joi, 30 iunie 2011

Un scenariu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu sunt un adept al scenariilor, de cele mai multe ori catastrofice, dar nici nu cred în coincidenţe. Pentru mine, coincidenţă este doar atunci când mă întâlnesc la coadă la sifoane cu un vecin. Iată mai jos ce părere au serviciile de informaţii ale lui Vladimir Putin despre recentul caz al directorului FMI.
“Potrivit site-ului The European Union Times, un nou raport emis către prim-ministrul Rusiei, Vladimir Putin, de către Serviciul Federal de Securitate (FSB), susţine că fostul şef al Fondului Monetar Internaţional (FMI), Dominique Strauss-Kahn, a fost acuzat şi arestat în SUA pentru agresiune sexuală după ce acesta a descoperit că tot aurul depozitat în US Bullion Depository, sau Fort Knox, "lipseşte sau/şi nu a fost inventariat". De asemenea, în mod cel puţin ciudat, şi un apropiat al acestuia, un bancher egiptean, căruia DSK îi împărtăşise această descoperire, a fost reţinut pentru aceleaşi acuzaţii ca şi şeful FMI.
Potrivit acestui raport secret al FSB, Strauss-Kahn a devenit "din ce în ce mai îngrijorat", la începutul acestei luni, după ce Statele Unite au început "să tragă de timp" în legătură cu promisiunea de a livra către FMI 191,3 tone de aur (acord din Al Doilea Amendament semnat de către Comitetul executiv în aprilie 1978) care urmau să fie vândute pentru a finanţa ceea ce se numeşte DST (drepturi speciale de tragere), conceput ca înlocuitor al standardului aurului, potrivit The European Union Times.
Potrivit raportului FSB, Strauss-Kahn şi-a exprimat la acea vreme îngrijorările faţă de oficialii guvernamentali americani apropiaţi de preşedintele Obama. Se pare că surse din CIA (Central Intelligence Agency) i-ar fi furnizat şefului FMI dovezi certe că tot aurul deţinut de SUA "a dispărut".
După ce a primit aceste informaţii din partea CIA, DSK a făcut imediat aranjamente să părăsească SUA, cu destinaţia Paris, însă a fost anunţat de către agenţii care lucrează pentru Direcţia Generală pentru Securitate Externă din Franţa (DGSE) că autorităţile americane vor să îl captureze, aşa că a fugit la aeroportul JFK din New York. Fostul şef FMI a urmat sfaturile agenţii de la DGSE de a-şi lăsa telefonul mobil la hotel, pentru ca poliţia SUA să nu-i poată afla locaţia exactă.
Ajuns în siguranţă în avionul Air France cu destinaţia Paris, Strauss-Kahn a făcut greşeala fatală de a suna la hotel şi de a le cere angajaţilor să îi trimită telefonul mobil, pe care îl lăsase în cameră, la reşedinţa sa din Franţa. Astfel, agenţii americani i-au dat de urmă şi l-au putut aresta.
Cu două săptămâni înainte de arestarea sa, Strauss-Kahn i-a împărtăşit bunului său prieten, un bancher egiptean, Mahmoud Abdel Salam Omar, dovezile pe care le are de la CIA privind aurul din SUA. Omar, asemenea prietenului său, a fost arestat în 30 mai 2011, aducându-i-se acuzaţia de agresiune sexuală împotriva unei angajate a unui hotel de lux, o acuzaţie clasificată de FSB drept "dincolo de imaginaţie", având în vedere faptul că Omar are vârsta de 74 ani şi este un musulman foarte credincios.
După ce Putin a citit acest raport al FSB, a ordonat ca acesta să fie postat pe site-ul Kremlin-ului devenind astfel primul lider mondial care susţine faptul că şeful FMI este o victimă a conspiraţiei Statelor Unite.
"Este dificil pentru mine să evaluez motivele politice ascunse dar nu cred că situaţia iniţială prezentată este cea adevărată. Ceva nu sună bine", a declarat Vladimir Putin, potrivit New York Post.
Interesant de remarcat cu privire la toate aceste evenimente este faptul că unul dintre primii membri ai Congresului Statelor Unite, candidat prezidenţial în 2012, Ron Paul şi-a exprimat cu mult timp în urmă convingerea că guvernul american a minţit cu privire la rezervele sale de aur depozitate la Fort Knox.
Parlamentarul Ron devenise atât de îngrijorat de faptul că Rezerva Federală şi Guvernul SUA ascund adevărul despre rezervele de aur, încât a prezentat un proiect de lege la sfârşitul anului 2010, pentru a forţa întocmirea unui bilanţ, însă a fost ulterior învins de către forţele regimului Obama.
Când a fost întrebat de reporteri dacă este de părere că nu a existat niciodată aur în Fort Knox sau în Rezerva Federală, congresman-ul Paul a dat o replică incredibilă: "Cred că acesta este o posibilitate".
O altă înformaţie interesantă este cererea lui Ron Paul, cu trei zile înainte de arestarea lui Strauss-Kahn, către SUA de a vinde toate rezervele de aur, declarând: "Având în vedere preţul mare care e acum, şi problema datoriilor colosale de acum, în toate sensurile, vindeţi tot".
"În octombrie 2009, China a primit un transport de lingouri de aur. Aurul este în mod regulat schimbat între ţări pentru a plăti datoriile şi a stabili echilibrul comerţului. Cea mai mare parte a aurului este stocată în tezaur sub supravegherea unei organizaţii speciale cu sediul în Londra, London Bullion Market Association (sau LMBA). După ce s-a efectuat tranzacţia, China a cerut să se facă nişte teste speciale pentru a demonstra puritatea aurului şi greutatea lingourilor. Funcţionarii au fost şocaţi să afle, după efectuarea analizelor, că lingourile erau false. Ele conţineau tungsten şi doar un strat de aur adevărat. Mai mult de atât, aceste lingouri de aur, care conţin numere de serie pentru urmărire, proveneau din SUA şi au fost stocate în Fort Knox ani de zile. A fost raportată existenţa a 5.600 - 5.700 de lingouri, a câte 11,34 kilograme", scria publicaţia ViewZone.Com în 2009.
Din ultimele informaţii din SUA reiese că Strauss-Kahn nu are de gând să renunţe la acest "război" şi şi-a angajat o echipă formată din foşti spioni ai CIA, detectivi particulari şi consilieri mass-media pentru a-l proteja”.
Pentru a vă forma o părere la final, vă întreb: presupunând că Strauss-Kahn este un armăsar focos şi neîmblânzit, care tresare ca o fiară la vederea unei cameriste frumoase, aţi văzut poza cameristei? Singura mea mirare este cum de nu a devenit misogin după ce a văzut-o şi el...
Să auzim de bine!

miercuri, 29 iunie 2011

De luat aminte...

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Se pare că, pe suprafaţa Pământului există şi locuri de vis, locuri în care oamenii trăiesc o viaţă corectă şi demnă. Exceptând viaţa pe o insulă cu cocotieri din Pacific, cred că oricine şi-ar dori ca să trăiască într-un mediu asemănător cu cel descris de mai jos. Doar că pentru noi, românii, apare o problemă existenţială: ce a fost mai întâi, oul sau găina? Cu ce trebuie ca să începem: cu educaţia ca să avem parte şi noi de un trai civilizat sau cu un trai civilizat ca să avem o bună educaţie? Din această dilemă nu putem ieşi, vorba lui Caţavencu...
Rândurile de mai jos descriu, în special, situaţia învăţământului din Finlanda, dar se poate vedea clar printre rânduri efectul învăţământului asupra civilizaţiei. Personal, lucrurile mi se par atât de frumoase încât nu mă ruşinez ca să-i întreb pe cititorii mei din Finlanda: este CHIAR aşa, fraţilor?
“Finlanda este, în acelaşi timp, şi una din ţările cu cele mai ridicate nivele de trai din lume. În urma perioadei de gravă recesiune economică din anii '90, guvernul a hotărât ca să dedice fonduri importante educaţiei, cercetării şi tehnologiei. Rezultatul: în mai puţin de 10 ani, Finlanda a trecut pe primele locuri din lume ca bunăstare socială şi bogăţie.
Exemplul Nokia: la început, un sat cu o singură fabrică de cizme de cauciuc. Apoi, o fabrică de televizoare. În sfârşit, pe baza alianţei dintre patronat şi sindicate, se mizează pe telefonia celulară. Astăzi sunt lideri mondiali, înaintea Germaniei, Japoniei şi Statelor Unite.
De ce este atât de obişnuit ca în Finlanda, un adolescent normal să termine primele 8 clase cu medii excelente, vorbind o engleză perfectă şi citind o carte pe săptămână?
07:45 - Saili (15 ani) aşteaptă autobuzul urban care îl va lăsa la poarta şcolii (nu există autobuze şcolare). Autobuzul trece la fiecare 5 minute. Finlandezii încearcă să-i facă pe fiii lor independenţi de mici. Pe foarte puţini dintre ei, părinţii lor îi duc cu maşina până la şcoală. Biletul este subvenţionat de către municipalitate. Conform legii, niciun elev nu poate locui la mai mult de 5 km de şcoală. În exterior, instalaţiile şcolii dau o impresie spartană. Niciun muc de ţigară, nicio hârtie pe jos, niciun grafitti pe ziduri.
09:15 - Orele de 45 de minute. Finlandezii mizează pe studiile de limbă maternă, matematică şi engleză. 75% dintre materii sunt comune în toată ţara. Restul îl alege şcoala, de acord cu profesorii, părinţii şi elevii. Orele sunt scurte, intense şi, mai ales, foarte participative. În interiorul şcolii, curăţenia este şi mai evidentă. Totul pare recent dat în folosinţă. Pe bănci şi pupitre nu sunt semne şi nu se scrijeleşte nimic. Şcoala este publică şi, bineînţeles, gratuită, dar cu instalaţii demne de un colegiu "scump" din Spania. Sălile de cursuri dispun de ecrane gigant de plasmă cu TV în circuit închis, acvariu de 200 de litri cu peşti tropicali, bucătărie completă, dispozitive audiovizuale, aer condiţionat, multe plante. Fiecare doi elevi au câte un calculator. O duzină de maşini de cusut în sala de croitorie, aparate de sudură, scule de tâmplărie, schiuri... O sală de sport acoperită, un auditoriu pentru orele de teatru şi o sală de mese cu autoservire. Cărţile sunt gratuite, materialul şcolar e gratuit, mâncarea e gratuită.
12:00 - Mâncare caldă, nutritivă şi gratuită. Saili are o jumătate de oră pentru prânz, la restaurantul şcolii. Legea finlandeză obligă ca meniul să fie gratuit, nutritiv şi cu multe feluri de salate şi fructe. Se bea apă sau lapte. Costurile le plăteşte municipalitatea fiecărui oraş. Dacă orele se prelungesc până după amiaza, şcoala are obligaţia de a oferi o gustare elevilor.
16:05 - Înapoi acasă, Saili joacă hockey cu fratele lui mai mic. Nu există delincvenţă, străzile sunt sigure. Când se lasă seara, Saili şi fratele lui, care au învăţat să gătească la şcoală, pregătesc cina pentru părinţii lor, dacă aceştia întârzie la serviciu.
18:30 - Cina şi sauna (aceasta, de 3 ori pe săptămână) sunt momentele în care familia se află împreună. Se conversează mult, mai ales despre proiectele copiilor, dorinţele, progresele şi nevoile lor. Dar, în aceeaşi măsură, se fac şi planuri de vacanţă pentru toată familia, în comun.
20:15 - Temele şi la culcare. Copiii finlandezi au foarte multe teme de casă, deşi Saili le termină rapid, într-o oră sau două, pentru că de-abia aşteaptă ca să se urce în pat şi să citească “Harry Potter” în engleză. Pentru Saili, şcoala este ca un serviciu.
- "Dacă un copil doreşte să studieze, poate să ajungă medic sau judecător sau inginer, chiar dacă familia sa este una saracă".
- Educaţia fiecărui copil costă statul finlandez 200.000 de euro, de la grădiniţă până la absolvirea unei universităţi. "Sunt banii cel mai bine folosiţi din impozitele noastre".
- Studenţii plătesc doar cărţile şi mâncarea (2,50 euro la restaurantul facultăţii). Apoi, statul îi ajută să se emancipeze dându-le subvenţii pentru închirierea unei locuinţe şi primul salariu.
- Elevii au un respect total faţă de profesori şi se vede în orice moment politeţea în relaţiile dintre ei. Nu poartă uniforme, dar sunt întotdeauna simplu şi corect îmbrăcaţi şi pieptănaţi.
- Într-o şcoală din centrul capitalei Helsinki, sau dincolo de Cercul Polar, nivelul este acelaşi. Sistemul educaţional nu este elitist şi nu urmăreşte producerea de genii, ci atingerea unui nivel general mediu cât mai înalt.
- Temele sunt sfinte. Şi este foarte rău văzut ca un elev care să copieze, chiar şi de către ceilalţi elevi. Este de neconceput ca un elev să scoată o fiţuică la un examen. Cel care ar face-o, ar fi izolat de către restul de elevi. "De ce să rişti, când poţi ca să studiezi?" Pe aceeaşi linie, ca adulţi, nu-şi vor imagina ce este evaziunea fiscală. Nu e de mirare că Finlanda se află în fruntea ţărilor cu cele mai ridicate statistici de transparenţă şi cea mai scăzută corupţie publică.
- Preşedinta Finlandei, Tarja Halonen, licenţiată în Drept şi profesoară: "Când îi cert pe studenţii mei, le spun că irosesc banii contribuabililor".
- Nu există repetenţi, deşi nu există decât o singură oportunitate de a lua un examen, "pentru simplul motiv că viaţa însăşi nu se trăieşte decât o singură dată". Se studiază până când se ia examenul, dar promovarea în anul următor este automată.
- "Ziua de lucru" a lui Saili este intensă, de la 8 până la 3. Orele sunt însă scurte, de 45 de minute. Una dintre recreaţii se petrece obligatoriu afară, în aer liber. Se stimulează raţionamentul critic înaintea memorizării mecanice. Orele sunt relaxate, cum ar fi cursurile de dansuri de salon, teatru, artă digitală, coafură, arte marţiale, hockey, schi de tură, gastronomie, primul ajutor, dulgherie, mecanică sau muzică. Elevii cântă la vioară, chitară electrică sau la ce preferă. Şi, încă odată, se încurajează gândirea critică şi se discută.
- "Saili încă nu s-a hotărât ce vrea să facă mai încolo. Chimie, medicină veterinară sau creaţie de jocuri video. Îl întreb dacă este fericit. Fără ca să clipească, îmi răspunde că da."
Da, dar secretul este altul: pe la anul 1600, s-a legiferat o lege că cine nu ştie să scrie şi să citească, nu are voie cav să facă copii...!” Erh, mi se pare că finlandezii au toate motivele ca să-şi ureze:
Să auzim de bine!

marți, 28 iunie 2011

Le Drakkar, o promisiune

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Repetiţia este mama învăţăturii, spune un vechi proverb malgaş... Om sunt şi eu şi sunt supus erorii, aşa că recidivez în a-mi invita soţia la o după amiază în oraş.
Începând de luni, a trăit sub ameninţarea promisiunii “vezi că joi te scot în oraş”, lucru destul de greu de suportat dacă ne gândim că ameninţarea e repetată de două ori pe zi şi o dată seara.
Vine şi ziua de joi şi vin şi eu cu promisiunea de îndeplinit. Ochisem localul Le Drakkar, amplasat undeva, lângă Muzeul de Istorie, peste drum de clădirea CEC. De ce am ales acest local? Simplu, foarte simplu: din cauza numelui. Într-o ţară francofonă dominată de englezismele cele mai stupide şi absurde, numele ales mi se pare o găselniţă fericită.
Ne apropiem cu cu paşi vioi de stabiliment şi suntem preluaţi frontal de un ospătar cu o mină sinceră şi veselă, care ne invită ca să vizităm localul, fără a cunoaşte adevăratele noastre intenţii. Invitaţia lui îşi produce efectul scontat: pentru câteva momente ne simţim ca în oricare din oraşele civilizate pe care le-am vizitat, oraşe unde ospătarii care stau în faţa localurilor te invită cu amabilitate ca să le treci pragul. Începutul se arată bun, dar mai este până la sfârşit...
Ni se oferă o masă şi luăm loc oarecum timoraţi de ideea că, fiind la exterior, masa va fi plină de praf (de firimituri nu mai vorbesc pentru că au devenit obligatorii...). Ei, dar surprizele continuă. Masa e curată lună, nicio urmă de praf sau firimituri. În mod intenţionat îmi aşez palmele umede de transpiraţie pe masă, dar rezultatul rămâne negativ: masa e curată. Acelaşi tânăr vesel şi binevoitor vine ca să preia comanda. Şi culmea, nu rezistă tentaţiei de a-mi propune unele variante de băuturi! Aici, dragii mei, simt nevoia unei mărturisiri: un ospătar atât de desăvârşit încât să-ţi propună diferite variante de băuturi sau de feluri de mâncare nu am mai întâlnit în ţară decât într-un restaurant din Sinaia. Din păcate, omul s-a pensionat...
Dau curs propunerii zâmbitoare şi accept un draught cu bere Holsten, iar soţia îşi comandă obişnuitul ei café frappé. Vine imediat stacana cu bere, atât de rece încât recipientul este acoperit cu un strat de gheaţă! Acum, spuneţi şi voi: ce-şi mai poate dori un bărbat normal de la o stacană cu bere? Iar soţia se declară încântată de café frappé, ceea ce e un lucru foarte grav întrucât eu nu am auzit-o făcând acest lucru decât o singură dată, la o terasă din Pefkohori, în Grecia.
La antreu ni se aduc două platori cu bruschette, alese şi ele tot datorită numelui asemănător cu al localului. Pâinea este prăjită potrivit, atât cât să nu fie nici prea moale, nici prea prăjită, iar încărcătura este uriaşă. Îl cred pe cuvânt pe ospătar că sunt cele mai bune din Centrul Vechi pentru că nu îmi pot imagina altele mai mari şi mai consistente. Nu suntem nevoiţi ca să facem semne disperate din mâini pentru a fi băgaţi în seamă: cu toată aglomeraţia, omul apare instantaneu în stânga tatălui ori de câte ori e nevoie. Aşa apare şi acum, cu preparatele calde. Alesesem pui Şanghai, cu cartofi prăjiţi şi salată. Ca să fiu sincer, nu crezusem până acum că voi fi impresionat de nişte pui tocmai din Şanghai. Dar ce m-a impresionat acum nu au fost atât puii, preparaţi ca la mama lor aflată tocmai în China, cât faptul că, la fel ca şi bruschettele, au fost aranjaţi pe platou, şi nu aruncaţi la întâmplare. Lucru care dovedeşte nu numai atenţie faţă de client, dar şi dragoste de meserie. Cartofii sunt prăjiţi omogen şi fără pete, iar porţia este suficientă pentru locatarii unei vile din Cotroceni... Salata asortată este tăiată frumos, porţia este enormă, iar ingredientele se vede cât de colo că sunt proaspete. Sunt convins că aţi dedus deja că oliviera fusese adusă de ospătar şi nu câştigată de noi după lupte seculare cu ocupanţii altor mese...
Ingurgităm produsele pe fondul unei muzici la un nivel omenesc, care nu deranjează, iar ospătarul cel binevoitor şi vesel este tot timpul cu ochii pe noi. Deja nu mă mai surprinde că soţia îmi comunică, după câteva momente de absenţă, că toaleta este curată şi dotată cu tot ce trebuie. Să recunoască soţia că o toaletă publică este curată? Pas possible! La sfârşitul mesei omul ne mulţumeşte, vorbe destul de dureroase pentru un client român care e obişnuit ca să mulţumească el, şi ne mai invită în acest local. Lucru pe care, i-am promis şi vă promit că îl vom face, măcar pentru a mai bea un café frappé şi a devora niscai clătite...
La fel ca în cazul postării precedente asemănătoare, vă fac precizarea că între mine şi respectivul local nu există nicio relaţie contractuală sau personală. Doar una de bun simţ...
Să auzim de bine!

luni, 27 iunie 2011

Pluralul majestăţii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De la început vă mărturisesc că nu sunt regalist. Iar Casa Regală de România îmi inspiră şi mai puţine afinităţi. Îmi este greu să îi spun alteţă unui fost prezentator TV. La fel de greu îmi este să mă gândesc la o Casă Regală care, timp de cincizeci de ani, nu a făcut nimic, dar absolut nimic concret pentru ţara asta. Iar de la revenirea în ţară nu ştie altceva decât să ceară proprietăţi şi despăgubiri... Şi îmi este şi mai greu ca să mă gândesc la Mihai ca la un rege, atât timp cât episodul trenului cu tablouri este cât se poate de real.
Dar asta e una, iar respectul şi bunul simţ cu totul altceva. Văd şi aud mass media vuind de revoltă ca urmare a ultimei isprăvi băsiste. Ce nu înţeleg nu este modul vituperat al exponenţilor diferitelor categorii, ci faptul că uită un lucru esenţial: omul care a adus bădărănia la nivel de stat a fost ales cu cinci (5) milioane de voturi! Jumătate din numărul alegătorilor! El este jumătatea noastră, aşa cum a fost dorită de jumătate dintre noi, după ce timp de un mandat s-a dat în spectacol. Este chiar jumătatea imaginii noastre: bădărani mâncători de seminţe pe stradă şi iubitori de manele, cu unghia degetului mic mai lungă şi cu lanţ de un kilogram de aur la gât. Asta e jumătatea noastră, de ce ne mirăm? De ce se revoltă azi cei care ieri l-au ales?
Este un fapt care pe mine nu mă miră, atât timp cât este actul unui om iresponsabil. Iar prin iresponsabil înţeleg o persoană care nu se gândeşte că, prin faptele lui, îşi pune propria poziţie în joc. Există o serie de protocoale, de reguli de conduită la nivelul şefilor sau foştilor şefi de stat. La sărbătoarea de 1 Decembrie a refuzat în mod făţiş ca să dea mâna cu foştii preşedinţi ai ţării. Ce va zice şi ce va simţi acest individ când, peste nu mulţi ani, la un eveniment asemănător, va fi tratat cu aceeaşi monedă, şi preşedintele care va fi atunci în funcţie va refuza ca să dea mâna cu el? Sau poate, mai ştii, se va simţi bine, dacă ne gândim că mitocănia estre regula lui... Nu am auzit de nicio comisie prezidenţială de specialitate şi nici ca Preşedintele să aibă vreo pregătire în domeniul istoric, care să îi permită emiterea unei judecăţi de valoare într-un domeniu atât de delicat. Nu sunt istoric, dar o abdicare silită rămâne o abdicare silită şi nimic altceva. Credeţi măcar o singură secundă că Băsescu le-ar fi spus cotropitorilor ruşi: „Împuşcaţi-mă, dar eu nu abdic!”. Îi minţea şi pe ei la fel ca atunci când a minţit la suspendare… Ne văităm că el, ca simbol al celei mai înalte instituţii a statului este neglijat, umilit şi evitat la întrunirile conducătorilor de state şi, implicit, şi România? Staţi să vedeţi de acum încolo... Pentru că niciun conducător al vreunui stat civilizat nu şi-a permis ca să emane asemenea păreri despre un predecesor, indiferent ce ar fi făcut acesta. Dacă nu din bun simţ, măcar la gândul că îi va veni şi lui rândul ca să fie un fost... Pentru asta sunt plătiţi nişte persoane care sunt numite istorici.
Şi în acest caz, ca şi în cel cu împărţirea teritorială, el nu a făcut decât să emane o prostie proprie, o prostie de om care nu îşi anticipează consecinţele faptelor sale...
Să auzim de bine!

vineri, 24 iunie 2011

Sfaturi de expert

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ajung al domiciliul conjugal oarecum abătut. Nu am văzut nimic memorabil pe drum, nu mi-am găsit locul de parcare ocupat, la micul magazin din zonă de unde îmi cumpăr suc nu era nicio coadă, ce să vă mai spun, nimic de memorat.
Mă dezbrac, mă spăl şi îmi schimb hainele, după care încep ca să mă învârt fără rost prin casă. Soţia încă nu a venit, mâncare nu am de făcut, vasele sunt spălate, aşa că mă aşez confortabil şi încep să joc Mah Jong. Între noi fie vorba, e un joc interesant, pe care vi-l recomand călduros.
Totuşi, în casă lipseşte ceva, nu simt antrenul care dă savoare vieţii, drept pentru care îmi dau seama că trebuie ca să iau o decizie: dau drumul la player şi ascult muzică grecească sau dau drumul la televizor şi ascult prostii? În mod surprinzător, aleg ce-a de a doua variantă. Pornesc televizorul şi acesta începe să-mi redea o emisiune de pe (parcă…) TVR Info. Eram cât pe ce ca să schimb canalul, când aud pomenindu-se numele domnului Dăianu. Este o personalitate pe care o respect şi o admir, aşa că dau sonorul mai tare şi îi acord toată atenţia. Domnul Dăianu încerca să ofere câteva sugestii de natură financiară pentru perioada care va să vie. Lucruri serioase şi de bun simţ, aşa că las orice altă preocupare şi încep să asimilez cuvântarea dânsului.
Iată că intervine un moment în care, printre alte recomandării, domnul Dăianu se referă şi la chiverniseala de care vom trebui să dăm dovadă în continuare. Moderatoarea preia expresia şi, deşi se pare că nu îi cunoaşte bine sensul, continuă ideea exprimată. Mă gândesc că sunt perfect de acord cu cele spuse şi că, în perioada următoare va trebui să ne chivernisim, să fim mai calculaţi cu banii şi mai prudenţi, să ne străduim să ne facem şi o prognozare a celor ce se vor întâmpla.
Numai că, dincolo de seriozitatea discuţiei şi a temei abordate, ceva mă face să izbucnesc în hohote de râs. Ceva ce poate stârni râsul doar unui cunoscător cât de cât al limbii greceşti, drept pentru care nu le pot face vină niciuneia dintre persoanele participante la emisiune. Este vorba de cuvântul chivenisit.
În limba română, conform DEX, cuvântul are sensurile de:
1. A administra,
2. A conduce, a face economii; a agonisi.
3. A ajunge sau a face să ajungă la o situaţie materială bună; a (se) căpătui, a (se) pricopsi.
4. A (se) aproviziona; a (se) îndestula.
Este clar că cei doi interlocutori se refereau la sensul de a administra, a chibzui banul, a fi calculaţi, lucruri pe care noi, ca naţie, se pare că nu le-am prea făcut până acum. Numai că acest cuvânt, chiverniseală, are aceeaşi sorginte ca neogrecescul κυβέρνηση/kivernisi, care se traduce prin guvern. Ce mi-a provocat râsul? Păi, tocmai faptul că noi, românii, folosim pentru a reda o bună administrare un cuvânt grecesc care se traduce prin guvern, guvern blamat de toată populaţia Greciei (şi de guvernele altor ţări europene...) tocmai pentru proastă administrare!
Să auzim de bine!

joi, 23 iunie 2011

Bi vs. Di

Imagine preluată de pe all.biz
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Citind colecţiile de publicaţii ştiinţifice moştenite de la tata, un lucru îmi este foarte evident: orice descoperire ştiinţifică era rodul “renumitului savant sovietic…”. Orice altă descoperire care nu putea fi revendicată de „renumiţii savanţi sovietici” era menţionată cu sintagma „un grup de cercetători occidentali…”. Publicaţiile fiind din perioada anterioară Revoluţiei din 1989, situaţia era perfect explicabilă din varii motive, nu numai printr-o slugărnicie balcanică faţă de stăpân.
Recunosc faptul că am avut mari aşteptări de la respectiva Revoluţie, aşteptări care, sunt nevoit ca să recunosc la fel de sincer, au fost la fel de mult înşelate. Una dintre aşteptările mele se referea la mândria naţională şi la una din formele ei de manifestare şi anume, limba vorbită. Nu cred că există vreo definiţie a cuvintelor neam, patrie, stat, societate, etnie, cultură sau civilizaţie care să nu facă referiri la aportul limbii populaţiei respective în ceea ce priveşte păstrarea identităţii naţionale.
Doar că, dintr-un motiv care de data asta ţine numai şi numai de slugărnicie, obedienţa faţă de stăpân nu şi-a încetat manifestarea, ci a suferit doar o rotaţie la 180 de grade, ceea ce a dus la invadarea stupidă a limbii cu neologisme anglosaxone nejustificate sau tembele. Adăugaţi la aceasta lipsa oricărui control al forurilor competente precum şi snobismul caracteristic publicităţii şi mass mediei din România şi, ceea ce veţi obţine, este exact imaginea limbii române de azi.
Am încercat de câteva ori ca să intru pe câteva forumuri, dar vă mărturisesc că am renunţat, împreună cu promisiunea pe care mi-am făcut-o, ca să nu mai repet această experienţă. Pur şi simplu pentru că am rămas oripilat nu de limbajul mesenger folosit sau de vulgaritatea grobiană, ci de agramatismul exprimărilor, de sărăcia lor şi a ideilor, de lipsa oricărei coerenţe.
Una dintre imaginile cele mai evidente ale acestei mutilări este termenul de dioxid de carbon. Nimeni, dar absolut nimeni de la Revoluţie încoace nu mai spune bioxid de carbon care, între noi fie vorba, nu este altceva decât un oxid dublu al carbonului, şi aceasta nu din cauza unei deficienţe a limbii române, ci doar pentru simplul fapt că stăpânii anglosaxoni folosesc acest termen. Haideţi să vedem cine are dreptate.
În limba română spunem BIgam şi nu DIgam, atunci când ne referim la un bărbat cu două soţii;
În limba română spunem BIunivoc şi nu DIunivoc, atunci când ne referim la o acţiune cu două direcţii echivalente;
În limba română spunem BIcameral şi nu DIcameral atunci când ne referim la o instituţie cu două camere;
În limba română spunem BIsectoare şi nu DIsectoare atunci când e vorba de o dreaptă care împarte unghiul în două părţi egale;
În limba română spunem BIlateral şi nu DIlateral atunci când facem referire la un aspect cu două laturi;
În limba română spunem BInar şi nu DInar atunci când facem referire la respectivul sistem de numeraţie cu două cifre;
În limba română spunem BIcentenar şi nu DIcentenar atunci când facem referire la respectiva perioadă de timp de două sute de ani;
În limba română spunem BInoclu şi nu DInoclu dacă vorbim despre acel aparat optic cu două vizoare;
În limba română spunem BIcefal şi nu DIcefal dacă vorbim de un oarecare semn heraldic sau tip de conducere cu doi conducători;
În limba română spunem BIcicletă şi nu DIcicletă dacă ne gândim la respectivul mijloc de deplasare cu două roţi;
În limba română ne referim la BIceps şi nu la DIceps când este vorba de un anumit muşchi prins în două puncte pe osatură;
În limba română spunem BIenală şi nu DIenală, dacă vorbim de un eveniment întins pe durata a doi ani;
În limba română spunem BIfuracţie şi nu DIfurcaţie dacă e vorba de ramificarea unui drum în două;
În limba română se spune BIvalent şi nu DIvalent pentru un element cu două valenţe;
În limba română se spune BIatlon şi nu DIatlon pentru întrecerea sportivă cu două probe.
Personal, cu toată dragostea mea faţă de limba română, nu cunosc niciun cuvânt care să semnifice dublarea sau scindarea în două care să nu fie obţinut cu ajutorul prefixului BI.
Ei, acum ce mai ziceţi? Eu mai zic doar atât: dedic aceste rânduri tuturor celor care susţin că au coloană vertebrală şi iubesc limba română măcar atât cât o iubesc eu. Pentru că eu voi continua ca să spun BIOXID DE CARBON!
Să auzim de bine!

miercuri, 22 iunie 2011

Sănătate la ceaun–MĂMĂLIGA

Imagine preluată de pe mesterulonline.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Tot vorbim de români, de mămăligă şi, mai ales, de mămăliga românească Aproape nu trece o zi fără ca să nu auzim o referire la aceasta. Dar, oare, aceasta este singura referire care se poate face când vorbim de mămăligă? Haideţi ca să vedem cum mămăliga, banala mămăliguţă poate deveni un medicament folositor în tratarea răcelilor şi a pietrelor la fiere.
"Mălaiul este un înlocuitor de nădejde al produselor de panificaţie, numit de specialişti „prietenul intestinului subţire“. Dispreţuit pe nedrept, acest medicament tradiţional aduce numai beneficii atât omului sănătos, cât şi celui care suferă de boli grave. Cura cu mămăligă este foarte sănătoasă, o putem încerca în Postul Paştelui, pentru hrănirea organismului şi curăţirea intestinelor.
De ajutor ficatului şi intestinelor
Un aliment tradiţional cum e mămăliga a fost de multe ori subiect de cercetare al specialiştilor, fără a i se putea găsi o contraindicaţie. Fierturile de porumb au fost apreciate încă din vremea lui Columb, dar, ulterior, au ajuns să fie considerate hrana săracilor. Studiile recente au scos în evidenţă faptul că media de viaţă a triburilor amerindiene care se hrăneau cu porumb crud sau fiert, era mult mai mare decât a altor comunităţi învecinate, cărora le lipsea din dietă acest aliment.
Recent, s-a descoperit prezenţa în boabele de porumb a unor substanţe derivate ale acizilor arahidic şi palmitic, extrem de importante pentru sănătatea organismului. Aceşti acizi se absorb în intestin cu mare uşurinţă, fără a suferi transformări chimice decât în proporţie de 22-28%.
Ajunşi în sânge, se transformă în hidroxiacizi care vor purifica sângele de unele substanţe toxice. Efectul detoxifiant al substanţelor din porumb uşurează efortul ficatului de neutralizare a substanţelor toxice, reducând considerabil riscul la insuficienţe şi ciroze hepatice. La populaţiile unde se consumă zilnic terci de mălai, incidenţa bolilor hepatice este de 10 ori mai mică, iar copiii au o dezvoltare mai bună.
Ne ajută să trăim mai mult
Cercetătorii endocrinologi consideră că un consum zilnic de mămăligă scade cu 60% riscul de boli psihice generate de disfuncţii tiroidiene.
De asemenea, consumul de mămăligă reglează concentraţia de glucoză în sânge, fiind de folos diabeticilor. Reduce cantitatea de colesterol din sânge, scăzând astfel riscul de ateroscleroză şi, implicit, de infarct. Mai mult, banala mămăligă revitalizează funcţiile sexuale, în special feminine.
Rezultatele cercetărilor româneşti efectuate de antropologi în regiunea Bran-Rucăr (unde mămăliga e mai des pe masa românilor), arată că 9% din femeile de peste 65 de ani au avut o activitate ovariană foarte intensă, manifestată şi prin prelungirea vieţii sexuale chiar şi după vârsta de 72 de ani.
De asemenea, consumul de mămăligă este răspunzător şi de longevitate. Multă lume crede că mămăliga îngraşă. Ei bine, mămăliga moale are de patru ori mai puţine calorii faţă de pâine. Iar mămăliga vârtoasă are jumătate din caloriile pâinii. Încă din cele mai vechi timpuri, românii au folosit mămăliga ca leac.
De exemplu, doar pentru a evita pelagra, este suficient consumul zilnic de mămăligă cu o jumătate de litru de lapte şi un ou. Terapia a dat rezultate sute de ani.
Cataplasme aplicate pe piept
Tratamentele pe care ni le făceau bunicile noastre în copilărie, ne vindecau şi ne fereau de utilizarea abuzivă a antibioticelor. Mămăliga era la loc de cinste printre leacurile vechi. Pentru durere în gât şi răceală, se pun pe o tablă încinsă două linguri de mălai şi se stă cu nasul deasupra fumului produs, amestecînd continuu. În plus, se bea seara înainte de culcare un terci, ca o mămăligă subţire, în care se pune o bucăţică de unt. A doua zi, vă veţi simţi infinit mai bine.
În popor, unul din adjuvantele cu o eficienţă incredibilă în pneumonie este tot faimoasa mămăligă românească. Se lasă să se răcească, cât poate suporta pielea, după care se întinde pe zona pieptului într-un strat de două degete pe torace şi se ţine 15 minute, după care se înlătură, iar pielea se şterge cu un tampon înmuiat în spirt camforat.
Cataplasma cu mămăligă caldă e bună şi în bronşite, gripă, tuse cronicizată. Aceeaşi aplicaţie se face în zona rinichilor pentru tratarea colicilor renale şi a nefritelor, pe zona inferioară a abdomenului, ca remediu rapid pentru anexite şi cistite.
De folos şi în obezitate
Pentru urcior: se pune mămăliga caldă pe pleoape, schimbând-o cît se poate de des. În caz de lipom, se poate face un tratament cu cataplasme cu mămăligă tare.
Se pune în strat de 3- 4 cm pe locul lipomului, având grijă ca partea care vine în contact cu pielea să fie presărată cu tămâie fin pisată, aşa cum se pune sare pe o felie de pâine cu unt. Se aplică fierbinte, cât suportă pielea, şi se acoperă cu un obiect de lână, pentru a menţine temperatura locală ridicată.
Tratamentul se face în fiecare seară şi se ţine până se răceşte mămăliga.
Mămăliguţa e utilă şi celor care suferă de obezitate, deoarece acest aliment conferă o senzaţie de saţietate extrem de rapidă, datorită fibrelor alimentare din compoziţia sa.
Studiile de specialitate au arătat că, la persoanele care consumă regulat porumb, anumite probleme generate de hipotiroidie, cum ar fi îngrăşarea, somnolenţa, lipsa de tonus fizic şi mental, sunt reduse considerabil. Gastrita hiperacidă şi ulcerul sunt ameliorate de consumul de mămăligă caldă în loc de pâine, mălaiul având, pe lângă efectul de reducere a acidităţii, şi o acţiune uşor calmantă, sedativă.
Studiile de nutriţie şi biochimie alimentară au arătat că mămăliga consumată frecvent ameliorează şi afecţiuni cum ar fi reumatismul, diabetul, menstruaţiile dificile cu sângerări abundente, anexita şi metroanexita, litiaza renală, hepatita.
De la mămăligă, la terci şi bulz
În mod tradiţional, mălaiul se poate prepara în multe feluri: turtă în spuză, mălai în ţest (mălăiaş), mălai în tavă, terci, păsat, bulz, chitac, cocîrţău.
Porumbul ca atare se mai mănîncă şi fiert (în oală), fript (la spuză) sau făcut floricele (la tigaie). Mămăliga e şi ea de două feluri: pripită şi fiartă. Pe cea pripită o mănâncă mai mult orăşenii si se prepară punând mălai puţin câte puţin în apa sărată fierbinte, aşa încât mămăliga să fiarbă în mod egal toată.
Fierberea durează mai puţin decât la mămăliga vârtoasă, preferată mai mult la ţară În acest caz, mălaiul se pune tot dintr-odată în apa sărată, se lasă să fiarbă până încearcă de mai multe ori să dea în foc, ca laptele. Atunci, se sparge cu făcăleţul. La sate, mămăliga vârtoasă nu se taie cu cuţitul, ci cu sfoară.
Terciul de mălai nu e altceva decât mămăligă pe jumătate lichidă, pe care o mâncau copiii cu plăcere cu felii de brînză sau zeamă de prune.
Păsatul este tot un fel de terci, însă mălaiul din care e făcut e mai grunjos, mai mare şi mai tare la fir.
Cocoloşul sau bulzul se face din brânză învelită în mămăligă şi coaptă apoi pe cărbuni. În unele locuri, mălaiul se amestecă cu dovleac fiert.
Ştiaţi că?
- 100 g făină de porumb are 351 calorii, 100 grame de pufuleţi au 520 calorii.
- Mămăliga se taie perfect, dacă lama cuţitului se umezeşte cu apă.
- Mămăliga nu mai face cocoloaşe dacă înainte de a pune mălaiul la fiert îl stropiţi cu apă rece.
- Zahărul vanilat poate fi secretul mămăligii perfecte.
- Mămăliga nu îngraşă, dar combinată cu smântână şi brânză grasă, efectul va fi acelaşi ca în cazul unei cine copioase. În curele de slăbire, se recomandă iaurtul şi brânza de vaci.
Dieta cu mămăligă
Micul dejun: mămăligă fierbinte, cât mai crudă, amestecată în mod tradiţional cu un ou moale şi lactate.
Prânz: alimente obişnuite, dar înlocuiţi pâinea cu mămăligă
Cină: lapte bătut sau iaurt cu mămăligă."
Să auzim de bine!
Articol preluat de pe http://www.armonianaturii.ro/Mamaliga-sanatate-la-ceaun.html*articleID_1245-articol

marți, 21 iunie 2011

Reorganizarea la zi

Imagine preluată de pe ziare.com
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De foarte multe ori, cel puţin în ultimul timp aproape zilnic, ne este dat ca să auzim cele mai diverse comentarii despre avantajele privatizării, despre binefacerile aduse economiei de către firmele private, de aportul adus de acestea la absorbţia forţei de muncă, la posibilităţile de creştere a competenţelor oferite de firmele private precum şi multe alte lucruri asemănătoare. Nu cred că ceea ce vă voi relata în rândurile de mai jos este o regulă generală. Dar este un caz petrecut într-o firmă privată, un caz care mi se pare extraordinar de asemănător cu cele ce se întâmplă acum la nivelul economiei naţionale. Şi este un caz cât se poate de real, nu pentru că vă spun eu asta, ci pentru că întâmplarea s-a petrecut în perioada când am lucrat în acea firmă.
Este vorba de o firmă mare. Şi când zic mare, este chiar mare, având peste trei sute de salariaţi. Salariaţi organizaţi în diferite structuri, după cum nevoile firmei o cer: unii în proiectare, alţii în contractare, alţii în marketing sau alţii în execuţie. Ce este cu adevărat interesant este faptul că, la numărul respectiv de salariaţi există un număr de peste patru zeci de directori. Cam mulţi, nu? Mulţi, puţini, ăştia sunt şi se pare că firma are nevoie de ei.
Dar iată că evenimentele economice conduc la o diminuare a activităţii. Diminuarea continuă până la nivelul în care preşedintele firmei, care este şi patron în acelaşi timp, convoacă salariaţii şi le spune că zilele bune s-au cam dus şi că, pentru ca firma să supravieţuiască, este nevoie de o restructurare sau, altfel spus, de o eficientizare sau, şi mai altfel spus, de dat oameni afară.
Cu murmurele şi întristarea de rigoare oamenii acceptă situaţia şi se pun pe aşteptat „mutările în plic”. Plicuri care nu întârzie să apară, iar oamenii să părăsească firma. Rând pe rând, unul câte unul au plecat aproape toţi salariaţii din execuţie. Spun „aproape toţi” pentru că, din toţi muncitorii care lucrau efectiv la montarea instalaţiilor, au rămas doar doi sau trei! Nici măcar un singur director din cei patru zeci existenţi nu a primit vreun plic, afară de corespondenţa obişnuită...
Iar rezultatele nu au întârziat ca să apară. Acei singuri muncitori din execuţie trebuiau acum să facă ei toată treaba, multă, puţină, atât cât era. Evident pe acelaşi salariu, doar era vorba de eficientizare... Dar asta nu e tot. Au început să apară întârzieri uriaşe în predarea lucrărilor şi, în mod absolut normal, au început să fie pierdute contracte. În loc să se observe o creştere a încasărilor, o revigorare a activităţii, rezultatele erau exact pe dos. În condiţiile în care aceiaşi directori rămăseseră pe aceleaşi posturi.
Situaţia nu a putut continua mult timp şi toate aceste aspecte mai mult decât negative, au condus la o nouă şedinţă în care s-a precizat că trebuie angajaţi oameni în execuţie pentru că nu are cine face treaba efectivă! Că doar nu era să fie trimişi directorii pe teren la montarea instalaţiilor! Drept pentru care, directorul de personal a început să îi recheme pe cei care, nu cu mult timp în urmă fuseseră daţi afară... Numai că, între timp, aceştia nu stătuseră cu mâinile în sân: unii din ei, mai ales cei mai buni meseriaşi, îşi găsiseră de lucru la concurenţă şi nu aveau de gând ca să dea cioara din mână pe vrabia de pe gard. Restul muncitorilor trimişi în şomaj au avut suficientă minte ca să zică acum da, m-ai dat afară cu salariul X, dar acum, dacă mă vrei înapoi, trebuie ca să îmi dai salariul 2X! Aşa că, pentru a nu pierde şi contractele rămase, firma a trebuit ca să le accepte pretenţiile.
Iată cum, într-o firmă privată mare, reorganizarea şi eficientizarea nu au însemnat altceva decât pagubă...
Ce am vrut ca să spun cu rândurile astea? Păi, nimic altceva decât că nu trebuie să fetişizăm niciun sector al economiei, oricât ar fi el de privat pentru că şi firmele private sunt conduse de oameni şi în ele lucrează oameni care, indiferent cât de privaţi sau bugetari sunt, toţi au o trăsătură comună: sunt oameni şi sunt supuşi greşelii. Vreau să spun că, oricâte analize economico-financiare s-ar face şi oricâţi experţi vor fi fost consultaţi, eficientizarea nu înseamnă doar trimiterea oamenilor în şomaj.
Să auzim de bine!

luni, 20 iunie 2011

De ce beau profesorii

Imagine preluată de pe informatiiprofesionale.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În rândurile de mai jos vă voi prezenta câteva motive pentru care profesorii se apucă de băut. Deşi sunt de sorginte anglo-saxonă, consider că "perlele" au o aplicabilitate universală...
Se cere aflarea lui X...
Se cere aflarea unei forţe...
Elevului i se cere ca să dezvolte expresia...
Explică ce înseamnă...
Ce este apa grea?
Ce au în comun cele două nume...
Ţara de origine a malayesienilor...
Rată de zi şi rată de noapte...
Una din marile realizări ale romanilor...
Şase animale din Arctica...
Ce înseamnă un computer care stă singur...
Unde a fost semnată Declaraţia de Independenţă?
Numele soţiei lui Orpheu?
Aflaţi viteza...
Care e cel mai teribil zgomot care poate fi auzit?
Unde a fost construit Zidul lui Adrian?
Acestea au fost, dragii mei, câteva "perle" care cred că pot determina orice om, nu numai un profesor, ca să se apuce de băutură...
Să auzim de bine!

vineri, 17 iunie 2011

Ce cuvinte folosim (5)

Imagine preluată de pe kissfm.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Încep articolul de azi cu un cuvânt banal, comun: barcă. Unul din echivalentele greceşti ale cuvântului barcă (cuvânt de sorginte latină de data asta) este καράβι/caravi. Ei, acum vedeţi legătura? Caravi, corabie, caravelă... cuvinte foarte cunoscute şi foarte folosite. Interesant este ca un cuvânt românesc să provină dintr-un cuvânt grecesc provenit la rândul lui dintr-un cuvânt latin...
Iată un alt cuvât, pe cât de frumos, pe atât de ciudat ca etimologie. Este vorba de unul din puţinele cuvinte care au un sens atât de adânc, încât e bine ca să te fereşti a-l descrie: patrie. Cuvântul provine din grecescul πατρίδα/patrida=patrie. Şi în limba română şi în limba greacă, cuvântul este de genul feminin şi este oarecum normal dacă ne gândim că patria este mama cetăţenilor ei, este matricea lor. Până aici, toate bune şi frumoase, numai că πατρίδα provine, la rândul ei, tot dintr-un cuvânt grecesc, πατέρας/pateras=tată, cuvânt care, trebuie să recunoaştem, este de genul masculin, oricum ai întoarce-o, iar referirea este cât se poate de clară la partea masculină a părinţilor.
Haideţi ca să mai vedem un cuvânt interesant. Algoritm. Conform DEX, prin algoritm se înţelege un ansamblu de simboluri folosite în matematică şi în logică, permiţând găsirea în mod mecanic (prin calcul) a unor rezultate. În general succesiune de operaţii necesare în rezolvarea unei probleme oarecare. Frumos până aici, nu? Numai că, ce să ne mai mirăm, şi aici apare o rădăcină grecească. Prefixul αλγος/algos, care nu înseamnă altceva decât durere! Ce are durerea cu matematica sau cu operaţiile matematice, eu nu ştiu! Poate doar faptul că repetarea pe o durată mai lungă a unor operaţii matematice este un proces dureros pentru unii...
Haideţi ca să mai vedem şi alt cuvânt. Pedagog. Cuvânt prea uzual ca să ne mai ocupăm de descrierea definiţiei româneşti, având derivatele pedagogie, pedagogic etc. Cuvântul provine, cum altfel, din grecescul παιδαγωγός/pedagogos, cuvânt ce defineşte persoana care se ocupa în Atena antică de educaţia tinerilor până la momentul când aceştia erau predaţi spre educaţie unui φιλόσοφος/filosofos. Dar, la rândul lui, şi acest provine din alt cuvânt, la fel de grecesc, şi anume παιδί/pedi, care nu înseamnă altceva decât copil. Mi se pare una dintre cele mai frumoase etimologii, aceea de a lega definiţia educaţiei de definiţia cuvântului copil...
Şi încă un cuvânt. Nimfă. Personaj mitologic, care întruchipează gingăşia şi puritatea. Fecioare tinere şi frumoase, acestea erau iubite de zei şi, de ce nu, chiar de muritori. Nimfele au făcut obiectul unor cunoscute poveşti de dragoste şi au rămas, de-a lungul timpului, subiectul adoraţiei secrete a muritorilor. Dar ştiţi cum se spune în greceşte la mireasă? Νύμφη/nimfi! Nu ştiu dacă termenul de mireasă a provenit din cel de nimfă sau invers. Cert este că asocierea este deosebit de frumoasă şi de reuşită.
Iar acum, ca de obicei, un mic bonus pentru cei care au citit această postare. Eschil (în greceşte Αίσχύλος/Aishilos) este cunoscut nu atât pentru curajul dovedit ca soldat în bătăliile de la Marathon şi Salamina, cât pentru faptul că a rămas în cultura mondială drept părintele tragediei. La fel de celebră însă, este şi moartea lui. Legenda spune că era atât de chel încât, un vultur care zbura la înălţime cu o broască ţestoasă în gheare cu gândul ca să o spargă de o piatră, a confundat chelia lui cu un bolovan şi a dat drumul broaştei cele ţestoase direct în capul lui...
Să auzim de bine!

joi, 16 iunie 2011

Cronobiologia

Imagine preluată de pe nebuloasa.info
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
“Secretul Sănătăţii
Vechii învăţaţi chinezi cunoşteau orarul organelor. Organismul îşi trimite întreaga energie către anumite părţi ale sale, la un moment dat. S-a demonstrat ştiinţific că cine nu respectă şi tulbură repetat ritmul interior se îmbolnăveşte mai des şi mai repede.
Ora 6
Este momentul trezirii organismului. Chiar dacă încă moţăim, corpul nostru a intrat în priză, s-a apucat de producţia de hormoni. Zahărul din sânge, aminoacizii şi hormonii acţionează la capacitate maximă. La această oră trebuie evitate alcoolul şi nicotina.
Ora 7
Inima intră în viteza a cincia. Începe producţia de hormoni sexuali. Cine preferă sportul făcut dimineaţa face o greşeală pentru că inima este suprasolicitată, iar rezultatul este acelaşi. La această oră trebuie servit micul dejun, dar înainte este indicat să beţi un pahar cu apă, pentru a ajuta digestia.
Ora 8
Organismul tânjeşte după “combustibil”. Din nefericire este şi ora la care au loc cele mai multe infarcturi şi accidente vasculare cerebrale. Este ora ideală dacă vreţi să vă faceţi o analiză a sângelui. Dacă o amânaţi pentru altă oră, compoziţia sângelui va fi schimbată din cauza stresului.
Ora 9
Organismul receptează cel mai slab senzaţia de durere, este imun faţă de frică. Chimioterapia şi injecţiile trebuie făcute acum, căci nu vor fi complicaţii, iar datorită toleranţei sporite a organismului, şansele de vindecare cresc.
Ora 10
Este ora învăţatului, creierul este cel mai receptiv. Capacitatea de a lua decizii şi de a rezolva probleme este maximă. Temperatura corpului atinge punctul superior. Acum este momentul ideal pentru a pleca la drum cu maşina deoarece atenţia şi reflexele sunt sporite.
Ora 11
Corpul nostru îşi arde grăsimile. Gurmanzii pot consuma orice după pofta inimii. Cu puţin înaintea prânzului inima şi circulaţia sanguină se află în momentul lor de vârf. Evitaţi să mergeţi la un consult cardiologic pentru că medicul cardiolog vă poate pune un diagnostic greşit.
Ora 12
S-a dus deja jumătate din zi. Un pui de somn n-ar strica. Organismul este ocupat cu producerea de acizi, iar creierul nu este deloc în formă. Din cauza lipsei de oxigen trebuie să staţi în faţa unei ferestre deschise. Stomacul este singurul organ cu adevărat activ. Acesta se pregăteşte pentru a primi mâncarea şi a produce sucul gastric.
Ora 13
Scade atenţia, totul este programat pentru digestie. Este ora mesei de prânz urmată de o mică relaxare. După masa de prânz bila începe să acţioneze, digerând şi absorbind lipidele din fluxul intestinal. Cine are probleme trebuie să ia medicamentele specifice pentru a o activa.
Ora 14
Forţa vitală este foarte scăzută. Organismul trebuie să se odihnească.
Ora15
Creierul se pune din nou în mişcare... Ne putem continua în forţă activitatea. Atenţia şi puterea de concentrare sunt în formă maximă. Dacă aveţi de lucru pentru acasă acum este momentul.
Ora 16
Trezirea creierului este urmată de revitalizarea corpului, dispus să intre în funcţiune. Este ora ideală pentru un program de exerciţii fizice. Plămânii şi căile respiratorii sunt larg deschise. Faceţi o plimbare în aer liber. La această oră acţionează cel mai bine medicamentele de stomac.
Ora 17
Mâinile simt nevoia să intre în funcţiune. Oamenii de afaceri au o putere de convingere neobişnuită, pictorii fac minuni, scamatorii se simt în formă. Sportivii ştiu deja, cine se antrenează, sau concurează obţine acum cele mai bune rezultate. La această oră se înregistrează cele mai multe recorduri sportive.
Ora 18
Este ora activităţilor culturale. Simţurile sunt foarte ascuţite în acest moment al zilei. Papilele gustative şi simţurile olfactive receptează nuanţele cele mai fine. Este momentul de maximă activitate în ceea ce priveşte creşterea unghiilor şi a părului. Corpul este însă puţin obosit. Nervii reacţionează la durere sau furie.
Ora 19
Organismul este cel mai dispus să accepte medicamentele, iar pielea tânjeşte după îngrijire, porii pielii se deschid şi asimilează produsele cosmetice. Dar atenţie, scade tensiunea.
Ora 20
Cresc capacităţile vizuale. Este momentul să alegeţi materialele şi modelele vestimentare. Ultima masă a zilei nu trebuie luată mai târziu de ora 20, căci corpul reacţionează deja într-un ritm redus. Ficatul înregistrează o activitate intensă, astfel băuturile alcoolice fiind mai bine tolerate la această oră.
Ora 21
Scade temperatura corpului şi metabolismul. Nu se mai asimilează nici un aliment. Mâncarea rămâne nedigerată sau digerată pe jumătate. Doar stomacul şi ficatul mai lucrează.
Ora 22
Ficatul “trage pe dreapta”. Stop fumatului, căci în pauza ce survine în funcţionarea ficatului, organismul absoarbe toată nicotina nefiltrată.
Ora 23
Începem să visăm cu ochii deschişi. De la această oră corpul se linişteşte. Nervul parasimpatic responsabil cu acest lucru reduce schimbul de substanţe, tensiunea, temperatura, activitatea cardiacă la minim. Producţia de cortisol, hormonul stresului, este oprită. Dacă vrem să fim frumoase trebuie să ne culcăm la această oră pentru că acum începe procesul de regenerare a celulelor pielii.
Ora 24
După perioada maximă din activitatea sa, organismul se autoreglează la minim pe scala sa de funcţionare şi se programează “pentru mâine”. Este obligatoriu ca această oră să ne găsească într-un somn profund.
Noaptea, între orele 2 şi 4, toate simţurile sunt în stare de inhibiţie. Este momentul catastrofelor de tot felul, a accidentelor rutiere, a naufragiilor şi a accidentelor de muncă. Între ora 3 şi 5 scade tensiunea arterială. Dimineaţa reţinem mai uşor informaţiile, dar pentru a le păstra în memorie pe termen lung trebuie repetate după-amiaza.”
Lucrurile acestea se pare că sunt bine ştiute de către medici. Este suficient ca să-l întrebaţi pe oricare dintre ei când e bine ca un pacient să fie operat sau când este optimă administrarea unui medicament. De fapt, ca şi în cazul alimentaţiei, fondul problemei este voinţa. Citim de pomană tot felul de recomandări utile dacă nu aplicăm măcar o parte din ele. Personal, vă pot spune că beau dimineaţa un pahar mare de apă imediat după trezire, atunci când e nevoie îmi fac analizele la ora 8, dacă m-a prins ora 20 nemâncat aşa rămân, iar ora 24 mă prinde cu siguranţă adormit. O mărturie competentă în acest sens poate depune soţia, care mă mişcă la respectiva oră ca să nu mai sforăi...
Să auzim de bine!
Articol preluat de pe http://christianferoviarul.blogspot.com/2009/05/cronobiologia-secretul-sanatatii.html

miercuri, 15 iunie 2011

Publicitatea homosexuală

Imagine preluată de pe literatur.com
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Din momentul în care am considerat că am reuşit să-mi formez o scară de valori temeinică, mi-am dat silinţa în aceeaşi măsură ca să o păstrez. Iar unul din mijloacele folosite a fost dorinţa de a avea o minte deschisă.
Nu confund toleranţa cu înţelegerea şi nici uitarea cu iertarea. Dar consider că lucrurile trebuie evaluate fără patimă, iar comportamentul condus de tact.
Nu mi-am dorit niciodată să intru „încălţat” în sufletul cuiva şi am fost mulţumit cu ceea ce mi s-a oferit. Am respectat intimitatea fiecăruia cu dorinţa vădită de a o respecta şi pe a mea.
Indiferent de natura intimităţii, am considerat că aceasta este problema respectivului şi a Celui de Sus. Nu am stricat nicio prietenie pe motiv că respectivul este fumător sau pentru că îi place vodca rece. Şi nici pentru că suţine PD-L sau PSD. Am prietenii care au zeci de ani la activ, dar fără să ştiu nici acum partizanul cărui partid este respectivul sau ce poziţii sexuale preferă cu amanta.
Poate că nu este un comportament ideal din partea mea, dar cel puţin este unul civilizat şi decent. De aceea mi se pare extrem de ciudată şi extrem de abuzivă organizarea a tot felul de mitinguri şi concursuri pentru homosexuali şi lesbiene.
Respectivul este homosexual? Să fie sănătos! Ce treabă am eu cu preferinţele lui sexuale? Pe el îl interesează preferinţele mele? Dacă ne întâlnim cu o ocazie nu voi da mâna cu el sau nu îi vorbi? Este foarte posibil ca printre cunoscuţii mei să existe homosexuali sau lesbiene, dar nu îmi amintesc să-mi fi chestionat vreun prieten legat de acest aspect. Îl împiedică cineva să îşi satisfacă preferinţele sexuale în casa şi în patul lui? Măcelarul nu îi va vinde antricoate dacă respectiva a dormit toată noaptea în braţele altei femei? De ce trebuie făcut din asta un prilej de manifestare publică? De ce această dorinţă deschisă de a mă face părtaş la preferinţele lui sexuale? Până acum nu am cunoştinţă de desfăşurarea în vreo ţară a lumii a unui marş al heterosexualilor. Nici de vreo paradă sau de solicitarea desfiinţării discriminării.
Că este de natură genetică, o boală sau o orientare greşită sunt lucruri care se pot discuta de oameni mai competenţi. Dar atunci, de ce nu se organizează şi Parada sau Marşul Bolnavilor de Plămâni? De ce nu ni se arată la televizor organizarea unui concurs pentru Mister Picior cu Platfus? De ce Organizaţia Femeilor Operate de Bilă nu cere o recunoaştere naţională şi desfiinţarea discriminării criminale existente în societate?
Puteţi să credeţi ce vreţi despre mine, dar eu rămân la părerea mea fermă că toate aceste marşuri şi adunări festiviste populare nu au decât un singur scop: acela de a câştiga prozeliţi. Am zis!
Să auzim de bine!

marți, 14 iunie 2011

România ca o floare, noi vrem fotbal, nu mâncare!

Imagine preluată de pe gsp.zing.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Recunosc de la bun început că nu sunt microbist. Nu am fost şi sper că nu voi fi. Sunt om de acţiune şi, dacă mi-a plăcut un sport, am preferat ca să îl practic, iar nu să stau în faţa televizorului şi să mă umflu de bere... Dar nu pot să neg faptul că, dacă am timp (ceea ce nu prea se întâmplă), îmi sacrific zece minute ca să arunc o privire la un meci de volei, de baschet, o cursa de ciclism sau o partidă de snooker. Dar nu mai mult de atât şi niciodată la un meci de fotbal. Şi, indiferent ce veţi spune despre mine, nu înţeleg şi nu voi înţelege patima inutilă a microbiştilor, care se dau cu turul de pământ de ce un antrenor a băgat sau nu un anume jucător în joc când, este clar ca lumina zilei că pe respectivul antrenor îl doare în cot de părerea lor, cel puţin datorită faptului că habar nu are de ea...
Lucrez în bucătărie la prepararea unei iahnii de fasole (deh, meniu de criză...) când, cu urechea dreaptă, percep un sunet. Da, este o ştire emisă pe post, lucru mai rar întâlnit, aşa că devin atent. Reportera anunţă pe un ton dramatic faptul că mii de oameni (peste cinci mii, după spusele ei) au ieşit pe străzile Timişoarei din cauză că echipa lor de fotbal (a lor e un fel de a spune...) nu ştiu ce a păţit.
Sunt constrenat: peste cinci mii de oameni demonstrează inutil pe străzile Timişoarei în favoarea echipei lor favorite de fotbal! Având în vedere populaţia oraşului, sunt convins că printre demonstranţi sunt şi şomeri recenţi, şi pensionari cu pensiile reduse la fel de recenţi, şi salariaţi cu salariile diminuate şi mai recenţi.
Ei bine, în mod curios, toate aceste necazuri reunite nu au reuşit ca să îi scoată în stradă în număr atât de mare şi atât de vehemenţi. Nu i-a scos în stradă faptul că şi-au pierdut slujbele, nu i-a scos în stradă faptul că au rămas cu salarii de nimic, nu i-a scos în stradă faptul că firma în care lucrează nu mai are comenzi, nu i-a scos în stradă scumpirea fără rost a carburanţilor, nu i-a scos în stradă faptul că pensionarii au rămas fără pensii şi medicamente, nu i-au scos în stradă minciunile guvernanţilor, nu i-a scos în stradă scumpirea continuă a alimentelor (ca să nu mai vorbesc de ţigări şi băuturi, atât de utile în activitatea de microbist...). Nimic, nicio molimă sau pacoste căzută pe capul acestui popor nu a reuşit ca să-l scoată instantaneu în stradă.
Nimic din toate grozăviile care împing oamenii mai slabi la cedări nervoase sau chiar sinucideri nu a reuşit ca să îi mobilizeze. Doar fotbalul a reuşit! Nicicând acest popor nu a dovedit mai pregnant ca acum că suntem un popor de microbişti, indiferent despre ce activitate este vorba. Preferăm ca să stăm pe tuşă şi să bombănim, în loc ca să ne implicăm. Iată de ce guvernanţii îşi permit ca să facă ceea ce fac: pentru că ştiu că guvernează un popor de microbişti, care acceptă orice umilinţă dacă nu e legată de fotbal. Iar adevăratele probleme nu fac două parale în faţa singurei şi unicei probleme existente pentru noi: fotbalul!
Ca urmare, mă gândesc ca să le dau o mână de ajutor liderilor de sindicat: ia anunţaţi, fraţilor, că s-a desfiinţat echipa naţională de fotbal! Dumnezeule, vom vedea o ţară întreagă ieşind în stradă!
Să auzim de bine!

duminică, 12 iunie 2011

Rusaliile

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sărbătoarea de Rusalii sau Pogorârea Sfântului Duh este o sărbătoare creştină importantă, care se ţine întoteauna duminica, la 50 de zile după Paşti.
Sărbătoarea de Rusalii este o străveche sărbătoare preluată din mitologia romană (Rosalia, Sărbătoarea Trandafirilor, era o zi închinată cultului morţilor, cărora li se aduceau ofrande constituite din alimente şi trandafiri pentru îmbunarea sufletelor celor morţi). Teologic, această sărbătoare este considerată ca fiind ziua de naştere a Bisericii creştine.
Conform Sfintei Scripturi şi învăţăturii din Sfânta Tradiţie, în această zi, Duhul Sfânt, una din Persoanele Sfintei Treimi, s-a pogorât asupra Sfinţilor Apostoli, dându-le darurile spirituale necesare propovăduirii Evangheliei în toate colţurile lumii.
Potrivit Noului Testament, acest eveniment a avut loc în ziua Rusaliilor evreieşti, la 50 de zile de la învierea lui Isus din Nazaret. De aceea, sărbătoarea creştină se mai numeşte şi Cinzecime.
Obiceiuri şi tradiţii de Rusalii
În mitologia şi în folclorul românesc, Rusaliile sunt numite şi Dânsele, Ielele, Paraidele, Sfintele, Şoimanele sau Zânele. Deosebit de celelalte făpturi fermecate, Rusaliile umblă pe pământ doar în anumite răstimpuri, mai ales în Săptămâna Rusaliilor. Ielele sunt făpturi fabuloase, înzestrate cu puteri magice de seducţie, care sălăşuiesc în mijlocul naturii, cu predilecţie pe malul apelor. Pe timpul nopţii, în lumina lunii, Rusaliile se scaldă goale şi despletite în izvoare. Încă din timpuri străvechi, dansul lor "Hora Ielelor" era foarte temut. Aceste făpturi de basm adoră ca să danseze cu sânii goi în cerc, având părul despletit, clopoţei la glezne şi învelite în voaluri subţiri, transparente, iar dansul lor este unul magic, bogat în taine şi simboluri de neînţeles pentru muritori.
Ielele nu fac rău celor care le evită, dar devin rele dacă sunt provocate sau dacă dansul lor este privit. Atunci se spune că se răzbună pe vinovat luându-i minţile.
La sate, unde tradiţia se păstrează mai bine, oamenii se duc la biserică pentru sfinţire cu crengi de tei şi nuc, acestea simbolizând limbile de foc ale puterii Sfântului Duh, care s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli. Crenguţele se agaţă apoi la streaşina caselor sau la icoane. Se spune că acestea te vor apăra de cele rele şi se mai spune că acestea ar căpăta puteri miraculoase pentru vindecarea celor care suferă de surzenie. Ramurile de tei folosite la Rusalii sunt păstrate peste vară pentru a putea fi folosite în practicile de alungare a furtunilor şi a grindinii. Preoţii şi sătenii ies pe câmp în ziua a doua de Rusalii pentru a sfinţi apa şi a stropi câmpul, cu speranţa că, astfel, nu va bate grindina. Legat de Rusalii este şi faimosul joc al Căluşarilor, dans ritual de o vechime imemorială, care vine de la săritul peste foc pentru a scăpa de iele, zânele rele. Dansul Căluşarilor este cunoscut ca fiind remediul pentru vindecarea unui suflet care a privit "Dansul ielelor " care i-a luat minţile.
Superstiţii de Rusalii
În această zi, oamenii poartă frunze de pelin la brâu sau în sân pentru a fi feriţi de mânia ielelor. Acum nu se mai merge la câmp pentru că Rusaliile îi pedepsesc pe cei ce o fac cu boala zisă „amorţeală”, „dambla”, „luat de vânt” sau „ologeală”. În Duminica Rusaliilor nu e bine ca să te urci în arbori sau în locuri înalte şi nici ca să călătoreşti departe de casă. La poartă şi în casă se pun flori, frunze de tei sau de nuc. De Rusalii nu trebuie să ne certăm, căci vom fi luaţi de Iele. E bine ca să ai la tine trei fire de usturoi, în sân sau la brâu. Femeile duc la biserică frunze de nuc şi de tei pentru sfinţire. De la Duminica Rusaliilor, timp de nouă săptămâni, nu se mai culeg ierburi de leac. Dacă în noaptea de Rusalii vei dormi sub cerul liber sau dacă te vei duce la fântână, vei cădea sub puterea Ielelor, deci este indicat ca să eviţi aceste lucruri. Rusaliile îi pedepsesc pe aceia care lucrează în această zi considerată a dansului lor şi nu o preţuiesc şi sărbătoresc cum se cuvine.
Să auzim de bine!

vineri, 10 iunie 2011

Încă o tură!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne deplasăm cu maşina spre centru. Când spun ne deplasăm, fac o referire clară la persoana mea şi la Mirciulică, deşi la gabaritul lui, poate fi uşor ascuns în cutia torpedoului...
Radioul susură liniştit, şoferii bucureşteni scot veseli capetele pe geamurile lăsate pentru a-şi mai trage câte o înjurătură din cauza aglomeraţiei, totul arată semnele unei zile normale.
- Ia uite-l pe Mihăiţă!
Este vocea lui Mirciulică. Acesta îmi arată cu degetul (deşi i-am interzis acest lucru de nenumărate ori) un personaj solid, care tocmai descalecă de pe o bicicletă care pare nou-nouţă. Dau un claxon scurt şi trag pe dreapta. Personajul întoarce capul la fel de scurt şi trage pe stânga. Ieşim din maşină şi în lumina crudă a amiezii vedem chipul surâzător al lui Mihăiţă.
- Hai noroc şi alta-n loc! îl salutăm noi cu binecunoscutul salut azerbaidjan. Ce faci, frate, aici?
- Ce să fac? Voi staţi prost cu vederea? Nu vedeţi că mă plimb pe bicicletă?
- Ba, de stat stăm bine. Cu mişcatul stăm mai prost, îi răspund eu încercând să-i arăt printr-o glumă că insultele lui ne lasă reci (ne lasă, adică pe mine şi pe Mirciulică).
- E nouă, acum două zile am cumpărat-o, continuă el surd la ironia mea fină.
- Bine că nu e zece, bombănesc eu.
- Şi încotro te duci? mă întrerupe timid Mirciulică, probabil cu gândul la gabaritul periculos al lui Mihăiţă.
- Nicăieri anume, răspunde Mihăiţă în mod miraculos de direct la subiect. Mă plimb şi eu, aşa, prin oraş, doar ca să fac puţin antrenament.
Rămânem puţin debusolaţi pentru că nu ştim la al cui antrenament se referă. La al lui, el care are o sută douăzeci de kile în carcasă sau al bicicletei, care pare uşoară ca un fulg. Recuperăm rapid şi continuăm dialogul.
- Partea proastă e că nu i-am făcut încă niciun reglaj, îşi continuă Mihăiţă jelania. Schimbă vitezele cam greu, iar frânele nu ţin cum aş vrea eu.
Instantaneu ne gândim (adică eu şi Mirciulică) că lui Mihăiţă i-ar trebui nişte frâne de vagon de marfă, dacă avem în vedere masa lui corporală.
- Şi trebuie să merg mai încet decât aş vreau, nu se lasă Mihăiţă cu explicaţiile. Tu eşti mare mecanic, mi se adresează el privindu-mă bărbăteşte în ochi, nu ai la tine niscai scule ca să-mi faci şi mie reglajele? Vreau ca să cobor spre centru şi nu prea am încredere în frânele astea (discuţia se purta în capătul superior al străzii Schitu Măgureanu).
Nu pot refuza un om aflat la anaghie, mai ales dacă se numeşte Mihăiţă, aşa că recunosc spăşit că am. Într-un minut şi treisprezece secunde, trusa este scoasă din portbagaj, desfăcută pe pavaj, iar bicicleta întoarsă cu roţile în sus. Mirciulică îşi suflecă mânecile, deşi nu văd utilitatea gestului deoarece, dacă îi voi da ca să ţină o cheie în mână, cu siguranţă aceasta îl va trânti la pământ...
Să încep prin a desface piuliţele care ţin fixate tijele saboţilor de frână, atât pentru roata din spate, cât şi pentru cea din faţă. Ca să mă păstrez cald, încep ca să reglez concomitent şi suruburile întinzătorului de lanţ. Lucrurile devin interesante, chiar pasionante şi par a avea un final fericit când, se întâmplă dezastrul. Mirciulică (de care uitasem între timp) vine spre mine cu o faţă albă şi lungă:
- Frate, am feştelit bărzoiul! (pentru noi este expresia dramamtismului suprem) Bunică-mea a căzut în hol şi mama nu se descurcă cu ea. M-a sunat acum două secunde. Trebuie să o luăm urgent din loc!
Nu mai stau pe gânduri, mă ridic brusc şi demarez spre maşină strigând peste umăr către Mihăiţă:
- Frate, îmi aduci tu trusa diseară!
După care demarez în trombă, cu locul din dreapta deja ocupat de Mirciulică. Conduc atent, dar cu viteză, aşa cum îi stă bine oricărui şofer bucureştean... Preocupat de sentimente umanitare cât mai cuprinzătoare, Mirciulică găseşte puterea ca să se intereseze şi de soarta altora. Cum ar fi cea a lui Mihăiţă:
- Frate, i-ai strâns frânele omului ăluia? făcând o referire clară al Mihăiţă şi bicicleta lui.
- D... da, nu... cred că da..., nu ştiu...
Apucăm ca să ne aruncăm o şarjă scurtă de priviri interogative, gândindu-ne că Mihăiţă, mort sau viu, tot ne va suna diseară. Ajungem la domiciliul lui Mirciulică, pun umărul la propriu şi la figurat la ajutarea bătrânei doamne şi mă reîntorc la domiciliul personal. Seara, pe la orele douăzeci, sună telefonul.
- Alouuu, încerc eu o introducere timidă, văzînd numărul lui Mihăiţă pe ecranul telefonului.
- Băăăi, frateee a fost extraaa! Cel mai mişto!
Exaltarea lui mi se pare puţin deplasată, aşa că mă decid ca să solicit lămuriri suplimentare ca să pot stabili mai precis dacă vorbesc cu un zombi sau cu o persoană reală:
- Mihăiţă, tu eşti? Ce a fost extra? Ce a fost cel mai mişto? Ce este cu tine?
- Coborâtul, frate, coborâtul fără frâne!
Simt cum sudori reci îmi curg pe ceafă.
- A fost extraordinar! E drept că am avut şi două noroace: am prins toate stopurile pe verde şi au ăia gard la Parcul Izvor!
Dumnezeule, ce am făcut? îmi vine să strig.
- Mâine mă mai duc odată! îşi încheie el convorbirea.
Să auzim de bine!

joi, 9 iunie 2011

Mister aviatic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aţi auzit de „Experimentul Philadelphia”? Cu siguranţă că da. Iată că un prieten îmi trimite articolul de mai jos, pe care l-aş intitula „Experimentul Bogota”. Am căutat pe Internet şi alte informaţii depsre acest subiect, dar nu am găsit altceva decât acest articol, scris în diferite limbi. Aşa că, personal, dacă faţă de „Experimentul Philadelphia” nu am nicio îndoială, îmi păstrez unele rezerve privind veridicitatea „Experimentului Bogota”. Dar, mai ştii...
Un avion dispărut în ‘46 a aterizat în ‘93 în America de Sud! Un avion de pasageri, care a dispărut fără urmă în anul 1946, pe traseul Rio-Havana, a aterizat în luna decembrie 1993 pe aeroportul Bogota din Columbia. La bordul său se aflau 36 de schelete.
Oamenii de specialitate vorbesc despre cel mai mare mister din istoria zborului. Un mister care a devenit cu atât mai mare, cu cât este vorba despre batrânul avion Lockheed Constellation (Nota mea: personal, îl consider unul dintre cele mai frumoase avioane de pasageri realizate vreodată...), care a decolat în anul 1946 şi la bordul căruia s-au găsit în 1993, la aterizare, ceşti de cafea caldă şi ţigări aprinse marca Old Gold, de mult dispărută. Pe locurile pasagerilor se aflau ziarele zilei cu data de 21.09.1946, care nu erau îngălbenite de vreme şi miroseau încă a tipar.
“Aş fi dorit ca să pot da o explicaţie, dar mă aflu în faţa unui mister”, spune expertul Herman Guevara, conducătorul unui grup foarte numeros de cercetători, căruia i s-a încredinţat misiunea de a cerceta misterioasa aterizare a avionului de mult dispărut.
„Singurul lucru pe care îl pot spune cu precizie este faptul că avionul, împreună cu toţi pasagerii săi, a fost dat dispărut în anul 1946, în timpul unui zbor de la Rio de Janeiro la Havanna. Într-un mod inexplicabil, avionul a aterizat în 1993 şi arată de parcă ar fi decolat ieri.
Cum poate ateriza un avion având doar schelete la bord, numai Dumnezeu ştie! Cei 36 de pasageri, precum şi echipajul format din patru persoane au decolat după toate regulile”.
Incredibila poveste a început atunci când un avion necunoscut, cu o inscripţie foarte veche, din Panair Do Brasil, a apărut deasupra aeroportului Bogota şi a început aterizarea. Personalul aeroportului a încercat în zadar ca să oprească aterizarea avionului necunoscut, deoarece, în acelaşi moment un Boac din Bruxelles se pregătea şi el ca să aterizeze. Mulţumită manevrelor abile ale căpitanului Anthony Bolard, în vârstă de 54 de ani, al companiei britanice, s-a putut evita în ultima clipă o ciocnire fatală.
Când avionul fantomă s-a oprit, personalul de pază a deschis uşile şi, cu mare groază, a descoperit în interior lui numai schelete, spune Guevara. Unul dintre oamenii de pază, un fost soldat în marină, s-a speriat atât de tare, încât şi-a pierdut echilibrul.
După o examinare amănunţită, resturile pasagerilor au fost transportate într-un spital militar pentru a fi cercetate, iar avionul a fost parcat într-un hangar bine păzit, în care accesul era strict interzis.
Cercetările se concentrează asupra întrebării: unde a fost avionul în toţi aceşti ani? Singurul lucru cert este numărul de zbor al acestuia, 348, locul de decolare şi destinaţia.
Din grupul de experţi care cercetează acest caz face parte şi cercetătorul în domeniul parapsihologiei Dr. Gloria Hamandez. După cum afirmă aceasta, în acest caz poate fi vorba despre o deplasare în timp. Ea a lansat şi ipoteza că moartea pasagerilor ar putea avea legătură cu un posibil contact cu fiinţe extraterestre.
Dacă avionul ar fi zburat într-un gol din timp, oamenii ar fi rămas cu siguranţă în viaţă. Şi, în plus, ei nu ar fi fost nici măcar cu o zi mai în vârstă decât erau la decolarea ce a avut loc în anul 1946, a adăugat un om de specialitate.
Însă, datorită faptului că avionul era plin cu schelete şi centurile de siguranţă erau încă nedesfăcute, nu poate fi exclusă teoria că cineva din afară i-a omorât pe pasagerii aflaţi la bordul avionului şi apoi, dintr-un loc necunoscut, l-ar fi dirijat spre Pământ. Se ştie că extratereştrii pot executa operaţiuni extrem de complexe, datorită tehnologiilor foarte avansate pe care le deţin.
Guevara afirmă că echipa de cercetători va face tot ce îi stă în putinţă pentru a elucida acest mister.
„Eu mă rog să fim suficient de puternici pentru a putea accepta realitatea, oricare ar fi ea”, încheie Guevara.
Să auzim de bine!