marți, 27 ianuarie 2015

Atac dur la românii halucinaţi care fac o istorie uluitoare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa după cum vă spuneam în postările trecute, nu sunt un amator de ştiri, indiferent de modalitatea de furnizare. Evit şă citesc ziare în aceeaşi măsură în care evit ştirile televiziunilor sau ale posturilor de radio. Un singur exemplu cred că vă va edifica. Zilele trecute citesc o ştire pe Internet prin care ni se comunica faptul cu „Uniunea Europeană va interzice maşinile cu motoare Diesel”. Afirmaţia mi se pare exagerată, aşa că mă aplec asupra textului. Care, bunînţeles, se refera la cu totul altceva, la faptul că ar vrea să interzică circulaţia maşinilor cu motoare Diesel în centrele oraşelor. Ceea ce e cu totul şi cu totul altceva.
Dar acesta este un aspect cu care m-am obişnuit de mult şi îl tratez în consecinţă. Doar că la el se adaugă alte şi alte aspecte care fac ştirile aproape de necitit şi îmi ridică serioase întrebări existenţiale. Pentru că îi transformă pe români (normal, şi pe mine alături de toţi ceilalţi) în nişte personaje absurde, ireale. “...atac dur după amicalul cu Reghecampf...”, “Atac dur al lui Ladislau Boloni...”, “Atac dur al lui Cristi Chivu...”, “Atac dur al lui Cezar Preda...”, “Atac dur la Ţurcanu!...”, “Lovitură dură încasată de Gică Popescu...”. Nu există niciun atac altfel decât dur, nu există alte lovituri altfel decât dure. Românii nu au controverse, nu se contrazic, nu se combat. Ei se atacă cât mai dur.
O posibilă explicaţie ar fi starea lor de halucinaţie indusă de mass-media. “Emil Hurezeanu, atac halucinant la Victor Ponta...”, ”HALUCINANT Un Chevrolet a rămas blocat...”, ”HALUCINANT. Ce-a descoperit, în BOMBOANELE...”, ”HALUCINANT Stenograme din dosarul...” Şi tot aşa, din halucinaţie în halucinaţie nu e de mirare că românii au devenit nişte duri nemiloşi.
Să nu credeţi că românii devin duri din cauza halucinaţiilor aşa, ca fraierii, fără să-şi dea seama de urmări. O, nu, ei sunt perfect conştienţi că fac istorie..., ”Zâmbetul perfect al lui Tiger Woods e istorie...”, ”Felix Baumgartner e istorie!...”, ”Anda Adam e istorie!...”. Cu o voie bună de invidiat, românii uniţi în cuget şi în simţiri fac halucinaţi istorice. Sau fac o istorie halucinantă.
Iar rezultatele acestei activităţi se pare că sunt cu adevărat remarcabile, dincolo de orice imaginaţie, protagoniştii fiind şi ei uluiţi de ceea ce au reuşit. ”Scrisoarea uluitoare a unei prostituate...”, ”Descoperire uluitoare despre țigările...”, ”Lovitură ULUITOARE reușită de un român...”, ”Sebastian Ghiță, acuzații uluitoare la...”, ”Descoperire uluitoare într-o şcoală...”, ”Dezvăluiri uluitoare! Ce părere proastă avea Adelina...”.
Surprinşi şi ei de istoria făcută de atacurile lor dure, românii noştri privesc în jur cu ochi mari şi naivi şi rămân uluiţi. Rămân uluiţi de bătaia de joc la care îi supune o mass-media scrisă de redactori agramaţi, incompetenţi şi dornici de audienţă până la demonetizarea sensurilor cuvintelor. Cum mai poţi caracteriza ceva ca fiind realmente dur, atunci când tot ce se întâmplă în jurul tău este dur? Cum mai poţi caracteriza ceva ca fiind realmente important, când toate prostiile şi nimicurile sunt caracterizate ca fiind istorice sau istorie? Cum poţi să te mai minunezi în faţa unui lucru realmente inedit din moment ce uluiala este o stare generală? Cum poţi să nu îi ataci dur pe românii halucinaţi care fac istorie uluitoare?
Să auzim de bine!

joi, 22 ianuarie 2015

Românii o spun franc: Jos cu francul!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Capitalismul biruitor a avut puţine zile în România pre-comunistă. Spre deosebire de alte state, unde acesta s-a format treptat, în urma unor procese sociale consolidate, poporul român a avut parte de o trecere mult mai rapidă, ca să nu spunem bruscă, de la feudalism la capitalism. Iar de la capitalism la comunism de una şi mai scurtă.
Astfel, Revoluţia din 1989 i-a găsit pe români total nepregătiţi şi neantrenaţi la acest capitol, cel al unei culturi, să-i spunem, sindicale. Efectele au fost vizibile imediat, din chiar a doua zi. Directorul avea chelie şi asta nu-i plăcea liderului de sindicat? Pac, liderul de sindicat punea de o grevă cu manifestaţie cum că directorul are o comportare abuzivă. Nu venea salubritatea să ridice gunoiul? Pac, se punea de o grevă cu manifestaţie cum că securitatea sabotează producţia. Cine are timp să consulte ziarele vremii va observa cu uşurinţă că nu era zi în care nu una, ci zeci de greve să zguduie ţara de la un cap la altul; orice motiv era bun de o grevă însoţită de o amplă manifestaţie.
Cu timpul, rândurile proletariatului s-au subţiat (statisticile curente afirmă că numărul salariaţilor din sectorul privat este de peste 80 %), implicit scăzând şi numărul greviştilor şi al grevelor, cu atât mai mult cu cât în România postdecembristă, firmele private nu prea cunosc noţiunea de sindicat. Dar apetitul românilor pentru ieşit în stradă a rămas.
În aceeşi perioadă comunistă, poporul român a suportat şi o operaţie de grefă a unei mentalităţi paternaliste, a grijii „tătucului” faţă de toţi şi de toate, a existenţei unui stat paternalist al tuturor şi al nimănui, stat în care toate erau adunate la grămadă şi din care trăgeau prin toate mijloacele pentru că, deh, erau ale statului. Aveai nevoie de casă? Statul îţi dădea. Aveai nevoie de zahăr? Statul îţi dădea. Aveai nevoie de ciment pentru prispa casei? Tot statul era cel de la care se fura.
Iată că recent, aceste două elemente combinate au căpătat o nouă viaţă sub forma unei monede străine: francul elveţian. A crescut cursul francului elveţian? Au şi ieşit oameni în stradă cu lozinca uşor de anticipat: Statul să suporte diferenţa. Statul, adică acea entitate difuză în mentalul comunist, răspunzătoare şi plătitoare de tot. De ce ar trebui statul să plătească difernţele debitorilor în franci elveţieni şi nu şi pe cele ale debitorilor în euro? De ce nu şi diferenţele de putere de cumpărare pentru debitorii în lei? Acestea fiind doar câteva întrebări simple şi de bun simţ.
Atunci când debitorul a semnat contractul de creditare, l-a semnat cu banca, nu cu statul. L-a semnat ca o persoană responsabilă, care ştie şi înţelege ce este acela un contract, asumându-şi, pe lângă drepturi, şi obligaţii. Care a fost aici amestecul statului? Ducând raţionamentul la un exemplu mai concret, să ne imaginăm un cetăţean care şi-a cumpărat un şifonier. A semnat contractul cu furnizorul, a plătit, a primit şifonierul, dar a constatat că nu îi intră în casă. Care ar trbui să-i fie următoarea acţiune? Să ceară statului să-l despăgubească? Pentru că nu a ştiut ce cumpără, pentru că nu a măsurat de două ori, pentru că a fost chior şi lipsit de maturitate?
În acest timp, opoziţia solicită puterii intervenţia statului (şi implicit, alterarea bugetului), uitând să se întrebe dacă ar fi intervenit dând bugetul peste cap în cazul în care ar fi fost la putere, iar mass-media bagă paie pe foc în ambele tabere, dornică de noi scandaluri, noi demonstraţii, noi agitaţii aducătoare de audienţă.
Poate că aceste cereri de intervenţie a statului în rezolvarea unor treburi personale ar putea fi trecute mai uşor cu vederea. Dar este un aspect care nu ne permite. Acela că statul, ca să obţină aceşti bani pentru despăgubilrile debitorilor în franci elveţieini trebuie să le ia de la o populaţie care a plătit deja din banii proprii şi nu a ieşit în stradă pentru diferenţele de creştere a cursului euro sau datorită scăderii puterii de cumpărare.
Nu putem încheia fără a adăuga un mic corolar de consolare pentru debitorii mai sus menţionaţi. Înainte de a mai solicita intervenţia statului, să se gândească la economiile făcute atât cât timp şi-au plătit ratele la un curs al francului eleveţian mai mic decât al euro.
Să auzim de bine!

miercuri, 14 ianuarie 2015

Dacă nu sunt Charlie, eu ce sunt?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O tragedie, pe cât de oribilă, pe atât de previzibilă s-a petrecut: redacţia unui ziar parizian a fost asasinată de doi terorişti (noi am prefera termenul de extremişti).
Nimic nu poate justifica o asemenea faptă aboninabilă chiar pentru un Ev Mediu, uciderea unei fiinţe omeneşti nu are şi nu poate avea justificare: nici credinţa, nici blasfemia, şi nici jignirea nu pot justifica un asemenea comportament. Dar îl pot motiva.
Bunînţeles, comentariile, scenariile, teorii ale conspiraţiei nu au încetat să apară, atât în presa franceză, cât şi în presa mondială. Manifestaţii de simpatie sau solidaritate de o amploare nemaiîntâlnită au cuprins lumea, deşi suntem de părere că teroriştii nu vor fi impresionaţi decât, cel mult, în direcţia cotului. Prilej nesperat de a arăta cu degetul spre lumea musulmană, lume cu care, vă rugăm să reţineţi, Occidentul nu a avut până acum niciun dialog, ci doar confruntări.
Spre regretul nostru, nu cunoaştem conţinutul Coranului, dar suntem de părere că nici religia musulmană şi nicio altă religie nu propovăduiesc crima şi asasinatul. Ceea ce nu i-a împiedicat chiar pe creştini să comită crime şi abuzuri în numele credinţei lor, lucru cât se poate de evident dacă ne gândim doar la colonizarea şi creştinarea Lumii Noi.
În acest context, două sunt aspectele care ar trebui puse în lumină, alături de multe altele, în cazul oricărei analize a celor întâmplate. Primul este legat de cât şi cu cine glumeşti. Fără a avea vreo cât de mică legătură cu libertatea cuvântului, ironia se bazează pe forţarea de către una din părţi a unor limite ale bunului simţ sau comun acceptate şi acceptarea acestei forţări de către partea ironizată, rezultatul optim obţinându-se atunci când aceste două părţi se află în echilibru. Şi nu este acum cazul să mai dovedim că religia şi credinţa ţin de cele mai intime resorturi ale sufletului omenesc, în această privinţă trebuind să se ţină cont de părerile celor care cred şi nu de cele ale ateilor (deşi, în faţa unei situaţii limită, nimeni nu mai este ateu), lucru pe care, mânaţi de dorinţa ironiei cu orice preţ, cei din redacţia publicaţiei l-au omis. O ironie făcută la adresa unuei persoane care nu are capacitatea de a o înţelege (din motive culturale sau, pur şi simplu, de inteligenţă) este tot atât de necesară şi utilă cât o frecţie cu Carmol la un picior de lemn. Credinţa din oameni este o valoare pe care occidentul a uitat-o.
Iar aici intervine cel de al doilea aspect, cel al vidului de credinţă din cultura occidentală. Cultura occidentală este aceea care se străduieşte de ani buni să-L scoată pe Dumnezeu din sufletele şi casele oamenilor, să-şi ridiculizeze zeitatea supremă şi s-o arunce în derizoriu prin tot felul de analize şi căutări mai mult sau mai puţin ştiinţifice, lucru neîntâmplat la nicio altă religie. Nici budiştii, nici musulmanii sau hinduşii nu au fost curioşi dacă zeul lor suprem a fost sau nu căsătorit sau câte amante a avut. Nicio civilizaţie şi nicio cultură nu au înlăturat o religie fără a pune o alta în loc, în deplină cunoştinţă de cauză că un asemenea vid de credinţă este cât se poate de dăunător. Statisticile menţionează numărul enorm de occidentali trecuţi la religia musulmană fără a se întreba cineva care este numărul musulmanilor trecuţi la religia creştină, deşi orice analiză ar fi caducă din moment ce multor occidentali le-a fost scos Dumnezeul lor din suflet. Ceea ce va face ca numărul musulmanizaţilor să crească din moment ce, spre deosebire de religia creştină ridiculizată de chiar credincioşii ei, religia musulmană le oferă un fundament clar şi solid. Atât de solid încât le dă puterea martiriajului.
Chiar participarea unor preşedinţi de state la uriaşa manifestaţie de susţinere a publicaţiei şi nu doar de luptă pentru păstrarea libertăţii de exprimare dovedeşte că relaţia dintre libertatea credinţei şi libertatea cuvântului nu este încă înţeleasă de Occident, din moment ce, de exemplu, preşedintele Franţei este preşedinte al tuturor francezilor, inclusiv al celor cinci milioane de musulmani naturalizaţi francezi şi afectaţi de ironizarea credinţei lor. Să nu uităm că, până la masacru, nimeni nu avea habar că redactorii respectivei publicaţii sunt păstrătorii mondiali ai libertăţii cuvântului. Practic s-a ajuns la o confruntare de martirii: pentru extremiştii musulmani, asasinii sunt martirii credinţei în Alah, pentru lumea occidentală, redactorii asasinaţi sunt martirii libertăţii cuvântului.
Aşa stând lucrurile, viitorul nu va fi al poliţiştilor amplasaţi la intrarea fiecărei clădiri, nici a reţelelor Big Brother amplasate la fiecare colţ de stradă şi nici al condamnărilor reciproce. Viitorul va fi al celor care îşi vor sufleca mânecile, se vor aşeza la aceeaşi masă cu musulmanii şi vor dialoga. Pentru că libertatea unui occidental nu înseamnă acelaşi lucru cu libertatea unui musulman, pentru că libertate nu înseamnă să faci ce vrei, cui vrei, când vrei. Nici creştinilor şi nici musulmanilor.
Să auzim de bine!

vineri, 9 ianuarie 2015

Nostalgii comuniste, nostalgii naziste

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am sperat ca, odată cu Revoluţia din 1989, orânduirea ceauşită în frunte cu "măreţul ei conducător" să se menţină suficent de odioasă în mentalul colectiv ca să nu mai fie pomenită în vecii vecilor altfel decât ca o etapă sinistră a istoriei noastre. Viaţa a dovedit că şi această speranţă se poate alătura altora, la fel de neîmplinte.
Nu a existat sondaj în care să nu se remarce un procent nejustificat de mare de nostalgici ai epocii comuniste. Mai mult, de atunci nu a existat aniversare a defunctului Ceauşescu pe care mass media să nu o releve cât mai insistent, amintindu-ne în fiecare an ziua lui de naştere sau câţi ani ar fi împlinit, lucru ce nu are a face nimic cu evocarea istorică pentru simplul motiv că, mergând pe această idee, ar trebui să ni se reamintească şi ziua de naştere a lui Vlaicu Vodă sau câţi ani ar fi împlinit Odobescu. Pur şi simplu, nu suntem lăsaţi să-l uităm...
Pentru nostalgicii din sondaje şi pentru mass media cea de comunism ţiitoare de minte, haideţi să urmărim o paralelă între comunism şi o altă orânduire, la fel de odioasă, la fel de tragică pentru omenire, nazismul, paralelă ce sperăm că ne va ilustra continuitatea celor două epoci.
Prigonirea evreilor, a fost considerată, în general, un apanaj al nazismului. Dar istoria, părinţii sau bunicii ne pot releva imagini de coşmar cu trenuri sau vapoare ticsite de evrei deportaţi din România în chiar zorii comunismului, obligaţi să-şi ia bagaje doar atât cât puteau lua într-un geamantan, cu evrei morţi pe drum aidoma celor din trenurile naziste, cu case abandonate şi familii spulberate sau dezrădăcinate.
Prigonirea propriei populaţii, practicată de nazişti imediat după preluarea puterii a fost continuată de comunişti cu mijloace identice. Deportările familiilor în Bărăgan, trimterea la moarte în lagărul de la Canal sau în închisorile comuniste nu erau decât copia deportărilor şi lagărelor naziste. Înfometarea, schingiuirea munca silnică, bătaia, au fost mijloace de opresiune comune celor două epoci.
Sacrificarea proprie populaţii nu a fost doar apanajul naziştilor, iar comuniştii au excelat în acest domeniu. Exploatarea populaţiei, lipsurile şi privaţiunile impuse pentru satisfacerea orgoliilor măreţului conducător sunt elemente comune celor două epoci.
Poliţia secretă, ajunsă de temut nu doar în Germania, a fost continuată de comunişti fără nicio modificare, inclusiv mantalele negre cu care erau îmbrăcaţi agenţii cu care te trezeai noaptea la uşă. Frica, suspiciunea, teroarea au fost uneletele comnune ale acestor poliţii secrete.
Delaţiunea, care a trimis la moarte mase întregi de oameni doar pentru că aveau altă părere, a fost folosită la fel de intens şi în aceleaşi scopuri şi de orânduirea comunistă. Drame balzaciene produse de laşitate, torturi sau abuzuri psihice au fost rezultatul umilirii orale a propriilor cetăţeni.
Rasismul nu a fost nici de departe o aberaţie nazistă. Să ne amintim de deviza omului nou, comunist, de activităţile sportive sau culturale impuse pentru formarea lui şi purificarea rasei, singura deosebire fiind aceea că omul nou, comunist, nu trebuia să fie blond.
Impunerea ideologiei unice prin mijloace represive, unele demne de evul mediu, dacă ne gândim doar la arderea cărţilor şi interzicerea sau cenzurarea creaţiilor artistice de orice natură. Congresele prin care se trasau liniile directoare ale ideologiei şi se legiferau şi se impuneau aberaţiile conducătorului unic în aplauzele participanţilor nu au altă deosebire decât locaţia.
Închiderea graniţelor a fost una dintre primele măsuri luate atât de nazişti, cât şi de comunişti. Izolarea populaţiei pentru o mai bună manevrare, ascunderea abuzurilor şi exceselor puterii, îndoctrinarea oamenilor şi restrângerea orizontului lor cultural au fost mijloace de opresiune folosite şi de unii, şi de alţii.
Constituirea unei elite conducătoare a fost o rezultantă tacită a ideologiei unice impuse opresiv. A fi membru de partid era garanţia protecţiei şi succesului în viaţă, iar beneficiile de orice natură nu întârziau să apară. Partidul unic impus prin alegeri fraudate a fost atât o realitate nazistă, cât şi una comunistă.
Cultul aberant al personalităţii sprijinit pe ideologia unică a fost unul dintre instrumentele de bază. Ideea Conducătorului unic, Tatăl suprem idolatrizat s-a manifestat plenar în marile adunări, cu mulţimi mărşăluind aliniate strigând în extaz lozinci dedicate. Nürenberg, stadionul 23 August, care era deosebirea? Cultura a fost prima victimă a acestui cult deşănţat. Librăriile, bibliotecile, mijloacele mass media erau saturate de Mein Kampf în perioada nazistă şi de “opererele nemuritoare ale tovarăşului” în perioada comunistă.
Militarizarea populaţiei a fost un alt instrument de bază în controlul populaţiei, în impunerea ideologiei conducătorului unic prin autoritatea ordinelor militare. Femei sau bărbaţi, studenţi sau salariaţi, toţi purtau grade militare şi trebuiau să se supună ordinelor conducătorului unic, înregimentat şi el.
Aceasta a fost o scurtă, foarte scurtă şi sumară analiză, care nu a avut alt scop decât acela de a-i determina pe nostalgicii comunismului să se întrebe: ce regretă, comunismul sau nazismul?
Să auzim de bine!