luni, 30 noiembrie 2009

O victimă inocentă

Birou
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E luni şi se anunţă o săptămână grea. Toţi colegii participaserăm începând de sâmbătă la nunta unei colege şi încă nu recuperasem niciunul mai mult de 27,3 %. Zăcem pe scaunele din dotare privindu-ne cu ochi tulburi. Deşi suntem veniţi în birou de 21 minute şi 43 secunde, niciunul nu suntem în stare de altă mişcare decât un clipit obosit.
Motivat de prezenţa femeilor printre noi, încerc să fiu primul care dau semne de oarece vitalitate şi încerc să mă apuc de lucru. Procedura este simplă: trebuie să deschid uşa din stânga a corpului de birou, să scot hârtiile şi le pun pe birou, să deschid uşa din dreapta şi să îmi scot obiectele de inventar şi consumabilele, apoi să trag sertarul dintre cele două corpuri, să scot laptop-ul şi să îl pun pe birou, după care puteam să adorm până către ora zece. Urmărit de privirile tulburi ale colegilor, reiterez şi azi procedura: deschid uşa corpului din stânga plin de vioiciune şi zbang! văd cu stupoare că îi arunc pe jos tot conţinutul. Hârtiile, dosarele, graficele, toată munculiţa mea era temeinic împrăştiată pe podea.
Faptul a stârnit o oarecare bună dispoziţie printre colegii buimaci până la acel moment. Cu mare greutate focalizez şi pot astfel să văd cum o parte din conţinutul biroului fusese temeinic legată cu aţe subţiri şi scurte de uşiţa biroului cu intenţia vădită ca, atunci când voi trage de uşă, să trag şi conţinutul afară. Glumă proastă făcută de colegi obosiţi după o nuntă de două zile... Îi scrutez încercând să înţeleg ce au urmărit, dar toţi se întorseseră la starea anterioară de comă. Se pare că scurtul amuzament îi solicitase peste puteri.
Dorind să le arăt că nu sunt afectat şi că Puterea e cu mine, pun mână şi deschid uşiţa din dreapta a biroului. Instantaneu îmi dau seama că fusesem impudent: ca o ploaie bogată de vară, şi conţinutul acestui corp se împrăştie prin toată camera. Ce să mai fac? Eram prea obosit, aşa că am decis să râd şi eu alături de ei.
Să auzim de bine!

vineri, 27 noiembrie 2009

Soluţia extremă


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt cu un grup compact de turişti la cabana Muntele Roşu. Ne-am cazat într-un dormitor larg, cu o mulţime de paturi suprapuse, după care ne retragem în sala de mese pentru o cină pe care noi o considerăm binemeritată. Între un ţoi cu ţuică fiartă şi un pahar cu vin fiert, conducătorul grupului îmi spune, printre altele, că li s-a strecurat în grup un tip pe care nimeni nu-l agreează şi care le strică toată plăcerea excursiei. Ca ghid, trebuie să dovedesc o atitudine neutră în faţa civililor, dar om sunt şi rezist cu greu tentaţiei unei farse. Soarta ne oferă o mână de ajutor neaşteptată: tipul a ocupat un pat de sus, iar sub el va dormi un coleg agabaritic, ca să zic aşa. Lăsăm distracţia şi băutura pentru mai târziu şi mergem pe teren în recunoaştere: teritorii vicinale, puncte cardinale, zone de interes, căi de evacuare, obstacole naturale etc.
Pe la ora unu din noapte suntem gata cu planul. Pentru a avea parte de un climat propice, mai întârziem preţ de o oră la o carafă de vin. Ajunşi la dormitor ne vine să ţopăim de bucurie, dar acest lucru nu este permis unui comando de talia noastră. Toţi dorm buştean, cu sau fără sforăituri de acompaniament. Pe spate, pe burtă sau într-o rână, nimeni nu mişcă. Ne dezbrăcăm, ne costumăm pentru somnul ce va să vie şi ne apropiem de patul victimei. Având în vedere gravitatea misiunii, a fost nevoie de muniţie suplimentară, aşa că duc în mâna stângă un pahar plin cu apă, iar în cea dreaptă un pahar gol. Încadrăm personajul (care, între noi fie spus, doarme pe spate) şi trecem la acţiune. Conducătorul grupului îi şopteşte imperativ şi repetat la urechea stângă:
- Fă pipi că pleacă trenu’, fă pipi că pleacă trenu’!
În ăst răstimp, eu torn apa dintr-un pahar în altul, cât mai aproape de urechea lui dreaptă şi cu un gâlgâit cât mai sugestiv. Manualele de specialitate recomandă aplicarea tratamentului timp de un minut şi douăzeci şi trei de secunde. Noi am fost mai darnici şi îl aplicăm timp de două minute. După care, fuga, fuga, ne aciuăm lângă paturile noastre. Nu trece mult şi la lumina palidă a lămpii de veghe îl vedem şi îl auzim pe tip cum oftează şi cum faţa lui capătă aspectul unei mulţumiri depline. Îşi întinde picioarele, întoarce capul şi plescăie satisfăcut, după care se linişteşte cu un sforăit subţire. După aproximativ două minute apar primele reacţii: tipul de sub el începe să se foiască. Cu urechile ciulite, băgaţi sub pături, aproape că auzim picăturile care cad din patul de sus. Tipul de sub el se foieşte tot mai neliniştit, după care urmează o scurtă pauză, se aude un plescăit uşor şi măgădanul de sub el se ridică brusc în capul oaselor, tunând:
- Fire-ai al dreac' dă nesimţit! Ce faci, bă? Te uşurezi pă mine, ai? Stai că-ţi arăt io ţie, nesimţitu’ dreacului! continuă el să strige sculând tot dormitorul.
Adormim zâmbind, legănaţi uşor de sunetele plăcute produse de încercările măgădanului de a-l arunca pe individ în mijlocul dormitorului cu saltea cu tot.
Să auzim de bine!

joi, 26 noiembrie 2009

Iepure şi fluture


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Unul din colegii noştri de grupă se numeşte Iepure. E lesne de înţeles că tipul e ciuca miştoului tuturor din grupă, ca să nu zic şi a celor din an. Deşi a fost supus două semestre unui tir neîntrerupt de miştouri, a rămas cu aceeaşi sensibilitate crescută la auzul glumelor noastre făcute pe seama numelui din dotare.
Vine vacanţa mare, iar după ea, toamna noului an. Oarecum ajunşi la saţietate de glumele făcute, nu acordăm atenţie apariţiei pe firmament a personajului. Dovedind un tupeu neobişnuit, acesta se apropie de noi cu intenţia vădită de a ne provoca.
- Ei, începe el atacul, să vă văd cum o să mai faceţi mişto acum de numele meu.
- Ce te face să crezi că nu vom mai face? îl întrebăm noi oarecum curioşi, cu o spânceană ridicată.
- Ei bine, toată vara tata a umblat până a obţinut în instanţă schimbarea numelui de familie.
- Bravo, excelent! îl felicităm noi cu o reală sinceritate. Şi care e numele tău acum? continuăm noi, ceva 
mai apatici la
 gândul unui Popescu, Ionescu sau Dumitrescu.
- Fluture.
Să auzim de bine!

miercuri, 25 noiembrie 2009

Andrei Pleşu Despre frumuseţea uitată a vieţii


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
acă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii. Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop.
Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.
Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei, în soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa.
Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză de vină e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului. Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupari de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.
Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.
Să auzim de bine!

marți, 24 noiembrie 2009

Ora doisprezece


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E ora unsprezece din noapte. Împreună cu Alex ne pregătim să plecăm la discotecă. Pentru noi era evident că nu ne mai puteam atinge de mobila femeii (o rudă de-a lui unde eram cazaţi pe timpul vacanţei) fără să nu ne lovească o pedeapsă cerească, aşa că incepem să ne frământăm ce altceva mai omenesc am putea face.
Brusc, o lumină divină ne luminează: ceasurile! Ei bine, casa este plină de ceasuri, fără ca acest lucru să fie un scop în sine. Pur şi simplu există. În sufragerie este o pendulă înaltă de doi metri şi un ceas deşteptător de tipul CFR, maşina de spălat are un ceas care suna ca naiba când termina de spălat, mai este un ceas deşteptător electronic, adus de noi de acasă, dar a cărei utilitate nu o găsisem încă, televizorul este dotat cu timer de pornire/oprire, la care se adăugă ceasul de la cuptorul aragazului, ceasul de la cuptorul cu microunde şi ceasul din bucătătie. Combina stereo are şi ea în dotare un timer de pornire/oprire. Avem material didactic din belşug. Drept pentru care, ce să mai pierdem timpul, le-am reglat pe toate astfel încât să sune, cânte, fluiere, clingăne şi zbârnâie toate în acelaşi timp, la aceeaşi oră adică la ora doisprezece din noapte. Şi am plecat la discotecă.
De data asta nu am întârziat aşa de mult, astfel încât la nouă dimineaţă eram deja acasă. Intrăm tiptil, dar casa pare pustie. Verificăm amănunţit toate camerele, dar nu dăm de nimeni. După câteva minute de confuzie generală, ne gândim să întrebăm un vecin de-al ei care avea casa gard în gard. Sunăm şi ne deschide omul cu o faţă cam nedormită. Neras şi cu cearcăne. Obosit, ca s-o spun de-a dreptul. După salutul de rigoare şi pompatul de mâini, îndrăznim să îl întrebăm cu voci sobre dacă ştie ceva de mătuşa lui Alex.
- Cum să nu, răspunde omul cu glasul stins. E la mine în sufragerie, pe canapea. De azi noapte de la doisprezece o ţin numai cu linguriţe de zahăr şi Papaverină.
Să auzim de bine!

luni, 23 noiembrie 2009

Utilizarea chiuvetei din bucătărie


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt în tramvai. Atârnat de bara de sus, urmăresc peisajul pitoresc ce se perindă prin faţa geamului. În dreptul meu sunt două scaune, faţă în faţă, din care doar unul e ocupat de o doamnă. Când zic o doamnă, vreau să zic o doamnă. Adică, o persoană de sex feminin, cu părul albăstrui ondulat pe bigudiuri, piept opulent şi picioare butuci strânse în ciorapi de mătase şi pantofi de lac. La prima staţie se suie o familie: el, cu un copilaş în braţe şi ea cu câteva sacoşe atârnându-i în mâini. Femeia îi face semn din ochi şi masculul speciei ocupă locul vacant din faţa doamnei. Bunînţeles, cu copilul în braţe, iar femeia rămâne în picioare într-o expectativă creatoare lângă sacoşele puse jos între noi. Agitaţia deosebită a copilului înviorează cumva atmosfera. Acesta se tot suceşte către geam sau către mama lui, ba stând în braţele tatălui, ba ridicându-se. În acest mod, o călătorie mai îndelungată va pericilita cu siguranţă sănătatea unuia din noi. Iată că primul semn apare: în vânzoleala lui, copilul atinge cu ghetuţa genunchiul doamnei. Reacţia este instantanee: femeia îşi strânge de i se albesc degetele poşeta aflată pe genunchi şi îi aruncă tatălui o privire încărcată de semnificaţii. Acesta, răspunde prompt pe tăcute şi fixează ceva mai bine copilul în poală printr-o mişcare de apăsare fermă, de aproximativ 25,7 kgf/m2. Nu trece mult, şi copilul îşi reintră în ritm. Mama, obosită, nu se sinchiseşte şi se uită absentă pe geam. Încă un viraj cu derapaj necontrolat al copilului şi acesta atinge ceva mai zdravăn piciorul doamnei. Femeia, albă la faţă, scoate un ţâţâit. Dumnezeule, ştiu foarte bine ce înseamnă acest sunet în gura unei doamne! Poate fi uşor comparat cu zornăitul clopoţeilor unei cobre nervoase. Tatăl, conştient de pericolul iminent, îşi ciupeşte copilul de braţ, rostind printre dinţi un descântec care, de multe ori dă roade:
- Stai locului, ’tuţi pământu’ mă-tii.
Atunci, în liniştea specifică unei călătorii cu tramvaiul, copilul începe să strige, frecându-şi cu spor locul ciupiturii:
- Ahaaa, mă ciupeşti? Lasă că îi spun eu mamii că te-am văzut când făceai pipi în chiuvetă la bucătărie!
Două raze laser de câte 10 MW au pornit instantaneu din ochii mamei, sfârâind carnea nefericitului tată, însoţite de un unic comentariu:
- Mişcă-te! Coborâm la prima!
Să auzim de bine!

vineri, 20 noiembrie 2009

Culmea imaginaţiei


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mă suisem la Piaţa Romană într-un autobuz care mergea spre Gara de Nord. Ca un călător disciplinat, compostasem biletul şi stăteam în picioare ca să nu fiu deranjat de vreo persoană în vârstă. Odată cu mine se suise şi un cârd de vreo patru sau cinci elevi (după vorba, după port) care, bunînţeles, nu au compostat în majoritatea lor biletele.
La prima staţie se suie controlul. Aceştia au atacat aidoma partizanilor, prin flancuri, blocând toate uşile. Şi au început controlul biletelor. Cât a mai parcurs autobuzul o staţie controlorii au reuşit să se apropie ameninţător de elevii care îi urmăreau cu ochi atenţi. Odată cu deschiderea uşilor, elevii au ţâşnit cu viteza vântului pe lângă ceilalţi călători şi pe lângă controlori. Cu excepţia unuia, care s-a dovedit mai puţin abil. Ca un stol de vulturi, controlorii s-au repezit asupra lui. Flăcăul trăgea spre uşa din mijloc, uşă care era ţinută barată de barele din stânga şi din dreapta de o controloare agabaritică.
Domnu’ şofer, domnu’ şofer, striga femeia, vă rog să nu plecaţi. Pentru moment, şoferul i-a dat ascultare, aşa că femeia şi-a îndreptat privirile spre tânăr întrebându-l cu glas mieros: Ei, acum ce mai faci? Dusă de bucuria victoriei efemere, femeia nu a mai dat atenţie prietenilor lui care coborâseră şi faţă de care se dovedea total vulnerabilă. Între ei, unul a arătat că este dotat cu o imaginaţie exemplară. S-a apropiat uşor prin spatele femeii controloare şi brusc, băgându-i mâinile pe sub fustă, i-a tras jos dresurile şi chiloţii! Concomitent cu strigătul de surpriză, femeia a făcut gestul de a-şi salva pudoarea, fapt care i-a permis tânărului să coboare fuga chiar pe lângă ea şi să se îndepărteze dincolo de un spaţiu minim de siguranţă.
Ruşinată de hohotele de râs ale călătorilor şi ale propriilor colegi, nu a mai avut altă alternativă decât să coboare şi să lase publicul călător în pace. Autobuzul a plecat în uralele de felicitare adresate de toţi tânărului atât de inventiv.
Să auzim de bine!

joi, 19 noiembrie 2009

Hoţul de mănuşi

the-thief-thumb1289485
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Plecasem în grup compact de la serviciu la sfârşitul programului. Nu prea obişnuiam asta decât vara, când o făceam cu intenţia vădită de a bea o bere împreună. Dar aşa fusese întâmplarea. Acum era o zi blândă de iarnă, ninsoarea se oprise, dar era soare şi senin, tocmai bine pentru o mică plimbare sau o bătaie nevinovată cu zăpadă. La rândul lui, grupul se scindase în mici grupuleţe bazate pe afinităţi sexuale, profesionale sau educaţionale. În grupul din faţa noastră (a noastră înseamnă grupul format din vreo patru sau cinci băieţi) erau vreo trei sau patru fete, dintre care una se grăbea să ajungă mai repede acasă, ceea ce intra în contradicţie cu intenţiile noastre.
Văd momentul când respectiva îşi ia rămas bun de la celelalte fete şi cum începe să alerge. Oricât de rapid eram, distanţa m-ar fi împiedicat să îi aplic un placaj ca la rugby, aşa că m-am decis să recurg la o altă metodă şi am început să strig în urma ei şi să o arăt cu mâna: Mi-a furat mănuşile! Opriţi-o! Prindeţi femeia! Mi-a furat mănuşileeee! Toţi membrii grupului s-au oprit, inclusiv o parte din trecători, întorcând capul curioşi după ea. Ea care fugea nevinovată spre staţia de autobuz. Ceva mai departe, doi băieţi vânjoşi nu s-au dovedit a fi la fel de apatici, aşa că au intervenit în forţă. Unul a prins-o de braţ, iar celălalt de ceafă şi, luând-o pe sus, o aduceau spre mine. Deşi era o oarecare distanţă, auzeam dialogul lor cu colega: Dacă te mai zbaţi să ştii că o să capeţi şi doi pumni! Lucrurile căpătaseră o întorsătură dramatică, aşa că am încercat să dreg busuiocul strigând către ei: Scuze, lăsaţi femeia să plece, le-am găsit în buzunar.
Cu ochii măriţi de groază, văd cum băieţii o eliberează şi se îndreaptă spre mine. Aşa ceva nu anticipasem şi stăteam nemişcat sperând în aplanarea problemei de la sine. Flăcăii se apropie ameninţător de mine, se apleacă asupra mea (deşi am 1,81 m) şi unul din ei mă întreabă şuierând cuvintele: Băiete, poate vrei TU doi pumni? Am dat din cap violent a „nu”. Bine, a continuat tipul care mă interogase, după care m-a bătut prieteneşte a încurajare pe spate şi au plecat. După aproximativ douăzeci de minute am reuşit şi eu să mă opresc din tuşitul provocat de bătaia prietenească pe spate.
Să auzim de bine!

miercuri, 18 noiembrie 2009

O zi la birou (1)

first_phone_call
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem în birou. O zi ploioasă şi apăsătoare de toamnă. Ne privim apatici deşi toţi suntem, vorba Bardului „toţi dorobanţi, toţi căciulari”, altfel spus, toţi tineri şi cu sânge în veioză. Vrem să trăim, dar rana din pulpă (adică vremea) nu ne lasă. Brusc, în ochii unuia din noi se aprinde o lumină stranie. Îl fixăm instinctiv. Silviu, spune acesta, însoţindu-şi cuvântul cu un surâs sardonic. Ne luminăm ca becurile economice de 15 W. Silviu este un coleg dintr-un birou alăturat. Tot tânăr, tot om de aprovizionare ca şi noi, dar foarte gomos, foarte plin de el. Încrezut, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Releele încep să cupleze instantaneu. În birou e un singur telefon cu exteriorul. Aşezat pe biroul şefului. Şefului îi revine sarcina de a-i opri pe cei din birou să râdă ca tâmpiţii în timpul masacrului. Eu am biroul în capătul opus lui. Îmi revine sarcina de a juca rolul beneficiarului supărat la telefon. Singurul impediment e că trebuie să fac asta ascuns sub birou. Lui Luigi îi revine sarcina să îl cheme din biroul alăturat.
Gata? întrebă Cristi. Gata, răspundem noi de pe poziţii. Luigi, dă poruncă Cristi, dă-i drumul! Ideea care ne încolţise în minţile criminale era să îl chemăm în biroul nostru unde el urma să aibă o discuţie în contradictoriu cu un beneficiar supărat. Reacţiile lui urmau să ne binedispună pe câteva zile. Îl auzim pe Luigi: Hai bre, Silviule, hai că omu’ e nervos rău. Ce naiba nu l-ai servit? Am încercat noi să-l potolim, dar el ţine morţiş să vorbească cu tine. Intră Silviu cu o ţinută (la costum) foarte afectată: Bună ziua! zice el cu o voce gravă. Unde e? La telefon, un’ să fie, răspunde Cristi. Uite-l colo, continuă arătând telefonul de pe biroul şefului pe care eu tocmai îl apelasem de pe interior. Alou? zice sobru Silviu în receptor. Ce alo, dom’le, ce alo, strig eu revoltat în receptor fără să-mi schimb vocea, stând pitit sub birou. Nu mă lua cu chestii din astea. Mie să-mi spui de ce nu mi-ai onorat comanda! Şi dialogul continuă în aceeaşi manieră cu observaţia că, pe măsură ce ameninţările creşteau în intensitate, în aceeaşi măsură se topea şi orgoliul victimei.
În ăst răstimp, şeful tot dădea celorlalţi sarcini aiuritoare ca să nu capete crampe la stomac din cauza râsului pe înfundate. Dar, om sunt şi eu, aşa că, nemaiputând rezista stress-ului post-traumatic provocat de râsul sub birou, ies la iveală şi încep să vorbesc cu el la suprafaţă. Nicio reacţie de om lucid. Discuţia continuă în aceeaşi manieră, eu stând la birou şi strigând la telefon printre hohote de râs. Deja am crampe la stomac. Colegii ceilalţi zac în comă profundă care pe unde au apucat. Nu mai rezist şi strig la el: Băi Silviule, eu sunt, potoleşte-te că ne omori! Ce dracu’? Mă doare deja stomacul, ai milă, sunt oameni cu copii acasă. În acel moment, Silviu ridică spre mine o faţă gravă şi grăieşte punându-mă la punct: Omule, te rog să te potoleşti. Nu vezi că vorbesc cu un beneficiar nemulţumit de mine? Ce Dumnezeu!?
A fost ultima farsă de genul ăsta făcută de noi vreunui coleg pentru că nu s-a născut omul care să poată râde trei zile încontinuu, aşa cum ne-a fost dat nouă atunci.
Să auzim de bine!

marți, 17 noiembrie 2009

Mariana


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mariana este amanta unui mare director de pe nu ştiu unde. Dar e şi colegă cu noi. Ce o diferenţiază însă, nu e calitatea ei de amantă, ci nivelul de inteligenţă. Ca să fiu mai explicit, subnivelul. Ca orice amantă care se respectă, a primit cadou de la directorul ei un apartament de două camere dotat cu maşina de rigoare la scară. Maşină de care e foarte mândră, deşi de multe ori ne întrebăm care a fost gradul de miopie al celui care i-a eliberat permisul de conducere. Când are puţin timp vine prin biroul nostru unde se simte foarte bine găsind o înţelegere de care nu are parte prin alte birouri. E şi normal; oameni suntem şi trebuie să ne mai amuzăm şi noi puţin.
Aşa s-a întâmplat şi azi. Bună, zice Mariana intrând în birou. Bună, îi răspundem noi care de pe unde se află. Auzi, Luigi, continuă ea aşezându-se pe un scaun, am fost cu maşina la serviceZăăăău? zice Luigi cu un ton care ne-a pus pe toţi imediat în alertă. Era cazul să fim pe fază. Şi cum a fost? continuă el. Oooo, îi răspunde Mariana, habar nu ai ce noroc am avutZăăăău? continuă Luigi. Deja tensiunile noastre arteriale oscilează în jurul cifrei 21. Mare atenţie, va urma masacrul, ne spunem noi în gând. Daaaa, măi, un om minunat, continuă ea expunându-se ca broasca la disecţie. Aveam maşina praf făcutăŞi nici nu m-a costat multCât, o întreabă Luigi scurt, aruncându-ne priviri complice. Aaaaa, doar vreo 38 de milioane, zice ea cu candoare. E clar, azi va fi o zi de pomină, ne continuăm noi gândurile. Da, nu mi se pare mult, o provoacă Luigi în continuare. Şi ia spune, ce avea maşina ta, o chestionează el cu severitate. Măi, cum îţi spuneam, era praf făcutăM-a şi certat că nu o îngrijescAuzi tu, i-a găsit lichid de frână în carburator (noi începem să ne ridicăm de pe scaune), lipseau două pinioane de la cutia de viteze (noi suntem deja ridicaţi şi începem să râdem timid), oglinzile nu mai erau conectate la vitezometru şi asta era un mare pericol la depăşiri (noi deja ne ţinem cu mâinile de burtă) şi, auzi tu, nenorociţii dracului că mi-a spus că e din fabrică, cutia de viteze nu era cuplată la eşapament şi d’aia consuma aşa mult.
Noi suntem căzuţi în comă pe la locurile individuale de muncă. Mariana, conchide Luigi, să ştii că meşterul nu ţi-a luat mult pentru asemenea defecţiuni.
Să auzim de bine!

luni, 16 noiembrie 2009

Ţara valorilor răsturnate


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau ca un pensionar în fotoliu şi mă holbez la televizor. Mă holbez nu pentru că este ceva deosebit de interesant, ci pentru că sunt atât de zguduit de ceea ce văd şi aud încât nu mă pot mişca. Se vorbeşte intens despre politicieni şi clasa politică. Comentariul e asezonat cu imagini pe măsură, dar mintea mea refuză să înţeleagă ceva de neînţeles. Cine consultă publicaţiile de specialitate, poate lesne afla că în Insulele Capului Verde Asociaţia economiştilor (de acolo, de la ei) cuprinde exclusiv economişti. Economişti cu diplomă şi legitimaţia la zi. Nicidecum medici veterinari sau tâmplari. În mod asemănător se întâmplă şi cu Liga inginerilor (tot de acolo). În ea se regăsesc ingineri, mai buni sau mai răi, dar ingineri cu toţii. Şi nu economişti sau muzicieni. Cam aşa e peste tot in lume.
Deci, mi se pare logic şi de bun simţ ca într-o clasă, asociaţie, uniune, ligă sau cum vreţi să o numiţi, să fie cuprinşi cei care întrunesc nişte aptitudini profesionale asemănătoare. Iar eu, stau în fotoliu şi ascult şi văd comentarii despre clasa noastră politică. Care clasă politică? Care e clasa, asociaţia, liga, uniunea sau cum vreţi s-o numiţi de la noi care are politicieni cuprinşi in ea? Politicieni, adică oameni cu studii politice. Sau oameni care au făcut politică. Măcar. Aşa cum bine vedem din propaganda pe care şi-o fac partidele noastre, în partid sunt admişi şi urcă până la nivelul de politician prin numirea lor ulterioară în parlament (atenţie, în parlament, nu în guvern) cei cu bani, industriaşi, oameni de afaceri, cei care cotizează la greu. Ce are asta cu politica? De ce faptul că au bani îi califică drept politicieni? Care a fost măcar exerciţiul lor în politică, dacă nu au calificare? De unde provine competenţa lor în problemele atât de delicate ale politicii, dacă ei nici nu au auzit ce e aia până nu au ajuns cocoţaţi în parlament? Cum e posibil să fie cotat ca politician şi să fie numit prefect un analfabet (am înţeles că undeva, prin Moldova). Ca să nu complicăm lucrurile, nu intrăm în discuţii despre tupeu sau bun simţ. Atunci, de ce şi pornind de la ce criterii sunt denumiţi politicieni? Termenul simplu de parlamentari ar fi mai apropiat de realitate. Iar în cazurile mai banale, termenul de membru al partidului, în locul celui de politician. Sau, pur şi simplu, membru.
Plictisit de televizor, iau şi deschid un ziar. Prima pagina-sex şi ţâţe. Pagina a doua-tot sex şi alte ţâţe. Pagina a treia-alt sex cu aceleaşi ţâţe. Iată şi pagina a patra. Ehe, aici se schimbă lucrurile. Dau de un articol serios, sobru, scris într-o manieră elevată. Şi subiectul e pe măsură. E vorba de două tinere care prezintă la un post de televiziune local ştirile, timp în care se dezbracă. Sau se dezbracă în timp ce prezintă ştirile. Redactorul articolului atinge culmi de măiestrie în a ne prezenta dificultăţile acestei meserii şi efortul făcut de cele două june. Ca să dea mai multă greutate spuselor, iată-l că vine cu o completare care mă dă gata: “şi ca să nu credeţi că cele două prietene sunt neserioase, să ştiţi că ambele sunt studente la facultate”. Ei, hai că m-a dat gata! În scara lui de valori răsturnată, ele nu sunt două studente neruşinate care se dezbracă precum două vagaboande. Nuuu. Ele sunt, de fapt, două vagaboande foarte serioase, care se dezbracă precum nişte studente. Altfel spus, în mintea lui, studenţia certifică neruşinarea, nu neruşinarea declasează studenţia. Dumnezeule! Mă uit la ziar şi îmi dau seama că mai sunt şi alţii care citesc aşa ceva. Şi care pot crede asemenea nonvalori. Mă scuzaţi, mă duc să beau o tărie ca să-mi taie greaţa.
Să auzim de bine!

vineri, 13 noiembrie 2009

Întâmplări de lângă noi


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prietena mea, Roxana, e căsătorită de câteva luni bune cu Erwin. Lăsând la o parte momentul premergător căsătoriei, când preotul a refuzat să îi cunune pentru că nu îi plăcea prenumele lui (Săru’mâna, părinte. Am venit să vă rugăm să ne cununaţi. Nu vreau. De ce? Pentru că nu-mi place prenumele lui. Cum adică? Uite aşa! Şi noi ce facem? Mergeţi la alt preot. Păi, suntem la un preot. Da, dar eu nu vreau să vă cunun. De ce? Pentru că nu-mi place cum îl cheamă. Şi nu ne cununaţi? Nu. Să mergem la alt preot? Mergeţi. Şi el o să ne cunune? Probabil, dacă îi va plăcea cum îl cheamă), lucrurile au mers lin până acum.
A trecut şi luna de miere, au trecut şi glumele sau invitaţiile colegiilor şi a venit vremea unor lucruri mai serioase. Cum ar fi spălatul geamurilor, pusul gogonelelor sau mersul cu naşii la un grătar la iarbă verde. Oameni gospodari, naşii au venit de cu dimineaţă cu portbagajul plin. Erwin, gospodar şi el, îi aştepta în faţa blocului nerăbdător la gândul plăcerilor culinare pregătite de cele două doamne. Pentru că nu avea rost să meargă cu două maşini, au lăsat maşina naşilor în faţa blocului şi au transferat preţiosul conţinut al portbagajului în maşina lor. S-au aburcat în maşină, şi-au legat centurile, au dat drumul la radio şi au pornit. Ieşirea din Bucureşti a fost destul de dureroasă din cauza traficului. În sfârşit, iată-i ajunşi în dreptul Aeroportului Băneasa.
- Ce frumos l-au renovat, glăsuieşte naşul, satisfăcut la gândul grătarului ce va să vie. Nu-i aşa, Roxana?
Linişte în maşină.
- Roxana, o interpelează Erwin peste umăr, ai adormit?
Liniştea cea mai adâncă domnea în maşină. Contrariat, Erwin ajunge în dreptul unui refugiu şi trage pe dreapta. Între timp, naşii recuperează rapid.
- Erwin, spune naşul cu dinţii strânşi, UNDE e Roxana?
- Cum unde e? răspunde Erwin cu glasul stins. Nu e în maşină? întrebă tâmp la rândul lui.
- Nu! răspunde naşul apăsat.
- Înseamnă că am uitat-o în faţa blocului? continuă Erwin şirul întrebărilor cu glasul tot mai pierit. - Da, asta înseamnă! statutează naşii la unison.
Au luat drumul înapoi într-o tăcere de mormânt.
În mod cu totul straniu, Roxana îi aştepta în faţa blocului cu bagajele lor cu tot. Trecuseră mai bine de două ore de la plecarea lor clandestină. Unde aţi fost? îi interpelează ea senină.
- Am ajuns până la Băneasa, răspunde Erwin cu glasul stins de eventuala apăsare a papucului nevestei.
- Şi aţi găsit benzină până la urmă?
Inculpaţii se uită unii la alţii în mod complice:
- Da, am găsit, răspund ei în cor. Hai să plecăm odată că întârziem şi ţie îţi arde de vorbă!
Să auzim de bine!

joi, 12 noiembrie 2009

Iubirea de România


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Îmi place sau nu, dar sunt român. Nu pentru că asta scrie în cartea de identitate sau în CV-ul meu, ci pentru că, dacă neg acest lucru, îmi neg propria existenţă. În copacii acestei ţări mă căţăram în copilărie, în apele ei mă scăldam şi uliţele ei le băteam desculţ. O româncă a fost prima mea iubire şi tot o româncă mi-a fost prima învăţătoare. Oricâte limbi străine cunosc, gândesc în româneşte şi tot în româneşte înjur cel mai bine. Oriunde voi emigra, voi fi considerat român, aici îmi sunt mormintele duşilor din familia mea şi aici e singurul loc în care mă simt în siguranţă. Nu sunt şovin, dar mă simt bine în pielea pe care o am. Sunt convins că, asemeni mie, există mulţi turci care se simt foarte bine în Turcia, mulţi francezi care se simt bine în Franţa şi chiar foarte mulţi nepalezi care se simt foarte bine în pielea lor de nepalezi.
Asist cu stupoare la o pierdere de identitate care creşte de la o zi la alta în progresie geometrică. Timp de 50 de ani ne-am subjugat identitatea răsăritului, acum am reluat acelaşi proces, dar spre apus. Reclamele conţin mai multe cuvinte sau expresii în engleză decât în română, posturile de radio fac comentarii şi anunţuri preponderent în engleză, numele produselor sau etichetelor sunt în limbi străine, atât de străine încât de multe ori nici nu pot fi pronunţate. Există o adevărată frenezie în acest sens. Orice anunţ sau nume, fie el cât de neînsemnat, este scris sau spus în engleză, de parcă tot Commonwealth-ul ar sta cu urechile ciulite doar la noi (între noi fie vorba, ne-au dat suficiente dovezi că îi doare de noi fix în direcţia cotului). Să mai pomenesc de dialogurile pe Messenger? Sunt de părere că e inutil pentru că acolo, dezastrul atinge proporţii ciclopice. Nu pot interpreta aceste fapt decât ca pe o dorinţă expresă şi explicită de pierdere a identităţii. Ne este ruşine să folosim diacritice, deşi nu am văzut reclame franţuzeşti sau ceheşti în care ei să fi renunţat. Abonat la televiziune prin cablu ca orice român, îmi este dat să văd reclamele sau transmisiile posturilor străine. Nicăieri nu am văzut să moară cineva de dragul limbii engleze aşa cum facem noi. Posturile de radio din Bulgaria vecină şi prietenă emit în bulgăreşte, iar textele sunt scrise cu litere chirilice (culmea, nu?). Şi exemple sunt cât vezi cu ochii. Sunt un iubitor de Grecia şi stau toată ziua cu căştile pe urechi ascultând posturile lor de radio. Nu am reuşit să ascult până acum niciun anunţ sau reclamă altfel decât în limba greacă.
Proşti toţi ăştia, nu? Cum îşi imaginează ei că vor veni englezii buluc ca să le cumpere produsele? Vai de capul lor! Se spune performează în loc de interpretează, afecţionez în loc de simpatizez şi, culmea culmilor printre multe altele, expertiză în loc de experienţă, deşi expertiză are cu totul şi cu totul alt sens în limba noastră cu diacritice… Ce s-o mai lungesc, niciodată nu mi-a fost ruşine că îmi iubesc ţara. Mi se pare practic imposibil. Dacă fiul meu sparge geamul vecinului, îl pedepsesc, poate chiar îi trag o mamă de bătaie, dar în niciun caz nu încetez să-l iubesc. Şi totuşi…
Profităm de ocazia oferită de Nopţile Bucureştilor şi ne aflăm în Muzeul de Istorie a Bucureştiului (cum eronat scriu chiar cei de la muzeu). Vizităm câteva saloane oarecum jenaţi de un grup deosebit de gălăgios aflat în faţa noastră. Încercăm să schimbăm cadenţa, dar nu reuşim să ne detaşăm de ei. Ajungem într-o sală unde este Cartea de Impresii a Muzeului. Aştept mai mult decât necesar în faţa unui tablou cu speranţa tacită că respectivii se vor îndepărta. Cu coada ochiului, văd cum unul din ei se apropie de Carte, scrie ceva şi pleacă grăbit ca să-i ajungă din urmă. Nu am nicio îndoială că a scris nişte măscări, aşa că mă apropii, întorc pagina şi citesc, la început stupefiat, iar apoi emoţionat: Îmi iubesc ţara.
Să auzim de bine!

miercuri, 11 noiembrie 2009

În liniştea aeroportului


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Stau pe o banchetă în autobuzul aproape gol şi privesc fără rost în jurul meu. Brusc, privirea îmi este atrasă de un cetăţean care citeşte ziarul pe bancheta din faţa mea. Ia să citesc şi eu ceva, îmi zic în gând cu toate că ştiu că este un gest nepoliticos. Mai bine rămâneam politicos pentru că ceea ce citesc mă revoltă. Sunt câteva rânduri în care se menţionează că zborurile de noapte pe aeroportul Băneasa au fost interzise ca să nu deranjeze locuitorii vicinali. Recitesc rândurile demenţiale. Au dat peste cap programul a sute sau mii de călători ca să nu îi deranjeze pe cei care şi-au făcut vile în zonă. O mulţime mult mai mare decât cea a locuitorilor din zonă va trebui să caute alte linii de transport, alte legături, alte programe. E o culme a neruşinării greu de atins. Pentru că are un aspect bilateral: pe de o parte, din partea solicitanţilor, iar pe de altă parte, din partea autorităţilor. Locuitorii din zonă au solicitat acest lucru, reiese din articol.
Mă întreb, în ignoranţa mea, atunci când şi-au construit viloaiele de neamuri proaste lângă pista aeroportului, ei nu au observat că acolo este un aeroport? I-a obligat oare cineva să îşi construiască viloaiele acolo, lângă aeroport? Era singurul mod de a-şi etala opulenţa? La banii lor, era o problemă să-şi construiască vilele în altă parte? Iată câteva întrebări la care văd că nimeni nu se oboseşte să dea un răspuns. Iar la cererea locuitorilor din zonă, autorităţile au acceptat. Ce interese sunt în joc, ce bani se manevrează şi la ce nivel încât autorităţile au acceptat aşa lesne, fără să îşi pună măcar aceleaşi întrebări ca şi cele de mai sus? Mă gândesc că ar fi bine să strâng asemenea culmi ale neruşinării într-un volum pe care să-l intitulez „Ghid pentru motivarea emigrării”.
Să auzim de bine!

marți, 10 noiembrie 2009

De ce nu îmi plac filmele americane (5)


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Să continuăm cu alte nerozii, că mai sunt destule. Iată, este vorba de şablonul numărului de telefon. Haida de, vor zice scepticii, ce şablon poate fi acesta? Este. Pentru că, deşi am ajuns la o vârstă, nu am reuşit să văd decât un singur film american (subliniez, unul singur) în care numărul de telefon începea altfel decât cu 555. Ei, acum v-aţi prins? Ori de câte ori e cazul să fie pomenit un număr de telefon, acesta începe invariabil cu 555. Deşi, scriind aceste rânduri, îmi vine ideea că acesta ar putea fi prefixul centralei telefonice a studiourilor de filmare. De unde li se dă legătura în teritoriu...
Urmează unul din cele mai populare şabloane tâmpite. Sau unul din cele mai tâmpite şabloane populare. Este cel al băutului berii. Acest şablon face parte din categoria “să nu faceţi aşa ceva acasă”. El (sau ea, nu are importanţă pentru că toţi se comportă la fel) stau la masă sau la bar sau lângă frigider sau unde mama naibii vor. Cu o mână ţine sticla de bere, cu cealaltă o desface, după care se petrece minunea: duce sticla la gură şi bea fără să dea capul pe spate! Da, aţi citit bine, fără să dea capul pe spate. Eroul filmelor americane nu mişcă absolut de loc capul atunci când bea bere. Sau dacă îl mişcă, îl mişcă în jos. Mişcă doar sticla, ridicând-o de fund. Să recapitulăm: capul stă drept şi nemişcat, gura sticlei stă lipită de buze, iar eroul ridică uşor sticla de fund şi bea aproximativ 12 mililitri de bere. Personal, am încercat aşa ceva la o petrecere sau, cum i se spune prin Teleorman, la un party. Tot ce am reuşit a fost să mă ud tot de bere şi să-mi alertez prietenii care nu au ştiut cum să cheme mai repede un taxi ca să mă ducă acasă, zicând că am băut destul şi ar trebui să mă odihnesc puţin.
Să auzim de bine!

luni, 9 noiembrie 2009

Meşterul bun la toate


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Se numeşte Măruţă. E un tip bonom, mai în vârstă ca noi, majoritatea salariaţilor, dar bun de şotii şi plin de viaţă. E omul bun la toate din firmă. Oamenii vorbesc despre el cu un oarecare respect fiindcă, se spune, el ar fi fost primul care, la Revoluţie, a aruncat tabloul lui Ceauşescu pe fereastra instituţiei. Asta însă nu îl scuteşte de glumele noastre. Iar azi i-a venit rândul.
Clădirea în care lucrăm are birouri la subsol, parter şi două etaje. Biroul directorilor e la etajul doi. Deşi, în majoritatea cazurilor, autorii farselor fac parte din acelaşi birou, unul din noi, şi anume Petrică, este uşor asimilat oricărei structuri de atac datorită calităţii sale de a imita vocile diferitelor persoane. Biroul în care lucrează Petrică este la subsol. Fiind vară, majoritatea lucrăm cu uşile birourilor deschise larg.
- Măruţă! se aude de la etajul doi strigătul de luptă al unuia din directori.
- Da, dom’ director, vin imediat, răspunde Măruţă care stătea la parter de vorbă cu tanti Lina, femeia de serviciu.
Şi o ia la fugă pe scări în sus. În acel moment, intră în luptă Petrică:
- Măruţă! strigă el de la subsol imitând vocea directorului.
- Da, dom’ director, vin, strigă Măruţă la rândul lui şi, după două secunde necesare schimbării treptei de viteză, o ia la fugă pe scări în jos.
Directorul, un tip coleric de felul lui, s-a plictisit să îl aştepte pe Măruţă, aşa că strigă din nou prin uşa deschisă:
- Măruţăăă!
Omul nostru se opreşte din fugă puţin confuz, recuperează rapid şi o ia pe scări în sus fără să mai zică nimic. De data asta, însoţit de un uşor gâfâit. Petrică, urmărindu-l din capul scărilor, îl aşteaptă să ajungă la etajul unu, după care zbiară de tremură geamurile:
- Măruţăăă! Te mai aştept mult?
Fără oprire, Măruţă schimbă capul compas şi o ia la vale, spre subsol, gâfâind ca o locomotivă cu aburi urcând la Timişul de Sus.
Directorul, nervos de data asta, iese din birou şi se apleacă peste balustrada scărilor strigând scurt şi ultimativ:
- Măruţă!
Bietul om se opreşte, se şterge de transpiraţie pe faţă şi, uitându-se în sus răspunde complet năuc şi rupt de realitate:
- Dom’ director, vin imediat, da’ să ştiţi că mi-aţi luat-o înainte pen’că io nu pot urca aşa repede ca dumneavoastră!
Noi avem deja crampe cumplite. Ajuns Măruţă în uşa directorului, Petrică se iţeşte şi el în capul scărilor şi îl întrebă nevinovat:
- Mai faci o tură, nea?
Spre cinstea lui, nea Măruţă a fost primul care a început să râdă.
Să auzim de bine!

vineri, 6 noiembrie 2009

Ţara fără de lege

Lege
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu am avut de lucru aseară şi m-am uitat câteva minute la un jurnal de ştiri. Nu are importanţă canalul pentru că, nu ştiu dacă aţi observat, ştirile sunt aceleaşi. Între numeroasele crime, abuzuri şi tâlhării, o ştire s-a strecurat FĂRĂ NICIUN COMENTARIU. Nu sunt omul să înghit pe nemestecate, dar pe lângă asta, gravitatea ei mi-a atras în mod deosebit atenţia. Şi mi-a trezit revolta şi scârba.
Este vorba de cele câteva cuvinte prin care, crainica ne anunţa că delegaţia FMI vine să verifice modul în care România a îndeplinit clauzele din acordul încheiat privind restructurarea agenţiilor şi, ATENŢIE, trimiterea bugetarilor pentru 10 zile în concediu neplătit! Lucru nepermis de legislaţia muncii existentă acum în vigoare! Aţi înţeles? Guvernul a semnat un acord prin care se angaja să respecte o clauză ilegală! A semnat un contract cu o clauză ilegală. A angajat oamenii şi onoarea nenorocitei ăsteia de ţări cu care fac ce vor în respectarea unei clauze pentru care nu au temei legal.
Sila şi revolta mi s-au transformat în vomă. După ce că, de când a izbucnit criza, nu au fost în stare să producă nici măcar o umbră de plan de redresare economică (măsurile luate până acum sunt măsuri sindicaliste şi ţin de CHELTUIREA fondurilor şi nu de rularea sau sporirea lor), după ce orice om cu bun simţ a ajuns să înţeleagă faptul că, pentru noi, criza abia acum începe, acum ne este dat să aflăm ce acorduri penibile şi josnice sunt în stare să semneze.
Dacă această ştire se dovedeşte adevărată, atunci credeţi-mă pe cuvânt că nu există în dicţionar niciun cuvânt suficient de josnic şi niciun blestem suficient de cumplit cu care să fie categorisiţi aceşti derbedei care conduc ţara. Boc şi-a luat bici ca să-l pună pe Parlament? De când până când (afară de visele abulice ale lui Băsescu) Guvernul are în subordine Parlamentul? Mai bine, să ia biciul şi să se biciuiască singur până îi iese prin piele borşul pe care îl are în loc de sânge şi tărâţele pe care le are în loc de creier. Poate măcar aşa se va căi de prostia făcută.
Dragii mei, concluzia e una singură: dacă vreţi să aflaţi singura ţară fără de lege din lume nu trebuie să căutaţi mult. Sunteţi chiar locuitorii ei.
Să auzim de bine!

joi, 5 noiembrie 2009

Kali mera


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prietenul meu Mihăiţă este la prima lui vizită în Grecia. Au fost cazaţi într-un hotel de care sunt mulţumiţi, mâncarea e bună, vremea e de vis şi apa mării neasemuit de curată. Deci, toate condiţiile ca să se simtă bine. Mai puţin fiica lui care îşi doreşte o saltea de plajă. Momentan, singura problemă a lui este necunoaşterea limbii. Pentru că nu ştie decât o expresie: Kali mera. Adică bună ziua. Dar îi este frică să o folosească, aşa că foloseşte varianta în limba română de bună ziua ori de câte ori intră sau iese din hotel. Evident, gazdele şi-au dat seama de abilităţile lui şi îi răspund pe măsură, fără exagerări lingvistice, dar pe limba lor. Adică în greceşte.
Melania, soţia lui, îl sfătuieşte că e mai politicos să îşi salute interlocutorii tot pe greceşte; ar fi mai elegant, spune ea. Aşa încât, dialogul de forma Bună ziua-Kali mera avut cu personalul hotelului, s-a transformat în Kali mera-Kali mera. Chiar de a doua zi au început mersul la plajă, ocazie cu care Mihăiţă a descoperit o tonetă cu articole de profil lângă intrarea pe plajă. La insistenţele copilei se hotărăşte ca la prima ocazie să se oprească la tonetă şi să îi cumpere o saltea. Zis şi făcut. În ziua următoare, în drum spre plajă, se opresc la toneta cu pricina şi el, ca un adevărat bărbat, ia taurul de corne şi se adresează vânzătoarei.
El: Kali mera!
Vânzătoarea: Bună ziua!
Să auzim de bine!

miercuri, 4 noiembrie 2009

Irealitatea imediată


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prietena şi colega mea Roxana a trebuit să plece într-o delegaţie la Timişoara. Momentul nu a fost cel mai potrivit. Avusese un program foarte încărcat în ultimele săptămâni, atât acasă, cât şi la serviciu. Numai de delegaţia asta nu-i ardea. Ca să nu mai vorbim de faptul că trebuia să stea câteva zile. Iar temerile cele mai sumbre s-au adeverit: şi acolo a avut foarte mult de lucru. Abia aştepta să ajungă la hotelul unde era cazată, că pica moartă până a doua zi.
Dar a venit şi momentul izbăvirii: treaba a fost terminată şi a trebuit să se întoarcă acasă, în Bucureştiul ei iubit. Cum a ieşit de la instituţia unde fusese, s-a repezit la hotel, şi-a luat bagajele în fugă şi tot în fugă a plecat spre gară, dornică de a ajunge grabnic acasă. S-a suit în vagon, şi-a aburcat bagajele în plasă şi s-a aşezat într-un colţ al compartimentului cu jacheta peste faţă, cu gândul la un supliment de somn, cu atât mai mult cu cât ştia că legănatul vagonului o va adormi imediat. Ceea ce s-a întâmplat.
Ca prin vis aude glasul controlorului:
- Vă rog biletul la control!
Buimăcită, cu privirea abulică, dă jacheta la o parte şi, în timp ce scotocea în poşetă după bilet, aruncă o privire pe geam.
- Ce râu este ăsta aşa de mare? îl întreabă ea pe controlor.
- Nu este râu, doamnă. Este fluviu şi se numeşte Dunărea. În zece minute ajungem la graniţa cu sârbii!
Să auzim de bine!

marți, 3 noiembrie 2009

Mai ceva ca nunta Zamfirei


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prietena şi colega mea Roxana a fost invitată împreună cu soţul ei la o nuntă la Râmnicu Vâlcea. Ocazie mult aşteptată de amândoi întrucât activităţile din ultimul timp le diminuaseră mult posibilitatea de distracţie. Deja se vedeau mâncând, bând şi dansând până în zori cu plăcerea pe care numai o masă de nuntă ţi-o poate oferi. Ca de obicei în asemenea situaţii, invitaţia a impus unele cheltuieli suplimentare: o pereche de pantofi noi pentru el, o rochie nouă pentru ea etc.
A venit şi ziua mult aşteptată, aşa că s-au suit în maşină şi au plecat spre Râmnicu Vâlcea. Au plecat devreme ca să aibă timp să se spele şi să se schimbe atât pentru cununia civilă, cât şi pentru cea religioasă. Iar seara… ei bine, seara urma petrecerea pe care o aşteptau cu ardoare. Ajunşi cu bine, s-au cazat la o prietenă de-ai ei din facultate şi au intrat în program. Toate mergeau şnur, mirii şi invitaţii nu mai puteau de bucurie, ziua era caldă şi senină. Pe la ora opt seara au început să se strângă pentru petrecere. O curte întreagă fusese acoperită de un cort uriaş, iar o orchestră renumită în oraş a început să interpreteze melodii de succes. Şi petrecerea a început! Cu dans, cu muzică şi voie bună.
Undeva, după orele unu din noapte, mirele simte nevoia să meargă la toaletă. Acesta fusese amenajată în fundul curţii, ascunsă după o magazie. Ajunge mirele acolo şi dă să intre în cabină, dar zgomote ciudate îl opresc. Evident că cineva era în cabină. Ascultând cu atenţie, descoperă că, de fapt, nu era o persoană, ci două! Rămâne înmărmurit suficient timp ca să recunoască unul din glasuri ca fiind al proaspetei sale soţii. Scandalizat se repede la uşă şi aproape că o smulge. Oroare! În cabină, proaspăta lui soţie se chinuia să întreţină o relaţie sexuală cu naşul. Imediat a izbucnit scandalul şi chiar bătaia. A fost nevoie de intervenţia poliţiei ca să liniştească spiritele. Oricum, pe la ora două petrecerea era spartă, motiv pentru care, Roxana şi soţul ei au fost nevoiţi să se întoarcă acasă. Dar nu numai ei, ci şi restul nuntaşilor au plecat pe al casele lor, mai mult sau mai puţin mohorâţi.
Printre ei se afla şi fotograful angajat ca să facă poze pe toată durata nunţii. Omul nu era la prima solicitare de acest fel, aşa că îşi anunţase soţia că nu va veni mai devreme de ora şase dimineaţa. Într-un fel, omul era mulţumit de turnura evenimentelor pentru că se vedea recuperând câteva ora bune de somn. Ajunge acasă şi, tiptil, tiptil ca să nu-şi deranjeze consoarta, deschide uşa şi se strecoară în sufragerie. Se dezbracă mişcându-se ca un fur şi deschide uşor uşa dormitorului. La lumina slabă a unei lămpi de veghe ascunsă după o comodă îşi vede nevasta prinsă într-o partidă de amor nebun cu un altul!
În noaptea aceea a fost nevoie de o a doua intervenţie a poliţiei…
Să auzim de bine!

luni, 2 noiembrie 2009

Din perlele lui Vanghelie


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
1. Nu există fiinţă umană, fie că locuieşte în Africa, în Asia sau în Rahova, care să nu fi văzut un film, să nu fi rupt o floare, o fată sau un băiat, după cazul care este fiecare.
2. Numai cine nu lucrează nu poate să i se impute că poate să fie şi mici greşeli, dar nu astea
3. De când mă ştiu eu copil, mă urcam în pom şi mâncam corcoduşi.
4. Cine nu are loc de mine… nu mă interesează… să se înghesuieşte!
5. Acel tânăr care s-a transformat în 300 este vorba de unul singur.
6. Soarta mea a fost hotărâtă de destin.
7. Vocea mea se va face auzită oriunde. Şi pe sub apă.
8. Sunt oameni tineri, oameni care sunt prezenţi aici în faţă şi pe care vreau să le mulţumesc.
9. În ultimii cinci ani este anormal să mergem cu maşinile şi cu transportul în comun care mergem.
10. Deci prezenţa mea e datorită stării Bucureştiului în care ne aflăm.
11. M-am săturat să facem dosare noi lor şi noi nouă.
12. Tre să vedem cum putem să rezolvam o parte din problemele românilor şi nu cu asemenea formule de a spune ce tre să înveţe românii şi unde găsesc pe goagal, gagal cum, gugal gagal gulgal aşa. Unde găsim păpădia unde găsim nu ştiu ce şi unde ne interesăm de Herodot.
Să auzim de bine!