marți, 23 decembrie 2014

Acciza buclucaşă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Este indiscutabilă ponderea cheltuielilor de transport în costul unei mărfi. Calculele nu sunt nici de departe atât de simple cum par, iar rezultatul trebuie bine evaluat pentru a fi păstrate ţintele privind vânzarea sau creşterea producţiei.
Preţul unei mărfi este rezultatul unei însumări de costuri, iar orice element perturbator de pe acest traseu se reflectă în preţ.
Calculele sunt diferite în funcţie de profilul companiei, dacă este producătoare sau transportatoare, dar preţul carburantului este unul din elementele de care pomeneam în rândurile de mai sus. Iar unul dintre elementele care întră în calculul preţului carburantului este reprezentat de accize. Ce este acciza? Este un impozit indirect perceput de stat asupra unor obiecte de consum. Majorarea su micşorarea acestor accize poate influenţa preţul carburantului, după cum interesele companiei impun transferul acestor fluctuaţii asupra preţului sau nu, prin includerea lor în profitul companiei. Ca să n-o mai lungim, o companie poate decide ca majorarea accizelor să conducă la majorarea preţului carburantului sau la păstrarea lui prin suportarea acestei majorări din profit. Indiferent de situaţie, politica şi interesele companiei decid în ultimă instanţă preţul carburantului.
Fapt este că, deşi guvernul poate anunţa o majorare a accizelor, preţul carburanţilor să rămână constant dacă aşa vrea compania, indiferent de ce vrea guvernul. Despre acest lucru am mai scris în paginile acestui blog, ca şi despre isteria care cuprinsese societatea românească acum un an, când guvernul anunţase majorarea accizelor la carburanţi.
Fostul preşedinte Băsescu ieşea precum cucul unei pendule în fiecare seară fix la aceeaşi oră la televizor şi liniştea populaţia pomenindu-i de apocalipsa ce va urma. Preţuri uriaşe, consum redus la zero, economie falimentată, nu era dezastru pe pământ care să nu lovească economia românească datorită acestor majorări. Mese rotunde sau pătrate se organizau la televizor cu participarea unor iluştri analişti care veneau să sublinieze caracterul antidemocratic, lipsit de umanitate al acestei măsuri, gaura neagră în care intra ţărişoara noastră. O mass media vituperată sublinia aceste imagini catastrofice.
Cum spuneam, am scris despre acest lucru la vremea respectivă, considerându-mă unul dintre puţinii oameni liniştiţi ai ţării la acel moment, pentru motivul pur şi simplu al cunoaşterii unor reguli economice minimale.
Iată că timpul a trecut, economia nu s-a prăbuşit, populaţia nu s-a sinucis în masă, firmele nu au dat faliment. Mai mult de atât, zilele trecute, când am alimentat am avut surpriza să constat că preţul pe litru de benzină la o benzinărie pe care o consider că vinde scump, era de câţiva bănuţi peste cel de cinci lei. Cinci lei, în vreme ce, nu cu mult în urmă trecea de şapte! Asta cu toată acciza majorată de anul trecut. Nici nu se putea un exemplu mai bun pentru a ilustra faptul că o companie producătoare face ce vrea cu preţul, indiferent de acciza percepută, ci doar în funcţie de propriile interese şi propria politică.
Dar nu acesta este lucrul cel mai uimitor. Ce este uimitor este tăcerea analiştilor, tăcerea posturilor de televiziune, tăcerea fostului preşedinte Băsescu, tăcerea tuturor care acum ar fi trebuit să sară ca arşi din cauza apocalipsei care ne pândeşte datorită micşorării preţurilor la carburanţi, deşi accizele au fost majorate.
Să auzim de bine!

luni, 22 decembrie 2014

Domnul Putin şi societatea civilă românească

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Alegerile au trecut cu frământările lor, lozincile au început să fie strânse din spaţiul public, au încetat asfaltările şi montarea bordurilor la trotuare, lucrurile se întorc la matca lor obişnuită, domnul Johannis mai are puţin şi va fi titularizat. Şi, e posibil să aibă la fel de puţin până va fi de-titularizat, dacă justiţia îşi spune cuvântul.
Timpul scurs nu este aşa de lung ca să nu ne mai amintim acuzaţiile aruncate reciproc în mass media, nu doar de către candidaţi, ci şi mai cu spor de către susţinători. Nu a fost uitat niciun mijloc, oricât de abominabil, pentru subminarea adversarului. Campanie derulată fără dialoguri, fără prezentarea de programe, de o violenţă şi murdărie ieşite din comun, ea va rămâne mult timp în memoria colectivă ca una cât se poate de urâtă. Iar votul facebook-ist nu denotă nici de departe preferinţele reale ale populaţiei, ci este unul conjuctural, rezultat dintr-o propagandă bine orchestrată.
“Johannis vă va tăia pensile” a fost unul dintre sloganurile tembele. “Ponta va duce ţara în China” suna altul, la fel de tembel. Dar toate au avut un fir conducător comun: comunismul. “Ponta va restaura comunismul” ziceau unii. “Johannis ne va scăpa de comunism” zicea un altul. Moştenire a zece ani de băsism veniţi după cei cincizeci de ani de comunism, imaginea viitorului preşedinte apărea ca aceea a unui “tătuc” a-toate-făcător, a stăpânului absolut care poate face ce vrea cu ţara, uitând că există un guvern sau un parlament, deşi limitările impuse preşedintelui de constituţia noastră sunt cât se poate de drastice. Comunismul, bată-l vina, comunismul şi lupta împotriva lui apăreau în toate dialogurile, pe toate site-urile, în toate emisiunile. În ăst răstimp, societatea civilă (care o fi aia?) nu lua vreo atitudine, mulţumindu-se să ne dea lecţii de democraţie punând la zid pe toţi cei care nu gândeau ca ea, societatea civilă.
Dar iată că zbuciumul a trecut şi lupta anticomunistă a ieşit învingătoare prin alegerea domnului Johannis, opusul domnului Ponta cel comunist. Ei bine, iată că primul preşedinte care îl felicită pe anti-comunistul preşedinte Johannis şi îşi exprimă interesul pentru dezvoltarea relaţiilor reciproce nu este un alt anti-comunist, ci comunistul comuniştilor, tatăl lor, domnul Putin în persoană.
Acesta nu este un lucru curios sau neobişnuit. Neobişnuită este tăcerea societăţii civile româneşti. Cum de nu zice nimic această societate neobosit luptătoare anticomunistă? Cum se împacă ea cu ideea că preşedintele nostru anti-comunist şi democratic să fie felcicitat de un preşedinte comunist? Care, culmea, îşi mai şi exprimă interesul pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale! De ce nu ia atitudine faţă de o asemenea dorinţă comunistă? Nu înseamnă oare asta o apropiere de Rusia? De ce tac studiourile de televiziune şi nu mai organizează mese rotunde despre atragerea României în sfera de interese a Rusiei? De ce analiştii nu mai analizează dacă domnul Johannis vrea să ducă sau nu România în Rusia? Sau, ca să simplificăm lucrurile, haideţi să ne imaginăm care ar fi fost reacţia societăţii noastre civile dacă câştiga alegerile domnul Ponta, iar domnul Putin i-ar fi trimis aceleaşi gânduri. În răspunsul la această întrebare stă esenţa democraţiei promovate de societatea noastră civilă.
Să auzim de bine!
P.S. Din câte am înţeles până acum, societatea civilă reprezintă un grup de intelectuali care nu au de spus nimic niciodată despre problemele societăţii, dar care se amestecă virulent în politică atunci când e vorba de linguşit preşedintele.

joi, 18 decembrie 2014

Genetica-ştiinţa cu un trecut de viitor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Una din trăsăturile regimurilor totalitare a fost restricţia, interzicerea, suprimarea a ceea ce nu convenea regimului. Să ne reamintim cum nemţii îşi ardeau cărţile la „îndemnul” naziştilor. Să ne reamintim cum Ceauşescu desfiinţa magazinele ca să nu mai vadă cozi. Să ne reamintim cum ruşii au interzis genetica pe motiv că este o ştiinţă decadentă, burgheză, dăunătoare omului nou, de tip sovietic.
Ca ţară pendinte a blocului comunist, şi România a dat curs acestei restricţii sovietice şi studiile genetice au fost lăsate uitării. Efectul a fost unul nociv pentru ştiinţa românească în general, şi pentru genetică în special.
Dar iată că zorii libertăţilor mult dorite au mijit odată cu Revoluţia din 1989. Gugetul românesc, atât de constrâns de privaţiuni şi mutilat de o politică aberantă a putut să se elibereze. Oamenii au devenit liberi cu adevărat, liberi să gândească, liberi să vorbească, liberi să facă.
Şi dacă tot a fost vorba de făcut, ce s-au gândit ei? Hai să facem ceva şi în genetica românească atât de persecutată. Iar rezultatele nu au întârziat să apară. La început timide, dar impulsionaţi de ideea de libertate, românii nu au mai cunoscut oprelişti.
În mod normal, primele studii şi cercetări s-au făcut pe animale. Şi aiată că, pornind de la amibe şi continuând cu cobai, oamenii de ştiinţă români au ajuns curând la visul lor: mamiferele. Primele rezultate nu au fost concludente, după cum ne arată şi imaginea.

Nu o vacă moale îşi doreau oamenii, ci o rasă mai de soi. Aşa că, cercetătorii s-au întors în laboratoare şi, iată, minunea s-a întâmplat: a apărut şi soiul de vacă tare, atât de dorit de români. Pentru că, trebuie să o recunoaştem cu toţii, ce mare brânză poţi face cu o vacă moale? În schimb cu o vacă tare, ehe, lucrurile se schimbă radical.
Acum, după aceste rezultate, mintea liberă de prejudecăţi a românului nu mai putea fi oprită. Aşa că au fost încercate experimente şi pe oameni. Cu dorinţa de respect faţă de dogmele bisericeşti, oamenii de ştiinţă au încercat să producă întâi bărbatul. Ca şi în cazul anterior, lucrurile nu au ieşit bine din prima, aşa că specimenul obţinut a fost bărbatul din piele întoarsă.
Pe lângă durerile inerente pentru un asemenea bărbat, un asemenea specimen nu-şi găseşte utilitatea măcar prin aceea că nu se poate bărbieri. Aşa că eforturile s-au intensificat, nopţile s-au transformat în zile şi, iată că pe porţile laboratoarelor a ieşit exemplarul perfect şi dorit de toţi: femeia din piele naturală.
Acum, nimic nu-i mai poate stăvili pe românii puşi pe creaţii genetice. Cu siguranţă, curând vom găsi pe piaţă pătuţuri pentru copii de lemn sau gulere pentru dame cu blană.
Să auzim de bine!

luni, 15 decembrie 2014

Campania de recoltări de toamnă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi am o zi liniştită. Toată treaba care era de făcut prin casă e făcută, soţia nu a venit încă de la serviciu, aşa că ce îşi mai poate dori un bărbat energic, cu un tonus alert, în asemenea condiţii? Exact, să se lăfăie şi să aţipească în faţa televizorului în căutarea unei partide de snooker.
Zis şi făcut, vorba iepuraşului. Mă întind cât sunt de lung şi încep a butona telecomanda. Tot butonând din post în post îmi este dat să văd şi să aud cum votanţii facebook-işti subţiri, din elită, încep să se manifeste democratic. Te-am votat, domnule Johannis? Atunci faci ce-ţi spunem noi, că de aia e democraţie. Nu numeşti tu pe cine vrea muşchiul tău în echipa ta prezidenţială, ci pe cine vrem noi, ca să fie lucrurile clare! Vestea îmi dă fiori de bucurie. Iată, îmi zic eu, cum noutatea naşte ineditul: te-am votat pentru că doream un preşedinte ca să facă ce vrea el, dar acum faci ce vrem noi.
Continui butonarea şi o altă veste mă umple de satisfacţia reuşitei pentru că îmi este dat să aud şi să văd elita societăţii civile româneşti, elita elitelor, creme de la creme, cum se spune prin Drumul Taberei, cum ne învaţă adevărurile democraţiei pentru care au luptat în recentele alegeri. Ei, luptătorii neînfricaţi, minţile luminate care i-au învăţat pe români votul adevărat, pentru câştigarea libertăţilor pierdute, pentru democraţie şi cinste, strigă acum în gura mare: gândeşti altfel decât noi, eşti mort! Democraţie nu înseamnă să avem şi să ne acceptăm cu păreri diferite, ci toţi să gândiţi ca noi, că de aia am votat, chiar dacă te numeşti Radu Beligan sau Tudor Gheorghe şi te numeri printre puţinii mari oameni pe care îi mai are ţara.
Dar bucuriile mele mediatice nu se opresc aici pentru că o nouă ştire dă năvală prin difuzoarele televizorului: campania de recoltări de toamnă este în plină desfăşurare! Harnicii lucrători din DNA-uri raportează noi recolte la hectar de pe feudele baronilor locali, iar roadele muncii lor se strâng bob cu bob cu dube speciale în hambarele patriei de la Gherla, Jilava sau Poarta Albă. Aşa cum se prevăd depăşirile de plan, morile tribunalelor vor avea ce măcina din greu în anii viitori dând cetăţenilor patriei, dacă nu bogăţie, cel puţin încrederea în legi.
Dar toate ştirile astea nu fac doi bani pe lângă aceea care tocmai se insinuează prin gura unui parlamentar aflat într-un studio, la o şuetă mică. Şi zice gura lui:
- ...iar în acest mod oamenilor le va fi frică să mai fie parlamentari.
Ei, ce ziceţi de asta? Din cauza campaniei de recoltări, oamenilor le va fi frică să mai devină parlamentari.
Vorbele ipochimenului ascund un adevăr care mă tulbură. Iată, îmi zic eu, cum este amaninţată însăşi vâna clasei noastre politice, matca ei de aur. Tot arestând la parlamentari nu vom mai avea ploiticieni! Riscăm să devenim o ţară cinstită, dar fără de parlamentari. Brrr, cumplit viitor!
Adevărul este prea crud ca să-l accept uşor, aşa că pun totul pe seama unei perturbaţii la releul de retransmise, ceea ce mă face să cred că spusele lui vor fi sunat altfel:
- ...iar în acest mod hoţilor le va fi frică să mai fie parlamentari.
Ceea ce, trebuie să recunoaştem, este mai aproape de adevăr.
Să auzim de bine!

vineri, 5 decembrie 2014

Achiziţionarea unei maşini

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sper că aţi înţeles ideea subliminală cum că este vorba de achiziţionarea unui autoturism, aşa cum se spune şi în cercurile elevate de pe la noi, prin Drumul Taberei. Operaţiunea este simplă doar aparent, pentru că noi, adică eu şi soţia, nu suntem din aceia care-şi cumpără ditamai gipanul de zece metri cubi, în timp ce locuinţa noastră are doar şapte. Şi nu suntem nici dintre aceia care îşi cumpără o maşină bengoasă pentru ca apoi, să circule cu ea cu blocurile de lumini ciobite pentru că nu mai au bani să o întreţină. Nu, noi suntem dintre aceia care îşi cumpără o maşină în funcţie de nevoi. Dacă se mai nimereşte să fie şi frumoasă, înseamnă că am îmbinat utilul cu frumosul şi toată lumea va fi fericită până la adânci bătrâneţi.
Şi pentru că trăim în plin secol al XXI-lea recurgem la metodele specifice: sun la un distribuitor ca să mă înscriu la un test drive. Da, îmi spune operatoarea după ce îmi preia preferinţele, veţi fi sunat în maximum două zile ca să vi se comunice programarea. Asta se întâmpla prin martie. Prin iunie ne gândim că am aşteptat destul şi, aflându-ne într-un mall, vedem o maşină care ne-ar fi atras, lângă care se afla o prezentatoare la fel de atractivă. Dacă vă place, vă putem înscrie la un test drive, ne spune ea văzându-ne privirile hulpave. Vă vom suna sâmbătă ca să stabilim programarea. Cum autoturismul părea a se potrivi gusturilor noastre, acceptăm fericiţi de iniţiativa junei. Asta se întâmpla în iunie. În august decid să iau taurul de coarne şi ne prezentăm la o reprezentanţă. Vrem să facem sâmbătă un test drive cu modelul Alpha, îi spun eu ritos funcţionarei. Desigur, vă aşteptăm la ora zece, ne confirmă fătuca cea instruită.
La ora zece fără zece minute ne prezentăm la faţa locului.
- Cu ce motorizare doriţi? Pe Diesel sau pe benzină?
- Pe benzină.
- Oh, regret, dar modelul pentru test drive este pe Diesel.
- Şi cu ce motorizări?
- Păi, cu 1,2, cu 1,5 şi cu 1,7 litri.
- Mi-ar plăcea să testez unul cu 1,7.
- Da, vă cred, dar ăsta e de 1,2.
Dau din cap dezamăgit, dar flacăra speranţei nu este încă stinsă.
- Aţi mai condus maşini cu cutie automată? mă întreabă agentul de vânzări.
- Nu. De ce?
- Pentru că maşina pentru test drive este cu cutie automată. Dar vă explic eu cum se procedează.
- Dar eu vreau cu cutie manuală!
- N-avem ce face. Mai faceţi testul?
Oftez din rărunchi şi dau din cap a aprobare. Oricum, timpul era deja pierdut.
- Bine. Haidem!
Ne îndreptăm spre parcare şi văd cu stupoare că deschide portierele unei versiuni sport, cu două uşi.
- Dar eu nu vreau sport, eu vreau o berlină.
- Atunci trebuie să mai aşteptaţi pentru că modelul berlină este maşina de serviciu a unei colege şi ea şi-a dus copilul la neamuri, la ţară. Întârzie olecuţă, continuă insul rânjind.
Plecăm stupefiaţi şi revoltaţi. Nicicând nu ni s-a părut mai reală afirmaţia că poate să fie ea, o multinaţională, cât de multinaţională şi de mare, că tot din români este alcătuit personalul.
Sâmbăta următoare apuc din nou taurul de ce îi mai rămăsese din coarne şi ne prezentăm cu aplomb la un alt distribuitor.
- Bună ziua! Doresc să fac acum un test drive cu modelul Alpha.
- Sigur, staţi să iau cheile, îmi răspunde amabil o jună.
Şi ne îndreptăm spre parcarea firmei.
- Ştiţi, are un sistem inteligent de deblocare a uşilor, o face automat când ne apropiem de ea.
Şi ne apropiem de ea. Dar uşile, toate patru, aşa cum ne doream, rămân închise, aşa cum nu ne doream.
- Un moment, cred că trebuia să apăs pe un buton, ne explică fata butonând de zor la o telecomandă.
Dar uşile sunt tot închise. Tot apăsând pe butoane încep să se audă niscai bipuri. Dar de la altă maşină!
- Scuzaţi, am greşit maşina, nu e asta...
Ne îndreptăm spre maşina destinată şi luăm loc. Tânăra domniţă începe să-mi facă un scurt instructaj al aparaturii de bord şi declară cu mândrie:
- Acest model este dotat cu sistemul start/stop!
- Zău? Şi ce face sistemul ăsta?
Fata îmi explică şi, după câteva solicitări lămuritoare îi spun:
- Păi, hai să-l vdem cum lucrează.
- A, nu, trebuie să porniţi ca să intre în funcţiune.
- Exact asta vreau să fac, să pornesc cu sistemul ăsta.
- Da, dar nu aşa, trebuie să porniţi şi să vă opriţi ca să porniţi.
Ideea mi se pare puţin eliptică, dar o accept din curiozitate şi pornesc dând la cheie.
- Ei, acum trebuie să opriţi ca să vedeţi funcţionarea sistemului.
Eliberez pedala de acceleraţie, semnalizez, trag pe dreapta şi scot din viteză. Motorul continuă să meargă.
- Şi când se opreşte?
- Cum, nu s-a oprit? Mai porniţi o dată.
Debraiez, semnalizez, bag în viteză şi mai rulez câteva zeci de metri.
- Ei, acum opriţi!
Repet manevrele şi trag la bordură. Motorul continuă să meargă.
- Ţineţi piciorul pe ambreiaj?
- Nu, nici vorbă. Trebuie?
- Nu. Nu’ş ce mama dracului are, izbucneşte ea necăjită.
Şi reia explicaţiile că sistemul trebuie să oprească motorul atunci când stai la stop.
- Atunci haideţi să oprim la un stop, poate aşa va funcţiona. Până acum noi nu am oprit la niciun stop.
Juna mă priveşte cu acea privire specifică cât mă crezi de idioată, ceea ce o ridică semnificativ în ochii mei.
- În regulă, ăsta nu merge, haideţi să vedem alte performanţe, o invit eu împăciuitor.
Pornesc, o aduc în treapta a cincia şi eliberez acceleraţia până maşina ajunge la 40-45 km/oră, după care accelerez uşor. Numai că asta are un motoraş de doar 1,2 litri în trei cilindri, drept pentru care începe să tremure din toate încheieturile. Lămurit cum stă la capitolul cuplu, reduc treptele de viteză şi accelerez puternic, o forjez cum spun specialiştii... Zgomotul motorului acoperă tot, zgomotul roţilor, zgomotul străzii, discuţiile din habitaclu, muzica radioului, zgomotul e uriaş şi nu am ajuns decât la vreo 80 km/oră.
Vânzătoarea îşi dă seama că nu sunt un ageamiu şi că mi-am format deja o părere cât se poate de proastă, aşa că socoteşte necesar să intervină cu mândrie:
- Ştiţi, are sistemul de asistenţă la parcare.
- Perfect, haideţi să-l vedem la lucru.
- Trebuie să găsim un loc liber între două maşini aflate la bordură.
Ne deplasăm cu viteză redusă în căutarea locului ideal şi bunul Dumnezeu ne ajută.
- Ei, acum apăsaţi butonul ăsta şi mergeţi încet pe lângă prima maşină până depăşiţi puţin locul liber, după care opriţi şi luaţi mâinile de pe volan.
Mă conformez. Acum stăm cu toţii în stradă şi nimic nu se întâmplă. Noroc că nu e o stradă circulată.
- Daţi în marche arriere şi mai încercaţi o dată. Dar trebuie să aveţi maximum 7 km/oră.
Cerinţa ei mi se pare inumană pentru un şofer aflat în traficul bucureştean, dar mă conformez întrebându-mă dacă vitezometrul maşinii poate indica o asemenea viteză. Nici acum nu se întâmplă nimic. Motorul toarce liniştit, iar noi ne uităm unii la alţii.
- Mai repetaţi manevra. Dar să fiţi la o distanţă de maximum 15 centimetri de maşina din dreapta.
Asemenea condiţii mi se par absurde chiar şi pentru un şofer albanez, aflat în excursie prin munţii Pindului. Să creadă ea că mă va aştepta cineva să fac manevrele astea în plin trafic, îmi spun în gând cu obidă, gândindu-mă că, totuşi, nu e cine ştie ce greutate să port o ruletă la mine permanent. De data asta maşina parchează victorioasă.
Bucuroşi de succesul atât de greu obţinut, ne întoarcem în parcare, coborâm, iar juna declamă fericită:
- Sper că aţi fost mulţumit, este un model foarte căutat, să ştiţi. Nu vreţi să vedeţi şi modelul SUV?
Refuzăm politicos, ne suim în maşina noastră şi plecăm fără sistem start/stop, fără asistenţă la parcare, dar care ne duce ca săgeata oricând, oricum şi oriunde.
Să auzim de bine!
P.S. Dincolo de cifrele şi denumirile alese la întâmplare, dialogurile, chiar dacă au fost cumulate, sunt reale cuvânt cu cuvânt.

joi, 27 noiembrie 2014

O raită prin Braşov

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că viaţa ne readuce pe plaiurile Ţării Bârsei după mai bine de o jumătate de an. Pornesc motorul maşinii pe la ora opt şi un sfert, spunându-i soţiei, fără nicio intenţie jignitoare: vom ajunge la hotel la ora unu. Paşnică şi obişnuită cu evaluările mele temporale, se mulţumeşte să-şi pună centura şi să desfacă sticla cu sucul cel dătător de viaţă, de care nu mă pot lipsi atunci când conduc. O oprire la o staţie de benzină pentru o alimentare consistentă şi, în sfârşit, pornim la drum.
Drumul din Bucureşti până în Poiana Braşov este lung şi dificil pentru nişte oameni obişnuiţi cu etape scurte de mers, de cel mult o mie cinci sute de kilometri pe zi, aşa că se impune o oprire de refacere ghiciţi unde? Exact, în Sinaia, la localul cu ciorba de burtă mult visată. Fără precizări suplimentare, chelnerul ne aduce ditamai porţiile, însoţite de obişnuita smântână şi obişnuiţii ardei iuţi (care, între noi fie vorba, au meritat toţi banii).
Cu burţile gogonate reintrăm în traseu respectând viteza legală, prilej de a observa că sinaioţii au terminat să-şi pună bordurile şi, probabil, aşteaptă nerăbdători primăvara pentru a le schimba şi pe acestea... La intrarea în Predeal virăm la stânga şi intrăm pe traseul spre Râşnov pe care îl parcurgem admirând culorile minunate ale pădurilor într-o toamnă târzie. Intrăm în Poiana Braşov fără de greşeală şi, după un scurt proces decizional, virez stânga pentru ca, după vreo sută de metri să ne apară hotelul pe partea dreaptă. Parchez regulamentar, opresc motorul şi mă uit semnificativ la ceasul meu antiacvatic, antimagnetic şi antiseptic: este fix ora treisprezece.
După o procedură de cazare foarte rapidă aburcăm bagajele în cameră şi rămânem bujbe în mijlocul ei: vremea este mizerabilă şi niciun medic nu ţi-ar recomanda o plimbare în atari condiţii. Ne mulţumim să despachetăm realaxaţi, să ne schimbăm de haine la fel de relaxaţi şi să dăm o scurtă raită pe aleile staţiunii şi mai relaxaţi, de unde ne întoarcem bine muraţi, cu toată folosirea intensivă a umbrelelor. O cină pe care o doream frugală se transformă, datorită insistenţelor ospătarului, într-un adevărat festin, ceea ce face ca, ulterior, să urmărim emisiunile la televizor culcaţi pe spate deoarece burţile ne împiedică obţinerea altei poziţii. Adormim cu ochii pironiţi pe geam, la primii fulgi care au început să cadă...
A doua zi ne sculăm pe la ora nouă, hăpăim cu poftă un mic dejun consistent şi decidem, văzând că urgia se mai domolise, să dăm o fugă până în Braşov. Prima observaţie pe care o putem face este gradul crescut de motorizare al braşovenilor, grad care face ca găsirea unui loc de parcare să frizeze paranormalul. Kilometrii făcuţi întru îndeplinirea acestui deziderat ne prilejuiesc o a doua observaţie: nu reuşim să vedem mutată, ruptă sau îndoită nici măcar o bornă pentru împiedicarea parcării, nu reuşim să identificăm nici măcar un separator vertical (acelea din cauciuc) călcat, îndoit sau rupt, nu reuşim să vedem niciun separator orizontal mutat de la locul lui sau smuls. Toate, dar absolut toate sunt la locul lor, în stare intactă. Toate străzile sunt marcate, toate locurile de parcare sunt delimitate şi numerotate, toate sunt la locul lor, funcţionează şi nimeni nu le ignoră sau nu le distruge. Este o senzaţie stranie pentru un bucureştean, fie el din Drumul Taberei, ca să vadă cum şoferii nu întorc maşinile călcând separatoarele, cum şoferii parcheză fără să îndoaie bornele, cum şoferii se respectă pe sine respectându-i pe ceilalţi.
Şi găsim un loc de parcare, un loc cu verdeaţă (cu plată, e drept) în parcarea unui supermagazin. În parcare este un automat unde introduci suma aferentă timpului de staţionare. Când ţi-ai terminat treaba, te urci în maşină şi pleci. Dacă ai depăşit timpul, te duci la paznic, plăteşti diferenţa, te urci în maşină şi pleci. Braşovul se pare că este un oraş al oamenilor civilizaţi, din moment ce vedem doi ţigani care, fără scandal sau discuţii inutile, vin de bună voie şi nesiliţi de nimeni să plăteasc staţionatul suplimentar fără gură mare sau scandal, la fel de civilizaţi ca oricare alţi cetăţeni.
Dacă tot suntem în parcarea unui magazin, atunci haidem să vedem şi magazinul. După câteva ture obositoare prin diferite raioane, soţia mă roagă să o aştept pentru a merge la grupul sanitar. Prilej pentru mine de a întâlni noi surprize. Aşa cum stau pe un scaun şi aştept, văd cum una din vânzătoare se apropie de intrarea în grupul sanitar, o vede pe femeia de serviciu şi îi spune „Bună ziua!”, după care intră. Mă gândesc la posibilitatea ca vânzătoarea să fie sub influenţa băuturilor alcoolice, dar iată că o altă vânzătoare se apropie, îi spune femeii de serviciu „Bună ziua!” şi intră. E mult, prea mult pentru un bucureştean, aşa că mă ridic nervos de pe scaun, tocmai când un domn (care, după port, nu pare a fi vânzător) se apropie cu aceleaşi intenţii, o salută pe femeia de serviciu şi intră. Dumnezeule, se pare că populaţia civilizată din România s-a retras aici, în Braşov!
Reîntorşi în mediul exterior, pornim în periplul nostru pe străzile oraşului sucindu-ne gâturile în toate direcţiile pentru că, să ştiţi de la mine, Braşovul este un oraş cu case frumoase. Kilometrii parcurşi pe străduţele oraşului şi căutarea unor locaţii sau obiective le prilejuiesc localnicilor etalarea întregii lor amabilităţi. Ni se dau referinţe cât se poate de precise, cu distanţe măsurate la metru, indiferent că e vorba de civili sau poliţişti, toate cu zâmbetul pe buze şi cu toată deferenţa. Chiar ne simţim bine pe străzile Braşovului, aşa că refuzăm să ne întoarcem la maşină. Şi bine am făcut, pentru că iată, în timp ce admirăm o clădire, ne este dat să ascultăm dialogul dintre un tânăr şi un domn mai în vârstă, prin care junele îşi etalează efectul total de convertire obţinut de propagandă. “Gândeşte-te şi tu”, spune tânărul, „suntem în NATO, suntem în Uniunea Europeană şi noi importăm gaze de la ruşi. E posibil aşa ceva? Spre asta ne îndreptăm?” Nu, sigur că nu e posibil, îmi vine să-i explic junelui. Chiar dacă toată Europa (nu doar cea occidentală), în frunte cu Germania, importă gaze de la ruşi, noi trebuie să importăm de la portughezi, ca să nu ne mai suspectăm de comunism.
Iată că drumurile ne duc spre un loc de tradiţie, un loc nu numai frumos, dar şi gustos. E vorba de localul Gaura dulce. Acum, localul are două secţiuni: una modernă şi una clasică. Cea modernă este la stradă, mai vizibilă şi incredibil de frumoasă. Ghirlande şi buchete uriaşe din cele mai bogate flori ornează încăperea şi, deşi nu am intrat, sunt convins că, odată ajuns la interior, ai senzaţia că eşti în Madagascar. Iar pe pereţii vechii construcţii nu sunt scrise măscări sau sloganuri politice, ci precizări de genul „Circulă în oraş şi o glumă pe seama acestui local. Când cineva întreabă unde este Gaura dulce i se răspundea s-o caute în fundul Cerbului” (micul dezacord de timpi nu-mi aparţine). Deşi amuzaţi de cele citite, nu putem să nu facem şi o altă remarcă: numele localurilor. În perioada comunistă localurile erau numerotate, îţi invitai soţia la o cină romantică la restaurantul numărul 456. După Revoluţie, Bucureştii au fost împânziţi de localuri cu nume cât mai englezite, cât mai depărtate de limba română, cât mai snoabe şi atât de sofisticate încât şi salariaţilor lor le este greu să le pronunţe, de parcă în ele ar intra doar locuitori din Commonwealth. Unde eşti tu un “Leul şi cârnatul”, un „La Sfântul Gheorghe ucigând balaurul” sau un „La Nae Cişmea”? Ei bine, în Braşov localurile (cel puţin cele văzute de noi) au nume neaoşe. „Coroana”, „Gaura dulce” şi încă multe văzute de noi au nume cât se poate de sugestive, de neaoşe şi de plăcute. Ce bine s-ar simţi un bărbat care, după o sfadă cu nevasta i-ar spune “Plec la mama”, „La Mama” fiind o cârciumă din vecinătate, în loc de „Plec la International and pan european drink and food establishment”?
Citind aceste titulaturi neaoşe ne simţim bine, ne simţim ai locului şi singurul regret este că nu avem timp suficient ca să le vizităm pe toate. Plecând de lângă local avem ocazia să ne întâlnim cu doamna fără diacritice. Aşa am botezat-o eu, auzind expozeul gramatical pe care îl făcea unui grup de trei copilaşi pe care îi însoţea:
- De ce scrie BRASOV şi nu BRAŞOV? întreabă unul dintre micuţi.
- Pentru că, explică doct doamna, când se scrie cu litere mari nu se mai pun acele semne şi virguliţe care se numesc diacritice.
Regula poate fi valabilă în Zanzibar sau pe vârful Munţilor Altai, dar nu în ţările care îşi respectă limba. Nu am văzut niciun înscris în cehă, germană sau franceză (ţări care folosesc libi cu diacritice) scris cu majuscule sau minuscule, cu bold sau italice care să nu respecte semnele diacritice, cu o excepţie: România cu limba ei batjocorită de toţi şi cu orice prilej, limba română.
Oarecum dezamăgiţi de nivelul cultural etalat de doamna fără diacritice, ne continuăm plimbarea timp de încă vreo două ore. Plouă mocăneşte, preludiul ninsorii ce va să vie, noi ne plimbăm pe străzile Braşovului, admirăm clădirile şi facem poze (pe care, de altfel, le puteţi vedea pe http://fotobloguldindrumultaberei.blogspot.com).
Cu greu ne îndurăm să părăsim Braşovul şi ne îndreptăm spre parcarea unde lăsasem maşina. “Victorie!” îi spun soţiei arătând spre locurile libere din jurul maşinii noastre, lucru foarte important atunci când vrei să scoţi din pacare o maşină cu care ai reuşit să ocupi locul având doar trei centimetri liberi de fiecare parte. Ne apropiem voioşi, zornăind din chei, cu gândul că într-un minut vom fi liberi. Ce nu am observat noi a fost că, datorită ploii şi înclinării, zăpada pe care nu o curăţasem de pe acoperişul maşinii se prelinsese acum pe parbriz. Iar timpul necesar pentru curăţare a fost exact timpul necesar ca să se ocupe toate locurile libere din jur...
După un număr sporit de manevre, ajutat de soţie şi de senzorii de parcare, am reuşit să scot maşina şi să pornim spre casă, adică spre Poiana Braşov. Frumuseţea peisajului ne ajută să tecem peste injuriile şi clacsoanele şoferilor grăbiţi, care nu înţelegeau de ce trebuie să urci spre Poiană cu 20 km/oră...
Uite d’aia, pentru că avem o ţară frumoasă, cu oraşe frumoase, iar Braşovul este unul dintre ele.
Să auzim de bine!

joi, 13 noiembrie 2014

Cuiburile rezistenţei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Perioada comunistă a excelat în prezentarea “tovarăşilor ilegalişti”, oameni cu nervi de fier şi curaj de oţel, care împărţeau noaptea manifeste subversive. Desigur că, în optica propagandei comuniste, a împrăştia manifeste era o ocupaţiune infinit mai riscantă şi mai primejdioasă decât lupta cu arma în mână, faţă în faţă cu duşmanul... Luptă pe care nu s-au sfiit să o ducă (şi să moară) patrioţi ai rezistenţei din Italia, din Grecia, din Spania sau din Franţa, oameni care trăiau în maquis, luptau în maquis şi mureau în maquis, după ce aruncau în aer poduri, coloane de muniţii sau linii de aprovizionare.
În cele din urmă şi românii au avut parte de oameni care au luptat cu adevărat în rezistenţă, dar istoriografia comunistă nu i-a menţionat pentru că rezistenţa lor a fost una anticomunistă, iar numărul lor nu a justificat atribuirea denumirii de mişcare de rezistenţă.
Românul nostru, inventatorul celebrului proverb de mare demnitate capul plecat sabia nu-l taie a fost înţelegător, ca să folosim eun eufemism istoric. S-a adaptat condiţiilor, şi-a păstrat mica lui existenţă şi s-a mulţumit cu o bârfă mică la coadă la cartela de ulei.
Dar nu pentru mult timp pentru că, iată, a venit Revoluţia din 1989, prilej de eliberare a tot ce zăcea bun în spiritul românesc. Inclusiv a rezistenţei, care a căpătat noi forme şi noi valenţe. Aşa ne-a fost dat să auzim un celebru personaj al politichiei româneşti afirmând cu seriozitatea unui om matur, o tâmpenie de copil de doi ani: eu m-am înscris în Partidul Comunist Român ca să-l subminez din interior, argument care, cu siguranţă, i-a motivat pe toţi foştii membri de partid.
Credeam că odată atins acest prag, el va fi ultimul. Dar nu, rezistenţa românească continuă pe noi baricade şi cu noi valenţe. Şi astfel, ne este dat să-l auzim pe domnul Johannis afirmând sentenţios, cu aceeaşi seriozitate mai sus menţionată că: eu vroiam să intru în guvern nu pentru că mergea bine, ci pentru că mergea prost! Ceea ce, trebuie să fim sinceri, ar fi o premieră nu doar pe plan european, ci pentru un întreg univers. Ca să nu mai vorbim de întrebarea firească ce se naşte: şi acum ce-l opreşte să-i ceară acest lucru domnului Ponta, din moment ce, după propriile afirmaţii, motivul a devenit mult mai temeinic, economia României fiind un dezastru?
Morala este cât se poate de clară şi de utilă: cumpăraţi-vă o maşină rablă pentru că pierde piesele pe drum şi nu una nouă, locuiţi într-o casă părăginită pentru că pică pereţii pe voi şi nu într-o locuinţă confortabilă şi exemplele pot continua.
Iar pentru cei care au deschis mai târziu televizorul şi nu cunosc prerogativele preşedintelui, este momentul să vă împărtăşesc un secret, pentru a nu mai crede toate balivernele despre preşedintele care va conduce România: nici domnul Ponta şi nici domnul Johannis nu vor conduce România. Conform Constituţiei şi legilor în vigoare, preşedintele are un rol reprezentativ, România fiind o republică parlamentară, nu prezidenţială, aşa cum a vrut să le bage românilor în cap domnul Băsescu.
Să auzim de bine!

joi, 6 noiembrie 2014

România mea, ţărişoara mea!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cei care au urmărit în timp articolele publicate în paginile acestui blog au putut face o observaţie, pe cât de interesantă, pe atât de reală: greşelile diferitelor personaje publice au fost criticate, iar faptele lor bune lăudate.
Asta a făcut ca cititorii să poată găsi articole critice la adresa domnului Băsescu, dar şi articole laudative, articole critice la adresa domnului Boc, dar şi articole laudative. Bunul simţ, respectarea echităţii şi credinţa că, aşa cum nu există rău absolut, nu există nici bine absolut, au fost criteriile călăuzitoare.
Niciodată şi sub nici un motiv nu au fost emise păreri preconcepute despre ce se presupune a face vreun personaj, acesta fiind drumul cel mai scurt spre acuzaţii sau laude la grămadă, bazate doar pe simpatii sau antipatii subiective, în afara oricărei realităţi. Dacă baba ar avea roate s-ar numi motocicletă este expresia populară care ilustrează cel mai bine acest concept.
Poate că într-o ţară cu valori politice consolidate şi fără dezbinare ar fi putut fi emise şi asemenea păreri. Dar nu în România mea, ţărişoara mea... ţară în care lupta politică nu se duce pe platforme politice, ci pe criterii de simpatii sau antipatii personale. Să ne amintim doar acel voi face orice ca Ponta să nu ajungă preşedinte emis de domnul Băsescu (şi, mai apoi, de domnul Antonescu) care nu poate fi asimilat cu nicio platformă politică sau doctrinară, indiferent din unghiul în care vom privi. Nu în România mea, ţărişoara mea... în care a fi de stânga sau dreapta nu înseamnă să fii adeptul vreuneia din respectivele ideologii, ci să simpatizezi sau nu cu domnul Ponta.
Aceeaşi confuzie este şi una din cauzele aberaţiilor acuzatorii emise de diverşi analişti, sociologi sau comentatori. Citeam un comentariu în care se afirma că domnul Ponta va închide graniţele şi că va duce România mea, ţărişoara mea... în China, în sărăcie, in măsura în care tot românul îşi doreşte să aibă, în sfârşit, libertatea mult visată şi să scape de comunism.
Pentru încălzire, haideţi să ne amintim că sărăcia impusă de chinezii domnului Ponta (?!) se concretizează în proiecte de investiţii în trenuri de mare viteză sau autostrăzi. Autorii acestor mesaje catastrofice se dovedesc a fi foarte bine informaţi, din moment ce ştiu deja nu numai ce va face domnul Ponta, dar şi faptul că va face numai rău. Nu am citit încă niciun articol sau comentariu în care să fie acuzat că va ucide pruncii în faţă şi nici că va aduce plăgile Eghipetului peste România mea, ţărişoara mea... dar mai este timp.
Iar dacă românii suferă de ceva, atunci nu despre lipsa libertăţii poate fi vorba. Comentatorii care ştiu deja că domnul Ponta nu le va oferi românilor libertatea mult visată, ar trebui să se gândească despre ce libertate e vorba. I-a oprit cineva pe români să-şi facă tabere de refugiaţi în Franţa sau Italia pentru că aici, în România mea, ţărişoara mea... se consideră discriminaţi şi nu sunt numiţi automat preşedinţi de companii multinaţionale? E nevoie de libertate mai multă? Ca să ce? I-a oprit cineva pe români să invadeze vestul (şi nordul, şi sudul şi aşa mai departe) cu hoţii, violatorii sau criminalii lor? Domnul Ponta nu va vrea să le ofere libertatea visată? Mai multă libertate ca să ce, mai mult decât atât? I-a oprit cineva pe români să plece în vacanţe unde au ei chef şi bani? Domnul Ponta nu le va oferi mai multă libertate? Ca să ce, din moment ce am auzit că un român este înscris pentru primul echipaj pe Marte? Îi va opri domnul Ponta pe întreprinzători să-şi mai deschidă firme sau afaceri? Ca să ce? Să se prăbuşească economia naţională şi să devină preşedintele unei ţări falimentare? Ce libertăţi ştiu ei că va limita domnul Ponta (pornind de la premisa că va acţiona aidoma domnului Băsescu, adică fără respect faţă de lege) de sunt aşa vituperaţi?
Gogoriţă. Acesta era termenul folosit de propaganda comunistă. O nouă gogoriţă capitalistă era sintagma prin care se prezenta orice realizare sau ideologie capitalistă. Fire nostalgică, românul a păstrat termenul, folosindu-l acum în sens invers. România mea, ţărişoara mea... nu a scăpat încă de comunism, este încă o ţară comunistă cu un popor primitiv care nu vrea să înţeleagă nici acum, după douzeci şi cinci de ani, că e bine nu ce vrea el, ci ce le spun eu, aceasta este ideea călăuzitoare a comentatorilor din zilele noastre.
Este o afirmaţie greu de contrazis pentru simplul motiv că orice om normal se va întreba: care comunişti? Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Emil Bârlădanu? Pentru că supravieţuitori comunişti nu mai sunt sau, dacă sunt, sunt puţini şi împrăştiaţi prin diferite partide, care numai comuniste nu pot fi numite: Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Băsescu.
Poate că argumentaţia de mai sus nu este suficentă pentru a clarifica cititorul asupra afirmaţiilor aberante cu care este împânzintă mass-media. Dar mai este un aspect, unul mai important decât oricare altul: domnul Ponta a câştigat primul tur al alegerilor prezidenţiale doar prin propriile puteri. Pentru că, trebuie să recunoaştem, nu există nicio publicaţie, niciun blog, niciun post de televiziune sau radio favorabile lui, nimeni nu-l vorbeşte de bine, nimeni nu îl laudă, nimeni nu-i recunoaşte vreo calitate, adevărul fiind că, în România mea, ţărişoara mea... nu există niciun mijloc mass-media de stânga. Şi totuşi, românii l-au votat cu majoritate.
Să auzim de bine!
P.S. Cititorii sunt rugaţă să pronunţe România mea, ţărişoara mea... pe un ton cât mai plângăcios, aidoma pesonajelor caragialeşti. Pentru că aşa pot fi caracterizate toate aceste lamentări publice.

marți, 4 noiembrie 2014

Cerinţele diasporei?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Istoria recentă a României nu se poate mândri cu mari realizări pe tărâmul luptei disidente sau al rezistenţei, aşa cum se pot lăuda francezii sau grecii. Firi preocupate mai mult de micile lor interese egoiste, românii nu şi-au dezvoltat o cultură civică de amploare, fapt care a condus la apariţia unei mentalităţi paternaliste, peste care s–a potrivit ca o mănuşă educaţia comunistă, în care “tătucul” era stăpânul şi decidentul absolut, românii ajungând să prefere şi să cultive mentalitatea prin care altul are grijă de persoana ta.
Urmările acestui metisaj se văd pregnant chiar în zilele noastre, începând cu pietonul indisciplinat care îl apostrofează pe şofer cu un „ce, eşti chior, nu ai frână?” transferând altuia grija faţă de propria-i persoană şi terminând cu ţăranul fost colectivist care se luptă cu ţuicile în crâşmă, privind la străinii care îi reconstruiesc casa după inundaţii.
Cât este de păguboasă o asemenea mentalitate se vede chiar din exemplul mai sus citat, sinistraţii aşteptând ajutorul statului în loc să-şi asigure locuinţele, grevând astfel bugetul statului cu cheltuieli care se vor materializa în lipsuri pentru alte programe utile chiar lui, sinstratului. Aceeaşi mentalitate a “tătucului” care ne dă tot şi ne rezolvă tot a dus la apariţia unor adevăraţi fanatici băsişti sau chiar nostalgici.
Pe canalele de comunicaţii se vântură o creaţie intitulată “NOI CEI DIN DIASPORA SCHIMBĂM REGULILE! - VREŢI VOTUL NOSTRU? ACESTEA SUNT CONDIŢIILE!”
Autenticitatea creaţiei este discutabilă având în vedere faptul că începutul este făcut în nume colectiv, iar finalul este asumat la singular, fără a se specifica dacă şi cine a mandatat persoana respectivă să reprezinte întreaga diasporă. Ca să nu mai vorbim de faptul că, punând căruţa înaintea cailor, autorul deschide larg porţile minciunii electorale. “Da, eu le voi îndeplini pe toate, plus încă două”, poate oferta fără acoperire vreun candidat. Acesta, şi nu altul este motivul pentru care procesul electoral se derulează invers: candidatul îşi prezintă oferta, iar alegătorul o alege pe aceea care îi convine.
Pentru cursivitatea discursului, să lăsăm la o parte aspectele formale şi să ne concentrăm pe textul nud (mi-am permis să adaug diacriticile pentru a nu duce textul în derizoriu).
Candidatule!
Ascultă ce vreau eu, înainte de a-mi face tu o ofertă

Avem o adresare obsesiv-imperativă la singular, persoana respectivă considerându-se un catalizator sau reprezentant al diasporei, deşi în primele rânduri suntem anunţaţi că este vorba de “noi cei din diaspora” (fără virgulă după noi).
1. Respectarea rezultatului referendumului din 2009 pentru reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300. Ca principiu general, aceasta este şi părerea noastră: ce e mult strică, iar România duce în cârcă nejustificat de mulţi parlamentari.
2. Imprescriptibilitatea infracţiunilor de furt din bani publici, comise de demnitari. Într-o republică parlamentară, aşa cum este a noastră, legiuitorul este Parlamentul, nicidecum preşedintele. Dar, în mod firesc, apare întrebarea: de ce numai din banii publici? Banii munciţi din greu de restul populaţiei nu au aceeaşi valoare? După ce le-a spart hoţul casa, el să scape prin prescripţie, iar ei să rămână pe drumuri? O schimbare legislativă de asemenea amploare nu poate fă făcută de pe o zi pe alta din cauza gravelor probleme juridice ridicate.
3. Demnitarii şi familiile lor (copii, părinţi), să îşi asume obligaţia de a folosi doar sistemul public de sănătate. În caz contrar îşi pierd calitatea de demnitar. Doar aşa s-ar putea schimba ceva în sistemul public de sănătate. Dar demnitarii noştri folosesc sistemul public de sănătate. Să ne amintim de cazul unui parlamentar UDMR care, cu câţiva ani în urmă, a reţinut la sol un elicopter SMURD care transporta un copil grav bolnav, pentru a veni şi el la Bucureşti ca să-şi trateze piciorul. Credem că cei care nu folosesc sistemul public de sănătate o fac nu din cauză că sunt demnitari, ci pentru că au bani. Şi o fac îndemnaţi de acelaşi impuls omenesc de a nu se uita la bani atunci când e vorba de sănătate.
4. Copiii/nepoţii demnitarilor vor învăţa doar în sistemul public de învăţământ de stat. În caz contrar îşi pierd calitatea de demnitar. Poate aşa se va schimba ceva în învăţământ. Dar copiii demnitarilor noştri (autorul nu specifică limitele sociale în care se încadrează grupul demnitarilor) fac şcoală în sistemul public de învăţământ. Liceul J. Monet este un exemplu cât se poate de viu, din moment ce acolo s-a petrecut chiar şi un viol. Iar sistemul privat de învăţământ se conformează regulilor emise de acelaşi Minister al Educaţiei. Problema nu stă în calitatea elevilor, ci în calitatea actului de învăţământ, incluzând aici şi profesorii.
5. Orice pedeapsă primeşte un demnitar pentru infracţiuni comise în timpul mandatului, să fie dublată. O propunere pe cât de greu de aplicat, pe atât de greu de solicitat. Ce facem cu egalitatea tuturor în faţa legilor? O persoană devenită demnitar nu mai este om? Şi când îi încetează mandatul, ce se întâmplă?
6. Averea demnitarilor care nu poate fi justificată sa fie confiscată, la fel şi a rudelor care nu o pot justifica. Da, asta este o propunere legislativă bună, cu două amendamente: a) nu numai a demnitarillor, ci a tuturor celor găsiţi vinovaţi de justiţie şi b) mai puţin a rudelor demnitarilor pentru că, e lesne de observat, ruda unui demnitar poate dobândi o avere ilicită şi fără ajutorul acestuia.
7. Parlamentarii care nu au iniţiat nicio lege pe toată perioada mandatului, să restituie 50% din sumele primite ca îndemnizaţie. Nu sunt acolo doar pentru a încasa un salariu pe care mulţi dintre noi, nu îl au. Perfect de acord, pentru că obiectul muncii lor este unul legislativ, nu unul de trândăvit. Cu un amendament: şi în cazul în care nu a avut nicio intervenţie legislativă.
8. Interzicerea totală a traseismului politic. Pleci din partid, renunţi şi la funcţia obţinută. După cum se ştie, un parlamentar îşi acupă locul ca urmare a unui proces electiv, el reprezentând alegătorii unei circumscripţii, care l-au votat de bună credinţă, pentru un anumit program. Schimbarea sau renunţarea la partidul iniţial presupune şi schimbarea sau renunţarea la platforma pentru care a fost ales, el nemaiavând o bază justificativă a prezenţei lui în Parlament.
9. Parlamentarii care prin vot s-au opus solicitării Parchetului pentru cercetarea altor demnitari, să nu mai aibă dreptul de a candida pentru funcţii publice timp de 10 ani. Deja intrăm pe alte tărâmuri, cum este cel al liberului arbitru, ca să ne limităm doar la un singur aspect. Dacă un om ajunge parlamentar înseamnă că şi-a pierdut dreptul la propria-i opţiune, trebuie să fie automat de aocord cu ce-i cer alţii? Ce faci cu cei indecişi, care se abţin? Îi condamnăm şi pe ăia?
10. Interzicerea prin lege a dreptului parlamentarilor de a se pronunţa în privinţa cercetării unui demnitar. Acelaşi lucru ca mai sus, dar spus cu alte cuvinte şi într-o contradicţie de temeni: să interzici un drept? Confuzia persistă pentru că parlamentarii nu se opun cercetării, ci recomandă sau nu ridicarea imunităţii parlamentare. Altceva era dacă cerinţa ar fi fost formulată altfel: parlamentarii să nu beneficieze de imunitate pe durata mandatului, ceea ce i-ar fi adus mai paroape de principiul egalităţii tuturor în faţa legii.
11. Redeschiderea tuturor dosarelor care s-au închis prin prescriere, ale foştilor şi actualilor demnitari. Convingerea noastră este că o lege cu carecter retroactiv ar încălca nu numai pricipiile de drept, dar ar stârni revolta chiar a autorului acestor cerinţe.
12. Cheltuielile parlamentului să fie reduse cu 50% faţă de nivelul actual. Un stat sărac nu poate suporta costurile unui parlament bogat. Reducerea cheltuielilor parmanentare ar fi un lucru salutar, numai că nu depinde de preşedinte, indiferent cine va fi el, atât timp cât va respecta actuala Constituţie. Iar România nu este o ţară săracă. Cine nu crede, să încerce să traverseze strada la orele de vârf sau să dea un tur şi să admire vilele din Băneasa, Slobozia sau Feleac, să verifice procentul de ocupare în staţiuni sau numărul turiştilor plecaţi să viziteze alte ţări sau să verifice numărul supermarket-urilor care se deschid fără ostoire.
13. Produsele/serviciile din instituţiile de stat să fie în proporţie de 70% produse în România. O cerinţă nu numai absurdă, dar cât se poate de periculoasă. S-ar încălca principiile pieţei libere (pentru care, suntem siguri că autorul articolului luptă cu consecvenţă) şi ar duce la prăbuşirea economiei româneşti prin scăderea calităţii produselor/serviciilor (care şi aşa nu strălucesc) datorită lipsei concurenţei.
14. Reintroducerea pedepsei cu moartea pentru infracţiuni deosebit de grave. Se pare că autorul articolului este o persoană deosebit de tânără din moment ce nu ştie că, în decembrie 1989, una dintre primele cerinţe (dacă nu chiar prima) exprimată de masele de revoluţionari a fost tocmai abolirea acestei pedepse.
15. Inăsprirea pedepselor din codul rutier. Despre cât de aspre să fie, să-i întrebăm pe cei care şi-au pierdut copiii sau părinţii în accidente rutiere. Pedepse aspre sunt şi acum. Problema noastră este interpretarea şi aplicarea lor. Spre exemplu, ce îi determină pe judecători să dea pedepse cu suspendare în cazul ucigaşilor pe roţi?
16. Puşcăriaşii să muncească pt. Cazare, mâncare, îngrijire medicală. Ei ne fură, ne tâlhăresc, ne violează copiii sau părinţii şi noi îi ţinem pe banii noştri! În puşcărie, munca să fie obligatorie, mai puţin cauzele medicale certe. E curios că toate organizaţiile şi asociaţiile vorbesc despre şi susţin drepturile omului în cazul puşcăriaşilor, dar nimeni nu suflă o vorbă despre drepturile omului în cazurile victimelor. Care puşcăriaşi îşi ispăşesc vina în condiţii de sanatoriu. Veţi rămâne fără grai dacă veţi auzi de ce asistenţă medicală beneficiază un puşcăriaş pe banii contribuabililor, în numele respectivelor drepturi.
17. Castrarea pedofililor şi a violatorilor. Presupunem că autorul solicitărilor s-a referit la această acţiune ca la o propunere legislativă şi nu ca la o acţiune care ar trebui întreprinsă de viitorul preşedinte.
18. Pentru traficanţii de droguri, închisoare pe viaţă. Cu un amendament: producătorii şi traficanţii.
19. Mărirea alocaţiei pentru copii la cel puţin 150 lei. O nouă cerinţă care nu este de competenţa unui preşedinte în România, ca să nu vorbim de ciudăţenia sumei: de ce 150 şi nu 173?
20. Părinţii care nu-şi trimit copiii la şcoală, să fie decăzuţi din drepturi. Şi ce faci în cazul părinţilor care îşi trimit copiii la şcoală, dar pramatiile chiulesc? Oricum, învăţământul de 10 clase este obligatoriu. Mai obligatoriu decât obligatoriu nu se poate.
21. Interzicerea exploatării zăcămintelor de orice fel, prin metode care duc la distrugerea pe termen lung a mediului înconjurător. Toate exploatările, idiferent de natura sau amploarea lor duc la distrugerea în timp a mediului. România să fie prima ţară din lume care nu mai consumă benzină, gaze sau cărbune? O ţară fără automobile, termocentrale sau încălzire e o dorinţă greu de acceptat de populaţia care nu se află în diaspora şi care se luptă cu problemele zilnice.
22. Reîmpădurirea terenurilor defrişate, costurile urmând să fie suportate sau imputate tuturor celor care le-au defrişat sau trebuiau să apere pădurile, nu să le distrugă! Bănuim că este vorba de defrişări ilegale, pentru că altfel, pe lângă benzină, cărbune şi gaz, riscăm să rămânem şi fără mobilier.
23. Interzicerea vânzării pământului agricol românesc către străini. Copiii şi nepoţii noştri, vor trebui să-şi crească copiii. Noi dacă avem astăzi pământ românesc, avem datorită străbunilor noştri care nu l-au vândut, ci s-au jertfit să-l păstreze. Suntem de părere că a fost una din marile erori postrevoluţionare, dar nu preşedintele este cel care poate înterzice sau permite asemenea acţiuni.
24. În procesele câştigate la CEDO, daunele să fie plătite de către judecătorii care au dat sentinţele. Nu trebuie să plătim noi pentru că şi-au băgat ei bani în buzunare. O cerinţă pe muchie de cuţit pentru că judecătorii pot emite sentinţe eronate şi din greşeală, nu numai datorită faptului că sunt corupţi. Cine este arbitrul absolut care poate stabili dacă a fost vorba de o eroare sau de corupţie?
25. Executarea silită a datornicilor Bancorex, pentru recuperarea sumelor nerestituite. Datornicii Bancorex nu au intrat pe uşa băncii, au deschis uşa seifului şi au luat câţi bani au vrut. Ei au doar vina că au cerut. Sumele au fost aprobate şi eliberate de personalul de conducere din bancă, şi nu se ştie niciunul care să fi fost identificat şi sancţionat.
26. Tranzacţiile în cash între persoane fizice, să nu fie limitate de sumă. În actul de vânzare-cumpărare sunt părţi: notarul, vânzătorul, cumpărătorul. De ce trebuie să primească banca un comision? Notarul nu e parte într-un act de vânzare – cumpărare, banca nu are niciun amestec şi nici nu există vreo limitare de sumă. Exemplu este chiar domnul Băsescu, care a făcut o achiziţie de vreo 600.000 euro ducând banii în sacoşă.
27. Înlocuirea prin lege a denumirii de rrom, cu denumirea de ţigan. Fiecare etnie are dreptul să îşi spună cum vrea ea şi este împotriva oricăror principii umanitare să faci o asemenea impunere şovină. Atunci şi maghiarii să fie obligaţi să-şi spună unguri, iar ruşii să-şi spună slavi??
28. Deschiderea unui proces împotriva tuturor guvernantţlor, a celor care se fac vinovaţi de distrugerea industriei. Împotriva TUTUROR guvernanţilor? Nu a fost nici măcar unul bun? O solicitare aiuritoare care confundă puterile în stat, guvernanţii nefăcând altceva decât să aplice legile elaborate de legiuitor. Corolarul ar fi şi un prces împotriva tuturor parlamentarilor? Pe banii cui şi pe baza căror principii juridice?
29. Depolitizarea autorităţilor de reglementare şi control (fisc, media, protecţia consumatorului etc). Depolitizarea e bună, dar revine nostalgia tătucului atoatefăcător. Cum este posibil ca, într-o democraţie, într-o ţară în care e garantată libertatea exprimării, un preşedinte să intervină în structura media? Ce să facă, să schimbe patronii de ziar sau de posturi de televiziune? Să le impună ce ştiri să publice? Există un singur om în ţara asta care ar accepta aşa ceva?
30. Desecretizarea tuturor contractelor civile făcute cu statul român. Contractele de achiziţie din bani publici să fie transparente şi să nu fie acceptată nicio formă de secretizare. Altă absurditate cu iz sindical, pentru că autorul uită că, într-un contract încheiat cu statul, intră, pe lângă stat, unul sau mai mulţi parteneri. Care pot sau nu pot fi de acord cu desecretizarea. Cine plăteşte procesele la Curtea de Arbitraj Internaţional şi daunele care vor fi impuse?
31. „Catedrala Neamului” să devină în totalitate şcoală pentru copiii defavorizaţi, cămin pt. Bătrânii fără ajutor şi spital social – administrarea şi costurile să fie în sarcina Bisericii Romane (B.O.R). De ce doar în sarcina BOR? De ce nu şi în sarcina altor culte? Copiii defavorizaţi sau bătrânii sunt toţi ortodocşi prin definiţie?
32. Anularea subvenţiilor de la buget către cultele religioase. Momentan, numărul credincioşilor este mai mare decât cel al ateilor, majoritatea oamenilor consideră că mai au nevoie de credinţă, iar aceste subvenţii sunt un răspuns implicit al respectului faţă de ei.
Voi vota cu cel care ştie să răspundă aşteptărilor mele. Dacă cineva consideră că ceea ce am scris mai sus, contravine Constituţiei, legislaţiei (multe legi fiind făcute special pentru a servi intereselor clientelei politice), normelor europene, precizez că asta va trebui să facă cel care îmi cere votul şi care astfel se obligă: să iniţieze legi, să le corecteze pe cele greşite, să găsească soluţii, aşa încât lucrurile să funcţioneze în favoarea cetăţeanului.
Distribuie dacă eşti de acord... dacă nu, poate faci parte din "sistem".

Articolul se încheie în aceeaşi manieră personal-imperativă, deşi la început s-a afirmat ca fiind dorinţa unei întregi diaspore. Chiar dacă unele cerinţe sunt legitime sau necesare, ele nu sunt decât cerinţe cu aspect sindical, un preşedinte român neavând nici de departe asemenea atribuţii. Ele pot fi foarte bine incluse în platforma unui partid politic, dar nu ale unui preşedinte având o funcţie reprezentativă într-o republică parlamentară. Nostalgia după un preşedinte jucător, un preşedinte care conduce el ţara şi impune legile după propria voinţă, eludând legi, constituţie, parlament sau guvern este cât se poate de evidentă, chiar pentru trăitorul unei republici prezidenţiale (pentru că, mai mult de atât nu se poate, decât în cazul unei monarhii absolutiste). Cerinţe greu de acceptat chiar pentru un preşedinte al Statelor Unite, care sunt cât se poate de prezidenţiale, dar cu uşoare şanse de acceptare în cazul alegerii unui monarh absolut într-o republică bananieră.
Nu ştim la ce sistem face referire autorul articolului, dar considerăm că, prin prisma actualei Constituţii, tot ce ne dorim este un preşedinte care să o respecte. Iar autorul articolului ne dovedeşte că diaspora în care trăieşte este una cât se poate de dictatorială.
Să auzim de bine!

joi, 9 octombrie 2014

Legi avem. Sunt ele idioate?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Motto: o soţietate fără prinţipuri, care va’zică nu egzistă!
Despre necesitatea şi utilitatea legilor nu cred că mai este cazul să discutăm. Dacă până în ‘89 aveam – nu aveam legi, aderarea la grupul NATO şi intrarea în Uniunea Europeană au impus creşterea numărului lor.
În mod automat, existenţa unui grup format din mai mult de o persoană impune apariţia unor reglementări legale. În măsura creşterii numărului membrilor grupului, creşte şi numărul reglementărilor legale, având drept corolar şi creşterea în paralel a numărului de nemulţumiri.
Nu a existat nicio orânduire sau formă statală care, prin sistemul său legislativ, să-şi mulţumească toţi membrii. Din purul şi simplul motiv că nu există două persoane identice. Dar, indiferent de numărul mulţumiţilor sau nemulţumiţilor, o lege trebuie să fie dreaptă. Cu atât mai mult în cazul unor reglementări legale care impun pedepse sau revendicări. Vi s-ar părea dreaptă o lege care pedepseşte un hoţ de buzunare cu închisoare pe viaţă? Cu siguranţă că nu. Dar una care pedepseşte un violator înrăit sau pedofil cu două zile de puşcărie fără executare, vi s-ar părea dreaptă? Cu siguranţă că nici asta. Dar o lege care are doreşte corectarea unei nedreptăţi fără a specifica nicio pedeapsă sau pedepsind alte persoane decât cele vinovate, cum vi s-ar părea?
Cum, vor zice cei mai curioşi dintre voi, există o asemenea lege? La noi în ţară? Nu se poate! Ba uite că se poate.
Un număr de funcţionari, aparţinători ai unuia sau două ministere, au greşit nişte calcule. Ca urmare a greşelii lor, un număr de pensionari au primit pensii mai mari decât cele cuvenite. Până aici lucrurile par clare şi, dincolo de orice prevedere legală, doar pe baza bunului-simţ, cei care au primit bani necuveniţi e firesc să îi returneze. Vi se pare corect? Sigur că da. Iată că legiuitorul, într-un gest de bunăvoinţă, decide să amnistieze pensionarii vizaţi şi emite o lege în acest sens. Vi se pare corect? Sigur că da, atât timp cât această problemă este reglementată printr-un act legislativ. În fond, oamenii nu au avut nicio vină că li s-au virat sume mai mari decât cele cuvenite. Nu ei au făcut calculele şi nici viramentele.
Dar iată că legiuitorul român se opreşte aici, la amnistierea sumelor de returnat. Asta vi se mai pare corect? Ca să ne fie imaginea mai clară, haideţi să recapitulăm. Nişte funcţionari greşesc calcularea unor pensii, pensionarii primesc pensi mai mari, leguitorul decide să amnistieze restituirea surplusului, dar nu pe seama funcţionarilor vinovaţi, ci pe seama populaţiei.
Ca vinovaţii acestor calcule greşite să nu păţească nimic, iar recuperarea să se facă pe seama unor nevinovaţi, asta vi se mai pare corect?
Să auzim de bine!

joi, 2 octombrie 2014

Parapetul salvator

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Un monstru, o bestie, o fiară cu chip de om, nu a găsit alt mijloc să se sinucidă decât lund cu el şi alte cinci vieţi. Cinci oameni, dintre care doi copii, au trebuit să moară nevinovaţi pentru că aşa a vrut creierul lui monstruos.
Putea să se arunce într-o râpă, putea să îngită o găleată de Verde de Paris, putea să se spânzure, să-şi taie venele, putea să se sinucidă în mii de moduri, fără ca vieţile altora să fie afectate de egoismul lui hidos. Pentru că, orice ar zice sau ar încerca să-l justifice neamurile lui, cine merge pe o şosea cu 180 km/oră cu luminile stinse, după ce a postat un mesaj de adio tuturor, acela merge la sinucidere, nu la o plimbare prin parc.
Bunînţeles, mass media şi-a făcut simţită prezenţa imediat, ipotezele şi scenariile nu au întârziat să apară, iar protestatarii de meserie au găsit un bun prilej de manifestare, în bunul spirit românesc de eludare a esenţei problemei: totul putea fi evitat dacă guvernul monta parapeţi despărţitori, zic protestatarii. Zău? Chiar aşa?
Şi pe ce drumuri ar trebui montaţi aceşti parapeţi, având în vedere că în România există mai multe drumuri şi şosele, aşa, bune, rele, cum sunt ele? Doar pe DN1? De ce doar aici? Dacă nemernicul se ducea pe drumul Bucureşti – Urziceni? Sau pe Gherla – Dej? Sau pe drumul Bacău – Vaslui? Ce, vasluienii nu au şi ei dreptul la protecţie? De ce să nu punem şi acolo? Dar de ce nu pe toate şosele şi drumurile din ţară? Şi cam de pe unde să înceapă punerea lor? De la ieşirea din Bucureşti? Şi dacă vine un nemernic care vrea să se sinucidă pe porţiunea dintre Casa Presei Libere şi Fântâna Mioriţa? Nu punem şi acolo? Atunci, de ce să nu începem de la Kilometrul Zero, din Piaţa Sfântul Gheorghe?
Dar parcă un nenorocit se poate sinucide doar intrând pe sensul opus? Nu ar fi bine să punem şi între benzi? De cum pleacă din faţa casei, intră omul pe o bandă pe care nu o mai poate părăsi până ajunge la destinaţie, fără posibilitate de ieşire, întoarcere sau depăşire. Ai intrat pe bandă? Ăla eşti!
Păi, nu, o dau la întors protestatarii, într-un moment de aparentă luciditate. E vorba de evitarea accidentelor, zic ei. Pe lângă faptul că acesta nu a fost un accident, ce altceva poţi să mai spui altceva decât să recitească rândurile de mai sus. La care putem face câteva adăugiri substanţiale în care se poate vorbi despre lipsa educaţiei la mulţi, foarte mulţi dintre şoferii români, despre îngustimea gândirii lor atunci când se află la volan, neînţelegând că sunt participanţi la trafic, şi nu persoane singulare. În care putem vorbi despre comportamentul violent şi lipsa de bun simţ sau despre neam-prostia în creştere exponenţială. Şi multe alte lucruri generatoare de accidente pe care nu le poate înlătura niciun parapet despărţitor.
Să auzim de bine!

vineri, 19 septembrie 2014

Thasos în doi (12)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Şi azi e plecarea. Înghiţim ultimul mic dejun cu entuziasmul condamnaţilor la scaunul electric aflaţi şi ei la ultimul lor mic dejun... Terminăm împachetatul în cameră, ducem catrafusele la maşină (prilej de a observa că portbagajul, în mod ciudat, e mai plin decât la venire) şi ne luăm rămas bun de la recepţioneră, fără a-i spune nimic despre intenţiile noastre. Şi pornim.
În anii trecuţi făceam plinul pe insulă şi, apoi, mergeam cât ţinea drumul imediat ce coboram de pe ferry. Anul acesta m-am şmecherit: voi face plinul pe continent. Ajungem la casa de bilete şi intrăm într-un ferry care se va umple doar pe jumătate până la final. Nava pleacă la orele 09.35 şi vă rog să reţineţi ora. Pe timpul traversării nu am reuşit să mai fim atât de duri, aşa că am stat pe punte şi ne-am lungit gâturile spre insulă şi spre „hotelul nostru”. Imediat ce am ajuns pe cheul de la Keramoti am tras pe dreapta şi soţia s-a dus să mai cumpere câteva cadouri (deh, famelie mare, renumeraţie, după buget, mică...), ceea ce a mai amânat plecarea noastră cu încă cel puţin un sfert de oră. Vă rog să reţineţi şi acest interval de timp. De aici am intrat în prima benzinărie şi bine am făcut pentru că, urmărind apoi preţurile pe parcurs, s-a dovedit cea mai ieftină. Aici am mai pierdut încă vreo zece minute, pentru că am dorit un rezervor plin gât.
În sfârşit, ne urnim şi nu mai oprim până la intersecţia cu autostrada, fac dreapta şi luăm drumul spre Komotini, apoi spre Makaza. La ieşirea din Komotini am mai oprit o dată şi am completat plinul la rezervor, deşi computadorul maşinii îmi arăta că avusesem un consum de 6,4 litri la sută la viteza de 130 km/oră fără climatronic, cum mersesem pe autostradă, ceea ce îmi dădea o mare autonomie în continuare. Aşa că, vă rog să mai adăugaţi alte zece minute la cele pierdute până acum.
Şi iată-ne în vama Makaza unde vameşul ne ia paşapoartele şi ne spune câteva cuvinte într-o limbă pe care nu reuşesc să o identific. Văzând nedumerirea noastră, omul îşi cheamă un coleg şi acesta ne spune şi ne arată: parcare! Ne îndreptăm spre locul indicat, oprim şi aşteptăm derularea evenimentelor. Vameşul vine, ne face semn să deschidem portbagajul şi, apoi, genţile frigorifice (una mai mare, cu motor şi una mai mică, de plajă). Se uită prin ele şi încerc să-i explic, mai mult prin semne că, ceea ce vede în interior, sunt bateriile pentru păstrat berea Mithos rece pe plajă. Îi mai cere soţiei să deschidă două sacoşe şi ne face semn că e în regulă şi putem pleca. E prima experienţă de acest gen pe care o trăim şi plecăm mirându-ne că încă nu ne cunosc toţi vameşii după câte drumuri am făcut în Grecia... şi mai adăugaţi cincisprezece minute la socoteală.
Telefonul ne trezeşte la realitatea drumului cu piesa Don Luigi (piesă a trupei BZN despre un naş mafiot, cu care prietenul meu seamănă la prestanţă şi autoritate). Este chiar el, prietenul meu, naşu’ cum l-am botezat noi, în toată măreţia lui corleoneză, care ne întreabă dacă am plecat, ne anunţă că ei au mers pe ploaie şi ne informează că membrii clanului îi sunt bine-sănătoşi. Nu, nu e nicio ploaie, cerul e superb şi drumul minunat.
Drumul ales a fost unul prin care am evitat cu obstinaţie de câte ori s-a putut traversarea oraşelor şi am folosit liniile de centură, chiar dacă asta a însemnat câţiva kilometri în plus: Makaza, Kardzali, Stara Zagora, apoi la dreapta spre Gurkovo (nu confundaţi cu Gabrovo, că daţi de belea) şi din nou spre nord prin Veliko Târnovo, Byala şi Ruse.
O singură oprire ne-a întrerupt cursivitatea drumului, atunci când am fost interesaţi de decoraţiunile interioare ale grupurilor sanitare de la o benzinărie... Aşa că, mai adăugaţi zece minute la cele calculate deja.
Abia trecuţi de jumătatea drumului, soţia îmi atrage atenţia asupra unui putenic miros de azbest:
- E de la noi? se arată ea îngrijorată.
- Nu, în niciun caz. Cred că e de la camioanele încărcate care frânează pe pantele astea.
Şi adevăr grăit-am. În curând ajungem din urmă un camion cu număr de Moldova din ale cărui roţi din stânga-spate iese deja un fum gros. Clacsonez, fac semne insistente cu faza mare, dar fără folos, nimic nu-l poate opri pe răzeşul lui Ştefan atunci când acesta s-a pornit la drum. Încerc o abordare prin dreapta cu speranţa că voi putea striga ceva la el dar, deşi mă vede că trag pe dreapta şi zbier la el, nu dă semne că ar vrea acelaşi lucru. Pornesc iarăşi, îl depăşesc prin stânga, soţia strigă şi ea ieşită pe geam, dar fără folos. Până când, ajuns în faţa lui, vede semnele făcute de soţie, ieşită pe jumătate pe geamul din dreapta şi, în sfârşit, opreşte. Prin oglindă, soţia îl vede cum coboară şi se duce spre roţile fumigene.
Mulţumim lui Dumnezeu că am putut face o faptă bună şi ne continuăm drumul. Ca să ajungem la casieria unde se plăteşte taxa de pod din vama Ruse fix la ora 17.35. Acum, sunteţi destul de mari ca să faceţi singuri socoteala cât a fost timpul efectiv de mers pentru aproximativ 530 kilometri. Dacă nu puteţi, vă spun eu: şapte ore şi cincisprezece minute, din care, dacă scădem traversarea cu ferry, care durează aproximativ 35 de minute, ne mai rămân şase ore şi treizeci şi cinci de minute. Ceea ce, iertată-mi fie lipsa de modestie, zic că e un timp bun, chiar foarte bun, mult sub cel calculat de Google şi mă face să mă întreb dacă nu am putea da câte o fugă la sfârşit de săptămână... Nu vă spun ce viteză medie mi-a indicat computadorul maşinii pentru îmi este frică să nu fiu arestat.
Care e avatajul obţinerii unui timp aşa de scurt? Păi, vă spun imediat. Ai timp să descarci lucrurile din portbagaj şi să mergi al Billa la cumpărături pentru că abia ai venit din concediu şi frigiderul e gol...
Aici se termină odiseea noastră în colţul de rai numit Thasos. Nu îmi imaginez în acest moment vreun motiv plauzibil care ne-ar readuce curând pe insulă, dar vă pot asigura că, şi dacă vom reveni peste zece ani, locurile ne vor fi la fel de cunoscute, de dragi şi de familiare. Thasos nu este o insulă pe care să o uiţi sau să o bagi la bagajul de cunoştinţe comune, este o insulă cu personalitate, cu un trecut viguros şi plină de viaţă. Pentru cei care vor să cunoască Grecia aşa cum este, în formele ei pure, Thasos este primul pas, este abecedarul iubitorilor de Grecia. Thasos nu este o insulă cosmopolită, dar oraşele ei sunt atât de curate şi prietenoase. Peisajele thasiene nu sunt apocaliptice, dar îţi impun respect. Ne-am făcut noi prieteni, pe care sperăm să îi revedem la Bucureşti, ne-am îmbogăţit sufletele şi cunoştinţele cu lucruri frumoase şi suntem convinşi că, şi dacă vom merge a cincia oară, tot vom avea ceva nou de văzut. Thasos este o insulă armoniosă, o insulă a cărei frumuseţe nu se rezumă doar la plaje, o insulă pe care trebuie să o respecţi şi pe care nu o poţi trata îmbătându-te prin taverenele ei pentru ca, apoi, să spui că ai fost în concediu în Grecia...
Bucuria acestor două concedii din acest an în Thasos este amplificată şi îşi capătă un bun temei prin dragostea pe care le-am insuflat-o celor care ne-au însoţit (pe naşu’ nu-l pun la socoteală pentru că el era “virusat” cu mult înaintea noastră) pentru frumuseţile Greciei. De unde ştiu asta? Nu, nu din vorbele lor că le-a plăcut, că a fost frumos, că mai vor o dată şi etc, ci din faptul că, abia veniţi, s-au aşezat în faţa monitoarelor şi îşi fac deja traseul pentru viitoarele lor concedii din care Grecia nu mai poate lipsi. Iar cei care nu au fost cu noi, dau deja semne evidente că ar dori în vara viitoare...
Am stat trei săptămâni în acest an în Thasos, adică în Grecia. Anul viitor sperăm să stăm patru. Unde? Soţia înclină spre o revedere a Lefkadei cea frumoasă sau spre Kefalonia. Eu, spre Corfu cel rămas nevizitat în totalitate sau spre Nea Peramos. Asta înseamnă că s-ar putea să ajungem în Creta... sau în Rodos... Sănătoşi să fim...
Să auzim de bine!

miercuri, 17 septembrie 2014

Thasos în doi (11)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi e ultima zi de plajă aici, în Thasos. Şi va fi ultima pentru o lungă perioadă de timp, pentru că, deja am colindat aceste meleaguri de patru ori. Nu ne este în fire o asemenea statornicie, Grecia mai are multe de arătat, iar noi abia aşteptăm să le vedem. Cine ştie când vom mai reveni pe aceste meleaguri...
Alegem să mergem la plaja Pachis nu pentru că este mai apropiată decât Golden Beach, ci pentru că aici se prepară cel mai bun mojito din partea asta a Europei, iar eu nu vreau să-l ratez tocmai astăzi. Îmi voi îneca amarul în mojito, îi spun soţiei, care mă aprobă tristă. Sau în Mithos? supralicitez eu perfid...
Se pare că bunul Dumnezeu a vrut să ne despărţim de această plajă cu ochii în lacrimi, nu din cauză de mojito băut în exces (şi nici din cauză de Mithos pentru că, până la urmă, mi l-am înecat în ambele...), ci din cauza de fumat în exces. Suntem înconjuraţi de câteva familii de ţigani greci, care fumează ţigară de la ţigară, în special femeile. Prin norii de fum putem observa totuşi că, până şi ţiganii grecilor sunt diferiţi de ai noştri, cel puţin prin comportamentul mult, mult mai civilizat. Nu avem ce spune nici ce face pentru că toate şezlongurile sunt ocupate, aşa că aşteptăm plecarea sau mutarea lor cu cea mai mare nerăbdare.
Pe la orele două, oamenii pleacă şi putem să inhalăm din nou aerosolii locali cu toată forţa. Plecăm de la plajă fără a arunca o privire în urmă, lucru neobişnuit pentru noi dar, cum am spus, cine ştie când vom mai reveni pentru că mai avem atâtea de văzut în Grecia. Ajunşi la hotel facem plata cuvenită zilelor petrecute, ne schimbăm şi luăm cap compas Doukasul, unde avem de gând să ne bucurăm de o cină de adio. Pentru mine, ea s-a materializat într-un platou cu fructe de mare, devorate pe îndelete cu ajutorul unei balercuţe de vin alb Retsina. Iată cum, şi orgiile bahice au un final...
Terminăm masa şi plecăm şi de aici fără a ne lua la revedere. Gest nepoliticos, dar simţim că altfel nu putem. Urmează o raită prin centru pentru a cumpăra ultimele cadouri pentru cei de acasă. Prilej de a vedea într-un magazin o curea din piele pentru pantaloni (ulterior, s-a dovedit că este chiar din piele), care mă atrage. Este un magazin pe care îl mai vizitasem, dar fără a cumpăra ceva. Se pare că patronul, om cu comerţul în vene, ne reţinuse figurile, pentru că acum mă supune unui test. Ajungem la casă, scoatem banii şi îi dăm cureaua ca s-o împacheteze. În timp ce o împacheta, mă întreabă în greceşte, nu în englezeşte, deşi ne auzise vorbind româneşte până mai adineaori:
- Aţi măsurat-o? Se potriveşte?
- Da, răspund eu scurt, oarecum derutat de abordarea elină a problemei.
Soţia mă întreabă ce mi-a spus şi eu îi traduc (hehe, până acum nu i-am dat prilejul să-mi spună băiete, cuvântul ăsta nu l-ai ştiut...) arătându-i circumferinţa taliei:
- M-a întrebat dacă se potriveşte.
Moment în care omul izbucneşte în râs, îmi înmânează pachetul şi îmi spune înclinându-se adânc:
- Vă mulţumesc mult de tot şi vă salut cu tot respectul!
Plecăm amuzaţi de întâmplare, dar şi nedumeriţi de testul la care fusesem supus spre o nouă porţie copioasă de clătite. La final, părăsim şi acest loc al pierzaniei culinare în acelaşi mod, adică fără a ne lua rămas bun. Faptul că ştim că nu vom revedea curând aceste locuri şi aceşti oameni, ne doare destul de mult ca să nu mai răsucim cuţitul în rană cu vorbe de rămas bun.
Vremea este superbă, noaptea s-a aşternut bine peste insulă şi noi ne aşezăm pe banca devenită în ultimul timp „banca noastră”. Urmărim cu mare interes acostarea ultimei curse de ferry nu pentru că nu am mai văzut vreun ferry boat, ci pentru că nu am mai văzut un căpitan să acosteze cu ditamai măgăoaia cu o asemenea precizie. Pe cheu este făcut un marcaj alb dreptunghiular al cărui rost nu-l pricepusem până acum când, vedem cum monstrul acostează, enorma trapă începe să coboare şi, culmea, se aşează fix între laturile marcajului. Dar ştiţi ce e aia fix? Fix! Din prima. După care maşinile pot coborî liniştite, iar noi, ca doi şoferi ce suntem, comentăm dacă am putea parca aşa măcar o bicicletă.
În depărtare se văd luminile Kavalei cea frumoasă, şi ne amintim de locurile văzute cu ocazia ultimei vizite, printre care şi de biserica Sf. Nicolae, prilej de unele meditaţii asupra sufletului. Biserica a fost clădită pe ruinele unei biserici antice, clădită şi ea, la rândul ei pe ruinele unei bisericuţe construite pe locul unde apostolul Pavel a pus piciorul pentru prima dată când a debarcat pe continent. În timpul ocupaţiei otomane, care în Grecia s-a manifestat cât se poate de distructiv şi violent, biserica a fost transformată în moschee la ordinul lui Ibrahim Paşa. Acest Ibrahim Paşa a avut funcţia de mare vizir (un fel de prim ministru al zilelor noastre), el fiind originar din Parga, o localitate de pe coasta de vest a Greciei, deci un grec cât se poate de grec. Luat cu forţa de turci pe când era copil, a fost musulmanizat şi a ajuns să ocupe cea mai înaltă funcţie, după cea a sultanului Suleyman. Ei bine, acest grec ajuns paşă turc, nu a găsit altceva mai bun de făcut decât, dintre toate bisericile existente pe teritoriile ocupate de turci, să musulmanizeze această biserică, biserică grecească veche, antică, biserică a poporului din care făcea parte, oricât de mare paşă va fi fost, biserică a credinţei părinţilor şi străbunilor lui. Ce adâncimi, ce neguri poate ascunde un om în suflet...
Pe drumul spre hotel ne oprim la un mic magazin, ca să cumpărăm sucurile trebuitoare supravieţuirii pe drumul de mâine. Cât timp soţia colindă magazinul, eu stau afară lângă o vitrină. Iar ce văd în vitrină mă umple de groază. De groază că noi, românii, suntem atât de lipsiţi de coloană vertebrală, atât de umili şi slugarnici, încât ne renegăm până şi limba în faţa străinilor. Motivul constatării mele este unul cât se poate de banal, dar mult, mult mai semnificativ. În vitrină sunt câteva sticle de bere Heineken cu un sortiment numit Verde. Ei bine, acest nume, Verde, nu este scris în nemţeşte, nici în englezeşte, ci în greceşte, nu scris cu caractere greceşti, ci tradus, Πρασινη. Grecia este o ţară cu o suprafaţă jumătate cât a noastră, cu o populaţie tot cât jumătate, dar cu o coloană vertebrală de două ori mai puternică. Cunoaşteţi un singur produs străin vândut în România sub un nume tradus în româneşte? Jalnici putem să mai fim în indiferenţa şi slugărnicia noastră...
Ne continuăm drumul spre hotel şi mă bucur de privilegiul de a fi pasager butonând în voie radioul maşinii. Şi iată, am parte de un regal muzical. Un post local, Cosmo Radio, care emite pe 104,7 FM şi care îmi oferise cu câteva seri în urmă un regal de muzică spaniolă, tocmai transmite în această seară muzică ţigănească. Am fost întotdeauna iubitor de muzică, indiferent de gen, cu o singură condiţie: să fie bună. Că e ţigănească sau simfonică nu mă interesează, bună să fie. Iar ce ascult acum este muzică bună. Două piese ţigăneşti splendide, ai căror interpreţi reuşesc să îi identific cu ajutorul unei aplicaţii de pe telefon, îmi bucură auzul pe drumul spre hotel (ulterior, ajuns acasă, am făcut rost de ele). Iar serata muzicală se pare că se prelungeşte cu una de adio pentru că, mulţumită staţiilor de amplificare, concertul marelui solist Vasilis Karras, susţinut pe plaja La Scala, se aude până la noi. Este unul dintre soliştii noştri preferaţi, aşa că muzica ascultată “peste mări” vine să mai îndulcească până la ore târzii amărăciunea despărţirii.
Cât mai pregătim din bagaje, pornim televizorul cel inexistent până acum. Prilej de a viziona un film pe un canal grecesc. Este acelaşi canal pe care am vizionat filme şi în Lefkas. Ce are aşa deosebit un canal de televiziune în Grecia? se vor mira cei mai curioşi dintre voi. Păi, nu mare lucru, afară de faptul că iarăşi avem ocazia să vedem un film pe care nu l-am văzut în ţară şi pe care nici nu cred că-l vom vedea curând, televiziunile noastre fiind ocupate cu difuzarea filmelor Rambo, Total Recall sau Arma Mortală, până când nu va exista român care să nu le fi învăţat pe de rost.
Să auzim de bine!

luni, 15 septembrie 2014

Thasos în doi (10)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mâncăm micul dejun oarecum plouaţi. Şi la propriu şi la figurat. Naşu’ a plecat azi dimineată, tocmai când ne obişnuisem. Blestemăm săritul în piscină cu telefonul în buzunar care ne-a făcut să pierdem trei zile de petrecere împreună şi ne facem planurile pentru azi. Pentru că sunt nori şi trage a ploaie (erh, barometrul meu funcţionează şi aici, departe de casă) decidem să vizităm Melies şi, eventual, să vizităm fabrica de ulei de măsline.
Luăm drumul spre Skala Marion şi, pe breteaua cunoscută acum, ieşim pe sub şosea spre Melies. Drumul e superb şi, vă rog să mă credeţi, merită parcurs doar pentru peisaj. Încă odată ne minunăm de efectul datorat lipsei formelor de relief intermediare şi trecerea bruscă de la nivelul mării la cel al muntelui. Deşi nu sunt înalte (la noi sunt echivalentul dealurilor), această trecere bruscă îţi creează imagine unor piscuri înfricoşătoare prin înălţimea şi abruptul lor.
Peisajul este pigmentat de turme de capre, care de care mai simpatice, pe care le fotografiez de zor. Şi ajungem în Melies. O localitate pe cât de mică, pe atât de frumoasă, iar străzile tradiţionale înguste şi înclinate îşi au locul lor aparte. Cât timp ne învârtim pentru a ne stabili o direcţie, avem ocazia să vedem o lecţie de şoferie oferită de un grec care îşi întoarce maşina cu patru persoane în ea pe o stradă înclinată la 30 de grade, îngustă de nu puteau trece două maşini în acelaşi timp.
Primul obiectiv este chiar localitatea. Casele sunt clădite pe pantele muntelui, sprijinite unele de altele, pornind unele din altele, formând un fel de fagure uman. Margând pe aceste străduţe ajungem la biserică. Deşi renovată, păstrează prinse în noile ziduri elemente ale vechii construcţii. Facem poze şi ne întoarcem conduşi de săgeţi indicatoare spre “vechea piaţă”. Piaţă care, de fapt, este un spaţiu de vreo două sute de metri pătraţi în care se deschid trei taverne şi gospodăria unui localnic mai înstărit. În buna tradiţie grecească, nu sunt împrejmuiri, aşa că suntem la un pas de a lua loc la masa gospodarului (care tocmai pusese de un grătar cu familia...) în locul mesei uneia dintre taverne. Lăm loc şi instantaneu ne este adusă obişnuita sticlă cu apă rece şi pahare. Comandăm câte un suc şi o cafea grecească şi schimbăm câteva cuvinte cu o jună şi veselă chelneriţă, care ne spune că am putea vizita lacul aflat la doar doi sau trei kilometri depărtare pe un drum accesibil şi că fabrica de ulei e închisă până în noiembrie. Admirăm liniştea localnicilor risipiţi pe la mese şi încercăm să ne integrăm în ea. Localnicii vin, iau loc la mese, comandă un mizilic şi, dacă tot stau la taclale, patronul îi mai pune la mici treburi gospodăreşti, cum ar fi ştersul tacâmurilor. Se cunosc, sunt vecini, aici s-au născut, aici trăiesc şi aici vor muri, unici în trăsături, dar identici în comportamente, formând o comunitate de care, chiar dacă nu se mândresc, nici nu se vor despărţi. Crescut într-o comună întinsă pe vreo trei kilometri în lungul şoselei, cu case bine ascunse după garduri, îmi este dificil să intuiesc în totalitate mentalitatea unor oameni care stau cu uşile deschise tot timpul, cu case crescute una din alta şi cu pieţe de zece metri pătraţi din care se deschid intrările a trei gospodării.
Sentimentul de linişte, de calm, de înţelegere este atât de profund încât ne desprindem cu greu. Înainte de a părăsi “vechea piaţă”, o chem pe juna chelneriţă şi îi spun:
- Aici este un loc minunat! Este un mic colţ de rai.
Şi atunci, am parte de unul din şocurile acestui concediu când, fata, care părea o fire veselă, îmi răspunde cu privirea în gol şi cu o voce atât de seacă şi de goală, încât şi acum, când scriu, mă trec fiori:
- Da. Un colţ de rai.
Fără intonaţie, fără semne de punctuaţie, un glas sec de robot uman. Plecăm gândindu-ne la sensurile cuvintelor ei şi îndrept maşina spre lacul dorinţelor noastre imediate. Şi intrăm pe un drum forestier din care apar pietre atât de ascuţite, încât îmi este frică să nu-mi taie cauciucurile. Deşi eu sunt membrul familiei cu apetitul cel mai ridicat pentru risc, refuz să mai parcurg chiar şi un metru şi ne întoarcem, mulţumiţi cu faptul că măcar vom revedea peisajul superb al drumului până în Skala Marion.
Ajunşi la şosea ne îndreptăm spre Limenas cu intenţia de a identifica monumente nevizitate până acum. În Limenas deja picură uşor şi parchez în faţa unei clădiri aparent anodine, dar care, după ce cobor, se dovedeşte a fi fostul sediu al partidului extremist Χρήση αύγη/Zori de aur. Din câte ştiu, partidul este acum interzis pentru că au ajuns să se dedea la crime, dar asta nu ne împiedică să ne suim în maşină şi să plecăm în trombă spre o altă parcare...
Şi avem noroc în campania noastră pentru că, deşi a început să plouă binişor, apucăm să fotografiem templul lui Hercule, templu care mă îndeamnă la unele cugetări mai adânci. Construcţia, aşa cum este ea acum, o ruină, ocupă o suprafaţă ce mi se pare uriaşă, cred că sunt peste două mii cinci sute de metri pătraţi. Ori, ca o comunitate să construiască pentru un zeu, important, ce e drept, dar nu primordial în panteonul grecesc, un templu atât de mare, asta înseamnă că este vorba de o mare comunitate, de un organism potent şi funcţional. În general, când auzi sintagma „insule greceşti” te gândeşti la comunităţi minuscule, cu câteva case vopsite în alb şi plaje imense. Dar iată că aici, în Thasos, pe o insulă care nici măcar nu e printre cele mai mari, acum două mii de ani existau nu câţiva primitivi care săreau dintr-un copac în altul târându-şi cozile de maimuţă, ci o comunitate civilizată puternică, cu un mare potenţial uman şi economic, cu un ridicat nivel cultural şi economic care, doar uitându-te la aceste ruine, îţi apare în toată măreţia ei. Adăugând la acest templu Agora (uriaşă şi ea, pe care am vizitat-o în anii anteriori), Acropole, templul lui Dionysos, zidurile cetăţii şi porţile ei de intare, îmi apare o imagine grandioasă a oamenilor de aici, a civilizaţiei pe dalele căreia călcăm chiar acum.
Norocul ne surâde în continuare şi descoperim Poarta lui Zeus şi a Herei, construcţie la fel de impresionantă, precum şi Arcul lui Galerius (împărat roman care ocupă un loc aparte în sufletul meu), construcţii care nu fac decât să contureze şi mai bine imaginea unei Grecii antice pe care noi doar bănuim că o cunoaştem.
A trebuit să luăm Limenasul de două ori la picior de la un cap la altul ca să găsim o terasă cu scaune uscate după ploaia abia terminată... dar găsim şi ne aşezăm comod, dar nu pentru mult timp, pentru că locul devine foarte înghesuit. Mai mult, chelnerul vine şi preia comanda unei familii venite după noi. Sunt nervos pe ploaie, sunt nervos pe îngesuială, aşa că fac ce n-am făcut niciodată: mă iau la harţă cu omul. În timp ce se pregătea să le ia comanda, îl apuc de braţ şi îi spun scurt, în engleză, privinndu-l crâncen:
- Şi noi?
- Ce e cu noi? îmi răspunde omul mirat, dar politicos.
- Nouă când ne iei comanda? Stăm aici de cincisprezece minute.
- Cincisprezece minute, domnule? se miră el nevinovat.
- Da.
- O iau acum, îmi spune şi se întoarce cu carnetul spre noi.
- Nu, acum nu mai vreau nicio comandă. Ia-o la masa vecină şi mai vedem...
După vreo cinci minute, soţia îmi face semne:
- Fii atent, dă-i comanda! Omul aşteaptă în spatele tău.
Tocmai în acel moment îmi este dat să aud o conversaţie în grecește între chelnerul împricinat şi un coleg:
- Ce faci? De ce nu-i iei comanda?
- Mai aştept. Domnul este foarte supărat şi mi-e frică.
Impresionat de faptul că, şi atunci când vorbesc despre un client în particular, o fac cu politeţe, îl chem, îi dau comanda şi îi spun:
- Îmi pare rău că am fost nervos. Stai liniştit, nu sunt supărat. Vreau să rămânem prieteni.
Omul râde, dăm mâna, dar nu mai stăm mult din cauza înghesuielii.
Mâncăm la taverna cu meniul de patru euro şi jumătate şi am parte de o altă întâmplare. Văzându-mă cu banii în mână, unul dintre chelneri vine să-i încaseze, prilej cu care îi spun să reţină zece euro, în loc de nouă euro. Omul plecă cu banii şi revine după două minute cu restul pentru nouă euro, spunându-mi că nu poate lua mai mult decât a costat... Unde sunteţi, o, voi, chelneri din Bucureşti...
Plecăm oarecum ruşinaţi şi comutăm urgent pe meniul de clătite şi tot soţia este aceea care conduce pe drumul spre hotel. Iar aici, ei bine, aici avem o surpriză: ni s-a adus televizorul în cameră!
Să auzim de bine!

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Thasos în doi (9)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi am decis să îi arătăm şi lu’ naşu’ plaja Pachis. Aşa că, după cuvenitele procese de fagocitoză a preparatelor culinare etalate în restaurantul hotelului la bufetul suedezo-norvegiano-finlandez, luăm cap compas plaja respectivă. Am stabilit o oră de întâlnire mai blândă, mai omenească, pentru că omul e din aceia de se scoală şi sâmbăta la şapte...
Ei sunt cazaţi într-un hotel din Potos, în sudul insulei, aşa că gestul de a veni până aici este unul de apreciat. Dorinţa mea expresă este de a găsi locuri la Tropical, pentru a-l dedulci şi pe naşu’ la plăcerile mojito-ului... şi reuşim din prima.
Ne aranjăm şezlongurile şi pornim în cunoscutul pelerinaj la bar. Cât timp barmanul prepară licoarea pierzaniei, am un mic schimb de cuvinte cu el:
- Am mai adus un client pentru mojito, e prietenul meu.
- Da, văd, mulţumesc! Ştiţi ceva? De când aţi strigat că aici se prepară cel mai bun mojito din Grecia nu mai prididesc cu comenzile.
- Perfect, mă bucur.
- Daaa, de azi dimineaţă (este ora 11, nota mea) am preparat deja 18!
Vestea dată de bunul om mă umple de bucurie. Iată că perseverenţa şi metodele înaintate în educaţie dau întotdeauna rezultate pozitive, îi spun eu mulţumit lu’ naşu’, care nu-mi poate răspunde fiind deja cufundat cu nasul de naş în sonda cu mojito.
Ne întoarcem la umbrele, dar nu pentru mult timp pentru că soarele arde efectiv şi ne gândim că o baie ar fi tocmai ceea ce ne trebuie. Eroare, ca să nu zic greşeală, pentru că apa mării este aşa de caldă încât nu ştim dacă suntem în apă sau afară. Împreună cu soţiile ne dedăm unor jocuri în apă, care se dovedesc atât de vesele şi plăcute că aproape uităm să ieşim.
Ne întoarcem pe şezlonguri şi nu ne trebuie mult timp ca să observăm că un nou grup s-a aşezat în vecinătatea noastră, iar femeile grupului sunt topless. Nici în iunie, nici acum, în august, nici aici şi nici pe altă plajă din insulă, nici acum şi nici cu ocazia altor vizite nu am mai văzut aşa ceva, iar îndrăzneala lor (zic îndrăzneală ca să nu zic nesimţire, nu pentru că suntem pudibonzi, dar grecii nu practică aşa ceva, deşi numai de lipsa apetitului sexual nu pot fi acuzaţi, pentru asemenea amatori având plaje separate) ne face să punem pariuri: sunt sau nu românce. Ei bine, sunt. Am stabilit şi aici o performanţă cu care ne putem mândri: singurele femei topless văzute de noi de când batem plajele Greciei sunt românce. După vorbă (că după port n-au cum...), par a fi din Transilvania şi este a doua oară (după dezastrul numit Boc şi liota adusă de el la Bucureşti) când văd ardeleni făcându-se de băcănie.
Vine şi momentul despărţirii temporare pentru că am stabilit ca în seara asta să mergem noi la ei, cu atât mai mult cu cât ne spun că au descoperit în Potos un zăcământ cu parfumuri incredibil de ieftine.
Ne întoarcem la hotel, ne schimbăm şi luăm drumul Potosului. Conduc eu de data asta şi ajungem la destinaţi la ora estimată. Parcăm pe un maidan şi începem să căutăm hotelul. Nici urmă de un hotel cu respectivul nume. După ce bântuim locul o bună bucată de timp (noroc că suntem prevăzători şi ne-am luat o marjă de timp), mă decid să intru într-un magazin şi să solicit ajutor specializat:
- Bună ziua! Am nevoie de ajutor. Ştiţi unde se află hotelul S.? îi spun în greceşte.
Îmi este dat să iau notă (pentru a câta oară?) de amabilitatea grecilor, cel puţin faţă de turişti.
- Da, sigur, veniţi cu mine!
Şi vânzătoarea mă ia de mână, iese din prăvălie şi, după câţiva metri, ne explică:
- Mergeţi înainte, o luaţi pe prima alee la stânga, la intersecţie vedeţi un panou cu o cruce roşie, iar în dreapta e hotelul.
Îi mulţumesc frumos şi dăm să ne îndepărtăm, dar femeia strigă după noi:
- Aţi înţeles, a fost clar? Nu vreţi să merg cu dumneavoastră?
Îi mulţumim din nou şi o asigurăm că totul a fost foarte clar. Şi chiar a fost pentru că vedem imediat hotelul. Întâlnirea de gradul trei are loc la piscina hotelului, unde naşu’ îşi savurează cafeaua şi ţigara de după cină.
Şi ne îndreptăm spre prima ţintă, magazinul cu parfumuri. Ei bine, aici putem găsi toate mărcile de parfumuri, masculine sau feminine la preţuri incredibil de mici. Nu bag mâna în foc că sunt originale, dar mirosul este, ca şi durata cât se menţine mirosul (de dimineaţă, naşa îmi dăduse un puf pe încheietura mâinii ca să mă conving şi, după toate băile în mare şi duşul de la hotel, acum este 11 noaptea şi încheietura mea miroase la fel). Aşa că, după îndelungi analize de miros şi pufăituri decidem şi cumpărăm patru flacoane la un preţ echivalent de vreo 30 de lei flaconul. Încheiem seara apoteotic la un bar discret în capătul staţiunii. Acum, pentru cei care mă cunosc, cum credeţi că se numeşte licoarea bahică cu care ne-am desfătat? Exact, mojitooo! Mojito să trăiască!
E trecut bine de miezul nopţii, iar oamenii trebuie să se retragă la odihnă, pentru că mâine vor pleca. Aşa că îi conducem până la hotel, ne luăm rămas bun, iar noi ne întoarcem în centrul staţiunii ca să mai dăm o tură. Pe la ora unu ni se face o aşa foame că nu mai rezistăm şi ne aşezăm la una din mesele unei taverne. Vrem să mai ajungem şi la hotel, aşa că nu stăm să analizăm meniul, ci comandăm scurt câte un gyros la farfurie. Cine o face ca noi, ca noi să păţească, pentru că ni se aduce câte un gyros atât de mare încât nici eu, om care merg la sală de trei ori pe săptămână, nu îl pot dovedi, aşa că luăm jumătăţile cu noi, la pachet.
Şi ne întorcem la hotel, în camera noastră cea fără de televizor...
Să auzim de bine!