"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

vineri, 28 iunie 2013

Perle din gândirea pre-matură (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Că poporul român este original şi inventiv o ştie oricine. Inclusiv FBI-ul când anchetează noile metode de spart ATM-urile... Că geniul se manifestă din pruncie este iarăşi un lucru dovedit. Şi o vom dovedi şi noi cu seria de „perle” care urmează. Pentru că numai nişte genii puteau emite asemenea cugetări. Cugetări culese în decursul anilor din lucrările diferitelor teze sau examene de bacalaureat.
- Trebuie să facem o temeinică analiză, nu numai analitică, dar şi sintetică.
- Cristofel Columb a plecat în America unde s-a însurat cu o băştinoasă.
- Estuarul este o pâlnie care se bagă pe gura unui râu ca să se lărgească.
- Călin ţine de mână mireasa care are părul lung de fericire.
- Ea luptă să pună mâna pe dragostea flăcăului.
- Poetul îşi aşteaptă iubita ca împreună să cutremure o barcă.
- Ion Creangă s-a născut între anii 1887-1889.
- Este vorba de peripeţiile lui Robinson Crusoe după ce pleacă din Troia.
- Arhimede a fost grec de neam şi a murit aşa de barbari de fascişti hitlerişti. Asta când el studia în palatul său din Grecia. Şi cum el studia a intrat un soldat şi a zis dămio". Şi a zîs Arhimede că nu es. Aşa a zâs hitleristu nu eşi şi a băgat baioneta în el. Dar multe principi de fizică a rămas de la Arhimede printre care principiul lui Arhimede.
- Nechifor Lipan a avut fericita ocazie de a nu se mai întoarce acasă fiind jefuit de nişte oameni invidioşi.
- În romanul "Răscoala" personajul principal este poporul şi marea masă a ţăranilor.
- Dimitrie Cantemir a avut un rol însemnat în viaţa sa.
- Ion suferă că nu are pământ dar o lipsa e că măcar în carte Rebreanu îl putea împroprietări.
- Capitala SUA este Casa Albă.
- În China trăieşte foarte multă lume care mănâncă o abundenţă de orez, se încheie la gât şi-a inventat guma de la capătul creionului.
- Sahara se află aşezată pe un nisip uscat, lipsa apei având în zonă o prezenţă statornică.
- În pădurile Amazoniei trăieşte o junglă fioroasă.
- Capitala Olandei este jumătate la Haga, jumătate la Amsterdam.
- Toate răscoalele au cerut pamânt care era ţinut sub talpă de boieri.
- Optica se ocupă cu studiul ochelarilor.
- Romanii i-au bătut crunt pe cartilaginezii din Cartagina.
- Lebăda moare de câte ori cântă.
- Animalele sălbatice trăiesc în pădurea zoologică.
- În dogmatism, gândirea devine rigidă, casantă.
- Punctul este o linie redusă la minimum.
- În caz de accident nu trebuie să fugi de la locul faptei fiindcă victima, dacă nu e lovita fatal, poate reţine numărul maşinii.
- Al. Vlahuţă a cules de pe drumuri multe peisaje pe care le-a descris cu un penel meseriaş.
Nu, nu vreau să spun că noi suntem mai proşti ca alte naţii. Suntem aşa cum suntem, la fel ca alţii, nici mai buni şi nici mai răi. Doar că nu avem ocazia să cunoaştem şi din “perlele” altora.
Să auzim de bine!

joi, 27 iunie 2013

Poliţia telefonată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E vară, e cald, ce alt moment al anului mai propice cunoaşteţi pentru a te întâlni cu un prieten la o bere mică? Ceea ce şi fac. Adică îmi dau întâlnire cu un bun prieten ca să mai depănăm din ultimele evenimente. Găsim o terasă discretă, găsim şi o masă liberă, aşa că tot ce ne mai rămâne e să comandăm o bere. Cu gândul la Mithos-ul grecesc, comand şi eu una de-a noastră, neaoşă, făcută sub licenţă străină... Şi începem să povestim de una, de alta. Între altele, omul îmi spune:
- Frate, tu ai habar cum lucrează Poliţia?
- Poliţia română? îl întreb eu atent la spuma berii.
- Exact! De ea e vorba, confirmă omul ştergându-şi spuma din barbă.
- Nu, nu ştiu, dar bănuiesc. Lucrează şi ea ca tot omu’.
- Nu ştii ce vorbeşti, nu ai practică. Lucrează mână în mână.
- Da, aici ai dreptate, m-am ferit ca de foc să am de-aface cu ea indiferent de motiv. Dar ce, tu ai?
- Nu numai că am, dar am una nocturnă.
- Hai că eşti tare! Cum adică? Ai practică nocturnă cu poliţia? Cred că am mers cam mult prin soare până am găsit terasa asta, încerc eu să liniştesc situaţia şi mai iau un gât direct din sticlă. Şi adică cum „mână în mână”? Cu ce? Sau cu cine?
- Fii antenă, mă solicită omul. În colţul blocului meu este o tonetă...
- Da, ştiu ce e aia o tonetă la colţul blocului. Şi noi am avut una până nu de mult, una unde se vindeau tot felul de haine.
- Aţi avut noroc, mă fixează amicul cu privirea verde de invidie. A noastră vinde de toate. Inclusiv băuturi, finalizează el privindu-mă semnificativ.
- Văleu!
- Da, exact aşa zicem şi noi când se face ora unu din noapte şi beţivii strânşi ciopor lângă ea nu mai pleacă, iar noi nu putem închide ochii din cauza grohăielilor lor.
Şi amicul meu îşi trece mâna peste faţă cu un gest de saţietate.
- Acum, când vine căldura, situaţia se agravează, continuă el.
- Da, bănuiesc, încerc eu să preiau ideea. Voi vreţi să dormiţi cu ferestrele deschise şi nu puteţi din cauza grohăiturilor.
- Da, frate, parcă ai locui în bloc cu mine, aşa bine ai descris situaţia. Aşa că sâmbătă noaptea am sunat iar la poliţia care ne apără şi protejează.
- Perfect! Este gestul pe care ar trebui să-l facă orice om normal. Stai puţin, intervin după o secundă, cum adică iar? Ai mai sunat şi până acum?
- O, sigur! Doar sunt un cetăţean civilizat, până acum nu m-am gândit să-mi fac dreptate singur.
- Nici să n-o faci. Aşa, şi?
- Să vezi minune. Sun la circa de poliţie, explic situaţia, solicit o soluţie pentru liniştea locatarilor şi mi se spune că vor trimite un echipaj.
- Erh, asta da poliţie. Parcă e din filmele americane. Promptă şi eficientă.
- Eşti grăbit ca de obicei. Stai să vezi finalul că face toţi banii, îmi spune el în timp ce mă priveşte lung, având în mână sticla de bere goală, cu gura în jos.
Comandăm încă un rând şi îl rog să continue.
- Cum îţi spuneam, termin convorbirea, închid telefonul şi rămân la fereastră în expectativă şi în răgetele beţivilor. După fix un minut şi cincisprezece secunde a încetat orice grohăială, a apărut o maşină condusă de, probabil, un prieten de-al beţivilor, beţivii s-au suit în ea şi duşi au fost.
- Mamă, ce chestie! mă minunez eu. Ce faţă or fi făcut ăia din echipaj când au venit şi n-au găsit pe nimeni.
- Care echipaj? Eşti diliu? Nu înţelegi că nici până azi nu a mai venit niciun echipaj? Şi este a doua oară când sun la poliţie, într-un minut beţivii amuţesc, apare o maşină, beţivii pleacă cu ea şi poliţia nu mai apare.
- În fond, mă gândesc eu şi îi răspund, metoda e salutară. Ce atâta consum cu benzina, ce atâta risipă cu salariile poliţiştilor sau sporuri pentru ore suplimentare? Un telefon dat beţivilor sau prietenilor lor de către susţinătorul din poliţie şi iată, se face linişte în cartier. Nu asta doreai de fapt? Stai liniştit, îi spun în continuare, asemenea lucruri se petrec în orice ţară civilizată. De pildă în Zimbabwe.
Să auzim de bine!

miercuri, 26 iunie 2013

Perle din gândirea pre-matură (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Că poporul român este original şi inventiv o ştie oricine. Inclusiv FBI-ul când anchetează noile metode de spart ATM-urile... Că geniul se manifestă din pruncie este iarăşi un lucru dovedit. Şi o vom dovedi şi noi cu seria de „perle” care urmează. Pentru că numai nişte genii puteau emite asemenea cugetări. Cugetări culese în decursul anilor din lucrările diferitelor teze sau examene de bacalaureat.
- În "Pastel" vedem o bătrână care aleargă agale prin liniştea nopţii cu tăciuni aprinşi în mână.
- Ca orice poezie simbolistă, această poezie a lui Bacovia ca lungime este scurtă.
- Aşa cum arată Ion Creangă, în familiile de ţărani bărbaţii erau numai nişte termeni ajutători asupriţi de femei.
- Mircea cel Bătrân sta la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primeşte cu obrăznicie şi-l face în tot felul ca pe o albie de porci.
- Şi aşa, dând de bucluc, ţăranul din "Arendaşul român" pleacă mulţumit acasă.
- Poema "Mioriţa" circula pe bază orală, adică nu a fost scrisă din motive tehnice.
- În codru, acolo unde românul şi-a aflat totdeauna un sprijin, îşi va găsi şi tânăra fată fragii şi căpşunile ei.
- Fata de ţăran descrisă de George Coşbuc este o realitate palpabilă.
- Ciobanul "Mioriţei" a spus că la cap să-i puie diferite fluiere.
- Eminescu arată că fonfii, flecarii şi guşaţii se adunau în sfatul ţării să-şi satisfacă nevoile.
- Sinteza este o comparaţie. La teză nu scriem că la Eminescu găsim... la Labiş găsim nu ştiu ce. Sau ca la Eminescu găsim vara şi la ăla altceva. Nu aşa se face o sinteză. Principalul e să nu fie greşeli de ortografie.
- Pastelul nu este în fond decât sufletul poetului îmbălsămat în natură.
- Cei care comit greşeli sunt penibili de pedeapsă.
- Primăvara e cald şi păsărelele se întorc din ţările călătoare.
- Datorită geniului său, Ion Creangă a ajuns să fie tradus în toate colţurile ţării şi chiar peste hotare.
- Spre deosebire de tragedie, într-o comedie deznodământul se termină de obicei vesel.
- Căci, în definitiv, ce reprezintă un milion? Ia, şapte-opt sute de mii, colo!
- Atunci când un Aprod Purice îi dă calul său, acesta se face movilă pentru ca mai târziu să ajungă boier.
- Bătrânul Dan trăieşte într-o peşteră care-i dă un aspect grotesc.
- Tipătescu se purta cu nevasta lui Trahanache aşa ca şi cum ea n-ar avea soţ. Îi trimite scrisori de amor, vorbesc amândoi ca nişte îndrăgostiţi şi aşa mai departe.
- La începutul piesei, Caţavencu este agresiv pentru a admira scrisoarea, iar în finalul piesei când pierde scrisoarea este servil, lipsit de orice gest umil.
- Toate personagele din "O scrisoare pierdută" sunt lipsite de incultură.
- Deseori Caragiale demască moravurile moşierilor de a da nas copiilor lor.
- Poliţistul Prispanda vorbeşte numai cu perle.
- Ora exactă a plecării trenurilor e de obicei mai devreme sau mai târziu, cum e norocul.
- Acolo, la izvor, Labiş aude detunătura puştii care constituie moartea gingaşei fiare.
- La nunta lui Călin, popa este un bondar leneş şi gras care nu-i mai tace gura cântând cântece lăutăreşti.
Nu, nu vreau să spun că noi suntem mai proşti ca alte naţii. Suntem aşa cum suntem, la fel ca alţii, nici mai buni şi nici mai răi. Doar că nu avem ocazia să cunoaştem şi din “perlele” altora.
Să auzim de bine!

marți, 25 iunie 2013

Finalul filmelor americane

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Zilele trecute vă dădeam vestea că am terminat serialul în care vă prezentam motivele pentru care nu îmi plac filmele americane. În postarea de azi voi încerca să concluzionez ideea care a fost firul conducător al acestor postări începute în 2009.
În esenţă este vorba de şabloanele folosite de regizori pentru a crea sau sublinia o anumită atmosferă, un anumit mesaj. Este ceva firesc şi natural ca un regizor să apeleze la diferite instrumente şi mijloace pentru a-şi împlini actul artistic. Cu atât mai mult un regizor de film, care dispune de ajutorul oferit de unghiurile de filmere, muzică sau tehnica de montaj, mijloace de nevisat pentru un regizor sau actor de teatru.
Dar la fel de firesc şi natural mi se pare ca aceste metode folosite să se regăsească nu atât în lumea reală, cât în lumea firescului. Nu mă poţi face să cred în violenţa unui foc de armă aruncând personajul lovit de glonţ cale de cinci metri prin aer pentru că aşa ceva este de domeniul absurdului. Nicio piele omenească nu este atât de dură încât lovitura glonţului să nu o peroforeze fără niciun efort, ci să împingă corpul prin aer.
Pot şi încerc să înţeleg şi să simt un moment tensionat, un moment dramatic sau dificil într-un film, dar niciodată nu îmi va spori această stare un ventilator cu pale de elice de vapor care se învârt în fereastra camerei unde se află personajul. Pentru că nu există scenă dramatică într-un film de acţiune în care să nu fie prezent ventilatorul. Prezenţă nu numai periculoasă pentru orice vietate din încăpere prin lipsa oricărei protecţii, ci şi absurdă pentru zgomotul şi curentul infernale pe care le-ar produce.
Sunt de acord că un poliţist poate recurge la diverse şi diferite mijloace pentru a urmări cât mai eficient şi a acţiona cât mai prompt asupra infractorului. Dar nu pot accepta că poziţia în care poliţistul îşi ţine ambele braţe în faţă, braţul cu revolverul sprijint de cel cu lanterna ţinută invers (!) îl va ajuta altfel decât să-l trimită la moarte cât mai repede. Pur şi simplu pentru faptul că rotirea corpului spre stânga sau spre dreapta din talie reprezintă zero grade de libertate comparativ cu numărul infinit de posibilităţi oferite de rotirea braţelor din umăr, articulaţia cotului şi a pumnului. Ca să nu mai vorbim de lentoarea mişcării.
Şi exemplele pot continua. Toate aceste şabloane, şi le spun şabloane pentru că nu lipsesc din niciun film american, îmi formează o imagine falsă, ireală sau, mai bine zis, îmi deformează imaginea realităţii, ele neavând nici măcar justificarea unui caracter SF. Atât de mult şi atât de semnificativ încât nu mai pot recepţiona mesajul dorit de regizor. Şi mă face să prefer să vizionez cu cea mai mare plăcere producţii ale cinematografiei franceze, italiene, spaniole sau ale oricărei alte culturi care nu e atât de tributară şabloanelor.
Să auzim de bine!

vineri, 21 iunie 2013

Perle din gândirea pre-matură (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Că poporul român este original şi inventiv o ştie oricine. Inclusiv FBI-ul când anchetează noile metode de spart ATM-urile... Că geniul se manifestă din pruncie este iarăşi un lucru dovedit. Şi o vom dovedi şi noi cu seria de „perle” care urmează. Pentru că numai nişte genii puteau emite asemenea cugetări. Cugetări culese în decursul anilor din lucrările diferitelor teze sau examene de bacalaureat.
 - Poporul român s-a format prin căsătorirea bărbaţilor români cu fetele dacilor şi invers.
 - Ţăranii lui Creangă vorbesc o limbă fără greşeli de ortografie.
 - Văzând-o singură pe drum pe Vitoria, ţăranul a avut impresia că e nemăritată şi s-a comportat în consecinţă.
 - Caragiale este autorul schiţelor şi nuvelelor sale, ca să nu mai vorbim de teatru.
 - Anotimpurile care apar mai des în opera acestui mare poet al naturii sunt: primăvara, vara, toamna şi iarna.
 - Cea de-a doua fază a creaţiei lui Eminescu s-a deosebit de prima şi a urmat după aceasta.
 - După moartea părinţilor săi, Creangă şi-a trăit viaţa în continuare până în ultimii ani ai vieţii lui.
 - Pesonajele din "Neamul Şoimăreştilor" sunt reprezentative pentru secolul XVII pentru că au trăit epoca aceea.
 - Romanul "Răscoala" culminează la sfârşit cu un deznodământ tragic.
 - Din cauza condiţiilor grele, Eminescu a murit de foame toată viaţa.
 - În poezia lui Topârceanu gâzele, gândacii şi insectele, cum e coţofana, stau de vorbă: "Ce ne facem fetelor?"
 - Poetul cântă satul de care nu te mai poti despărţi odată ce l-ai părăsit.
 - Cruciadele sunt nişte războaie organizate de papalitatea nobilimii din orientul de apus pentru cuceriri de teritorii.
 - Datorită faptului că Lăpuşneanu chinuia pe boieri tăindu-le nasul, urechile, mâinile etc., el le-a devenit antipatic acestora.
 - Ludovic al XVI-lea era regele ţării. El ţinea cu Franţa deoarece era bun prieten cu Danton.
 - Ţărănimea era împotriva Franţei deoarece Franţa voia să ocupe ţara lor. Insurecţii din Paris auzind că Ludovic al XVI-lea ţine cu Franţa, la 1 august 1792 au propus să fie spânzurat. Franţa devine republică!
 - Coşbuc cânta fetele care vin la râu cu fusta ridicată până la brâu.
 - Paşa Hassan este rugat de Mihai să lupte ei amândoi, dar el fuge mişeleşte şi se luptă prin intermediul oştilor.
 - Viaţa albinelor e primejduită mereu de insecte ca: ţânţarul, viespea, şoarecele şi urşii care se urcă în fagi unde sunt albinele strânse în colonii şi depun miere.
 - Mie îmi plac poveştile-scrie un elev de 10 ani-fiindcă au în ele un melancolism care mă face să dorm.
 - Îmi plac poveştile-scrie colega lui de bancă-fiindcă sunt cu zâne care câteodată visez că sunt chiar eu.
- Întâmplările povestite s-au petrecut vara trecută, mai exact într-un sătuleţ oarecare.
Nu, nu vreau să spun că noi suntem mai proşti ca alte naţii. Suntem aşa cum suntem, la fel ca alţii, nici mai buni şi nici mai răi. Doar că nu avem ocazia să cunoaştem şi din “perlele” altora.
Să auzim de bine!

joi, 20 iunie 2013

De ce nu îmi plac filmele americane (14)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că ne apropiem de sfârşitul serialului meu în care îmi expuneam motivele care îmi fac antipatice multe din producţiile hollywood-iene. Mai am două motive pe care vi le prezint în rândurile de mai jos.
Penultimul motiv este cel al „băutului după intrare” pe care, cu siguranţă l-aţi vizionat şi voi de multe şi nenumărate ori şi care vizează comportamentul personajului de film american după ce a intrat în casă. Ce credeţi că face respectivul personaj, fie femeie, fie bărbat, imediat ce a intrat în casă? Se spală pe mâini? Nu! De altfel, în filmele americane se poate observa lesne faptul că personajele, ajunse la ora culcării, se dezbracă, îşi iau pijamalele sau nu, dar se bagă în pat fără să-şi facă elementarul duş. Se descalţă? Nici vorbă! Personajele filmelor americane stau încălţate chiar când se întind în pat să-şi citească corespondenţa sau ziarul. Se dezbracă de hainele de stradă şi se schimbă cu o ţinută de casă? Nici vorbă! Ele stau în aceleaşi haine, fie că lucrează la calculator, că au o discuţie de afaceri, că se joacă cu copiii sau se întind pe canapea. Atunci ce Dumnezeu fac după ce intră în casă? Exact, aţi ghicit! Primul lucru pe care îl fac după ce intră în casă este să se ducă la bar şi să-şi toarne o tărie. Femeie sau bărbat, tânăr sau bătrân nu face altceva decât să-şi toarne o băutură. Nu să citească o carte, nu să facă vreo treabă utilă în casă, nu să stea de vorbă cu copiii sau partenerul. Paharul, paharul e nelipsit. Nimic, dar absolut nimic nu se întâmplă până nu-şi umple paharul cu o tărie. Evident, pot interveni şi completări pe aceeaşi temă: Engelbert, toarnă-mi şi mie un Bourbon! Dar să fie dublu, te rog!
În sfârşit, ultimul motiv al antipatiei mele este şablonul “cănii din mână”. Este un şablon la fel de penibil ca cel cu existenţa ventilatorului în filmele de acţiune. Exceptând telenovelele americane, unde mai există scăpări, nu am văzut niciun film artistic în care două personaje care stau de vorbă, să nu aibe o cană în mână. Cana a devenit în filmele americane un accesoriu al elocinţei. Pur şi simplu, oamenii nu îşi pot vorbi fără o cană cu cafea sau un pahar cu o tărie în mână. Vrea un poliţist să îi raporteze ceva şefului? Întâi îşi ia o cană în mână. Vrea soţia să-i mărturisească soţului că nu îl mai iubeşte? Nu o poate face decât cu o cană în mână. Vrea diva să-şi facă o baie cu spume? Nicio problemă, dar numai cu un pahar după ea. Culmea ridicolului l-am văzut-o într-un film de acţiune în care, în timpul unei acţiuni presante şi periculoase la care se impusese intervenţia Gărzii Naţionale, şeriful local, în loc să-i aducă comandantului Gărzii cât mai curând la cunoştinţă situaţia pe câmpul de luptă, îl întreabă dacă vrea să-i aducă o cană de cafea...
Acestea au fost o serie de şabloane, fără discuţie incompletă, utilizate de regizorii filmelor americane în diferite scopuri artistice, dar care mie nu îmi provoacvă decât o senzaţie de îndepărtare de orice realitate.
Să auzim de bine!

miercuri, 19 iunie 2013

Copiii spun lucruri foarte trăznite

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De mult nu v-am mai oferit perle spuse de copilaşi dulci şi nevinovaţi atunci când au fost puşi în faţa unor întrebări grave. Iată mai jos o nouă serie.
De ce circulă sângele în corp? Sângele umblă prin corp, ca să îi prindă pe microbi şi să îi înece (6 ani).
La ce folosesc sprâncenele? Sprâncenele folosesc ca să ţină fruntea sus, să nu-i vină fruntea pe ochi (6 ani).
De ce ne spălăm cu săpun? Noi ne spălăm, ca să dăm săpun în ochi la microbi (5 ani).
Ce sunt amprentele? Amprentele e când punem mâna pe o clanţă şi rămân degetele acolo şi le găseşte poliţia (8 ani).
Sufletul are o formă de inimă (8 ani).
Ce este tristeţea? Tristeţe înseamnă când un om vine la altul şi bea mult (7 ani). (Personal, mi se pare o definiţie superbă...).
De ce se pun potcoave la cai? La cal se pune potcoave, să nu cadă calul pe spate, atunci când pune frână calul se înţepeneşte în potcoave (9 ani).
Ce înseamnă cuvântul "modern"? Modern e când vezi ceva frumos şi e scump şi n-ai bani (7 ani).
Cum se face parfumul? Parfumul se face din apă, dop şi din parfum (5 ani).
Cum se înţeleg păsările sau animalele între ele, dacă noi, oamenii, vorbim şi de multe ori nu ne înţelegem? Păsările sau animalele vin unele lângă altele şi vorbesc în şoaptă şi nouă ne spun numai "miau" (10 ani).
Ce este timpul? Timpul este o vreme care trece tot timpul (5 ani).
Ce sunt buruienile? Buruienile sunt nişte plante folositoare doar lor (12 ani).
Ce este acela un secret? Secretul este atunci când nu trebuie să ştie miliţia (6 ani).
Ce este zâmbetul? A zâmbi înseamnă să râzi parcă în gândul tău (8 ani). (Excepţională!).
A zâmbi este când nişte oameni râd cu gura închisă, ca să nu deranjeze oamenii de la bloc (7ani).
La ce foloseşte steagul? Steagul foloseşte, că atunci când veneau turcii peste noi, ei nu ştiau pe ce ţară veneau şi atunci noi le arătam steagul şi după aia ei ştiau.
Ce este acela un minister? Minister este o încăpere mare unde se adună toţi miniştrii ca să facă şedinţe pentru a îmbunătăţi cartierul lor (9 ani).
Din ce se face săpunul? Săpunul se face din mai mulţi clăbuci, la un loc (6 ani).
De ce îşi fac oamenii cadouri? Oamenii îşi fac cadouri, ca să nu fie nesimtiţi (7 ani). (Excelent!).
De ce dă dirijorul din mâini, cu un băţ, când dirijează? Dirijorul dă din mâini, ca să arate ducerea sunetului (11 ani).
Dirijorul are un băţ în mână, că e urât să arate cu degetul, la ăla care cântă cu contrabasul ca să vadă cum merge simfonia (10 ani).
De ce găina nu zboară pe sus, ca celelalte păsări? Găina nu zboară pe sus ca celelalte păsări, pentru că-i e frică să nu scape oul, când îi vine să-l facă (10 ani).
Să auzim de bine!

marți, 18 iunie 2013

Supliment de bogăţie

Vă mai amintiţi de postarea mea în care îmi justificam afirmaţia că România e mult mai bogată decât se spune?
Numai o ţară cu o populaţie bogată, înstărită, ar putea suporta cele mai mari taxe, impozite, accize sau comisioane din Europa în timp ce, în aceeaşi Europă, se încadrează între ţările cu salariile cele mai mici. Iată astăzi o confirmare şi o suplimentare a spuselor mele venită nu de la colţul străzii, ci din gura unor persoane responsabile.
Românii plătesc cele mai mari comisioane la cardurile bancare din Europa, arată o anchetă C.C. (C.C. se traduce prin Consiliul Concurenţei şi nu prin Comitetul Central).
Astfel, în România, comisionul interbancar în sistemele VISA şi MasterCard este de 1% şi respectiv 1,2%, în timp ce în ţări ca Belgia, Franţa, Italia Suedia, Olanda, Ungaria, Letonia sau Marea Britanie nivelul comisionului nu depăşeşte 0,8% (pentru cardurile de debit cu chip).
Declanşată de Consiliul Concurenţei în 2011, investigaţia sectorială pe piaţa serviciilor de plăţi bancare a urmărit patru direcţii principale: modul de determinare a comisioanelor interbancare pe piaţa cardurilor de plată; modul de determinare a nivelului comisioanelor şi taxelor plătite de comercianţi către banca acceptantă (care deţine POS-ul aflat la comerciant) pentru serviciile prestate în cazul tranzacţiilor cu carduri; profitabilitatea sectorului cardurilor de plată şi gradul de concentrare a pieţei serviciilor de plată cu carduri.
În cadrul acestei investigaţii sectoriale au fost solicitate informaţii de la 28 bănci membre Visa/MasterCard, 22 agenţi economici cu obiect de activitate în diverse domenii (hipermarketuri, supermarketuri, agenţii de turism, restaurante), organizaţiile Visa Europe şi MasterCard.
Comisioanele interbancare sunt plăţile realizate între băncile acceptante şi băncile emitente pentru tranzacţiile care presupun utilizarea cardurilor de plată.
În cazul tranzacţiilor la POS, comisionul interbancar este plătit de banca acceptantă (care deţine POS-ul aflat la comerciant) către banca emitentă a cardului şi este suportat de către comerciant şi, indirect, de către consumatori.
În conformitate cu regulile Visa şi MasterCard, până în 2011, comisioanele interbancare erau stabilite de băncile membre ale celor două organizaţii şi erau de 1%.
Începând cu 2012, nivelul comisionului interbancar aplicabil tranzacţiilor efectuate în România cu carduri emise sub sigla MasterCard este stabilit de MasterCard şi aplicat de băncile membre.
Astfel, comisionul interbancar în sistem MasterCard aplicabil în România (pentru cardul de debit cu chip) a crescut la 1,2%, nivel similar cu cel aplicabil în Grecia, în timp ce în ţări ca Belgia, Franţa, Italia Suedia, Olanda, Ungaria, Letonia, Marea Britanie nivelul comisionului este între 0,5% şi 1%. În Polonia, comisionul interbancar aplicabil de MasterCard este de 1,4%.
În ceea ce priveşte sistemul VISA, comisionul interbancar aplicabil în România, se stabileşte în continuare de băncile membre din România şi a rămas la acelaşi nivel de 1%.
Analiza realizată de Consiliul Concurenţei arată că nivelul mediu al comisioanelor achitate de comercianţi către băncile acceptante este 1,78% şi 2,4% din valoarea tranzacţiei. Astfel, comisionul interbancar perceput de băncile din sistemul Visa şi MasterCard influenţează, într-o proporţie însemnată, nivelul comisioanelor de servicii percepute comercianţilor şi, implicit, preţurile finale ale produselor şi serviciilor.
Analiza profitabilităţii efectuată de Consiliul Concurenţei arată că rata medie a profitului înregistrată în activitatea de emitere de carduri, în perioada 2009-2011, a fost între 62,1% şi 101,1%, pentru jumătate din băncile intervievate.
Totodată, studiul relevă că veniturile încasate de băncile emitente din comisioanele interbancare reprezintă între 8,1% şi 11,2% din totalul veniturilor din activitatea de emitere carduri.
În condiţiile în care din veniturile totale au fost extrase veniturile din comisioanele interbancare, peste 50% dintre băncile intervievate au înregistrat o profitabilitate între 49,0% şi 79,0%. Ca urmare, activitatea de emitere a cardurilor rămâne profitabilă, pentru un număr semnificativ de emitenţi, chiar şi în absenţa comisionului interbancar.
Ei, ce vă spuneam? Nu-i aşa că suntem bogaţi? Iată că Europa a descoperit că şi românii sunt buni de ceva: buni de plată.
Să auzim de bine!

luni, 17 iunie 2013

Beţia spritului antreprenorial

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O ştire din zilele trecute ne făcea cunoscută o faptă abominabilă a unor amatori de băutură din Tulcea. Respectivii băutori, cu ochii sticlind de dorinţă şi cu gândirea subordonată unicei dorinţe cunoscută de ei, şi anume aceea da a bea, au recurs la o mare ilegalitate. Observând mofturile şi fiţele elevilor din şcolile româneşti, elevi care nu pot bea orice lapte şi nu pot mânca orice măr, au conceput o distilerie în fabrica de sucuri unde lucrau şi, colectând merele aruncate de elevii fiţoşi, au început să producă tării alcoolice.
Până aici lucrurile sunt clare şi la fel de clară a fost şi legea. Care lege, se pare că a fost aplicată pedepsind întreprinzătorii cei alcoolici. Desigur, legea e lege şi e una pentru toţi, fie ei muncitori într-o fabrică de sucuri sau parlamentari. Amatorii de tării au fost pedepsiţi, distileria dezafectată, iar merele aruncate la gunoi în continuare.
Doar că eu, în această privinţă, am o optică puţin diferită, care mi se pare că ar fi făcut pedeapsa aplicată lor mult mai utilă societăţii. Pentru că, dacă stăm să ne gândim, acesta este rolul măsurilor aplicate de justiţie: de a îndrepta lucrurile rele, de a curăţa societatea de racile. Concret, consider că ar fi fost necesară o aplicare mult mai concretă a legii şi nu una ex catedra.
Ce zceţi dacă amatorii noştri de tării ar fi fost pedepsiţi să îşi omologheze instalaţia de distilare într-o locaţie amenajată anume? Evident, pe banii lor. Şi dacă, în continuarea pedepsei, ar fi fost obligaţi să-şi înfiinţeze o firmă sau asociaţie, care să plătească taxe, accize şi impozite statului pentru producerea de băuturi alcoolice?
Ce aţi zice dacă astfel, legea era respectată şi pedeapsa era aplicată, se înfiinţau locuri de muncă, respectivii îşi satisfăceau dorinţa de băutură, statul încasa sume serioase de pe urma afacerii, consumatorii puteau consuma o băutură curată, iar merele elevilor fiţoşi nu s-ar mai fi aruncat la gunoi? Ce aţi fi zis de aşa ceva?
Să auzim de bine!

vineri, 14 iunie 2013

Graba strică treaba

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Naşterea este o bucurie. Naşterea este o minune. Naşterea este o bucurie şi o minune totodată, atât de mare încât o confundăm cu nemurirea.
Trecem foarte bucuroşi şi grăbiţi prin copilărie cu dorinţa mărturisită de a fi oameni mari. Bucuroşi că ne-am născut zicem Lasă, când voi fi eu mare... Sunt vorbe pe care le-am spus sau auzit fiecare din noi. Ne grăbim spre adolescenţă cu convingerea că ni se deschid astfel porţile unei lumi mai bogate, o lume fără oprelişti şi obligaţii. Cine a auzit ca un adolescent să fie certat că nu şi-a mâncat orezul cu lapte? Ah, să scap cât mai repede de impuneri, să fiu major, să iau deciziile singur şi să nu mai dau socoteală sunt dorinţe care ne bântuie împingându-ne grăbiţi din culcuşul părintesc ocrotitor şi lipsit de griji pe care încă nu le cunoaştem şi nici nu le bănuim. Ajungem grăbiţi într-o adolescenţă pe care o vom derula la fel de grăbiţi, fără regret pentru anii pe care îi lăsăm în urmă, dar bucuroşi pentru cei pe care îi câştigăm. Suntem bucuroşi că am scăpat de marea problemă a purtatului pălăriuţelor sau a pantalonilor scurţi, grăbiţi să ajungem odată adolescenţi.
Suntem atât de grăbiţi încât nu observăm că nu mai purtăm botoşei, că vocile sau pilozitatea ni s-au schimbat, suntem atât de grăbiţi încât nici nu observăm că începem să judecăm, să emitem raţionamente şi să avem păreri. Mai repede, tot mai repede spre maturitate! Ce e aia adolescent? Un copil mai mare! Nu, eu vreau să fiu adult, să am putere, să dispun de viaţa mea! Ah, să scap odată de profesori şi de examene, să scap de aşa probleme îngrozitoare cu lecţiile... Graba ne mână de la spate spre o maturitate ale cărei rosturi şi obligaţii încă nu le cunoaştem, spre responsabilităţi la care nici nu am visat şi nici nu ni le-am dorit.
Ne grăbim, ne grăbim tot timpul nemulţumiţi de viaţa pe care o trăim în fiecare moment, viaţă care ni se dă doar odată şi care nu se mai întoarce. Ne grăbim, uitând că fiecare pas cu care ne depărtăm de copilărie ne apropie în aceeaşi măsură de bătrâneţea cea dizgraţioasă. Graba ne urmăreşte în tot şi în toate. Grăbiţi plecăm spre facultate uitând să ne oprim lângă un pom care abia a înflorit, ne grăbim tot timpul şi în orice facem. Mai repede, tot mai repede! Suntem nemulţumiţi că trebuie să parcurgem un drum în trei ore când am putea să o facem în doar două, suntem grăbiţi să ajungem tot mai repede acolo unde ne mână nevoile sau interesele, suntem atât de grăbiţi încât uităm că vom ajunge acolo oricum, că nu câştigăm niciun moment de odihnă ci, din contră, ne motivăm pentru o nouă plecare grăbită.
Grăbiţi plecăm în concediu şi tot grăbiţi ne întoarcem uitând că acele momente şi acele imagini sunt unice şi nu se vor mai întoarce. Văd trecând vijelios maşini pe lângă mine pe drumul spre casă. Maşini conduse de şoferi grăbiţi care se grăbesc să termine un concediu sau o vacanţă pe care şi le-au dorit cu ardoare lungi perioade de timp, iar acum se grăbesc să scape de ele cât mai repede. Mai repede, tot mai repede! O grabă nefirească ne domină toate acţiunile, o grabă spre probleme mai mari, mai grele, mai apăsătoare. Marile probleme ale copilăriei, de care vrem să scăpăm cât mai repede sunt nimic faţă de cele ale adolescenţei, iar acestea, la rândul lor, sunt o blândă joacă de copil pe lângă problemele adultului intrat în viaţă.
Ne grăbim cu noi şi cu ceilalţi, încercând să facem cât mai multe lucruri a căror inutilitate o vom descoperi abia peste ani. Ne grăbim să iubim, ne grăbim să urâm, ne grăbim să mâncăm şi ne grăbim să ne îmbolnăvim. Ne grăbim să ne căsătorim şi la fel de mult ne grăbim să divorţăm. Privim totul prin prisma grabei şi a crizei de timp, nimic nu ne mai bucură temeinic, am devenit superficiali şi indiferenţi. Ura sau iubirea nu mai au semnificaţii în această grabă permanentă. Graba este criteriul nostru valoric suprem.
Graba ne face să nu observăm că am ajuns bătrâni, că viaţa a trecut pe lângă noi la fel de grăbită. Acum ne grăbim să prindem pensia, nesătui de atâta alergat şi atâta grabă. Nici nu am observat când ne-au crescut copiii sau nepoţii, nu am observat ridurile care ne-au apărut pe faţă sau petele pe mâini (les fleurs de tombeau...), nu observăm că suntem mai slabi şi mai lipsiţi de vlagă, tot graba este cea care ne face să uităm că nu am fost aşa întotdeauna. Regretele încep să ne cuprindă pentru momentele pierdute sau de care nu am ştiut să ne bucurăm din cauza aceluiaşi zor de a trece mai repede prin viaţă. Acum înţelegem că germenul morţii este în orice fiinţă născută.
Suntem grăbiţi, atât de grăbiţi încât abia bătrâni fiind înţelegem că ne-am grăbit viaţa spre a o muri.
Să auzim de bine!

joi, 13 iunie 2013

O întâmplare minunată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi vă voi povesti o întâmplare puţin mai neobişnuită, o întâmplare pe care, chiar şi acum, după vreo patru sau cinci ani, îmi este dificil să o încadrez.
Este vară şi suntem în concediu, ceea ce înseamnă că suntem în Grecia. Deşi suntem cazaţi într-un hotel aflat pe braţul Kassandra, uşurinţa şi calitatea drumurilor ne permit să facem vizite în Thessaloniki tot la două zile. Este dimineaţă, căldura nu a început să potopească, iar noi, după vizitarea Rotundei ne îndreptăm spre biserica Sfântul Dumitru.
Uriaşa biserică este un izvor de istorie, datând din secolul al IV-lea, de pe vremea când oraşul era al doilea oraş al Imperiului Bizantin. Şi a fost biserică încă o mie lungă de ani. În momentul de faţă face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Biserica a fost schimbată după ocupaţia otomană şi a funcţionat ca moschee aproape cinci sute de ani, cinci lungi secole în care credinţa din oameni şi dorinţa de libertate nu s-au ostoit.
Ctitorită în anul 413 pe locul unei băi romane ne arată după o mie şi şase sute de ani nu numai credinţa din oamenii acelor vremuri, ci şi nivelul lor de cultură şi civilizaţie, ne arată bogăţia istoriei şi cât de puţin ştim încă despre cei ce-au fost...
Intrăm în această biserică pentru a doua oară, aşa că ştim că în stânga, pe peretele nordic se află racla cu moaştele Sfântului Dumitru şi că ceva mai în faţă, imediat după ce se termină rândurile de bănci se află o mică cişmea cu apă răcoroasă, prilej de a ne mai ostoi gâtlejurile după vipia de afară. După o oprire cuvincioasă la racla cu moaştele, ne adăpăm la cişmeaua cea minunată, iar fetele mele încep să se plimbe prin biserică căutând să admire cele şase panouri celebre cu mozaic.
Trecând în acea perioadă printr-un moment dificil al vieţii, mă gândesc că e momentul propice ca să adresez o rugăciune bunului Dumnezeu. Aşa că, fără ezitare, mă îndrept spre icoana aflată pe peretele din stânga altarului. Icoana nu este una banală, ci este uriaşă, având peste doi metri înălţime, fiind prinsă într-o ramă din lemn, ramă deosebit de groasă şi solidă. Mă opresc la o oarecare distanţă şi încep să mă concentrez asupra rugăciunii, fetele mele fiind undeva, prin naosul bisericii. Aşa cum eram concentrat supra rugăciunii, după câteva minute aud o trosnitură extraordinar de puternică şi viguroasă în lemnul ramei.
Trosnitura a fost atât de puternică încât nu numai că m-a determinat să mă întrerup, ci să mă uit alarmat spre candelabre cu convingerea că este vorba de un cutremur. Candelabrele erau nemişcate, ceea ce m-a determinat, după câteva momente necesare liniştirii mele, să mă întorc la rugăciune. Nu pentru mult timp însă pentru că iarăşi am auzit o trosnitură identică cu prima. De data asta senzaţia că e cutremur a fost atât de puternică încât am sărit speriat într-o parte, căutând cu ochii la candelabre. Şi de data asta candelabrele erau la locul lor, la fel de nemişcate, ceea ce m-a făcut să simt un fior rece pe spinare.
M-am îndepărtat şi mi-am regăsit fetele la câţiva metri de mine cu ochii pe pereţii aşezământului, turiste liniştite şi fără vreo sperietură. Le-am întrebat dacă au auzit ceva deosebit cât am lipsit de lângă ele şi mi-au răspuns că nu, nu au auzit. Nici măcar un sunet. Chiar, ce linişte e în biserica asta au completat, deşi aşa cum am auzit eu cele două trosnituri în liniştea bisericii, ele ar fi trebuit să se audă chiar şi de afară. Nici o urmă de panică, nici o urmă de nelinişte, nici vorbă să fi auzit ceva. Asta a fost întâmplarea. Să-i zic minune?
Să auzim de bine!

miercuri, 12 iunie 2013

Bonusul FMI

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am pierdut şirul postărilor în care îmi exprimam dezacordul faţă de eficacitatea măsurilor de susteritate impuse de FMI şi UE. De altfel, cei de la FMI nu erau la prima eroare de predicţie economică şi nici prima dată când recunoşteau că măsurile impuse de ei au fost tot atât de folositoare cât o frecţie cu Diana la un picior de lemn.
Din păcate, vocea mea este mică şi subţire, eu vorbesc în paginile unui blog din Drumul Taberei şi nu la cine ştie ce tribună internaţională. De altfel, sunt convins că nu am fost singurul cu aceste aprecieri, dar ce contează? Puterea naşte dreptul de când lumea şi pământul...
Mai mult de atât, mi-am exprimat îndoiala privind eficienţa sumelor împrumutate diferitelor state atât timp cât aceste sume au fost direcţionate către bănci şi nu către recapitalizarea entităţilor economice. Pentru că băncile, aşa cum era de aşteptat, au reînceput operaţiile speculative şi şi-au acordat nişte bonusuri şi prime inimaginabile prin obrăznicia mărimii lor.
Astfel, sumele de bani care ar fi trebuit să relanseze capacităţile de producţie şi piaţa locurilor de muncă au devenit surse de profit pentru bănci (pentru că, sper că ştiţi că băncile nu acordă niciun leu, chiar dacă e pentru ieşirea din criză, decât însoţit de dobânzi şi comisioane), iar firmele sau persoanele ajunse în incapacitate au fost nevoite să-şi plătească mai scump ajutorul, deşi finanţele lor erau la pământ. Practic, în loc să li se uşureze sarcina, aceasta a crescut tocmai când aveau mai mare nevoie de ajutor.
În filmuleţul de mai jos, găsit pe YouTube, aveţi ocazia să vedeţi exemplificate aceste idei într-un mod mai artistic.

marți, 11 iunie 2013

Basmul fabulă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi a fost trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, vede un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl cheamă pe primul său sfetnic şi îi porunceşte: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Primul sfetnic îl cheamă pe paharnic şi îi spune: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresează, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl cheamă pe primul străjer îi dă doi galbeni şi îl trimite în piaţă. Acesta a dat un galben unui străjer din subordine, iar acela s-a dus la târgoveţ şi l-a luat la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”. Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se laudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a târgoveţului”. Primul străjer a mers la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul–repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”. Paharnicul a dosit jumătate din cantitate şi apoi a mers la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişează dinaintea stăpânitorului cetăţii şi glăsuieşte: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”. Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”.
Să auzim de bine!

luni, 10 iunie 2013

Neştiutele regrete ale neştiuţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cobor pe şoseaua Mihai Bravu spre Splai. Ajuns la intersecţie, virez dreapta şi mă îndrept către staţia de metrou Timpuri noi. Aproape de traversarea podului, privesc instinctiv spre dreapta unde se întindeau, de când mă ştiu, Uzinele Timpuri noi. Nimic. Nici clădire administrativă, nici hale. Un mare maidan cu o groapă care se cască sinistru în mijloc. Un maidan, asta a rămas din marile şi renumitele Uzine Timpuri Noi. Şi numele unei staţii de metrou, până se va gândi că este o reminiscenţă comunistă şi îl va schimba şi pe acesta.
Nu ştiu dacă uzina a fost vândută (pe 1 dolar, ca IMGB!) sau falimentată, dar ea nu mai există pur şi simplu. Există maidanul sfâşietor de pustiu şi plin de ciuperci care acoperă azi toată ţara. Uzine mari, cu renume şi cifre de export reale, care au contribuit la ştergerea datoriei externe sub Ceauşescu, uzine care construiau deci echipamente competitive, au dispărut ca şi cum nu ar fi existat. Utilaje performante în epoca lor au fost date la fier vechi sau vândute pe nimic, fără ca statul să investească un singur leu din celebrele privatizări pentru retehnologizarea lor.
Încerc să-mi împiedic sentimentalismul să devină patetic. În fond, după ce mă căinez? După nişte fiare, după nişte obiecte neînsufleţite, după nişte lucruri pe care oamenii le pot face oricând? Da, este posibil să fie aşa, dar nu pot uita oamenii. Oamenii care au lucrat în Uzinele Timpuri Noi, Semănătoarea sau aiurea. La aceşti oameni nu pot să nu mă gândesc. Oameni care au muncit o viaţă sporindu-şi calificarea, trăind între colegi bucuriile unei mari realizări sau tristeţea unor eşecuri. Oameni care zeci de ani au venit înghesuiţi în tramvaiele şi autobuzele comuniste cu gentuţele cu pacheţelul de mâncare ca să-şi trăiască acolo cea mai mare parte a vieţilor lor. În uzinele şi şantierele care le-au fost şi şcoală şi casă pentru ei şi pentru mulţi, chiar pentru copiii lor. Oameni care au muncit în uzinele demolate acum, construindu-şi o carieră, făcându-şi vise şi lucrând la împlinirea lor. Oameni care au avut şefi sau subalterni, unii mai buni, alţii mai răi, oameni care s-au certat şi apoi s-au împăcat, oameni care, după ce îşi spălau palmele bătătorite şi murdare de unsoare plecau împreună la o bere, cu hainele mirosind a sudoare, a fum de la aparatele de sudură sau a metal proaspăt prelucrat. Oameni care şi-au legat acolo nu numai viaţa lor, ci şi a familiilor lor şi chiar viitorul acestora.
Deşi uzinele le-au fost demolate, mulţi dintre foştii lucrători mai există, trăiesc printre noi. La aceşti oameni mă gândesc: ce regrete simt în sufletele lor acum bătrâne atunci când văd aceste maidane?
Să auzim de bine!

vineri, 7 iunie 2013

Justeţea justiţiei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa după cum spuneam în postarea de ieri, consider că adevărata justiţie există doar în măsura în care se sprijină pe probe, pe dovezi cât mai reale şi mai pertinente. Interceptările telefonice îşi au şi ele rostul lor, dar nu pot fi altceva decât dovezi colaterale, ajutătoare şi nicidecum nu pot constitui baza unor acuzaţii.
Diseară mergem să spargem banca poate fi un îndemn sau promisiune de a sparge o bancă comercială dar, la fel de bine, poate fi acelaşi îndemn sau promisiune de a merge la un cazinou cu dorinţa de a câştiga, şi asta nu cred că poate constitui baza unui dosar penal. Dar o convorbire telefonică (indiferent de conţinutul ei) efectuată de la un telefon al unei bănci în timp ce banca era supusă unui jaf poate constitui o dovadă că persoana respectivă se afla în acel loc şi în acel moment.
Cu atât mai mult este şubrezit actul de justiţie atunci când în rechizitoriu sau, mai grav, în hotărârea instanţei, acuzaţiile nu sunt probate de fapte, ci se fac presupuneri. Se poate presupune... E de presupus că... sunt afirmaţii care nu au ce căuta în formularea deciziei unei instanţe. Pur şi simplu pentru că se introduce arbitrariul, caz în care şi acuzatul poate formula, la rândul lui, diferite presupuneri...
Oarbă sau surdă, indiferent de deficienţele senzoriale avute, justiţia are două mari roluri: acela de afla adevărul şi acela de a aplica pedepsa corectă. Un adevăr parţial sau fals poate conduce nu numai la aplicarea unei pedepse incorecte, dar şi la stabilirea eronată a vinovatului. Aidoma medicinei, justiţia nu poate merge pe bâjbâite. Ea trebuie să opereze cu instumente foarte precise şi curate pa baza unui diagnostic real. Se pare că bolnavul suferă de ficat, este operat de ficat dar el suferea de plămâni. Vi se pare hilar? Mie nu, mai ales când e vorba de vieţile unor oameni.
La fel de adevărat este faptul că justiţia nu se poate privatiza. Ea a fost şi va rămâne o componentă a statului, pentru protecţia societăţii în ansamblul ei. Că de aia se spune că nimeni nu e mai presus de lege... Această trăsătură specifică face ca societatea, prin reprezentantul ei cel mai de seamă, statul, să fie prezentă în actul de justiţie prin instituţia procuraturii.
Aici apare adevărata problemă a justiţiei româneşti originale. Tributară şi ea anilor de comunism, perioadă în care statul însemna totul, constituindu-se ca o entitate distinctă, separată de populaţia care îl constituia, instituţia procuraturii, ca reprezentantă a intereselor statului, a căpătat şi ea puteri şi abilităţi neobişnuite. Să ne reamintim doar momentele de tristă amintire în care un cetăţean era chemat la procuratură doar ca să dea o declaraţie şi revenea acasă după zece ani bolnav de tuberculoză.
Dar asta e istorie acum. Ce a rămas acum, după douăzeci şi patru de ani, este puterea. Sau, mai corect spus, cele două părţi, acuzarea şi apărarea nu sunt egale în faţa judecătorului. Părerea mea...
Să auzim de bine!

joi, 6 iunie 2013

Justiţia e oarbă, dar nu e surdă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Şi, chiar dacă nu e oarbă, aşa ar trebui să fie. Desigur, după cum bine ştim cu toţii, adagiul se referă la faptul că, prin cecitatea de care dă dovadă, justiţia nu calcă în străchini, ci este imparţială.
În acest caz, o justiţie oarbă asigură nu numai un tratament echitabil pentru toate părţile împlicate, dar şi o soluţie dacă nu la fel de echitabilă, cel puţin cât se poate de legală. De aceea, în multe din reprezentările artistice, Justiţia este prezentată drept o femeie majestuoasă legată la ochi.
Dar niciodată nu am cunoştinţă să se fi făcut referire şi la alte simţuri ale Justiţiei, cum ar fi auzul, de exemplu. A văzut cineva vreodată o reprezentare a Justiţiei cu un telefon celular la ureche? Sau cu căşti intraauriculare? Ferească Dumnezeu! Şi totuşi...
Jurnalele de ştiri nu fac niciun secret din divulgarea şi difuzarea unor întregi pasaje din convorbirile unor acuzaţi, deşi acest lucru nu ar trebui permis de aceeaşi justiţie de care vorbeam la început din motivul pur şi simplu că o acţiune de-a ei este în desfăşurare.
Nu am nicio pregătire juridică, dar în neştiinţa mea în care plutesc de ani buni, consideram că un hoţ este acea persoană pe care am prins-o că fură, conform zicalei hoţul neprins e negustor cinstit. Nu am crezut niciodată că pot spune despre un om că e hoţ dacă nu l-am văzut sau prins cu mâna în buzunarul care nu trebuia. Adică, prins asupra faptului. Sau, şi mai precis, pe baza unor dovezi reale şi temeinice. Pentru că altfel, intrăm în domeniul fabulaţiilor. Câţi dintre noi nu am fost acuzaţi la telefon, de exemplu, mai în glumă, mai în serios, că suntem hoţi sau criminali? Hoţule! Mi-ai furat inima! Sau: Hoţule, vrei să mă păcăleşti şi să-mi faci o surpriză. Sau: Nevastă! De ce mi-ai făcut pacheţelul pentru serviciu aşa de mare? Vrei să mă omori? Sau: M-ai sufocat cu sărutările tale... Şi multe alte exemple.
Ehe, credem noi că aceste vorbe sunt doar glume pentru că, dacă justiţia română te ascultă, poţi considera că ai făcut deja rost de 30 de zile de zdup. Pe ce motiv? Simplu: telefonul ţi-a fost ascultat, iar în registrare (făcută publică cât mai curând) reiese clar acuzaţia de hoţie. Sau de crimă. Gata! La zdup cu tine doar pe baza unei convorbiri telefonice. Convorbire în care oricine spune vrute şi nevrute şi care, ca orice convorbire, nu înseamnă altceva decât vorbe. Ce dovezi, ce probe, ce anchetă? Nimic! E de ajuns că Maricica ţi-a declarat la telefon hoţule, te-am văzut eu cum te uitai la Rodica şi eşti deja îmbrăcat în costum reiat. Că nu ai furat nimic, că nu ai fost prins cu mâna în niciun buzunar, că nu există nicio probă concretă care să ateste furtul nu contează, eşti hoţ. Eşti hoţ nu pentru că ai furat, ci pentru că ai vorbit.
Astfel putem observa cu uşurinţă un alt aspect care se relevă. Acela că niciodată nu ştii dacă eşti sau nu ascultat. În aceeaşi neştiinţă de care vă vorbeam la început, credeam că, în extremis, atunci când se impune ascultarea unui telefon, această acţiune are loc numai după ce justiţia a deschis un dosar pe numele tău. Sunt suspect că fac trafic cu frunze de ţelină? Perfect, pe baza acuzaţiilor formulate în dosar mi se pune telefonul sub urmărire. Dar justiţia română, care e oarbă, dar nu e surdă, pune căruţa înaintea cailor: întâi îţi este ascultat telefonul, iar apoi, pe baza spuselor la receptor ţi se întocmeşte un dosar. Pentru ca lucrurile să fie clare, te trezeşti chemat chiar dacă nu eşti parte în dosar, ci ţi s-a pomenit numele. Mamă, ce voce obosită ai! Parcă eşti Bin Laden. Gata! Bin Laden se trezeşte citat în instanţa românească pentru complicitate. Iar tu acuzat pentru apartenenţă la o organizaţie teroristă. Şi de aici încolo, să te ţii... Efectele obţinute sunt multiple şi diverse: o stare de nelinişte care te cuprinde la nivelul individual atunci când vorbeşti la telefon, o stare de teroare la nivelul societăţii care trăieşte cu teama că poate fi ridicat oricine, oricând pentru orice vorbă rostită vreodată la telefon şi o stare emoţională foarte asemănătoare cu cea a anilor‚`50-`60 foarte dragă unora mai melancolici. Sunt curios dacă oamenii în haine lungi din piele vor începe să apară la uşile oamenilor tot în miez de noapte, aşa cum se întâmpla în acele vremuri glorioase...
Domnule Ponta, prin votul ei, populaţia ţării v-a dăruit nişte puteri uriaşe. Atât de uriaşe încât aţi fi putut face ca justiţia să fie şi surdă, nu doar oarbă. Adică dreaptă.
Să auzim de bine!

miercuri, 5 iunie 2013

Povestea unui şofer de autobuz

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mai zilele trecute, televiziunile de ştiri ne făceau cunoscută o comună din România în care oamenii, gospodari de felul lor, au reuşit să-şi construiască cu bani proprii o şosea de centură. Construită după cele mai noi standarde, semnalizată şi marcată, cu canalizare şi indicatoare, şoseaua era prilej de mare mândrie locală. Mândrie care a ţinut doar o zi pentru că, peste noapte, au fost furate capacele de la canale. Ştirea nu mă miră de loc pentru că, doar cu o zi în urmă ne fuseseră prezentaţi nişte hoţi de cabluri electrice de la CFR, iar cu două zile în urmă, alţi hoţi de şine de cale ferată, iar cu trei zile în urmă alţi hoţi de... şi aşa mai departe, o culme fiind atinsă de furtul unei fiole de vaccin chiar în momentul când doctorul Streinu-Cercel îl prezenta publicului!
Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar astăzi m-am sculat mai devreme decât de obicei. Mirat şi zguduit de o asemenea performanţă, intru în ciclul matinal zilnic în acelaşi ritm, ceea ce face să ajung în staţia de autobuz la fel de devreme. Dispus ca azi să abordez viaţa într-un mod mai leneş, mă sui în autobuz (pe care îl iau de la capăt) şi ocup un loc în poziţia şezut pe scaun cu dorinţa neexprimată de a profita să mai citesc ceva în timpul rămas până la plecare.
Scot tableta din rucsăcel, o deschid la romanul început, dar liniştea mea e de scurtă durată pentru că şoferul autobuzului mă vede că sunt singur în cabina pasagerilor, se vede că e singur în cabina şoferului şi decide, vorba regelui Ludovic al XIII-lea, să ne plicitsim împreună. Aşa că vine în cabina pasagerilor şi deschide o conversaţie cu subsemnatul. Sunt un individ sociabil şi comunicativ, iar omul se dovedeşte un vorbitor cu bun simţ şi cu iubire de limba română, aşa că particip la conversaţie cu toată atenţia.
Încet încet, ajungem la mici confidenţe profesionale sau sociale. Între altele, şoferul îmi face cunoscut că a fost timp de 17 ani şofer pe autocar şi a văzut aproape toată Europa, lucru care e de bănuit din cunoştinţele etalate şi langaj. După un schimb reciproc avanatjos de impresii de călătorie de prin diversele ţări colindate, noul meu prieten îşi declară dezamăgirea.
- De ce sunteţi dezamăgit? Ce v-a dezamăgit? vine întrebarea mea firească.
- Sunt dezamăgit de români. De români sunt foarte dezamăgit, domnul meu, îmi spune omul oftând.
- Cum aşa? Care a motivul? continui eu interogatoriul.
- Am transportat autobuze pline cu cele mai felurite categorii de oameni. Că plecam din Hamburg sau din Lisabona nu avea importanţă. Întotdeauna plecam cu întârziere pentru că românii furau din hotel tot ce le venea înaintea ochilor.
- Ei, nici aşa. Nu cred că toţi furau.
- Ce vorbiţi? Am dus un autocar plin cu doctori în Germania, la un congres. La plecare, unul n-a fost să nu fure ceva sau să nu uite să plătească, începând cu minibarul din cameră.
Şi, dând din cap supărat, omul s-a retras în cabina lui fără o vorbă, deşi timp mai aveam de sporovăit.
Să auzim de bine!

marți, 4 iunie 2013

Povestea unui accident de muncă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Din păcate şi după cum se ştie, numai cine nu munceşte nu greşeşte. În termeni de specialitate, acest lucru se numeşte accident de muncă.
Aşa cum ne învaţă televiziunile de ştiri, asemenea accidente se petrec destul de des pe numeroasele şantiere de construcţii aflate pe cuprinsul patriei. Un astfel de accident vă este relatat în fotocopia de mai jos, fotocopie a unei declaraţii date de Dorel, unul din muncitorii aflaţi pe un şantier din municipiul Caracal.

Să auzim de bine!

luni, 3 iunie 2013

De ce nu îmi plac filmele americane (13)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
A trecut ceva timp de când nu v-am mai povestit de ce nu îmi plac filmele americane. Până acum v-am enumerat mai bine de treisprezece motive, toate reale, toate documentate şi fundamentate. Haideţi să ne readucem aminte doar motivul cu punga din hârtie cafenie. Aţi văzut vreun film în care personajul care cumpără sau transportă ceva să o facă într-o pungă cu toarte, ca tot omul, ca să nu-i fie ambele braţe incomodate? Nu! Întotdeauna personajele filmelor americane îşi transportă produsele doar în pungi de hârtie, doar în pungi de culoare cafenie şi doar ţinute în braţe, cât mai incomod cu putinţă.
Ei bine, astăzi vom ataca un registru superior, cel al scenariilor. Şi un prim scanriu, penibil de des întâlnit este cel al salvării. Spun penibil pentru că orice judecată omenească normală se poate împăca greu cu acest tip de scenariu. Iar scenariul salvării îmbracă diverse forme, toate având un element comun şi tragic: mor mulţi, foarte mulţi oameni ca să salveze unul singur. A rămas un soldat de căruţă într-o misiune? Nicio problemă, generalul (sau chiar preşedintele) trimite imediat o escadrilă de elicoptere pline ochi cu puşcaşi, care mor toţi pentru a-l salva pe cel întârziat. Este uman să te gândeşti la camaradul tău, este nobil să încerci salvarea lui, dar este abominabil ca, pentru asta, să trimiţi la moarte un batalion. În afară de Stalin, nu cred că a existat vreun comandant care să fi acceptat aşa ceva. Iar finalul unor asemenea misiuni este apoteotic, toată lumea fiind foarte fericită că respectivul a fost salvat, uitând că pentru asta au murit o mulţime de alţi soldaţi.
Un al doilea scenariu supărător este cel al copilului tembel. O catastrofă se abate asupra unuei localităţi (cutremur, tornadă, erupţia unui vulcan etc) şi toată lumea înţelege să facă ce trebuie ca să scape cu viaţă cu excepţia unui copil tembel care nu face. Rezultatul este unic şi în stil american: toate forţele şi echipele de salvare îşi canalizează eforturile şi acţiunile pentru salvarea acelui copil, au loc adevărate hecatombe umane, toţi ceilalţi locuitori sunt uitaţi sau amânaţi, nimeni nu se mai gândeşte la altceva decât la salvarea copilului cel neascultător. În final, haimanaua este salvată, tatăl îl îmbrăţişează fericit şi supravieţuitorii aplaudă uitând că, din cauza lui, au murit alte sute sau mii de oameni care nu au mai putut fi salvaţi.
Să auzim de bine!