miercuri, 30 noiembrie 2011

Setarea limbii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dănuţ a rămas acelaşi tip jovial şi mototol pe care îl ştim. Ne aşteptăm în orice moment să îl dea la National Geographic nu numai pentru că a reuşit să termine facultatea, dar şi-a găsit şi un serviciu. Şi pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, omul a reuşit să se căsătorească. Este încă sub euforia căsătoriei celebrate anul trecut, aşa că face greşeala capitală să vină să ne arate ceva.
- Mâine e ziua soţiei mele, ne anunţă el pompos.
- Bravo, felicitări! îi răspundem noi neatenţi la vorbele şi faptele lui.
- Ia veniţi să vedeţi ce cadou i-am cumpărat, ne tentează el cu glas de sirenă.
Problema capătă conotaţii interesante, aşa că ne apropiem de birou. Pe masă, aşezat lângă cutie, un telefon celular de toată frumuseţea.
- Băi, da’ să ştii că e chiar mişto, zice unul din noi.
Începem să-l dăm din mână în mână admirându-i cu sinceritate dotările. Aparatul e elegant, puternic şi îşi merită banii pentru dotările avute.
- Ia, gata cu plimbatul, se răsteşte Iulică la noi. Poate vă scapă din mână. Hai să-l punem în cutie ca să nu îi facem probleme omului.
Aşa şi facem. Punem aparatul în cutie, îl mai felicităm odată pe Dănuţ şi ne îndepărtăm la treburile noastre. Pe parcurs, Mihai se apropie şi mă întreabă în şoaptă:
- Crezi că în poloneză e bine?
Mă gândesc câteva clipe şi cunoscându-i gândirea periculoasă, îmi dau seama că îi schimbase meniul în limba poloneză. Coduri, comenzi, meniuri, totul era schimbat în poloneză!
- Da, cred că e bine. N-am auzit să ştie vreunul din neamul lor limba asta.
Petrecerea urma să fie seara, aşa că, a doua zi toţi aşteptam cu nerăbdare rezultatul. Şi a venit odată cu Dănuţ. Fără nicio introducere din partea noastră, omul începe:
- Băi, am dat-o în bară.
- De ce, cu ce? îl întrebăm noi cu o surprindere nevinovată care ne prinde bine de fiecare dată.
- Fraţilor, nu are ce face cu telefonul. Nu e bun de nimic. E pentru altă ţară, din Africa, nu ştiu care, dar nu înţeleg meniul nici cât să-l trec pe engleză.
- Îngrozitor, ne lamentăm noi.
- Nu ştiu cum naiba, că doar mi l-a desfăcut la magazin şi am văzut meniul.
- Erh, nu ştii cum lucrează ăştia? Îi doare în direcţia cotului de clienţi.
Aşa că, până la urmă, Dănuţ a trebuit să se ducă la magazin şi să ceară schimbarea aparatului. Vestea bună este că nimeni din magazin nu a ştiut să îl reseteze. În mod absolut normal, comanda de reset era tot în poloneză.
Să auzim de bine!

marți, 29 noiembrie 2011

Chiriaşii României

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că am terminat seria celor patru articole pe tema cine “face legea”. Am trecut în revistă doar câteva aspecte, nu neapărat esenţiale, dar evidente pentru oricine.
Pe parcursul celor patru articole am văzut cum, societatea nu este trasă înainte de oamenii deştepţi, ci ţinută în loc de cei proşti. Nu cei proşti sunt motivaţi ca să devină deştepţi, ci tocmai pe dos, cei deştepţi sunt obligaţi să rămână la nivelul proştilor.
Am văzut cum, oamenii care iubesc curăţenia, deşi majoritari, sunt obligaţi să-şi ducă viaţa în murdărie, nu pentru că aşa vor ei sau vreo putere divină, ci pentru că vor aşa tocmai ceilalţi, cei murdari.
Am văzut cum, oamenii liniştiţi, care iubesc liniştea şi care sunt o mulţime, trebuie să trăiască într-o lume sonoră marcată de râgâieli şi înjurături de beţiv şi uruit de motociclete. Nu pentru că vor ei sau cine ştie cine altcineva, ci pentru că aşa vor cei puţini şi gălăgioşi.
Am văzut că, oamenii cinstiţi, că aşa e firea lor sau de frica legii, trebuie să trăiască o viaţă ascunsă după gratii, aidoma hoţilor, hoţilor care trăiesc liberi, fără gratii la ferestre.
Asemeni lor, oamenii curaţi rămân cu dorinţele lor la nivelul de dorinţe pentru că sunt doar alţi câţiva care se îngrijesc de curăţenia lor.
Am văzut patru aspecte ale vieţii noastre de zi cu zi. Desigur că numărul aspectelor ar putea fi mai mare. Practic, nu cred că este o singură condiţie de viaţă care să se petreacă conform dorinţelor mele. Şi nu numai dorinţelor mele...
Mai rămâne ceva de spus? Desigur! Mai rămâne de spus faptul că oamenii deştepţi, care trăiesc alături de oamenii cinstiţi, de oamenii liniştiţi sau de oamenii curaţi, trăiesc într-o lume pe care nu şi-o doresc. Trăiesc într-o lume care nu e a lor, ci a celor care „fac legea”. Trăiesc o viaţă de chiriaşi. Chiriaşii României.
Să auzim de bine!
P.S. Deși e posibil să nu mă credeți, într-o noapte, de fapt dimineață, la ora 01 (unu!) un vecin s-a apucat să folosească din plin rotopercutanta. Când noi, vecinii, ne-am dus în pijamale la ușa lui, ne-a răspuns să avem răbdare, că mai are puțin de lucru! În acea noapte, locatarii unui număr de 54 (!) de apartamente, oameni cumsecade de felul lor, au trebuit ca să se odihnească nu cum au vrut sau au visat ei, ci cum a vrut un nesimțit, care a "făcut legea".

Just another hardworking man

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că îndemnurile mele au dat roade şi tânăra Irina recidivează. De data asta cu o poezie scrisă în engleză. Recunosc, mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă era scrisă în greceşte...
S-o urmărim!


The game is on. You want to see
Some beer and nuts
-I watch TV!!!

You yell and throw a sock right here
And one just there.
Why should you care?

A belly throne, some belly rule:
The beer and nuts
Are more than cool.

And all the fat from lying there
Is in my head,
Not in my bed.

Just stay down there and don’t despair
Those balls you see…
Are from TV.

Oh, sofa king, let’s praise thy name,
We long to be like you
But…nay!
 
Să auzim de bine!
 
This is an entry for the Mookychick blogging competition, FEMINIST FLASH FICTION 2011. Enter now. ("FEMINIST FLASH FICTION 2011. Enter now" should link to http://bit.ly/femflash)

luni, 28 noiembrie 2011

Cine „face legea” (4)

Imagine preluată de pe campina.romportal.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vorbeam în articolul anterior despre cadrul de normalitate în care presupunem că trăim, despre faptul că legile sunt emise de nişte minţi coerente, în concordanţă cu gândirea noastră coerentă. Şi vedeam că, de fapt, ceea ce credem că este viaţa într-o lume de progres, într-o lume trasă înainte de deştepţi, este de fapt o lume trasă înapoi de proşti. Haideţi să vedem şi alte aspecte, pentru că viaţa e ceva mai complexă, ca să folosesc o platitudine.
Condiţiile au fost de natură că am putut vedea şi modul în care îşi duc traiul oamenii din alte ţări. Nu toate şi nu multe, dar destule. Şi m-am simţit solidar cu ei în senzaţia de viaţă liberă, decentă. Am văzut oameni ieşind din maşina trasă la bordură şi lăsând cheile în bord, la fel cum am văzut locuinţe în care oamenii stăteau cât e ziua de lungă cu uşa de la intrare deschisă.
Am şi voi avea griji destule, dar nu mi se pare firesc să mă gândesc că, deşi stau la etajul şase, voi putea fi călcat de hoţii care intră în rapel pe fereastră. Nu mi se pare normal să închid uşa apartamentului cu cheia dacă mă duc cu găleata de gunoi la ghenă, la fel cum nu mi se pare normal ca să pun lanţul la uşă când merg la culcare. Mi se pare normal să trăiesc într-o lume normală.
Sentimentele acestea de viaţă liberă cred că sunt specifice majorităţii oamenilor, majoritate care, prin reprezentanţii ei, şi-a făurit nişte legi care să o apere şi care să îi permită să trăiască conform acestor sentimente.
Având în vedere toate aceste aspecte, eşti tentat să crezi că majoritatea oamenilor fiind constituită din oameni cinstiţi, aceştia îşi vor trăi viaţa aşa cum vor ei, după coordonatele stabilite de ei, la urma urmelor ei fiind majoritatea. Dar aşa este în realitate?
Merg pe străzile cartierului meu şi privesc blocurile. Nu văd nici măcar un apartament situat la parter care să nu aibă zăbrele la ferestre. Sunt convins că locatarii nu au nicio plăcere ca să-şi admire gratiile de puşcărie ori de câte ori deschid ferestrele (personal, nu cred că aş putea suporta situaţia nici măcar o zi). Dar, vor-nu vor, trebuie să-şi asigure astfel protecţia bunurilor, deşi nu asta este dorinţa lor de a trăi, nu astfel simt ei libertatea şi nu pentru asta sunt membrii unei societăţi democratice. Şi totuşi, au gratii la ferestre... Aşa că revin cu întrebarea mea: cine “face legea”, oamenii cinstiţi sau hoţii? După standardele cui trăim? Ale hoţilor sau ale oamenilor cinstiţi?
Să auzim de bine!

vineri, 25 noiembrie 2011

Cine „face legea” (3)

Imagine preluată de pe tu.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În articolul anterior scriam despre cum, cei dornici de o viaţă curată sunt obligaţi ca să trăiască după regulile impuse de cei murdari.
Curăţenia costă, ştiu foarte bine. Că e vorba de pasta de dinţi, de săpun, de detergentul pentru rufe, de curentul consumat cu spălatul sau cu călcatul, toate astea mă costă. Dar este un cost asumat, un cost pentru care sunt pregătit. Urci în autobuzul cel mult sau puţin aglomerat şi vrei să te aşezi pe banchetă. Pe bancheta de unde tocmai s-a ridicat un aurolac sau un zugrav. Renunţi pentru că asta ar însemna să îţi murdăreşti hainele a căror curăţenie te-a costat. Nici statul în picioare nu te fereşte prea mult, pentru că şi aşa nu scapi ca să nu se frece de tine un aurolac sau un muncitor în salopetă de lucru murdară de vaselină. Toate astea în condiţiile în care există o reglementare legală foarte clară, care le interzice accesul în mijloacele de transport în comun. Da? Şi ce dacă? Tu, omul curat şi care ai plătit pentru curăţenia ta eşti obligat să fii cum vor alţii, nu cum vrei tu şi legea ta care nu face două parale.
La fel cum iubesc curăţenia, iubesc şi liniştea. Şi aici nu mă refer la tăcere. Îmi place să mă plimb pe alei sau prin păduri şi să aud doar foşnetul frunzelor sau ciripitul păsăretului. Îmi place să stau vara la geam sau pe balcon şi să aud mierlele gureşe zburătăcind prin pomii din jurul blocului. Îmi place să ascult muzică bună şi să mă dedic cu totul acestei plăceri.
Îmi place să aud chicotelile copiilor şi sunetul vieţii. Îmi place să dorm vara cu fereastra deschisă şi să armez alarma maşinii fără sunet de confirmare, ca să nu deranjez vecinii. Îmi place să stau pe bancă în parc şi să citesc sau să dezleg careuri de cuvinte încrucişate, la fel cum îmi place să aud valurile mării spărgându-se de ţărm.
Îmi place să vin vara de la serviciu, să îmi fac un duş şi, apoi, să stau întins o jumătate de oră cu o carte în mână. Sunt multe forme de linişte care îmi plac. Şi, la fel mie, sunt mulţi, mulţi alţii. Iar noi, toţi ăştia, trăim şi ne dorim liniştea visată într-un cadru ocrotit de legi la elaborarea cărora am participat. Iar asta se vede în holurile multor blocuri, atunci când citim afişul care precizează orele de odihnă. Dar, oare, aşa este cu adevărat?
Nici de departe! Ca şi în cazurile precedente, lumea noastră, a celor care doresc linişte este una visată şi nu una reală. Pentru că, în lumea reală, ai parte de o hoardă de beţivi netrebnici aciuată în faţa blocului, care grohăie şi zbiară măscări mult dincolo de miezul nopţii. Vrei fereastră deschisă? Desigur, dar cu preţul ascultării murdăriilor lor şi nu al ciripitului mierlelor. Vrei să asculţi muzică? Desigur, dar nu în lumea asta în care, fix între orele de odihnă, un vecin foloseşte din plin ciocanul pneumatic pentru remodelarea fără autorizaţie a pereţilor. Vrei să te plimbi pe alei ascultând foşnetul vântului? Da, nicio problemă, dar asta după miezul nopţii, care este ora fatală la care, derbedei suiţi pe motociclete, turează motoarele în draci până declanşează alarmele maşinilor parcate. Vrei să citeşti? Perfect! Dar trebuie să o faci pe fondul manelelor urlate de casetofoanele maşinilor care trec pe aleea din faţa blocului.
Aşa că, şi astăzi revin cu întrebarea mea obsedantă: cine „face legea”? Noi, cei care credem în ea şi în linişte sau cei tulburenţi, zgomotoşi şi beţivi? Lumea în care trăim este cea dorită şi legiferată sau este o lume impusă de alţii?
Să auzim de bine!

joi, 24 noiembrie 2011

Cine „face legea” (2)

Imagine preluată de pe papiric.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Scriam în articolul precedent despre situaţia paradoxală în care, cei deştepţi trebuie să se plece la nivelul proştilor. Aparent problema nu pare gravă, dar haideţi ca să ne imaginăm un scenariu destul de plauzibil. Să presupunem că tu, cititorule, eşti părintele unui copil cu o minte strălucitoare care, printr-o repartizare de care nu e vinovat, ajunge într-o clasă de elevi mediocri şi indisciplinaţi. Nu e singur, în clasă mai sunt câţiva de calibrul lui, iar numărul lor este majoritar. Ei bine, profesorii vor preda pe înţelesul şi la nivelul celor mediocri. Iar coplilul tău, cu toate capacităţile lui dezvolatate, nu va înainta un singur pas. Pentru că cei slabi vor “face legea” în clasa respectivă.
Sunt un om care iubeşte curăţenia. Sub orice formă a ei pentru că sunt convins că între curăţenia trupească şi cea morală există o mare legătură. La asta se mai adaugă şi aspectul educativ, aspect format datorită părinţilor şi profesorilor mei. Îmi place să mănânc din farfurii curate, mâncăruri făcute curat. Îmi place să simt pe mine hainele curate şi mirosul lor de curăţenie mă dispune. Îmi place să umblu pe străzi curate, într-o maşină curată, fie ea autoturism personal sau mijloc de transport în comun.
Îmi place să trăiesc într-o zonă curată, într-un bloc curat. Îmi place aerul curat şi îmi plac pantofii curaţi. Mă simt excelent ori de câte ori sunt într-o ţară străină şi cobor din maşină fără frica de a nimeri într-o murdărie de câine, îmi place să merg pe trotuare curate, care să îmi permită să admir arhitectura clădirilor şi nu mă obligă să fiu atent unde calc. Îmi place să merg pe alei curate şi să fiu înconjurat de mirosul florilor.
Desigur, toate acestea sunt nişte platitudini pentru că, asemeni mie, mai există o sumedenie de cetăţeni ai patriei. Există o sumedenie de oameni cărora le place curăţenia şi, deşi nu dispun de date statistice, pornesc de la ideea că numărul lor este majoritar. O sumedenie de oameni care consideră că trăiesc într-o ţară în care legile şi reglementările sunt favorabile curăţeniei, nu murdăriei, o sumedenie de oameni care consideră că, prin reprezentanţii lor aleşi, şi-au impus acest punct de vedere, lucru confirmat chiar de legile aflate în vigoare. Dar, oare, aşa este?
Haideţi să mergem cu un autobuz. Pe scaune sau în picioare, între călători, stau diverse persoane, una mai murdară şi mai mirositoare decât alta. Pe scaun nu ne putem aşeza decât dacă vrem să purtăm haine murdare. Coborâm din autobuz şi încercăm câţiva paşi pe trotuar. Dar, trebuie să îi facem cu mare atenţie, ca să nu călcăm într-o murdărie de câine. Ne refugiem pe o alee, dar fără să trecem pe sub ferestrele vreunui bloc, pentru că riscăm să ne trezim în cap cu cine ştie ce gunoaie aruncate pe fereastră. Intrăm în blocul în care locuim, dar trebuie să ne ţinem de nas din cauza capacului de la ghenă lăsat deschis. Şi aşa mai departe...
Aşa că, vă întreb în încheiere, cine "face legea" în ţara asta? Oamenii curaţi sau cei murdari? Trăim în condiţiile dorite de oamenii curaţi sau în cele impuse de oamenii murdari?
Să auzim de bine!

miercuri, 23 noiembrie 2011

Cine "face legea" (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De la început, trebuie ca să vă precizez că sensul sintagmei „cine face legea” nu se referă la aspectele administrative sau juridice ci, la modul de impunere a unei anumite conduite.
Deşi, în societatea românească de azi nu este un avantaj, mă consider între cei care respectă legea. Chiar dacă nu întotdeauna au ieşit cei votaţi de mine, consider că avem un aparat de producţie şi aplicaţie a legilor bine pus la punct, un aparat care îmi oferă cel puţin ideea că îmi desfăşor viaţa şi activitatea într-un sistem coerent, un sistem care îmi dă cel puţin senzaţia de normalitate.
Sistemul în mijlocul căruia trăiesc mi se pare un sistem pus la punct, indiferent de aspectele lui concrete, de oameni deştepţi, de oameni cu o gândire coerentă şi progresistă, un sistem în care cei deştepţi îi corectează şi îi ajută pe cei proşti. Există un sistem de legi, bune sau rele, dar care par concepute astfel încât să crezi că trieşti într-o societate trasă înainte de oameni deştepţi, nu de proşti. Dar aşa să fie cu adevărat? În România cei proşti încearcă să-i copieze pe cei deştepţi, sau invers?
Stau de vorbă cu şefa compartimentului de imagine publică a unei instituţii publice. Eu sunt cel care a provocat discuţia, atrăgându-i atenţia că pagina lor de Internet este scrisă fără diacritice.
- Şi ce-i cu asta? îmi răspunde ea mirată.
- Cum ce-i cu asta? E, într-un fel, imaginea voastră oficială.
- Nu, nu este, mă contrazice ea. Este o pagină de Internet, nu un document oficial.
- Da, dar totuşi, există o lege privind scrierea documentelor oficiale. Este imaginea voastră publică, insist eu. Trăim în România, vorbim limba română, o limbă care foloseşte caractere diacritice. Francezilor nu le este ruşine că folosesc caractere diacritice.
- Ştii ce? Sunt unii cititori care nu au instalată folosirea caracterelor diacritice pe calculator.
- Ei, hai că eşti tare! Dar e o problemă elementară, dai două clicuri şi gata!
- O fi pentru tine, dar ei sunt proşti şi nu ştiu.
- Deci tu, nu mă las eu, preferi să ai o pagină de două parale din cauză că există câţiva proşti? În loc să-i tragi după tine, te cobori la nivelul lor?
- Da, desigur! Ca să mă poată citi…
Acum, după ce aţi urmărit acest dialog, ce credeţi, cine „face legea” în ţara asta, oamenii deştepţi sau cei proşti?
Să auzim de bine!

marți, 22 noiembrie 2011

Umanism de milionar (1)


Imagine preluată de pe carteasonora.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Există câteva diferenţe majore între societatea românească capitalistă din perioada interbelică şi cea acum. Prima ar fi tocmai societatea în sine, pentru că societatea în care trăim acum este departe, foarte departe de această încadrare. Şi mai sunt şi altele. Dar, astăzi vă voi vorbi despre o cu totul altă deosebire.
Astăzi vreau ca să vă vorbesc despre deosebirea dintre bogătaşul român de azi şi cel din trecut. Nu am trăit acele vremuri, dar acesta nu a fost un motiv ca să nu am cunoştinţe despre acele vremuri şi despre acei oameni. Şi atunci erau oameni cu bani, cu foarte mulţi bani. Dar, indiferent de domeniul în care activau, exista o trăsătură oarecum comună: generozitatea. Şi acum întâlnim la tot pasul construcţii publice ridicate din banii acestora, colecţii de artă sau donaţii, ctitorii de tot felul şi multe alte urme ale trecerii lor pe pământ. Îşi făcea omul un palat cine ştie pe unde? Perfect, nicio problemă, dar ctitorea şi un azil. Îşi mai făcea o vilă la malul mării? Perfect, nicio problemă, dar dota şi o şcoală de meserii. Şi tot aşa, lăsând urme concrete şi benefice ale trecerii lor prin lume.
Că era mare industriaş, că era mare bancher, avocat sau doctor, ori ctitorea ceva, ori făcea niscai donaţii generoase. De Paşte, de Crăciun şi cu orice altă ocazie în care îşi putea arăta generozitatea, pentru că, trebuie să recunoaştem, generozitatea este o formă nobilă de etalare a bogăţiei.
Acest sentiment nu există în societatea actuală. Exită cu totul altele, cum sunt cupiditatea, avariţia, meschinăria. Dar sentimentul generozităţii, nu. Şi să nu îmi vorbiţi de Becali, pentru că el nu este altceva decât excepţia care confirmă regula. Singurul argument care îl motivează pe bogătaşul român este să aibă cât mai mulţi bani. Are deja mulţi bani? Nu e suficient, trebuie să aibă şi mai mulţi. Are un milion de euro? Nu e suficient! De ce să nu aibă două milioane? Beizadelele lor sparg mii de euro pe noapte în cluburi sau distrug maşini de sute de mii de euro, dar nu sunt în stare să doneze o sută de euro unei case de bătrâni. Aţi urmărit emisiunile de teledon sau campaniile de ajutorare derulate de diferite televiziuni cu ocazia unor calamităţi? Nu bogaţii au dus greul, nici pe departe. Cei care au donat un euro din cei doi pe care îi aveau au fost tot oamenii obişnuiţi, salariaţii, bugetarii odioşi. Iar averile nemăsurate le-au indus o avariţie nemăsurată. Tu, omul obişnuit, te duci la un magazin şi laşi cinci bani rest? Acest lucru nu îl va face bogătaşul român. Tu, omul obişnuit, te împrumuţi, faci sacrificii ca să îţi duci soacra la spital fără să te mai gândeşti la costuri, dar bogătaşul român, nu. Dacă are posibilitatea să facă o “fentă” de o sută de euro pe spinarea statului, o va face.
Ai bani, eşti bogat, ai zeci (zeci!) de milioane de euro în conturi şi ai suferit un accident? Eşti unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţări, ai suficienţi bani ca să închiriezi toată flotila Tarom şi vrei să fii transferat la Bucureşti? Nimic mai simplu, blochezi la sol două ore un avion cu un copil ars. Poate nu aţi fost atenţi, aşa căvoi repeta: blochezi două ore la sol un avion cu un copil ars. Iar economia făcută merită tot deranjul. Nu ai nici un motiv de îngrijorare deoarece, chiar secretarul de stat care răspunde de această problemă, o muşamalizează penibil afirmând că a fost vorba de bani din donaţii, nu de bani publici. Zău, chiar aşa? Şi donaţiile alea de unde vin? Cresc în pomul din faţa casei domunui Raed Arafat?
Ca să fim mai bine lămuriţi cum stă problema, haideţi ca să face o paralelă simplă: ce face domnul Florin Chilian (care nu este milionar nici măcar în lei, dar se poartă ca un domn) cu banii lui câştigaţi la concerte? Îi donează caselor de copii. Ce face Verestoy Attila (care este milionar în euro, dar nu se poartă ca un domn) cu banii lui câştigaţi din afaceri? Îi sporeşte, blocând la sol un avion cu un copil ars, ca să îl transporte şi pe el. Simplu, nu? Tot la copii se gândesc amândoi...
Dar şi aici, la fel ca în alte domenii, există nişte culmi. Şi se pare că una din aceste culmi a fost atinsă în România de Verstoy Attila.
Să auzim de bine!

luni, 21 noiembrie 2011

Delir guvernamental

Imagine preluată de pe livedays.blogspot.com
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am scris numeroase articole pe tema modului în care este guvernată țara în aceste momente. După cum ați putut constata singuri, nu am scris doar despre aspecte negative, ci și despre cele pozitive. Și am căutat de fiecare dată să fiu echilibrat atât în gândire, cât și în exprimare.
Am scris despre minciunile spuse public și răspicat de către premierul României, am scris despre lipsa oricărei politici economice, singura măsură fiind aceea a trecerii poverii crizei pe umerii salariaților spoliați pe toate căile. De data asta însă, lucrurile sunt atât de aberante încât nu le pot numi altfel decât delirante.
Înțeleg că lipsa de gândire economică și coerență sunt trăsături specifice acestui guvern.
Înțeleg că incapacitatea de a gândi și aplica măsuri economice reale are doar un singur efect, și anume sărăcirea fără măsură a populației prin tăieri de salarii și creșterea de taxe și impozite.
Înțeleg că Guvernul are nevoie de bani și că nu știe cum să-i obțină decât reducând instituțiile statului la un nivel la care acestea nu mai sunt funcționale.
Înțeleg că minciuna este una din armele care pot fi folosite cu efecte maxime față de mămăliga și credulitatea românești.
Înțeleg că aplicarea acestor măsuri restrictive și antieconomice nu pot duce la creșterea veniturilor statului, ci la scăderea lor.
Înțeleg că o asemenea guvernare nu se poate înfăptui decât prin corupție, minciună și transformarea țării într-una neguvernabilă.
Dar iată că premierul Boc vine acum cu o afirmație pe care nu o pot caracteriza. Nu este minciună, nu este o măsură economică, nu este un fals, nu este o lipsă de coerență, nu este nimic. Sau este, dar ceea ce este, este un delir.
Premierul vine și ne spune public și răspicat că noua lege care este pregătită privind sistemul asistenței sociale este o măsură dreaptă, corectă, prin care populația va beneficia de un pachet minimal garantat pentru cei 5% plătiți sistemului.
Serios? Chiar așa? Dar cu contribuția de 23% plătită de angajator pentru fiecare salariat, cu banii ăia ce se întâmplă?
Să auzim de bine!

vineri, 18 noiembrie 2011

O salată la vremea ei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nimic nu e mai bun decât o glumă bună. Şi nimic nu e mai viu decât o glumă vie. Şerban e colegul nostru. Lucrează în alt departament şi este grobian. Suntem un colectiv de tineri absolvenţi ai Şcolii de Balet şi Bune Maniere, aşa că nu îl agreăm. Trebuie luate măsuri. Urgente şi eficiente. Dar nu ne vine nicio idee. E vară, e cald şi creierii ne sunt topiţi ca untul. Vine Luminiţa, colega noastră, cu un castron cât toate zilele plin ras cu salată de boeuf. Mâncăm cât putem şi restul rămâne în castronul pe care îl punem pe pervazul ferestrei ca să aibă şi păsărelele ce ciuguli. Trec vreo patru zile şi ne trezim cu Şerban în birou. Avea şi omul o mică pauză şi dorea să-şi împărtăşească bucuria cu noi. Se aşează pe un scaun liber şi glăsuieşte:
- Fraţilor, mi-e o foame de lup!
Instantaneu facem un schimb de priviri semnificative. Toţi ne gândim la acelaşi lucru: castronul cu salată lăsat patru zile pe pervazul ferestrei în soarele verii!
- Frate, îi răspunde unul din noi, la fix ai venit. Uite, ne-a adus Lumi salata asta acu’ o juma’te de oră şi noi nu am mai putut mânca. Vrei? îi oferă acesta posibilitatea liberului arbitru.
Şi îi întinde castronul cu un conţinut care era de un verde evident.
- Sigur, cum să nu, chiar dacă e de azi dimineaţă nu e nicio problemă. Am un stomac de struţ, mănânc şi pietre. Pâine să nu-mi daţi, că am.
După care, ia castronul şi se duce în biroul lui ca să înfulece.
Iată că trece o zi şi nicio veste nu zguduie liniştea instituţiei noastre. A doua zi, pe la prânz, apare Şerban. Noi lucram cu spor aşa că nu ne întoarcem spre el. Omul intră, se aşează şi mormăie ceva. Sunetele ciudate pe care le scoate ne atrag atenţia. Ne întoarcem şi vedem un alt Şerban, un Şerban schimbat. Tratamentul nostru se pare că dăduse roade. Acum, ca să păstrăm adevărul, era destul de greu ca să identifici persoana respectivă ca fiind Şerban. Noi l-am recunoscut mai mult după haine. Ceea ce îţi sărea imediat în ochi şi era la baza schimbării lui erau petele de pe faţă şi buzele. Două buze purulente, groase cât doi hot dog-i (fără muştar). Grosimea lor exagerată îi făcea aproape imposibilă orice altă comunicare decât prin semne. Folosind o gamă variată de mormăieli şi semne, omul ne comunică:
- Băi, nuş’ ce mama dracului m-a stricat la stomac de fro două zile şi ui’ ce buze am! Nu mai poci mânca decât supă cu paiul.
- Frate, îl încurajăm noi, cu buzele astea şi culoarea pe care ai căpătat-o, dacă îţi pui şi părul pe bigudiuri vei fi leit Sammy Davis jr.
- Pe bune? sâsâie omul în colţul buzelor. Nu faceţi mişto?
Să auzim de bine!

joi, 17 noiembrie 2011

Lumini deasupra Ardealului


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt oameni şi oameni. O trăsătură interesantă este aceea că, unii îţi plac de la prima vedere, iar alţii nu. Pot să se dea ei şi peste cap, că tot nu-ţi plac. Recunosc, eu unul cad deseori în această capcană a simpatiilor. Chiar şi în cazul exemplului de azi. Ce folos că cei mai pricepuţi recurg la diferite mijloace pentru a-ţi atrage simpatiile? De exemplu, poartă un fular alb indiferent de vremea de afară sau de situaţie. Că se potriveşte sau nu cu momentul, nu contează. Ce contează este că se potriveşte cu frizura.
Dacă metoda nu dă suficiente rezultate, atunci încep ca să vorbească fără oprire despre filmările lui la Harap Alb şi lupta cu ursul. Şi vorbesc, şi vorbesc, şi vorbesc… Nimic, nicio situaţie şi nicio ocazie nu-i poate opri.
Nici această metodă nu dă întotdeauna roade, aşa că se apucă să se poarte ca nişte juni focoşi, când ei sunt ajunşi la o vârstă la care ar trebui să fie mai interesaţi de creşterea nepoţilor.
Dar, odată cu vârsta, şi această metodă devine infructuoasă, aşa că respectivele persoane, care au o părere atât de bună despre ei încât nimeni şi nimic nu-i poate convinge de contrar, se apucă să emită opinii. Chiar şi atunci când acest lucru nu le este cerut.
Şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna în aceste situaţii, dau cu bâta în baltă. Că lucrurile stau chiar aşa este exemplul viu al actorului Florin Piersic. Actor care, fără să aibă habar nici despre sulă şi nici despre prefectură, comite următoarea afirmaţie: aceste fapte (ale primarului Apostu, în cazul nostru) nu aruncă o lumină frumoasă asupra Ardealului. De unde se poate subînţelege că respectivele fapte aruncă o lumină, doar aceasta nu este frumoasă, posibil chiar urâtă.
Cu cel mai mare regret pentru neştiinţa dânsului şi cu cel mai mare respect pentru talentul actoricesc de care dispune, ţin să îl anunţ că lumina aruncată de Apostu nu este nici măcar la nivelul unui bec de lanternă, pur şi simplu pentru că există un alt ardelean, tot din Cluj, care aruncă, din poziţia pe care o are, o lumină mult mai puternică, atât de puternică încât se răsfrânge nu numai asupra Ardealului, ci asupra întregii ţări.
Să auzim de bine!

miercuri, 16 noiembrie 2011

Panaceul universal

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu ani în urmă eram într-un troleibuz care lega cartierul Drumul Taberei de centrul oraşului. Compostasem biletul şi stăteam blând pe platforma din spate. În picioare, la geam, ţinându-se de bară, erau un tip şi o tipă. Două lucruri erau evidente: fata avea un abces la una din măsele, iar ei se îndreptau spre Policlinica de stomatologie. Periodic, flăcăul avea crize manifeste de tandreţe curativă, moment în care o strângea în braţe, o pupa pe obraz în dreptul umflăturii şi o întreba:
- Te mai doare? Uite, pupă băiatul şi trece!
Sub efectul tratamentului ad-hoc aplicat, fata dădea reale semne de însănătoşire, dar nu pentru mult timp. Atunci, efluviile lui amoroase se iterau în aceeaşi secvenţă. Şi tot aşa până cu o staţie înainte de Piaţa Kogălniceanu, unde presupuneam că e punctul lor terminus. În acel moment, un bătrân care stătuse pe scaunul aflat în imediata lor apropiere şi care urmărise aplicarea tratamentului cu cea mai mare atenţie, se ridică spre a se apropia de uşa de coborâre şi se adresează tipului:
- Tinere, nu te supăra, matale vindeci şi de hemoroizi?
Să auzim de bine!

marți, 15 noiembrie 2011

Un ceas la restaurant

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem un grup bine închegat, trecut prin destule păţanii ca să ne fi dobândit o anume coerenţă. Ne acceptăm aşa cum suntem, dar în anumite limite. Una din limite este aceea că nu acceptăm zgârcenia. Iar Dănuţ este un zgârcit notoriu. Atât de zgârcit încât am ajuns să-l poreclim Zgârci. Orice intervenţie pa cale orală asupra creierului său nu a avut niciun efect. Este prietenul şi colegul nostru de gaşcă, aşa că suntem dispuşi la orice sacrificii. Evident, din partea lui. Ne strângem într-o şedinţă de lucru şi stabilim măsurile concrete care trebuie luate. Avem mai multe opţiuni:
1- Îl omorâm în bătaie. Opţiunea cade pentru că nu ştim ce să facem cu cadavrul.
2- Îl cicălim până înţelege. Dar nimeni nu vrea să se angajeze într-o chestie atât de riscantă. Un exemplu viu este propria mamă care a ajuns să ia hapuri din cauza lui.
3- Îi aplicăm un tratament corectiv prin implicarea lui într-o farsă.
- Ştiţi că eu nu suport sângele! ne reaminteşte Iulică.
Îl liniştim. Vom recurge la ceva elevat, ceva de nivelul nostru. Alegem să aplicăm tratamentul cunoscut în literatura de specialitate sub numele de “Masă la restaurant”. Votăm în unanimitate. Începem să pregătim intervenţia de vineri, încă din timpul cursurilor, cu discuţii cât mai aluzive în apropierea lui sau amplasaţi astfel încât să ne audă. Discuţia pornea de la o invitaţie pe care unul din noi o făcea celor din grup, promiţând că va face el cinste. Tentaţia era uriaşă chiar pentru Superman, dară-mi-te pentru bietul Dănuţ. La a treia tentativă, omul cedează nervos şi se bagă în vorbă:
- Băi, ofticoşilor, pe mine de ce nu mă luaţi?
- Scuze, Dănuţule, mii de scuze, nu te observasem. Cum să nu? Putem noi merge la restaurant fără tine?
Stabilim ora, locul de întâlnire şi stabilimentul unde ne vom aciua. Grupul urma să fie format din 4 persoane, inclusiv Dănuţ. La ora stabilită eram toţi strânşi. Intrăm în local (unul destul de scump), ocupăm o masă şi ne apucăm de consumat. Cu bun simţ, nu ca nişte sălbatici. O fripturică, o sălăţică, un vinişor etc. După aproximativ o oră de mestecat, băut şi spus bancuri, Mihai îşi cere scuze că trebuie să meargă la toaletă. Nu trece un minut şi Iulian se scoală ca să-şi cumpere ţigări. Aproape imediat mă scol şi eu pe motiv că vreau să dau un telefon mai personal. Aşa că, Dănuţ rămâne singur, singurel la masă. Noi, după cum ne înţelesesem, eram afară din restaurant şi urmăream cu discreţie derularea evenimentelor prin geamul larg aflat la stradă. A stat Dănuţ ce a stat şi urma să mai stea pentru că, aşa cum făcea de obicei, nu avea niciun ban la el. Vedem un chelner că se apropie de masă şi vorbeşte cu el. Probabil, îl întreba dacă mai consumă ceva. Dănuţ a dat vehement din cap în semn de nu. Dănuţ a rămas jucându-se cu tacâmurile. A mai trecut ceva timp şi chelnerul a revenit la masă. Discuţia a fost ceva mai lungă. Dănuţ manifesta deja o nervozitate evidentă. Se foia, întorcea capul în toate direcţiile, se uita la ceas şi îi adresa chelnerului priviri rugătoare. Chelnerul a plecat dar, din locul în care se oprise, îi arunca priviri circumspecte bietului Dănuţ pe care curgeau toate apele. A mai trecut ceva timp şi chelnerul a revenit la masă însoţit de altă persoană. Discuţia a fost destul de dură pentru că l-am văzut pe Dănuţ că dă să se scoale de la masă. Cei doi l-au repus pe locul lui cu o apăsare fermă pe umeri. Au continuat să se certe gesticulând la greu cu toţii, după care a venit momentul aşteptat: Dănuţ şi-a scos ceasul de la mână. Dacă vă spun că tatăl lui lucrează într-o firmă de comerţ exterior, atunci aveţi un indiciu clar privind valoarea ceasului. Unul din cei doi întinde mâna şi ia ceasul. E timpul să intervenim. Iulian intră primul, supărat nevoie mare:
- Băi, e culmea! exclamă el revoltat. Am fost după nişte amărâte de ţigări până pe Brezoianu.
Dănuţ schiţează un gest de relaxare. Cei doi încremenesc. Apar imediat şi eu, la fel de supărat:
- Băi, să nu vă pună dracu’ să-mi ziceţi ceva, că m-am certat cu prietena mea.
Şi mă aşez nervos comandând o apă minerală. Dănuţ schiţează un surâs. Tipul care luase ceasul îl pune pe masă cu un gest sfios. Tocmai atunci apare şi Mihai.
- Fraţilor, a fost nasoală mâncarea. M-am deranjat îngrozitor la stomac.
Şi se aşează şi el comandând o cafea tare. Dănuţ se lasă pe spate. Tipii se retrag asigurându-ne că va veni imediat şi comanda. Dănuţ are ochii umezi de emoţie. Nu rezistă şi ia cuvântul:
- Fraţilor, am avut nişte emoţii groaznice.
- De ce, măi? întrebăm noi cu o aparenţă de neştiutori care ne prinde foarte bine.
- Ăştia au vrut să-mi ia ceasul de la mână.
- Ceasul tău Seiko? exclamăm noi oripilaţi. Imposibil!
- Aşa cum vă spun. Şi au zis că nici aşa nu acoperă consumaţia aşa că trebuie să mă gândesc să prestez şi ceva muncă voluntară la podele.
- Fugi, măi, nu se poate! Dar tu nu ai avut nişte amărâţi de bani ca să scapi de ei?
- Nu, măi, nu am niciun leu la mine, spune el.
După care pleacă ochii ruşinat de privirile noastre interogative.
- Fraţilor, uite cum stă treaba, spune el după câteva secunde. Mâine dimineaţă vă aduc eu banii pe toată consumaţia. Iar de acum încolo, de câte ori vom merge în formaţia asta, eu plătesc. M-aţi salvat de la moarte, ce să mai discutăm.
Să auzim de bine!

luni, 14 noiembrie 2011

Substituirea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ştefan e un colonel bucureştean. Bogdan e băiatul lui, deci băiat de colonel. Asta îl ajută să afle multe din secretele vieţii de militar. Secrete pe care încearcă să le valorifice cât mai bine. De pildă, a aflat că tatăl lui îşi dă cu formol pe picioare pentru a preîntâmpina efectele transpiraţiei provocate de purtatul cizmelor timp îndelungat. Ce altceva mai bun ar putea face el, într-o seară liniştită de vară decât să verse soluţia după ras a tatălui şi să o înlocuiască cu formol? Aici, îmi permit o mică paranteză ca să recunosc faptul că e o glumă la care nu s-ar fi gândit mulţi. După efectuarea operaţiunii, lucrurile intră pe făgaşul programului de seară. Dar cine sună la uşă? Ştefan se duce să deschidă. Nu este altcineva decât fratele lui care a venit de la Vaslui pentru rezolvarea unor treburi în Capitală. Bucuroşi de revedere se îmbrăţişează, este poftit în casă şi se aşează la un pahar de vorbă. Pe la ora unu din noapte au decis că e timpul să meargă la culcare. Trebuiau să se scoale devreme pentru rezolvarea problemelor. Sună ceasul de deşteptare. Fratele lui Ştefan e poftit primul la baie pentru a-şi face toaleta. Cu stupoare, acesta observă (după ce s-a bărbierit cu un perdaf zdravăn) că şi-a uitat soluţia de după ras acasă, aşa că îl întrebă pe Ştefan prin uşa întredeschisă a băii:
- Ştefane, pot folosi soluţia ta de după ras?
- Sigur, te rog, răspunde acesta plin de solicitudine.
Ulterior, s-au consemnat persoane adulte din Titu care au declarat sub jurământ că i-au auzit strigătele.
Să auzim de bine!

vineri, 11 noiembrie 2011

Sediul de partid

Nu am fost şi nu sunt înregimentat politic. Aşa cum scriam într-un articol de anul trecut, nu consider că ceea ce avem noi se poate numi clasă politică. Şi, deşi mi-am propus să nu dau nume, ca să mă înţelegeţi mai bine la ce mă refer, nu rezist să fac referire aici la aşa numitele partide verzi sau ecologice sau cum vor ele să se numească. În ţările civilizate, aceste partide au activat (şi se poate spune că au luptat) ani la rândul în respectivul domeniu. S-au făcut remarcate prin acţiunile lor, prin contribuţia lor şi, ca o urmare firească, acestea au ajuns să aibă reprezentanţi în parlamente. La noi, ca în toate de altfel, a fost invers. Tot felul de mişcări şi partide aşa numite verzi au apărut brusc, fără nicio argumentaţie sau activitate notabilă să revendice voturile alegătorilor pentru a accede în parlament. Spre stupefacţia prietenilor şi cunoscuţilor, nu am urmărit niciuna din emisiunile de confruntări televizate între candidaţii la preşedinţie. Nu consider că alegerile se pot câştiga prin emisiuni televizate. La câtă pornografie şi apologie a nimicului invadează televiziunile, pentru mine, orice emisiune este demonetizată din start. Şi nici nu mă impresionează replicile mai dure sau mai sprirituale ale cutărui candidat. Nu pentru asta avem nevoie de un preşedinte. Consider că, pentru a accede în orice funcţie, întâi trebuie să-ţi faci dovada capacităţilor, iar restul va veni de la sine. Mai mult decât atât, sunt un tip activ, care înţelege să caute evenimentele şi să-şi subordoneze realizarea lor, nu un oportunist care aşteaptă minuni din cer. Fac aceste precizări pentru a-mi fi mai uşor de înţeles raţionamentul de mai jos care, la urma urmelor, rămâne o părere personală. Locuiesc în Bucureşti, cartierul Drumul Taberei. În apropierea locuinţei, aflat aproape de drumurile mele zilnice, se află un complex comercial. Iar în cadrul complexului, cu câţiva ani în urmă, unul din spaţii a fost închiriat de un partid. Spaţiul respectiv este, de fapt, o încăpere ceva mai mare, dotată cu un birou şi câteva scaune. Un afiş cu numele partidului este postat la intrare. Situaţia este de aşa natură încât trec prin zonă aproape zilnic, la ore diferite. Exceptând zilele premergătoare diferitelor alegeri, în respectivul sediu nu văd nicio activitate. Absolut nicio activitate. Iar cu ocaziile de care vorbeam, văd în cameră unul sau două personaje în vârstă (care par a avea o oarecare importanţă) care tot dau mâna şi fumează cu doi sau trei interlocutori. Asta este activitatea pe care o văd de ani de zile. Şi asta, doar cu prilejul alegerilor. Acum, având în vedere cele de mai sus, stau să mă întreb dacă soarta în alegeri a respectivului partid nu ar fi fost alta, mai victorioasă, dacă ar fi avut o altă abordare a electoratului. În loc să apară efemeric respectivele personaje, cum ar fi fost ca acolo să fie permanent cineva dispus să prezinte doctrina partidului respectiv? Care să invite trecătorii să intre şi să se lămurească. Cum ar fi fost ca, în perioada campaniei, în loc să stea să fumeze, respectivul preşedinte de organizaţie şi echipa lui ar fi scos o masă afară, în faţa sediului şi ar fi invitat fiecare trecător la o mică discuţie? Şi pe acolo trece cam tot cartierul, pentru că e un centru comercial. Îmi este foarte greu să cred că, aruncarea unor fiţuici cu „Votaţi partidul nostru” este o abordare mai eficientă decât cea personală. Atât timp cât partidele vor considera că la alegeri participă telespectatorii şi nu alegătorii, atât timp cât membrii partidelor vor avea activitate doar în campanie, atât timp cât aceştia vor sta în sedii la fumat în loc să discute cu fiecare trecător, atât timp cât propaganda se va rezuma la aruncare unor fiţiuci fără destinaţie, tot atât timp vom avea politicienii şi parlamentarii pe care îi avem şi de care ne este atâta silă.

joi, 10 noiembrie 2011

Bateristul bateristei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Şi această vară grupul nostru a reuşit să-şi păstreze unitatea în existenţă şi scopuri. Altfel spus, asta înseamnă că subsemnatul, Dorin, Silviu şi Niţă ne aflăm pe litoralul însorit al Mării Negre. Ca de obicei, singuri, ca de obicei ahtiaţi după bere şi mici, dar nu oricând şi oricum, ci numai după o ciorbă de burtă bine dreasă. Singura deosebire notabilă în cadrul grupului faţă de situaţia de anul trecut este barba lui Silviu. O barbă mare, neagră şi deasă pe care omul o cultivase cu osârdie un an întreg îi fâlfâie acum pe pieptu-i de aramă.
După câteva zile de tratament intens cu ultravioletele de la ora 11 combinate cu infraroşiile de la grătarele de mici, Dorin îşi exprimă dorinţa să ne ţină o cuvântare. Suntem deosebit de surprinşi de gestul lui. Până atunci, singurele cuvinte pe care reuşisem să ni le adresăm erau „câţi”, atunci când ne refeream la mici şi „câte” atunci când ne refeream la beri sau la porţiile de ciorbă de burtă. În restul timpului zăceam şi priveam abulici marea fără să spunem un cuvânt. După o scurtă interogare din priviri, ne exprimăm acordul dând din cap a aprobare. Omul ia cuvântul:
- Suntem invitaţii fetelor din trupa “Meduzele”.
Privirile noastre holbate semnifică necesitatea unor lămuriri suplimentare. Aşa că, după o scurtă pauză de refacere, omul continuă:
- „Meduzele” e o trupă de muzică uşoară alcătuită din patru fete care sunt studente la mine, la Conservator. M-am întâlnit cu ele mai adineaori, când m-aţi trimis la coadă la bere.
Pe faţa omului se observă extenuarea. Era clar că şi el era aproape de a-şi pierde darul vorbirii.
- Aha, glăsuim noi mai armonios decât corul Madrigal.
- Să înţeleg că ne invită la ele la spectacol? subliniază Niţă gâfâind de efort.
- Îhî. Cântă în fiecare seară la barul Occident.
Ne este clar că e la capătul puterilor. Îi oferim fiecare câte un mic în plus şi privirile îi trădează recunoştinţa.
Aşa am dat lovitura, ca să zic aşa. Fetele, bune cântăreţe, ţineau plină ditamai grădina barului aşa că nu a fost nicio problemă pentru patron ca, pe lângă cele patru guriţe de fetiţe să mai hrănească şi patru măgădani veşnic flămânzi. În fiecare seară la orele 20 suntem prezenţi la masa rezervată lor, mâncam pe săturate, mai stăm la un pahar de vorbă cu ele când sunt în pauză sau cu prietenii lor, după care mergem liniştiţi la culcare. Lucrurile merg şnur până într-o seară când, una din fetele trupei ne anunţă:
- Fraţilor, Maricica s-a îmbolnăvit şi nu avem bateristă! Iar Maricica e prima care intră pe scenă.
Vestea a căzut ca o bombă cu defragmentaţie; toţi am rămas cu gurile căscate şi ne uităm îngroziţi unii la alţii. Eu ştiu să desenez, dar cu bateria nu am nicio atingere. Poate, doar cu bateria de vin... Niţă e în acelaşi club al bateriştilor de vin. Mai e şi poet pe deasupra... Dorin, e adevărat, e profesor la Conservator, dar el are ce are cu pianul la care cântă după orele 24 când, zice el, muzica se aude mult mai clară pe fondul bătăilor în ţeava caloriferului, pentru că au dispărut zgomotele diurne. Rămâne Silviu pe listă. E student la conservator, e tânăr, are barbă, după părerea noastră întruneşte toate condiţiile. Umil, sub privirile noastre interogative, omul recunoaşte resemnat:
- Da, ştiu să cânt la baterie.
Oftatul nostru reunit era să stingă lumânările de la masa vecină. Rămâne stabilit ca Silviu să ţină locul bateristei. Fetele mai ciripesc de una, de alta şi vine momentul când trebuie să înceapă spectacolul. Grăbite, cu Silviu după ele, pleacă la cabine. Noi rămânem într-o expectativă neutră. Adică ne uitam la scenă fără să zicem nimic. În aplauzele mulţimii apare comperul tot numai zâmbet şi anunţă cu voce de stentor:
- Şi acum, dragi spectatori, renumita trupă de fete (aici face o pauză de efect) Me-du-ze-leeee!
Lumea începe să aplaude în delir şi să fluiere, iar pe scenă intră ţopăind Silviu cu barba fluturând!
Să auzim de bine!

miercuri, 9 noiembrie 2011

Apropierea de părinţi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Se pare că numerele dar, mai ales, cifrele, au constituit o descoperire majoră pentru omenire. Ne vine imediat în minte posibilitatea efectuării calculelor (deşi, între noi fie vorba, calculatorul utilizează pentru calculele lui atât de rapide sistemul de numeraţie binar şi nu cel zecimal, atât de folosit în viaţa de zi cu zi), posibilitatea notării unui număr de telefon sau a numărării restului la casă. Şi lista poate continua la nesfârşit…
Vorbeam de posibilitatea efectuării calculelor. E momentul să intervenim cu un exemplu concret. Cred că sunt puţini dintre voi, cititorii acestui blog, care nu ştiţi că 2 şi cu 2 fac 4. Şi, la fel de bine, ştiţi că 4 este de două ori mai mare decât 2. De ce? Păi, pentru că 2 intră în 4 de două ori. Dar 16 de câte ori este mai mare decât 4? Păi, de câte ori intră 4 în 16, adică de patru ori. Simplu, nu? Practic, putem spune că două numere sunt egale atunci când raportul lor este egal cu 1. Vă rog să reţineţi acest aspect.
Acum, că am trecut de această etapă, haideţi să trecem la o alta, superioară. Să trecem la o etapă în care numerele au o semnificaţie, fără ca să ne referim aici la numerologie. Să presupunem că un tânăr, pe nume Levier (ca să folosim un nume neaoş, românesc) se îndrăgosteşte de frumoasa Rosalinda, ca să folosim un nume la fel de neaoş, la fel de românesc. După nouă luni apare pe lume rodul iubirii lor, o frumuseţe de băieţel, pe nume Murdoch (vedeţi că rămânem în acelaşi domeniu al numelor româneşti). Coincidenţa face ca, exact când junele Murdoch împlineşte 1 an, Levier, tatăl lui, împlineşte 20 de ani. Ce putem observa din examinarea acestor cifre este că tatăl este fix de 20 de ori mai mare decât fiul (20 e mai mare de 20 de ori decât unu, conform regulilor matematice enunţate la începutul articolului). Dar anii trece, ca să folosim una din expresiile favorite ale lui Levier, şi bietul om se trezeşte că a ajuns la 30 de ani. Câţi ani are fiul lui în acel moment? Are 10 ani. Dacă repetăm împărţirea anterioară, descoperim că valoarea raportului este 3 (30 este de 3 ori mai mare decât 10). Hopa! Iată că valoarea raportului nostru a scăzut brusc de la 20 la 3. Dramatică scădere, nu? Diferenţa între ei este tot de 20 de ani, dar raportul este mult mai mic. Dar timpul trece şi Levier se trezeşte că a ajuns la 40 de ani. Copilu’ Murdoch a ajuns la 20 de ani (diferenţa dintre ei este de 20 de ani, nu uitaţi!). Ia să vedem cât este raportul acum. Este de 40 împărţit la 20, adică 2. Iată că raportul a scăzut şi mai mult. Ce se va întâmpla la 50 de ani ai lui Levier? Se va întâmpla că fiul lor va avea 30 de ani. Diferenţa dintre ei este tot de 20 de ani, dar raportul este de 1,66. La frumoasa vârstă de 60 de ani ai lui Levier, flăcăul lor va fi un adevărat bărbat, ajuns la vârsta de 40 de ani. Iar raportul va avea valoarea va fi 1,5. Cât era la momentul iniţial? 20. Cât e acum? 1,5. Dar Levier a dus o viaţă sportivă şi apucă bine mersi vârsta de 70 de ani. Iar Murdoch va ajunge la 50 de ani, ceea ce ne duce la un raport de 1,4. Cu medicamente şi internări la Ana Aslan, bătrânul părinte ajunge uşor la 80 de ani, iar fiul lor începe deja să îmbătrânească, având 60 de ani. Aceeaşi diferenţă de 20 de ani, dar un raport de 1,3.
Şi tot aşa, cu socotelile noastre, putem înainta în vârstă mult şi bine, cu o singură şi ciudată observaţie: teoretic, va exista un moment când fiul va avea aceeaşi vârstă ca tatăl (raportul va tot scădea până va avea valoarea unu), deşi între ei sunt 20 de ani diferenţă!
Să auzim de bine!

marți, 8 noiembrie 2011

Cum să te speli pe spate

Imagine preluată de pe okazii.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mă aflu cu bunii mei prieteni Mihăiţă şi Mirciulică pe litoralul însorit al Mării Negre. Văzând gabaritul lui Mirciulică „în viu”, am hotărât împreună cu Mihăiţă că e timpul să luăm măsuri drastice, singurele care, după presupunerea noastră, îl mai pot salva. De fapt, sintagma „în viu” necesită precizarea că, pe Mirciulică îl poţi vedea pe viu când e în slip doar dacă îl priveşti frontal. Din lateral e mult mai dificil pentru că nu depăşeşte grosimea unei lame Gilette uzate. Când e îmbrăcat şi e puţin vânt e mult mai lesne pentru că îi fâlfâie hainele…
Din prima zi a venirii îl supunem pe flăcău unui regim alimentar intensiv. Regimul se compune din două etape. Prima etapă este aceea de a-l obliga să mănânce exact cantităţile ingurgitate de noi, ăştia mai normali. Asta e etapa cea mai uşoară pentru că noi nu mâncăm niciodată la o masă mai mult de două porţii de ciorbă de burtă dreasă şi cu ardei iuţi, zece mici cu o salată de murături şi o pâinică de căciulă. Când vrem să comutăm pe un regim de cruţare, schimbăm micii cu cârnăciori olteneşti, dar fără a modifica cantităţile. Partea a doua se concretizează în a repeta doar cu numitul Mirciulică tot ce am mâncat la partea întâia. Practic, îl îndopăm până îl auzim că răspunde cu „burp!” la cuvintele noastre. Darul vorbirii îi revine treptat, după aproximativ două ore...
Pentru că este o activitate energofagă facem cu schimbul: o zi îl hrănesc eu, în ziua următoare îl ia în primire Mihăiţă. Azi sunt eu de serviciu.
Selectez o terasă potrivită scopului nostru, ne aşezăm la masă şi facem comanda. De unde suntem, putem admira lejer plaja şi valurile mării. E o condiţie pe care ne-a cerut-o Mirciulică cu lacrimi în ochi pentru că, zice el, marea îi face poftă de mâncare. Mihăiţă părăseşte zona îndreptându-se cu paşi vioi spre o partidă de înot în marea netedă ca un lac. Încep programul stabilit, deşi Mirciulică încearcă unele proteste timide la început. Tocmai terminăm a doua porţie de ciorbă de burtă şi ne pregătim să atacăm micii că, iată-l pe Mihăiţă că vine spre noi alergând. De unde ne aflăm nu-i distingem trăsăturile prea bine, aşa că punem graba lui pe seama dorinţei sincere de revedere. Mihăiţă ajunge la masa noastră roşu la faţă, gâfâind şi cu ochii holbaţi de spaimă. Culoarea roşie a feţei nu mă îngrijorează pentru că a devenit culoarea lui obişnuită de când a intrat pe un tratament intensiv cu bere la halbă. Nici gâfâitul lui nu mă sperie, fiind o consecinţă firească a burţii pe care şi-a format-o. Dar ochii, ei bine, ochii lui mă sperie.
- Ce e frate, ce s-a întâmplat? îl iau din scurt în timp ce rad ultimul ardei iute din farfurie.
- Fraţilor, am intrat în apă ca să înot, sare el direct la subiect fără nicio introducere.
- Mihăiţă, îl iau eu la trei păzeşte, nu aşa te-am învăţat. Începi orice naraţiune cu o introducere, continui cu cuprinsul şi termini cu încheierea în care îţi prezinţi şi eventualele concluzii. Văd că nimic nu se prinde de tine...
- Frate, îmi cer iertare, nu se va mai repeta, dar era să o păţesc rău, îmi răspunde el tremurând din toate încheieturile.
- Adică? intră şi Mirciulică în vorbă.
- Tu să taci şi să-ţi termini porţia de ciorbă de burtă, îl punem noi la punct în cor.
- Fiţi atenţi, începe Mihăiţă. Intru în apă, înaintez uşor, uşor şi mă bălăcesc puţin ca să mă obişnuiesc cu apa. Cum eram eu în apă deja până pe la brâu, văd că vine un tip lângă mine şi intrăm în vorbă.
Şi eu, pe cât eram de nesătul şi Mirciulică, pe cât era de sătul deja, ne holbăm uimiţi la el. Omul nostru continuă cu voce întretăiată.
- Vorbim de una, de alta tot înaintând prin apă până când, tipul mă întreabă dacă nu aş dori să mă spele pe spate pentru că e mai comod.
-Şi? întrebăm noi, atât de miraţi încât încetăm procesul masticaţiei.
- Şi ce? ne răspunde el nervos. M-am întors şi el mi-a zis că e mai bine dacă mă aplec ca să nu mă ude la păr. Şi m-am aplecat.
- Şi? continuăm noi ca idioţii, cu obrajii umflaţi de mâncarea nemestecată.
- Şi ce? sare Mihăiţă din papuci, ce am simţit eu atunci să nu simţiţi voi niciodată!
Să auzim de bine!

luni, 7 noiembrie 2011

Ora de democraţie

Imagine preluată de pe calificativ.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Glasuri vesele umplu curtea şcolii şi culoarele. Elevii aleargă, se hârjonesc şi se bucură din plin de cele zece minute de pauză. Nicolas a venit cu un Airbus în ghiozdan şi îl tot aruncă în zbor prin curte, iar Barack sare ca să îl prindă. Silvio o apucă de mâini pe Angela şi o învârteşte sperând ca vântul să-i ridice puţin fustiţa. Jose Manuel stă încruntat într-un colţ, privindu-l pe Georgios cum se joacă cu fondurile primite în recreaţia anterioară. Un soare blând de toamnă scaldă locurile într-o lumină arămie, iar de prin frunzele căzute ţâşnesc vrăbii speriate. Brusc, vocile lor sunt acoperite de sunteul strident al soneriei. Elevii se opresc din alergătură şi se îndreaptă către clasă. Urmează ora cea mai dificilă a zilei.
Se aşează în bănci comentând încă ultimele manifestaţii din curtea lui José Luis Rodríguez. Tocmai atunci, uşa clasei se deschide şi intră profesoara de democraţie. Profa de demo sau chiar Democraţia îi spun cei mai zvăpăiaţi, din cauza dăruirii ei pentru această disciplină. Înaltă, sobră şi maiestuoasă, profa impune respect de la prima vedere, chiar dacă toga pe care o poartă este puţin vetustă. Profa se aşează la catedră şi face prezenţa. Lipseşte doar Yves Camille Désiré, dar el a promis că va aduce o scutire de la Comisia Europeană. După care, profa se duce la tablă şi, întorcându-se către clasă, îşi întreabă elevii:
- Ei, dragii mei, ce am avut pentru astăzi de învăţat?
În clasă se aşterne liniştea. Toţi stau cu capul în pământ, făcându-şi de lucru prin bănci. Profa aşteaptă câteva minute, după care, nevăzând niciun răspuns, începe să numească ea câte un elev.
- Silvio! Ce ai învăţat pentru azi?
Silvio se scoală alene, uitându-se speriat în jur. Nimeni nu are curajul să sufle la ora doamnei, care aşteaptă câteva momente, dar văzând tăcerea lui Silvio, îi face semn să se aşeze. Uitându-se prin clasă, privirea îi este atrasă de Barack. Acesta se tot fofilează pe lângă băncile din fundul clasei.
- Barack!
Acesta tresare şi se opreşte surprins.
- Ţi-am spus de atâtea ori să nu mai bagi fonduri în băncile din fundul clasei la ora mea!
- Angela! Nici tu nu ai învăţat? continuă profa interogatoriul.
Angela se scoală brusc, trăgându-se de o codiţă şi cu lacrimi în ochi. Ea, fruntaşa clasei, a fost surprinsă cu lecţia neînvăţată!
Doamna se mai uită de câteva ori prin clasă, îi face semn Angelei să ia loc şi le spune:
- Ei, dragii mei, pentru că văd că nimeni nu are curaj, vă rog să scoateţi câte o foaie de hârtie. Veţi da o scurtă lucrare de control!
Într-o tăcere mormântală, fiecare scotoceşte prin ghiozdan, iar Emil e nevoit să-i ceară o foaie împrumut lui Pedro Passos, pentru că a uitat că nu mai are nicio fabrică de hârtie în ţară. Îşi ascute creionul ca pe o coasă şi se pregăteşte şi el să scrie.
- Acum, vă rog să vă scrieţi numele în colţul din stânga sus al paginii, le spune doamna, în timp ce scrie pe tablă tema extemporalului. “Ce este democraţia?” le spune ea, aceasta este tema lucrării de astăzi. Aveţi zece minute la dispoziţie!
Tăcuţi, toţi elevii încep să moşmondească deasupra foilor de hârtie. Cele zece minute trec repede şi profa începe să strângă lucrările. Apoi, se aşează la catedră şi începe să le corecteze. După cât de repede a terminat corectarea, toţi elevii îşi dau seama că lucrările sunt un dezastru. Cu foile în mână, profa vine în faţa lor şi le spune supărată:
- Sunt supărată! Chiar foarte supărată! Aţi făcut cele mai proaste lucrări din criza aceasta. Singur Georgios a ştiut să răspundă. Papandreou! îl strigă ea pe numele de familie, aşa cum face ori de câte ori este supărată, te rog să te ridici şi să le spui colegilor tăi ce este democraţia.
Georgios se scoală cu obrajii îmbujoraţi şi spune:
- Democraţia este atunci când îţi întrebi poporul dacă vrea să facă sacrificii înainte de a-i cere să le facă!
Să auzim de bine!

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Începând de azi

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Îi anunț pe dragii mei cititori că, începând de azi, am adăugat o nouă pagină la blog. Pagina se numește GÂGĂ (în onoarea marelui filozof, adânc dar profund, după cum îl definea nemuritorul Mușatescu) și va cuprinde în fiecare sfârșit de săptămână câte un clip cât mai nostim. Asta, ca să ne mai și distrăm puțin...
Să auzim de bine!

vineri, 4 noiembrie 2011

Spiritul românilor (2)

Imagine preluată de pe desenecopii.info
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Scriam în postarea precedentă despre spiritul românilor, pornind de la două exemple din experienţa proprie. Desigur, analiza poate fi suspectată de subiectivism şi superficialitate. De aceea, m-am gândit ca să continui seria cu alte câteva comentarii, pornind de data asta de la lucruri, dacă nu mai grave, măcar ceva mai profunde, dacă nu prin însemnătate, măcar prin amploare.
Nu ştiu câţi dintre voi, cititorii blogului au trăit evenimentele de la Revoluţie sau cât vă mai amintiţi din cele ce au urmat. Dar eu îmi amintesc foarte bine explozia de greve şi manifestaţii. Acum, revăzând lucrurile, încerc să cred că ea s-a datorat nu atât existenţei unor cerinţe reale şi sustenabile ci, mai mult, au fost un exerciţiu al noii forme de libertate câştigate. Pentru o populaţie care, timp de cincizeci de ani, nu a avut voie să mişte în front, libertatea de a face greve era un lucru nou, neaşteptat şi nebănuit, iar oameniii puteau să o exercite acum din plin. Partidele apăreau ca ciupercile după ploaie, iar liderii lor sau cei de sindicat (apăruţi la fel de nebulos) se întreceau în revendicări cât mai vocale.
La aceasta se mai adăuga o componentă necunoscută românilor din acele vemuri: dreptul de a huidui pe oricine, inclusiv pe preşedintele ţării. Invectivele şi epitetele cele mai grosolane nu conteneau. Comunistule, omul KGB-ului, agentule roşu şi câte altele erau epitetele cu care a fost gratulat Ion Iliescu după ce a rostit o recomandare care, lui i se părea foarte utilă: aceea ca ţăranii să se unească în asociaţii pentru a avea putere. Recomandarea pornea de la faptul pur şi simplu că agricultura noastră nu era deloc performantă, în ciuda raportărilor festiviste anterioare şi că oamenii, odată împroprietăriţi, s-au trezit în imposibilitate de a-şi lucra pământul pe care atât îl doriseră şi aşteptaseră. Motive fiind destule: lipsa banilor, lipsa dotărilor tehnice, vârsta înaintată a populaţiei de la sate etc.
Râuri de cerneală au curs, iar păduri întregi au fost defrişate pentru ca această alegaţie a lui să fie combătută. Cât mai vehement, cât mai documentat, cât mai anticomunist. Dar anii au trecut, România a intrat în U.E. şi a fost nevoită să se adapteze cerinţelor acesteia. Ştiţi care este una din cerinţele U.E. pentru ca agricultura românească să beneficieze de fonduri de ajutorare? Ţăranii să se unească în asociaţii!
Ei bine, ţăranii noştri refuză cu îndârjire orice formă de asociere. De ce? De frică să nu vină peste ei o nouă colectivizare. Acum, vă întreb, vă mai amintiţi care spuneam că este trăsătura principală a spiritului românesc? Da, aşa este, frica!
Să auzim de bine!

joi, 3 noiembrie 2011

Hip hip ura! pentru Băsescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De fapt, urarea (de provenienţă anglo-saxonă) cuprinde chiar două doze de hip în originalul ei. De aceea, eu le folosesc acum pe ambele, pentru că două sunt şi atitudinile pentru care vreau să îl felicit pe Preşedintele Băsescu.
Hopa! veţi sări voi în sus. Cum aşa? Ăsta îl felicită pe Băsescu? Ei bine, da, aşa este. Nu sunt un iubitor de Băsescu la fel cum nu sunt un iubitor de Mihai I sau de orice alt conducător al ţării. Dar spiritul de dreptate care încă mai sălăşluieşte în mine mă impiedică să procedez altfel.
Prima atitudine pentru care ţin ca să îl felicit este aceea în care, după cum spunea mass media românească, a plecat la Bruxelles ca să îi tragă de urechi pe vestici.
Imediat s-au făcut auziţi comentatori vituperaţi de o asemenea îndrăzneală. Cum aşa? Băsescu îşi permite să îi ia la rost pe vestici? Vai de capul nostru, ce ni se va întâmpla? Poate că nu era contextul potrivit, poate că nu era conjunctura potrivită, poate erau multe de poate, dar eu rămân la părerea mea că în faţa oricui trebuie să stai drept şi să îţi aperi drepturile. Şi ca să mă înţelegeţi mai bine, vă voi da două exemple: sunt ţări europene mult mai mici ca România, din multe puncte de vedere, dar care au dat peste cap orice socoteală făcută prematur de U.E. printr-un simplu NU, dar spus hotărât. Iar al doilea exemplu este legat de folclorul românesc, noi fiind singura ţară al cărei folclor conţine zicala ruşinoasă “capul plecat sabia nu-l taie”. Da, să se ducă şi să îi tragă de urechi pe toţi pentru că, dacă tu nu îţi aperi interesele, nimeni nu o va face pentru tine.
Al doilea moment demn de felicitat a fost acela în care a refuzat ca să mai accepte ca România, deşi nu este în zona euro, să fie una din ţările plătitoare ale problemelor cu care această monedă se confruntă. Iar aici chiar nu mai este nimic de spus, pentru că asemenea presiuni exercitate asupra noastră trec de orice limite admise. Ca o ţară fără un program economic de dezvoltare, o ţară cu o administraţie figurantă şi ineficientă, o ţară cu o populaţie sărăcită şi umilită să mai fie supusă şi la plata prostiei altora, deja este prea mult. Iar asigurările date de Preşedintele Comisiei Europene nu fac decât să confirme că linia aleasă a fost cea bună.
Iată, dragii mei, două situaţii în care Preşedintele Băsescu s-a comportat într-un mod demn de a fi felicitat, lucru pe care l-am făcut şi cu care, sper să fiţi şi voi de acord.
Să auzim de bine!

miercuri, 2 noiembrie 2011

Cheile maşinii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În vara asta ne-am hotărât să ne facem de cap. Aşa că, împreună cu bunii mei prieteni Mihăiţă şi Mirciulică luăm bărbăteşte în piept drumul litoralului. Avem patru variante la alegere: să mergem pe jos, să mergem cu trenul, să mergem cu maşina tatălui lui Mirciulică sau să mergem cu autostopul. Alegem varianta cea mai dură: cu maşina tatălui lui Mirciulică. Cu atât mai mult cu cât nu plătim noi benzina, iar bătaia ulterioară îi revenea lui Mirciulică. Varianta e cu adevărat dură pentru că flăcăul nu şi-a luat permisul decât de o lună. Pentru a echilibra riscul, schimb din oră în oră cu Mihăiţă: când el pe “locul mortului”, când eu. Ne-am făcut socoteala că, plecând odată cu răsăritul, având în vedere stilul de condus al lui Mirciulică, vom ajunge în Constanţa pe la amurgit. Dar cu el nu poţi fi sigur de nimic, aşa că ne luăm provizii cât pentru două zile. Dar, luat cu încetul şi cu rugăciuni la fiecare troiţă, ajungem cu bine pe litoralul însorit al Mării Negre. Ce e drept, când ajungem nu mai era însorit, aşa că ne repezim fuguţa să căutam adresa gazdei ca să nu ne apuce noaptea pe drum.
A doua zi, după sculare, ne grăbim la apă ca broaştele ţestoase după eclozare. Am lăsat maşina cu hainele noastre în ea în parcarea unei benzinării de la intrarea în Mamaia şi parcurgem drumul până la plajă în frumoasele costume de baie din dotarea individuală. Ne expunem soarelui darnic, înotăm, glumim şi ne distrăm până la momentul când, organismele noastre deshidratate şi-au exprimat dorinţa insistentă de refacere a rezervei de hidrocarbonaţi.
- Mă duc eu să iau trei beri, ia cuvântul Mihăiţă în timp ce se ridică.
- Bine, zice Mirciulică trântit pe burtă. Vezi că banii sunt în pantaloni.
Urmează un scurt moment de confuzie pentru că, pe o rază de doi metri în jurul nostru nu e niciun pantalon. Recuperez rapid şi le reamintesc faptul că am lăsat hainele în maşină. Prin haine înţelegând şi pantaloni.
- Ah, ai dreptate, am uitat. Ia tu cheile şi du-te de-i caută în pantaloni.
În acel moment s-a produs o falie spaţio-temporală de toată frumuseţea. Totul a dispărut în jurul nostru, plaja cu turiştii ei nu mai există, hotelurile de pe faleză nici atât. Suntem doar noi trei stând în picioare şi uitându-ne ca idioţii unul la altul pentru că, instantaneu, ne-a venit înaintea ochilor aceeaşi imagine: maşina încuiată, în maşină pantalonii noştri, iar în pantalonii lui Mirciulică cheile maşinii. Recuperăm cu mare greutate stând pe o bordură.
- Nu mai ai alt rând? întreabă sfios Mihăiţă.
- Eşti complet idiot. Şi dacă am, unde le ţin? În slip? răspunde nervos Mirciulică gândindu-se deja la măciucile pe care i le va aplica taică-său. Sigur că am, dar sunt în maşină.
Decid să preiau conducerea operaţiunilor, aşa că îi informez:
- Fraţilor, singura soluţie e să spargem broasca de la uşă.
- Alt idiot, mă pune la punct Mirciulică. Stai tu să iei bătaia de la tata?
Varianta era exclusă de la sine pentru că ştiam că omul are mâna grea, aşa că începem să ne deplasăm agale spre maşină, tot sucindu-ne minţile pentru găsirea unei soluţii. Aşa cum ne învârtim în jurul ei, Mihăiţă ne anunţă cu voce stinsă că vede la nici 50 metri de noi un service, ascuns în spatele benzinăriei. Ne repezim lacomi şi dăm peste un meşter care denotă o oarecare intenţie de cooperare. Dar, când am intrat în amănunte, omul a refuzat categoric: dacă deschide maşina cu metode „neortodoxe” va fi suspectat ulterior la orice furt. După mai bine de o jumătate de oră de parlamentări şi de jurăminte din partea noastră, omul acceptă şi deschide uşa din două mişcări.
- Hainele mele, hăinuţele mele scumpe, zbieram fiecare şi dansam cu ele în braţe.
S-a făcut târziu, aşa că am decis să lăsăm plaja şi să ne întoarcem la gazdă.
- Intră tu şi dă-i o cheie, îmi ordonă Mirciulică de sub capota ridicată.
Problema este că, maşina fiind o rablă, la fiecare pornire, cineva trebuie să fie înăuntru ca să dea la cheie, iar un altul afară să meşterească nu ştiu ce la motor. Orice altă variantă e imposibilă.
Intru, bag cheia în contact şi, fără să debraiez sau să verific maneta schimbătorului de viteze sau cea a frânei de mână, o răsucesc uşor. Bruuum! face brusc motorul şi maşina ţâşneşte din loc. Dintr-un reflex formidabil apăs pedala de frână cu toate puterile, suficient ca să-l văd pe Mirciulică cum ţâşneşte de sub capotă drept pe aripa maşinii.
- Eşti nebun? Ce sari aşa? M-ai speriat! strig la el prin geamul deschis.
- Mă ucizi! zbiară el la mine.
- Cum să te ucid? Nu vezi că s-a oprit în aia din faţă?
Acesta e crudul adevăr. Spre norocul lui, maşina nu s-a oprit în picioarele lui Mirciulică, ci în stopurile maşinii parcate în faţă. Evident, cu spărturile de rigoare de ambele părţi. Ulterior, concluzionăm că de vină este Mihăiţă care, deşi nu are permis de conducere, era dator să ne avertizeze că maşina este în viteză. Ajungem la gazdă şi intrăm în programul de seară şi odihnă. Odihnă este un eufemism, pentru că la ora trei dimineaţă, ne trezim cu Mihăiţă scuturându-ne cu ultimele puteri:
- Fraţilor, mor, mi-e rău!
Ne dezmeticim cu greu, aprindem luminile ca la Revelion tocmai bine să ne dăm seama că bietul de el făcuse insolaţie. Restul nopţii decurge monoton: când nu-l frec eu cu iaurt, îl freacă Mirciulică cu oţet şi invers. Când s-a făcut lumină, Mirciulică, cu ochii încercănaţi şi tremurând de oboseală ne declară:
- Băi, eu nu mai merg cu voi la mare. Mă întorc acasă să mă bată tata, dar ies mai ieftin.
- Nici noi nu mai vrem, îi răspundem la unison.
Aşa că am purces spre casă imediat. După două zile ne reîntâlnim pe plaja din Mamaia, de data asta veniţi individual, cu trenul. Rar am mai avut apoi parte de o vacanţă aşa veselă cum a fost a noastră în continuare.
Să auzim de bine!

marți, 1 noiembrie 2011

Sufletul ucigaş

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
"Durerile sufleteşti pot omorî inima! Organul situat dedesubtul sternului a fost considerat multă vreme un exemplu de mecanism robust: o pompă de mărimea unui pumn, care se contractă de aproximativ 100.000 de ori pe zi, lăsând să treacă prin ea cam 7.000 litri de sânge - volumul unei căzi de baie înmulţit cu 46. O pompă ce funcţionează în general fără necesităţi de întreţinere, timp de mai multe decenii, cu condiţia ca ţevile ei de alimentare să nu se înfunde datorită unor influenţe genetice sau a unui mod de viata nesănătos - înţelegând prin asta fumatul, alimentaţia bogată în grăsimi animale, sedentarismul. Acum câţiva ani, când primii medici şi psihologi şi-au pus întrebarea dacă nu cumva suferinţele psihice "atacă inima" literalmente, ei au fost întâmpinaţi cu zâmbete îngăduitoare. Însă de atunci şi până astăzi, psihocardiologia, disciplina medicală specializată în efectele patologice produse de stresul psiho-social asupra inimii, a prins contur şi a câştigat teren. Au ieşit de sub tipar manuale voluminoase. Iar în tot mai multe spitale din Occident, lucrează mână în mână cardiologi, specialişti în psihosomatică şi psihologi.
Această nouă orientare medicală are la bază constatarea că durerile sufletului au suficientă putere pentru a provoca o paralizie a unor porţiuni din miocard.
Boala a fost numită "sindromul inimii zdrobite" şi, din nefericire, ea duce adesea la declanşarea unui infarct cu posibile urmări fatale. Iar lista sentimentelor nocive este lungă: furia, nervii nestăpâniţi, frica, tristeţea şi mânia presupun riscuri de care nu suntem conştienţi, la fel ca şi epuizarea, descurajarea şi depresia.
Unii sunt afectaţi îndată după un eveniment traumatizant: după o catastrofă naturală cum ar fi un cutremur, după un atac terorist, după ce au primit vestea morţii unei persoane apropiate, după un accident. Alţii, cum este Corina Popa, suferă de o perioadă îndelungată pentru ca, la un moment dat, să se prăbuşească, fără să poată fi identificată o cauză imediată. Însă cel mai adesea se constată o suprapunere a ambelor variante. "Tipică este combinaţia celor două forme de solicitare - cronică şi acută", afirmă specialiştii. "Deja cu luni de zile înainte de infarctul propriu-zis, pacienţii se simt extrem de obosiţi, extenuaţi şi lipsiţi de energie. Îngrijoraţi de starea lor, mulţi se prezintă la medic. Dacă apoi se adaugă şi o enervare bruscă, infarctul se produce instantaneu."
Ce se petrece acolo, sub piele, muşchi şi coaste? Cum se ajunge de la stări de spirit la obturări ale vaselor de sânge? Cum paralizează sufletul inima? Până în prezent, cercetătorii n-au elucidat toate detaliile acestor procese primejdioase, însă esenţa lor este mai presus de orice dubiu: când tristeţea, stările conflictuale, frustrarea sau melancolia durează săptămâni şi luni, ele nu mai înseamnă pentru organism decât un singur lucru - stres şi anume în varianta sa nesănătoasă, cronică: sindromul inimilor zdrobite. Efectul lui nu este întotdeauna mortal.
Unii dintre cei loviţi îşi revin. În schimb, alţii au mai mult ghinion: la ei stresul forţează îndesirea bătăilor inimii şi totodată deteriorarea vaselor. Acestea devin mai rigide şi se îngustează, acoperindu-se cu depuneri ce pot împiedica circulaţia normală a sângelui. Ori se fisurează şi formează cheaguri - un risc cu atât mai crescut, cu cât sângele pacientului respectiv tinde să se coaguleze mai rapid. În punctul acesta, pericolul de infarct e major.
Lipsa aprecierii
În cazul lui Valentin Abrudan, factorul declanşator al infarctului a fost o ceartă cu şeful. Bărbatul lucra ca îndrumător pentru persoanele cu handicap. "La serviciu mă aflam într-o agitaţie permanentă, nu-mi permiteam nicio clipă de odihnă", povesteşte el. "Treptele în instituţie le urcam şi le coboram câte trei odată, aveam mereu sentimentul ca nu-mi fac munca îndeajuns de repede." Apoi a apărut o colega nouă, care a început să-l şicaneze sistematic. În cele din urmă, a sosit şi ziua când şeful i-a spus în faţă că vrea să scape de el - după mai mult de zece ani. Abrudan a făcut infarctul la şase ore după acea discuţie, seara în pat.. Abia împlinise 40 de ani. Dusese întotdeauna o viaţă sănătoasă, era vegetarian şi practica regulat joggingul, nu avea obiceiul să fumeze şi consuma foarte rar alcool. În acelaşi timp însă, trăia neîncetat sub tensiune. Iar în final, fusese supus unui ultim soc. Statisticile medicale atestă fără putinţă de tăgadă faptul că relaţiile dificile la locul de muncă obosesc inima. Enervările permanente la serviciu dublează riscul de infarct la persoane iniţial sănătoase.
Al doilea punct sensibil în atmosfera zilnică de la lucru este lipsa de apreciere: oamenii dau ce au mai bun în ei în profesie şi nu se simt recompensaţi pentru aceasta. Recompensarea insuficientă poate îmbrăca forme diferite: salariu modest, statut inferior, lipsa unor şanse de promovare, nesiguranţa locului de muncă, un şef coleric sau colegi agresivi. Printre exemplele tipice se numără, de pildă, medicii secundari, care prestează o muncă de răspundere, sunt prost plătiţi şi nici n-au vreun cuvânt de spus în cadrul ierarhiilor rigide din spitale. Sau mamele active profesional, care se istovesc pe două fronturi, fiind nemilos criticate pretutindeni. Sau cei cu vocaţia dăruirii, care îşi cheltuiesc energia pentru alţii, fără niciun fel de recunoştinţă.
Dar şi cine nu lucrează poate trăi în condiţii de stres cronic. Să fii şomer şi să primeşti zilnic câte un nou refuz la o cerere de angajare, să porţi un război conjugal ori să-ţi îngrijeşti mama bolnavă de Alzheimer - asemenea lucruri macină sufletul, la fel ca suprasolicitarea şi subaprecierea de la serviciu. E o schemă care se repetă la infinit: munca peste puteri, pentru a plăti ratele la casă şi datoriile. La un moment dat, când randamentul scade, visul se spulberă, statutul social e compromis, relaţia cu partenerul se uzează din pricina problemelor. Apoi, pe neaşteptate, catastrofa: infarct!
Nu oricine munceşte din greu sau are de depăşit o serie de probleme personale se confruntă cu acelaşi grad de risc. Vulnerabilitatea la stress depinde pe de-o parte de factorii genetici, iar pe de alta, de experienţa acumulată şi aptitudinile dobândite. Ce exigenţă avem faţă de noi înşine? În ce măsură suntem obsedaţi de performanţă? Ce importanţă acordăm situaţiilor critice? Le putem gestiona? Pentru unii, o ceartă cu nevasta ori toanele şefului reprezintă doar o solicitare nervoasă în plus, pe când alţii se distrug din cauza lor.
Deschideţi-vă sufletul! Emoţiile negative pot fi fatale
Este un fapt dovedit că oamenii care suportă un stress emoţional cronic percep altfel lumea înconjurătoare, iar acesta e începutul unui cerc vicios: la ei pragul de "alarmă" a coborât sub limita normală, creierul lor este mai atent şi mai receptiv la stimulii exteriori. Au deseori reacţii de spaimă ori emoţie, organismul lor se comportă în faţa unor situaţii banale, cotidiene ca şi cum ar fi unele de extremă urgenţă. E vorba de oameni care n-au posibilitatea să discute cu cineva despre emoţiile lor negative. Ei nu se eliberează de aceste sentimente, ci le reţin şi le refulează. Cu consecinţe fatale pentru sănătatea inimii.
Foarte aproape de marginea prăpastiei se află persoanele caracterizate printr-o tristeţe patologică: depresivii au un risc de infarct de două ori mai mare, comparativ cu semenii lor mai deschişi şi exuberanţi. Depresia constituie un stress permanent pentru organism. Un depresiv se găseşte continuu într-o stare de tensiune distructivă, care modifică întregul metabolism. Din perspectiva unui posibil infarct, depresia nu este cu nimic mai prejos decât factorii fizici de risc cunoscuţi, ca fumatul ori hipertensiunea arterială. "Depresivii trebuie să înveţe treptat că pot avea din nou încredere în propriul lor corp", spun medicii. De pildă, prin psihoterapie, tehnici de relaxare sau programe echilibrate de sport.
Revizuirea modului de gândire, schimbarea atitudinii, relaxarea - pentru aceasta, cei mai mulţi necesită ajutorul unui profesionist. Dar multe victime ale stress-ului merg pe această cale numai după ce pompa sistemului lor circulator a cedat. Deşi ar putea lua măsuri cu mult înainte de colaps: cine nu-şi poate depăşi tristeţea, cine se teme că va deveni depresiv ar trebui neapărat să aibă o discuţie sinceră cu medicul său de familie, ori să se adreseze unui psihiatru sau psiholog. Dacă problema nu e încă presantă, destule se pot rezolva şi cu paşi mici. Concret, aceasta înseamnă: fragmentaţi-vă programul de muncă cu pauze, mergeţi la fereastră, priviţi afară şi visaţi cu ochii deschişi. Când vă simţiţi la strâmtoare, calmaţi-vă deliberat cu ajutorul respiraţiei sau vizualizaţi imagini ce vă inspiră linişte, pentru a vă distanţa emoţional de situaţia care vă stresează.
Pompa cu funcţionare non-stop
Fără ca noi să fim conştienţi de asta, inima noastră îşi face datoria neîntrerupt, zi şi noapte. Învăţăm s-o preţuim abia când se defectează.
Mărimea: Inima este cât pumnul stăpânului ei.
Greutatea: La un adult: 300-350 grame.
Pulsul în stare de repaos (bătăi pe minut): Adult, 60-80; Nou-născut, 140; Maratonist, 35
Numărul bătăilor de inimă la un adult: În cursul unei zile, 100.000; în 70 de ani de viaţă, circa 3 miliarde.
Începutul
Din a patra săptămână de sarcină, inima embrionului începe să pulseze în abdomenul mamei.
Capacitatea de transport: Pe zi, 7.000 litri de sânge (de 46 de ori volumul unei căzi de baie); în 70 de ani de viaţă, 178 milioane litri de sânge.
Oprirea
Inima încetează să bată abia la trei până la cinci minute după ce omul şi-a dat ultima suflare. Dacă inima se opreşte prima, durează doar 30-60 secunde până când dispare şi respiraţia.
Infarctul
Din numărul total de infarcturi, aproape o treime conduc la un deznodământ fatal. Majoritatea au loc în orele dimineţii."
Să auzim de bine!
Articol preluat de pe http://relatiifericite.blogspot.com/2009/11/inima-starile-si-iubirea.html