întindem în caz de aglomeraţie. Nu le-am folosit nici măcar o dată din simplul motiv că şezlongurile intră într-o consumaţie pe care, oricum, o făceam. Am cărat cu noi un suport pentru umbrelă, suport care nu mai e pliabil, pentru că trebuie umplut cu apă sau nisip la locul faptei. Nu l-am folosit nici măcar o dată, nu ştim nici măcar pe unde se poate introduce apa în el din acelaşi raţionament ca mai sus.
Am cărat cu noi o umbrelă atotcuprinzătoare în ideea că ne va proteja de soare atunci când nu vom găsi locuri libere sub umbrelele plajei. Nu am făcut altceva decât să ne încurcăm de ea prin portbagaj şi nu am deschis-o nici măcar să vedem cât de mare este. La fel, ne-am adus un sfredel pentru forat gaura în care vom introduce umbrela. Care umbrelă? În acelaşi mod, am cărat după noi un fel de cilindru care se umple cu apă sau nisip şi se prinde în jurul tijei umbrelei, deasupra suportului, şi care ţine umbrela dreaptă chiar dacă e vânt. Care umbrelă?
Dar cugetările noastre încep uşor-uşor să-şi piardă din coerenţă. Nu este de vină soarele şi nici cantitatea de mojito ingurgitată. Nici măcar cele două cutii de Mithos băute în regim de urgenţă, ci cu totul altceva. De vină sunt babele cehoaice, babe care încep să ne ucidă lent cu vorbăria lor. În special una dintre ele, cea mai apropiată de noi, este de o incontinenţă verbală inimaginabilă. Turuie tare, turuie fără întrerupere, nu trebuie să o întrebe cineva ceva pentru că îşi găseşte singură subiect. La un moment dat, chiar prietenele ei amuţesc terorizate de debitul ei verbal.
Pe la două şi jumătate baba dă semne că ar vrea să intre în apă. Încep să mă pregătesc să intru şi eu cu speranţa tacită că un atac venit din străfunduri nu va fi observat. Având o viziune mai realistă asupra vieții, soţia mă opreşte atrăgându-mi atenţia că, după atâta vorbărie, o linişte prea profundă pe plajă va trezi suspiciuni...
Mă reîntorc la şezlong pentru a mă bucura din plin de cele câteva minute de linişte cât timp baba e în apă. Iar baba revine tonifiată de talazoterapia pe care o practicase, cu un debit verbal sporit, cu un şi mai mare entuziasm. Ne uităm disperaţi în jur, dar toate şezlongurile sunt ocupate, nu avem nicio scăpare. Iar azi nu am mai băgat în portbagaj şezlongurile şi umbrela personală, sătui de trambalatul fără rost cu ele pe tot locul.
Rotindu-ne privirile pe plajă ne este dat să vedem un spectacol cumplit: la vreo cinci metri de noi, un grup de trei grecoaice se uită la babă şi îşi fac cruce. Ori, e unanim cunoscut că grecoaicele pot fi acuzate de orice, numai că sunt tăcute, nu. Imaginea este greu de suportat, aşa că încep să vorbesc mai tare cu soţia, sperând că baba va pricepe apropoul sau îşi va da sema că nu-şi mai aude prietenele. Încercare inutilă, baba continuând să toace din gură, chiar dacă prietenele ei o pun să repete tot timpul ce spune pentru că nu mai înţeleg nimic.
În sfârşit, cu urechile făcute ţăndări de ceheasca fără vocale şi cu creierii arşi de pălăvrăgeala ei, apucăm să vedem că se pregăteşte de plecare. Aştept în picioare momentul plecării, iar când baba îşi ia şi ultimul lucru şi se întoarce să plece, îmi fac o cruce mare până în pământ. Baba observă, dar se pare că e imunizată la astfel de ieşiri pentru că nu are nicio reacţie. Dar colegele ei râd, la fel şi grecoaicele.
Rămânem pe plajă până aproape de asfinţit, ne strângem lucrurile şi considerăm că, după atâta suferinţă, merităm o mică recompensă şi ne oprim la o cofetărie unde comandăm câte o clătită cu îngheţată. Se pare că am ales tratamentul optim pentru că, odată cu terminarea clătitelor, ne revine şi pofta de viaţă.
Ne întoarcem la hotel, ne schimbăm şi decidem să mergem la restaurantul Agnanti. Pentru o seară de adio ni se pare cel mai potrivit. Bunul patron face râie pe inimă că nu poate părăsi locul de muncă, el fiind şi casier, dar ne mulţumim să ne luăm un călduros la revedere acolo, în inima producţiei. După care, ne încheiem seara apoteotic cu câte un mojito băut pe îndelete la terasa Apollo. La fel de mare şi la fel de bun ca în seara trecută, mojito-ul ne deschide apetitul spre confesiuni şi amândoi ne exprimăm convingerea că este minunat să fii turist în Grecia.
Să auzim de bine!

luni, 26 octombrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A noua zi în Noua Stagyra

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Practic, de azi am intrat în linie dreaptă spre sfârşitul concediului nostru în Grecia, aşa că ar trebui să ne facem de cap.
Şi începutul ni-l dă chiar sala de mese a hotelului. La sosire observasem un mare recipient din inox, prevăzut cu robinet. Iniţial am crezut că e destinat unor ocazii speciale pentru a fi umplut cu ceai sau apă caldă.
În timp ce rad ultimele bruschete din farfurie, îl văd pe unul dintre salariaţii hotelului că se apropie de recipient cu un pahar, deschide robinetul, umple paharul şi pleacă. În sfârşit, curiozitatea învinge: iau un pahar, îl poziţionez sub robinet şi îl deschid. Un lichid incolor începe să curgă. Opresc robinetul şi amuşinez conţinutul paharului. Uzo! Asta este în uriaşul recipient, uzo! Iar eu habar nu am avut de el atâtea zile, puteam să fac o cură de uzo în toată regula, aş fi putut să mă satur de uzo până în vara viitoare, aş fi putut... ehe, câte n-aş fi putut. Iar eu descopăr asta abia acum, în preajma plecării.
Hotărât să recuperez consumul de uzo în puţinul timp rămas, decid că, dacă e să ne facem de cap, atunci nu putem face asta decât pe noua plajă descoperită în Stagyra. Şi acolo plecăm.
Acum ştim drumurile, aşa că nu mai mergem pe şoseaua care urmăreşte ţărmul, ci ieşim din Stavros pe o şosea care, cu serpentinele de rigoare, ne scoate aproape de destinaţie pe un drum de munte. Grecia nu este frumoasă doar pe litoral, ci şi pe munte, aşa că mergem cu viteză redusă bucurându-ne din plin ochii cu frumuseţea locurilor.
Parcăm maşina la şosea şi coborâm pe plajă. Ca şi ieri, muzică bună, şezlonguri de calitate, baldachine şi serviciu prompt. Aşa cum stăm tolăniţi între două băi în mare, observăm că, la solicitarea turiştilor, acestora li se aduce de la bar o ladă frigorifică pentru păstrarea băuturilor. Este prima dată când vedem aşa ceva pe o plajă, indiferent pe unde am colindat. Aerul frige, iar umbrela nu mai face faţă cu umbra oferită aşa că, singura soluţie este să stăm cât mai mult în apă. Care apă, între noi fie vorba, este şi ea foarte caldă, termometrul ceasului indicându-mi 24 de grade.
În sfârşit, ne hotărâm să plecăm, dar nu spre casă, ci spre noua Stagyra ca să vedem parcul lui Aristotel. Nu avem un drum direct către Nea Stagyra şi chiar dacă am avea, nu l-aş utiliza pentru că îl bănuiesc a fi plin de serpentine. Aşa că, ţinem şoseaua spre sud, până aproape de Stratoni, iar la pasajul de nivel virez stânga pe sub pasaj şi apoi dreapta, spre Stratoniki (care, în traducere, ar fi Stratoni cel mic), şi iat-ne ajunşi în Nea Stagyra. Chiar şi pe acest traseu, nu am scăpat de serpentine pe porţiunea dintre Stratoni şi Stratoniki.
Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu fac din nou precizarea că NU acesta este locul de naştere al lui Aristotel, aceasta este o localitate nouă, care nu are nicio legătură cu copilăria sau viaţa lui Aristotel. Aici, în Nea Stagyra este doar Parcul lui Aristotel, o zonă verde amenajată pe marginea şoselei, la intrarea în localitate (cum am intrat noi, dinspre Stratoniki, pe stânga, la ieşirea din localitate). De unde am plecat, adică vechea Stagyra, nu am avut de parcurs mai mult de 30 – 35 de kilometri.
Chiar lângă intrarea în parc este şi intrarea într-o parcare destul de mare, având în vedere numărul însemnat de autocare cu turişti. Parcăm şi noi şi intrăm în parcul având o formă dreptunghiulară, cu o latură mică la şosea, intrarea fiind prin colţul dreptunghiului. Aici sunt expuse, perfect funcţionale, replici ale invenţiilor marelui om. Astfel, putem vede discurile optice care, prin rotirea lor provoacă un efect de hipnoză, un suport cu o prismă care descompune lumina în cele şapte culori spectrale, o lentilă, pendulul, sferele cu inerţie, turbina cu apă şi reflectoarele parabolice (două discuri concave din piatră care îţi permit ca, aflat în focarul unuia, să auzi şi cea mai fină şoaptă din focarul celuilalt), compasul, ceasul solar şi pentaphonul (care s-ar traduce prin cinci voci/cinci sunete), un instrument format din bare de metal care scot sunete diferite, în funcţie de lungime.
Turiştii aflaţi la începuturile activităţii de turist ar fi bine să nu considere telescoapele montate pentru admirarea peisajului drept realizări ale lui Aristotel... Acesta, adică telescopul, a fost inventat de Hans Lipperhey abia pe la 1600, adică puţin mai târziu.
Ne plimbăm şi admirăm exponatele urmăriţi de umbra marelui om şi minunându-ne de posibilităţile minţii omeneşti, ne permitem chiar să le punem la încercare şi, deoarece seara se apropie, ne retragem în plină glorie spre hotel. Primul lucru pe care îl fac după ce intrăm în cameră este să verific frigiderul. Da, este rece, berea e îngheţată tun, sucurile aburesc paharele. În sfârşit, avem şi noi momentele noastre de mici bucurii domestice...
Mergem să mâncăm la prietenii noştri de la Giannis, dar nu mai avem apetitul de altădată: ne mulţumim cu câte o feta saganaki, un calamar şi o salată Caesar. Apoi ne îndreptăm spre mini-market-ul unde observasem în primele zile ale sosirii noastre rafturi pline cu lichiorul nostru preferat. Stupoare! Rafturile sunt goale! Fac apel la bunăvoinţa casierei, care începe să scotocească printre sticle şi rafturi, doar-doar o mai fi vreo sticlă. Nici vorbă, totul a fost ras. Cred şi eu: la un preţ la jumătate faţă de cel din ţară, nici nu avea cum să nu se întâmple. Nicicând, în decursul istoriei, popoarele român şi sârb nu s-au arătat mai înfrăţite... şi mai însetate...
Încercăm să ne îndulcim amarul colindând magazinele din zonă. Intrăm într-un magazin în care, de departe, cred că se găseşte orice, de la chei tubulare de 14 la peruci cu cârlionţi, şi fac greşeala să-l întreb pe patron despre un produs. Imediat, amabilul om lasă totul baltă şi începe să ne prezinte aproape fiecare produs. Şi ne prezintă, şi ne prezintă... Exasperat, încerc să mă eschivez spunându-i că trebuie să sun acasă să-mi întreb membrii familiei dacă au nevoie de un produs sau altul. Am sărit din lac în puţ: omul devine şi mai interesat, prezentându-ne acum şi produse omise ceva mai devreme. Scăpăm doar cumpărând câteva lucruri, ce e drept, utile.
La ieşirea din magazin mă uit la ceas: am stat aproape o oră sub focul lui concentrat. Clătinându-ne, ne îndreptăm spre faleză cu gândul că o gură de aerosoli nu poate să ne facă decât bine. Şi aşa dăm de o mică terasă, numită Apollo, aflată într-o bifurcaţie. Fără speranţe de mai bine comandăm două mojito. Comanda vine prompt, în nişte sonde uriaşe (cred că cele mai mari sonde din Grecia) şi însoţită de o farfurioară cu alune şi alte chestii asemănătoare. Sorbim o gură şi nu ne vine să credem: este cel mai bun mojito băut vreodată în existenţa noastră efemeră. Mai tragem o doză şi convingerea noastră se întăreşte, însoţită acum de un regret sincer: de ce nu am trecut noi mai demult pe aici? Stăm relaxaţi în fotoliile comode, sorbim din sonde şi concluzionăm că vom veni şi mâine seară tot aici. Iar pentru că am ratat tot atâtea lucruri bune câte am avut parte, vom reveni la anul aici, în Stavros.
Să auzim de bine!

luni, 19 octombrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A opta zi în Vechea Stagyra

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am început să ne revenim la ritmul nostru de turism în doi. Azi ne-am propus să să vedem Stagyra. Dar nu oricare Stagyra, pentru că e plină Grecia de localităţi cu acest nume, ci pe cea veche, Stagyra lui Aristotel, că de aceea i se spunea Aristotel stagyritul.
Aristotel nu a fost cine ştie ce personalitate: doar cel mai mare filozof al antichităţii şi fondatorul şcolii peripatetice. Un banal spirit enciclopedic (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc) care a împins lumea înainte prin întemeierea ştiinţei politice pe baza învăţăturii căpătate de la Platon, un alt banal filozof universal. Lucrările lui nu au avut cine ştie ce valoare, ele stând la baza culturii occidentale doar până în secolul al XVII-lea.
Tatăl lui Aristotel stagyritul a fost medicul bunicului lui Alexandru cel Mare, iar el, la rândul lui, a devenit educatorul măreţului Alexandru. Între două cugetări, Aristotel a înfiinţat prima instituţie de învăţământ cunoscută sub numele de liceu (Lykeion). Mama lui Aristotel se trăgea dintr-o familie nobilă, dar asta să nu vă ducă cu gândul că locuia într-un castel cum este cel de la Chambord. În acele vremuri, nobil însemna doar că ai ceva mai multe capre. Să ne reamintim de regele Ulise, eroul lui Homer, care domnea în Ithaka peste o populaţie de câteva sute de păstori şi care, ca rege, avea un servitor, un câine şi o turmă ceva mai mare de capre.
Legat de Aristotel stagyritul mai rămâne de lămurit un singur lucru: acea şcoală peripatetică nu înseamnă că era o şcoală plină de patetism, nici vorbă. Termenul provine de la grecescul περιπαθώ/peripatho, care se traduce prin plimbare, eu mă plimb, dicursurile sale în faţa discipolilor fiind susţinute în timpul unor lungi plimbări.
Acesta a fost Aristotel ale cărui locuri natale dorim să le vizităm. Ştim că sunt două Stagyre, una nouă şi una veche. Cea veche este relativ aproape de Stavros, pe coastă, la vreo douăzeci de kilometri, pe când cea nouă este mult mai departe, în interiorul teritoriului.
Plecăm bine aprovizionaţi cu sucuri pentru că nu avem de gând să ne întoarcem până seara. Pe scurtul drum apucăm să comentăm faptul că acum, după ce am desoperit Leul din Amfipoli, oriîncotro ne-am îndreptat am dat de el de fiecare dată, ceea ce e puţin ciudat. Şoseaua e minunată şi nici nu observăm când ajungem. De fapt, indiciul că am ajuns a fost observarea ruinelor unui turn pe vârful unui deal. Mai rulăm puţin şi întoarcem. Trag pe dreapta într-un refugiu şi caut o cale de acces. Vedem un grup de turişti descinzând din maşini, care îşi iau bagajele de plajă şi încep să coboare. Oricât de original ar fi un turist, ne vine greu să credem că îşi va lua cu el pe vârful dealului lăzile frigorifice cu bere sau corturile pliante. Ca să nu mai vorbim de faptul că poteca coboară şi nu oricum, ci prin nişte tufişuri aproape impracticabile.
Mergem câteva zeci de metri în lungul şoselei şi dăm de un indicator către cetatea Stagyrei. Atât doar că îndicatorul e îndreptat spre acelaşi drum impracticabil. Ne întoarcem la maşină, pornim şi înaintăm până ce se termină un gard. Trag pe dreapta şi cercetăm gardul. Poarta e închisă şi el ar putea fi de la locuinţa unui cetăţean paşnic, aşa că ne suim în maşină şi continuăm drumul încet. Ajungem într-o intersecţie unde se desparte un drum către Olympiada, ceea ce nu ne interesează acum. Decidem să facem cale întoarsă, ne-am depărtat prea mult de cetate.
Ajungem în dreptul refugiului şi întorc iarăşi. Trag pe dreapta şi ne minunăm de plaja care se deschide la picioarele noastre. Şi nu e una, ci două, tocmai bune ca mărime, prinse în două golfuri mici ca în căuşul unor palme de uriaş.
Oricât ne uităm nu vedem nimic lămuritor, iar nemulţumirea noastră creşte văzând nişte cetăţeni tocmai sus, pe ruinele turnului de cetate. Cum Dumnezeu au ajuns ei acolo?
Pornesc iarăşi maşina şi opresc ceva ai jos de gardul ştiut, decis să obţin informaţii de la presupusul localnic domiciliat acolo. Ei bine, acolo nu domiciliază niciun localnic, ci este chiar intrarea în parcul cetăţii Stagyra. Aşa că intrăm şi noi, în sfârşit.
Urcăm pe drumul spre intrarea în cetate cu un fel de evlavie. Aici, pe acelaşi drum, îşi tocea sandalele micul Aristotel, pe acest drum a plecat în pelegrinările sale şi tot pe acest drum s-a întors. Pe acest drum cobora cu părinţii când se ducea cu treburi în alte localităţi, pe acest drum urcau când veneau cu provizii sau bunuri pentru casă şi familie. Ajungem în interiorul zidurilor pe care alerga copilul Aristotel împreună cu ceilalţi copii ai cetăţii şi ne aşezăm pe ruina unui zid de unde se vede un peisaj minunat cu cele două golfuri. Poate, tot aici, pe aceste pietre a stat Aristotel admirând marea şi cugetând la mersul lumii, marea de topaz a fost mângâiată şi de privirile lui, poate în aceste golfuri se scălda împreună cu alţi copii în joaca lor.
Cetatea e mare chiar după standardele de acum. Ocupă culmile a două dealuri vecine, iar construcţiile, chiar aşa ruinate cum le vedem sunt numeroase. Găsim o construcţie inelară şi ne aşezăm pe marginea ei ca într-un amfiteatru. Imaginea marelui Aristotel ne urmăreşte. Oare a stat şi el pe aceste pietre, cu blidul în poale, pe când îşi mânca porţia de linte sau fasole? În peregrinările noastre prin Grecia am fost în numeroase situaţii puşi în situaţia de a păşi în locuri istorice, locuri memorabile. Dar întodeauna a existat o doză de probabilitate, nu aveam nicio certitudine că un personaj istoric a păşit la rândul său exact prin aceleaşi locuri. De data asta avem, ştim cât se poate de clar că aici s-a născut, că aici a copilărit, că ruinele pe care le privim sunt autentice şi nu au fost modificate de două mii de ani. Nu avem nicio îndoială că şi Aristotel, la rândul lui a stat pe aceste pietre privind cele două golfuri minunate, este imposibil, este împotriva firii.
Terminăm cu greu de vizitat uriaşa cetate, morţi de căldură şi de sete. Înainte să ieşim pe poartă mă opresc la ghişeul aflat la intrare să ne completăm cunoştinţele cu câteva lămuriri. Discuţia începe în limba engleză dar, fiind tot mai interesaţi de spusele lui şi de lămuririle care ne pot ajuta să ajugem şi la noua Stagyra începem, încet, încet să vorbim greceşte. La început un cuvânt, apoi două şi tot aşa, fără să observăm, îmi dau sema la sfârşitul discuţiei că vorbim greceşte. Nu ştiu dacă şi bunul om a observat trecerea pentru că e foarte sârguincios în a ne oferi hărţi şi informaţii.
Ne suim în maşină amuzaţi de întâmplare şi întoarcem pentru a doua oară. De data asta ca să ne oprim la unul din golfuri pentru o plajă binemeritată.
Între noi fie vorba, vă fac o mică precizare pentru cei care, aflaţi în zonă, vor dori să întrebe cum ajung în Stagyra: cuvântul se pronunţă cu accentul pe prima silabă, STAgyra.
Ajungem în dreptul celui de al doilea golf, parchez la marginea drumului pentru că la ora asta e imposibil să mai găseşti loc în parcarea amenajată, ne luăm catrafusele şi coborâm.
Rar ne-a fost dat să vedem o plajă mai frumoasă. Găsim repede o pereche de şezlonguri libere sub o umbrelă şi vine o fătucă să ne ia comanda, care trebuie să fie minimum trei euro. Un frappe şi un mojito, pentru că bere Mithos am în geanta frigorifică. Nu ne aşezăm imediat, dorind încă să ne bucurăm ochii de frumuseţea plajei. Muzică bună, serviciu prompt, plajă lată cu nisip fin, apă minunată, ce să ne mai dorim? Dar crimă perfectă nu există: gust din mojito şi e poşircă, cel mai slab mojito băut vreodată. Necazul însă e mult prea mic faţă de confortul şi frumuseţea plajei. Ca să nu mai vorbim că, pentru doi euro, fătuca ne aduce o cutie plină cu sandvişuri şi chipsuri. Iar mergând spre capătul de sud al plajei dau de o zonă stâncoasă unde, cu prilejul câtorva scurte scufundări, dau de o mulţime de peştişori extraordinari de frumoşi. Atât de frumoşi încât nu observ că m-am prins în firul unui pescar. El simţea că peştele trage, şi trăgea şi el de fir, eu simţeam că pescarul trage şi trăgeam şi eu de fir. Până la urmă am reuşit să mă eliberez fără să mă vadă, dar sunt convins că omul povesteşte şi acum cum era să prindă el un caşalot în mările Greciei şi cum s-a luptat...
Plecăm târziu de la plajă, trişti că nu vom mai vedea asemenea frumuseţi. Ajunşi acasă, soţia intră la duş şi eu rămân să-mi fac ordine printre aparate. O cutie de Mithos este exact accesoriul de care am nevoie pentru o activitate eficientă şi mă îndrept spre frigider ca s-o extrag, fără mari speranţe că va fi rece. Din uşa băii soţia mă anunţă:
- Vezi că am observat că televizorul nu se stinge când scot cartela şi ieşim din cameră.
Rămân încordat pe recepţie. Televizorul? Nu se opreşte când ieşim? De ce televizorul? Asta trebuie să se întâmple cu frigiderul. Pun mâna şi încep să mut mobilele cu frigider şi televizor în căutarea prizei. Dau de ea şi urmăresc firele. Da, aşa e, în priza care nu se întrerupe este băgat ştecherul de la televizor, nu cel de la frigider. Le schimb şi fac proba: iată, când scot cartela şi ies din cameră acum se opreşte televizorul, iar frigiderul continuă să funcţioneze.
Acesta era misterul nedezlegat de atâtea zile care făcea ca berea mea să nu fie niciodată rece şi congelatorul dezgheţat... De bucurie îl îndes cu toate cutiile de bere disponibile şi toate sticlele de suc din cameră. Măcar acum, pentru două zile să le avem şi noi reci.
Să auzim de bine!

miercuri, 14 octombrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A şaptea zi în Nea Vrasna

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Începând de azi suntem singuri-singurei. Prietenii noştri au plecat şi noi am rămas să ne facem de cap. Nu ne mai sculăm aşa matinali şi luăm micul dejun cât mai relaxaţi, admirând peisajul.
Ziua se anunţă frumoasă, tocmai bună de plajă, iar noi am cam neglijat acest aspect până acum. Aşa că ne pregătim echipamentele de plajă, ne suim în maşină şi începem să ne întrebăm încotro vom merge.
În unanimitate decidem să mergem în Nea Vrasna. Dar nu oricum, ci pe drumul de costişă, adică pe drumul paralel cu faleza şi nu pe şoseaua naţională.
Nea Vrasna face parte dintr-un şirag de staţiuni, care începe în sud cu Stavros şi se continuă spre nord cu Paralia Vrasna (Plaja Vrasna), Nea Vrasna (Noua Vrasna), Asprovalta (Balta Albă), Riviera şi Serraiki Akti (Coasta Serres), ultima, toate înşirate pe coasta golfului Strymonikos. Numele golfului provine de la râul Struma care izvorăşte din Bulgaria şi se varsă cu o mică deltă în Marea Egee puţin mai la nord de Serraiki Akti.
Toate staţiunile sunt foarte cochete, cu vile care nu depăşesc două etaje, foarte curate, bine dotate cu magazine, taverne, cofetării şi toate cele necesare unui turist. Ce e interesant este trama stradală: toate străzile se întretaie în unghiuri drepte, formând careuri cu latura de aproximativ cincizeci de metri. Oriunde te afli în aceste staţiuni este imposibil să te rătăceşti: dacă nu mergi spre şoseaua principală vei merge spre mare, dacă nu mergi spre nord vei merge spre sud. Nu ai alte variante.
Cum spuneam, alegem Nea Vrasna şi plecăm. Alegând varianta pe scurtătură nu mai este nevoie să parcurgem kilometri întregi aiurea. Ieşim pe aleea din faţa hotelului, traversăm şoseaua principală şi intrăm pe unul din drumeagurile care se deschid în faţa noastră. Oricare, pentru că toate ne duc în maximum cinci minute în centrul Vrasnei.
Începem să căutăm un loc de parcare, dar nu oricum, ci unul ferit, la umbră. Deşi avem parasolare pentru toate geamurile, condiţia este absolut necesară dacă mai vrem să plecăm din staţiune înainte de miezul nopţii.
Tot căutând, ne mutăm de la un loc la altul, până găsesc unul tocmai bun, sub umbra unui arbust bine dezvoltat. Parchez, dar nu sunt mulţumit pentru că sunt prea departe de bordură, iar drumul nu este suficient de larg ca să-mi inspire încredere. Pornesc, în timp ce mişc maşina uşor în faţă iau de volan dreapta şi uşor stânga, apoi dau în marche arriere şi iau de volan mult stânga, apoi mult dreapta. Oglinda retrovizoare îmi arată că mai am doi centimetri de la bordură, aşa că îmi continui liniştit mersul cu spatele. Până aud. Ce aud? Aud un scârţâit îngrozitor, care nu se mai opreşte, pe toată latura stângă a maşinii. Opresc, cobor şi văd minunea: crengile arbustului sunt prevăzute cu o mulţime de ţepi, nu mari, dar tari, suficient de tari încât îmi zgârie uşă din stânga şi stâlpul hayonului.
Bucuroşi de asemenea realizare ne ducem pe plajă, ocupăm două şezlonguri şi imediat vine o fătucă să ne ia comanda. Un mojito şi un frappe au devenit băuturile noastre tradiţionale. Din boxele barului de pe plajă se revarsă o muzică house, nu rea, dar multă. După vreo două ore de ascultat, în sfârşit aud o piesă grecească excelentă cu trupa Stavento, Για σενα ποθ λατρεωο/Pentru că te iubesc şi văd cum toţi pe plajă bat tactul cu mâinile, picioarele sau ce au la îndemână. Mă duc la bar, salut şi îl întreb în greceşte pe barman:
- A cui e muzica?
Bucuros de asemenea întrebare şi văzând faţa mea satisfăcută, omul răspunde mândru:
- A mea!
- Perfect. Atunci de ce nu pui şi muzică grecească? Am venit în Grecia să ascult muzică grecească, nu house.
Flăcăul se preface că spală cu foc nişte pahare. Continui:
- Aveţi o muzică uşoară excelentă. I-ai văzut cum dansau adineaori? Ai auzit de Nino?
- Da.
- Îţi place de el cum cântă?
- Da.
- Atunci de ce nu pui piesa 100 φορές/100 de ori? Ca să-ţi dau doar un exemplu. Argiros, Ploutarhos, Kokkinou şi o mulţime de alţi cântăreţi ce au?
Flăcăul tace câteva secunde, apoi îi vine o idee salvatoare:
- Aţi înţeles greşit, nu e muzica mea, nu ştiu unde e colegul cu play list-ul.
Îl las în treaba lui şi mă întorc la preocupările noastre estivale, adică băutul sondei de mojito, înotatul şi statul la soare.
Plecăm pe înserat bine bronzaţi, chiar foarte bine bronzaţi, dar nu ne ducem direct la hotel, ci decidem să ne oprim la un super-market Diskount aflat pe treseul mai lung, cel pe şoseaua naţională: e absolut nevoie să refacem provizia de sucuri. Mai adăugăm câteva nimicuri în coş şi ne prezentăm la casă. Casiera mă întreabă în mod reflex, fără să ridice privirea:
- Aveţi card Diskount?
Femeia pare de treabă şi nu vreau să o las să trăiască în neştiinţă, aşa că îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează:
- Nu, nu am, sunt străin.
Ridică ochii, mă examinează scurt şi îmi răspunde râzând:
- Se vede!
Ajungem la hotel când începe a se întuneca, ne spălăm, ne schimbăm şi mergem pe jos la localul prietenilor noştri, Giannis. Se pare că personalul localului mai are şi momente de odihnă ca să stea de vorbă, pentru că observ că toţi ne cunosc. Un domn în vârstă, pe care îl bănuiesc a fi unul dintre proprietari sau tatăl unui dintre ei, vine şi ne salută personal. Un asemenea gest din partea unui vârstnic e demn de toată consideraţia şi îl rugăm să ne facă plăcere să stea la masa noastră ca să mai schimbăm o vorbă. Ne mulţumeşte, dar nu poate pentru că are farfurii şi tacâmuri de strâns sau de pus.
Atacăm o crarcatiţă, o salată Caesar şi câte un bouiourdi, după care plecăm spre centru. Ne oprim la câteva magazine ca să cumpărărm niscai suveniruri şi mâncăm câte un porumb copt pe o bancă în parc. Şi a trecut a şaptea zi.
Să auzim de bine!

joi, 8 octombrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A şasea zi în Thasos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi e ultima zi de concediu a prietenilor noştri. Nu ne grăbim, averm un singur obiectiv de atins pentru toată ziua, aşa că ne îmbuibăm pe îndelete la micul dejun.
Plecăm tot cu maşina noastră şi, acum ştiind drumurille, ajungem imediat la autostrada cea cu numeroase restricţii criminale. Nu avem altceva de făcut decât să urmărim şoseaua, pentru că vom fi anunţaţi din vreme de panourile indicatoare când va trebui să facem dreapta, spre Keramoti.
Întrucât avem timp destul la dispoziţie, ajunşi în dreptul Kavalei, ieşim spre stânga pe bretea, spre Amigdaleonas. Nu pentru că ar fi vreun obiectiv interesant de vizitat, ci pentru că aici se află un magazin Jumbo, de unde vom putea achiziţiona cănile cu pereţii dubli. Magazinul se află pe partea dreaptă a şoselei, imediat ce ieşi prin nordul localităţii. Parcăm şi intrăm. O hală uriaşă ne oferă tot ce ne-am putea imagina în materie de turism sau jucării. Găsim imediat stiva de căni şi ne umplem căruciorul. La casă plătim cu cardul şi, la întrebarea mea generată de informaţiile aiuritoare din mass-media românească, casiera îmi spune că niciodată nu au fost probleme cu cardurile.
Ne întoarcem spre autostradă şi reluăm drumul spre Keramoti. Ne ajută Dumnezeu şi ajungem pe platforma de îmbarcare pe ferry exact când se deschidea accesul maşinilor. Deşi am parcurs acest traseu de nenumărate ori, preferăm să stăm pe punte şi să ne bucurăm de soare şi peisaj, în timp ce soţia prietenului meu hrăneşte pescăruşii cerşetori.
Pentru că am intrat printre primii pe ferry, tot printre primii ieşim şi pornim spre Golden Beach. Peisajul pe care îl oferă acest drum este atât de frumos, încât e imposibil să nu ne oprim ca să-l admirăm în linişte. Găsim loc de parcare dar, surpriză, nu găsim niciun şezlong disponibil. Este incredibil cât de aglomerată este plaja. După vreo jumătate de oră de alergat şi de interogat administratorii de plajă, reuşim să obţinem numărul corespunzător de şezlonguri într-o zonă din nordul plajei.
Spre deosebire de zonele colindate până acum, aici marea este cât se poate de liniştită. Iar această plajă este cunoscută pentru faptul că intarea în apă se face lin, pe distanţe de câteva zeci de metri. Şi nici atunci nu este vreun pericol pentru că apoi, urmează un prag de nisip care prelungeşte intrarea cu alte câteva zeci de metri.
Apa este foarte limpede, mai limpede ca în staţiunile vizitate până acum şi deosebit de caldă: aproape că nu simţi când ieşi din mare. Bălăcitul în apă ne dă prilejul reîntâlnirii cu peştişorii pupăcioşi, care vin grupuri-grupuri să ne ciugulească picioarele.
Nu putem sta cât am dori pentru că ne aşteaptă un drum destul de lung până acasă, plus că nu ştim programul de circulaţie al ferry-boat-ului.
În Panaghia facem o scurtă haltă. Eu rămân la maşină la fântâna din piaţa principală, iar ceilalţi se duc la fabrica de ulei pentru a face o achiziţie serioasă din acest produs. Într-o jumătate de oră se întorc cocoşaţi de bidoane cu ulei de măsline, suficient până la vara viitoare.
Ajunşi pe pista de îmbarcare, prindem un ferry care tocmai se pregăteşte de plecare. Ne îmbarcăm urgent şi, într-o jumătate de oră suntem în Keramoti.
Drumul spre autostradă îmi este cunoscut, aşa că nu mai stăm pe gânduri şi pornim. Pe la jumătatea drumului ne este dat să vedem ce face un neamţ în Grecia, atunci când face ce vrea el să facă. Pe partea dreaptă a drumului, la doar vreo cincizeci de metri de o pădurice, un gipoi cât toate zilele cu o rulotă la remorcă este tras pe dreapta. După număr este din Germania, dar după comportarea şoferului neamţ, se pare că este din mijlocul celui mai primitiv trib de pe Amazon. Pentru că, fără nicio jenă sau remuşcare, şoferul s-a proptit pe marginea drumului şi urinează.
Trecem mai departe scârbiţi şi cu regret că nu am oprit să-l întrebăm dacă aşa l-a învăţat nemţoaica de mă-sa.
Ajunşi pe continent nu mai avem de ce să ne grăbim, aşa că parcurgem drumul până în Stavros la pas, urmărind în voie peisajul superb oferit de litoralul şi marea care se derulează în stânga noastră.
Şi vine şi masa de rămas bun. Unul dintre membrii administraţiei hotelului vine să ne anunţe că vinul va fi din partea casei. Aşa că nu ne rămâne altceva decât să ne punem pe petrecut. La început suntem puţin stresaţi pentru că, din experienţa noastră de până acum, restaurantele hotelurilor nu excelează în calitatea preparatelor. Ei bine, aici, la Arhondiko, bucătarul este unul de excepţie. Rar am mâncat preparate atât de bine făcute ca aici. Iar vinul merită toată atenţia, aşa că nu băgăm de seamă când terminăm două butelci.
Ne retragem târziu la camere, mai mult din grijă ca prietenii noştri să nu fie obosiţi mâine, decât din dorinţa de a termina masa. Ei vor pleca dimineaţă, devreme, aşa că ne luăm rămas bun şi mergem la culcare.
De mâine suntem doar noi doi, singuri, singurei. Să vedem unde vom merge.
Să auzim de bine!