sâmbătă, 30 august 2014

Thasos în doi (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cum vă spuneam, ieri am dat peste plaja La Scala. Acum, haideţi să vă mai ofer câteva precizări. La intrare, plaja aflată în partea de nord a insulei, la doar doi kilometri de capitala insulei spre vest, oferă un spaţiu suficient de parcare pentru toţi turiştii. Spun spaţiu de parcare şi nu parcare pentru că nu este ceea ce numim noi, cei din Drumul Taberei, o parcare amenajată ci, un mare teren viran care îţi oferă avantajul umbrei copacilor existenţi în zonă.
De la intrare eşti întâmpinat de două tipe arătoase, siliconate şi parfumate care, fără să fiu maliţios, sunt suficient de arătoase ca să te facă aproape să uiţi de tarife, plaja fiind organizată pe trei niveluri de confort (şi, evident, de plată). Primul nivel este cel aflat imediat după intrare. Nu are umbrele, doar şezlonguri, iar ocuparea unuia este condiţionată de o consumaţie la bar. Între noi fie vorba, nici nu trebuie să consumi mult, preţurile fiind astronomice. Al doilea nivel este cel de după primul, mai apropiat de mare şi la care tariful este de zece euro de persoană pentru şezlong şi umbrelă. Cel de al treilea nivel este cel din imediata vecinătate a mării, tariful este de douăzeci şi cinci de euro de persoană, beneficiezi de canapele cu baldachin şi frapieră cu şampanie scumpă, iar un număr adecvat de june bântuie locul pentru satisfacerea cerinţelor clienţilor. Totul este curat, proaspăt vopsit în culori atrăgătoare şi muzica de calitate domneşte. Este plaja unde, într-una din nopţile şederii noastre pe insulă a concertat celebrul solist grec Vassilis Karras.
Astăzi, după micul dejun, ne-am decis să mergem la plaja Nisteri. Faţă de luna iunie, plaja se prezintă cu îmbunătăţiri. Banalele şezlonguri au fost înlocuite cu un fel de canapele, cu o saltea groasă de o palmă, iar o jună ospătăriţă se plimbă printre rânduri, preluând comenzile. Nu apucăm să luăm loc şi, iată, fătuca apare în dreptul nostru. După saluturile de rigoare, vine şi comanda mea:
- ... şi o bere Mithos cât mai rece, vă rog.
- La sticlă sau draught?
- Draught.
- Vreţi o bere draught? se miră ea zâmbind, cu tonul de parcă i-aş fi cerut luna de pe cer.
- Da, Mithos, precizez eu contrariat.
- O bere Mithos draught? continuă ea arcuindu-şi spâncenele a mirare.
- Da, asta vreau.
- Aici? se arată copila şi mai nedumerită.
- Da.
- Deci, vreţi să vă aduc o bere Mithos draught? continuă ea neîncrezătoare, zâmbind cu un subânţeles doar de ea ştiut.
Comportarea fetei îmi generează o serie de nedumeriri: de ce toţi grecii se arată oripilaţi atunci când comand eu o băutură? Că e vorba de mojito sau de bere, toţi se minunează de parcă le-aş cere cine ştie ce a opta minune a lumii. Are legătură cu tipul băuturii, cu ora sau cu ce? Sau eu am o faţă de om care consumă doar lapte Aptamil?
Apa curată, limpede, ne îmbie la înot, iar canapelele confortabile la odihnă, ceea ce ne dorim şi noi. Odată terminată ziua de plajă, ne retragem spre hotel nu doar pentru spălare şi schimbare ci, şi pentru a merge la recepţie ca să comunic faptul că televizorul nu mai funcţionează. Alături de frigiderul minuscul şi fără congelator şi aşezarea camerei cu faţa spre şosea, acesta se pare că este un alt avantaj al camerei Premier oferită oaspeţilor de seamă...
Drumul prin oraş ne prilejuieşte o constatare ciudată, urmată de nedumeriri la fel de ciudate: dacă în iunie ferry care ne aducea pe insulă era plin ochi, iar tevernele pustii, acum, în august, ferry a fost aproape gol, dar tavernele sunt atât de pline şi în oraş este o asemenea aglomeraţie încât nu ai unde pune o pălărie, iar oamenii stau la coadă pentru a ocupa o masă.
După o revedere călduroasă cu cei de la Doukas vine şi rândul comenzilor, iar eu fac greşeala să comand calamar umplut. Mare, mare greşeală pentru că, iată, chelneriţa vine cu un platou cu o creatură care, dacă aş fi întâlnit-o vie, cu siguranţă că mărimea ei m-ar fi speriat. E mare, e uriaş, iar eu trebuie să-l mănânc. Înfulecatul durează atât de mult că aproape ajungem la ora de închidere a restaurantului. Aşa plini nu ne putem băga în pat, drept pentru care decidem să facem o tură prin oraş. Anul acesta am demarat o campanie asemănătoare cu cea din Lefkada: ne plimbăm zilnic prin diferite localităţi până nu va rămâne nicio străduţă nevăzută. Prilej de a descoperi un local (fac o paranteză pentru a vă spune că în Limenas, un orăşel cu o mie, două, de locuitori, sunt mai multe patiserii/αρτοπλαστεία, cofetării/ζαχαροπλαστεία sau măcelării/κρεοπωλείο decât în Drumul Taberei) unde suntem serviţi cu nişte clătite cu îngheţată delicioase, cum nici în Lefkada nu am mâncat. Ceea ce va face ca, de acum încolo, să vizităm stabilimentul în fiecare seară, spre satisfacţia nedisimulată a tinerei ospătăriţe că are parte de un client român cu care vorbeşte în greceşte...
Întorşi la hotel avem parte de o surpriză neplăcută şi una plăcută: nu mai avem televizorul în cameră, dar acesta lipseşte pentru că a fost dus la reparat. Aşa că ne culcăm brusc.
Să auzim de bine!

vineri, 29 august 2014

Thasos în doi (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ieri, după ce am despachetat şi ne-am trezit cu o jumătate de zi la dispoziţie, ce credeţi că am făcut? Exact! Am mers la supermarket ca să-mi constitui stocul de bere Mithos necesar supravieţuirii. Faţă de luna iunie, magazinul prezintă unele schimbări în sensul că acum are un alt patron, iar acesta se pare că e asociat cu Carrefour, din moment ce apare şi această siglă pe frontispicul magazinului. Vin Retsina este din belşug, la fel şi sucuri şi Pina Colada, Cuba Libre sau alte băuturi răcoritoare asemănătoare. Aşa că am decis să cumpărăm doar un strict necesar, iar mâine, adică azi, să venim să facem cumpărături mai serioase.
Cum până la respectiva activitate este timp din belşug, decidem să mergem la vechea şi buna plajă Pachis. Ocupăm vremelnic două şezlonguri şi o umbrelă, ne poziţionăm strategic scaunul pliant din dotare astfel încât să nu se fâţâie toată populaţia Greciei pe lângă noi şi, deşi nimeni nu ne verifică sau nu ne obligă, decidem să facem gestul de bună cuviinţă necesar şi să comandăm ceva la bar. Plaja este împărţită în mai multe secţiuni, corespunzător fiecărui administrator, iar noi, fiind poziţionaţi în dreptul barului Tropical, decidem că acolo trebuie să facem comanda. Considerând că prezint încredere, până la un punct, în acest domeniu, soţia decide că pot merge singur să comand, aşa că mă aşez pe scaunul barului şi comand un frappe pentru soţie şi un mojito pentru mine. Nu ştiu din ce motiv, dar grecii par foarte miraţi de orice comandă de mojito făcută până în orele prânzului, dar barmanul, dovedind o aleasă conduită, deşi zâmbeşte cu un subânţeles care îmi este străin, îmi prepară un mojito cât toate zilele. Pe durata procesului schimb câteva cuvinte cu omul, plătesc şi gust puţin înainte de a pleca spre şezlonguri. Bang! Şocul aproape că mă face să scap sonda din mână. Este cel mai bun mojito pe care l-am băut în existenţa mea terestră! Mă uit la barman, barmanul se uită la mine şi ceilalţi clienţi se uită la noi. Emoţia care mă încearcă este atât de puternică încât nu rezist să îi spun:
- Domnul meu, aici se prepară cel mai bun mojito din Grecia!
Fiind spuse în greceşte, acestea au fost cuvintele care au cimentat o prietenie trainică, bărbătească între noi pentru tot restul vacanţei. Plec spre soţie ducând sondele în mâini tremurânde, urmărit de ochii umezi de plăcere ai barmanului. Mă tolănesc în şezlong şi mă dedau plăcerilor bahice. Procesul îmi este întrerupt din când în când de unele frământări privind modul în care aş putea face o propunere legislativă prin care toţi bărbaţii trecuţi de 18 ani să fie obligaţi să bea un mojito zilnic...
Soarele dogoreşte puternic, apa este foarte caldă, mojito este rece şi bun, ce ar putea să-şi mai dorească un turist din Drumul Taberei? Aţi ghicit! Să aţipească puţin în şezlong, ceea ce purcedem să facem amândoi fără a pregeta.
A trecut vremea amiezii, ne-am făcut somnul de frumuseţe, am înotat şi ne-am bronzat, aşa că e timpul să plecăm. Dar nu oriunde, ci în căutarea celebrei plaje La Scala. Pe care o găsim foarte aproape de hotelul nostru, dar acest lucru nu o face mai abordabilă. Cu adevărat este o plaje foarte frumos amenajată, foarte dotată, pe masa fiecărui baldachin se află o frapieră cu şampanie, ce să vă spun, o plaje de fiţe. Dar şi tarifele sunt de fiţe, nu pentru nişte turişti banali din Drumul Taberei, aşa ca noi. Drept pentru care ne întoarcem la hotel, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm mai întâi spre supermarketul viselor noastre. Soarta noastră fuse crudă astădată, ca să-l parafrazez pe bătrânul Bolintineanu. Rafturile pline ieri sunt goale acum, atât de goale că se vede rândul celălalt de gondole. Hoarde de turişti însetaţi au bântuit magazinul şi l-au pustiit de băuturile mult dorite. Plecăm cu coada între picioare în căutarea unei taverne unde să mâncăm pentru că restaurantul nostru favorit este cam departe, iar biete trupurile noastre sunt ostenite de şocurile îndurate. Iar îndurarea cerească ni se prezintă sub forma unei taverne cu un nume deosebit de sugestiv, după cum scrie pe firmă: Φυτοπωλείο Μιχαλης/Magazinul de hrănit al lui Mihai. Stabiliment pe care vi-l recomand călduros pentru că, pentru 4,5 euro, aici poţi mânca: trei souvlaki (de pui sau porc) SAU un piept file de pui SAU un gyros SAU o porţie de mici greceşti, la care se ADAUGĂ o farfurie cu tzatziki ŞI una cu cartofi prăjiţi. Mai mult decât convenabil, nu?
Cu burţile bine căptuşite, mai facem o tură prin oraş, prilej de a vedea pe o stradă, în perfectă stare de prezentare şi de funcţionare un autoturism Citroen 2 CV, o relicvă automobilistică. Şi dacă tot e să vedem, ne hotărâm să intrăm şi în câteva magazine de aur şi bijuterii. Produsele sunt frumoase, atrăgătoare, dar preţurile, deşi sunt anunţate mari reduceri, sunt aproape duble faţă de cele din ţară pentru gramul de aur sau un produs asemănător. Aşa că ne reîntoarcem la hotel nu pentru că nu avem ce face ci, din contră, tocmai pentru că avem ce face: vreau să solicit la recepţie schimbarea frigiderului. De data asta avem un frigider mic (în care nu încap decât cutii de bere) şi fără congelator, astfel că nu avem unde pune bateriile genţilor frigorifice pentru plaje. Mă prezint la birou şi îi fac recepţionerului cuvenita solicitare. Omul îmi răspunde că nu poate face nimic, din cauză că sunt ocupate toate camerele.
- Înseamnă, îi răspund eu grav, că singura soluţie ar fi să ucidem un turist, dacă vrem să punem mâna pe un alt frigider.
Şi aici s-a terminat orice discuţie pentru că pe om l-a buşit un râs atât de puternic, încât nu am mai putut vorbi cu el. Fapt ce dovedeşte că umorul are elemente comune, chiar pentru persoane din culturi diferite.
Să auzim de bine!

joi, 28 august 2014

Thasos în doi (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa cum am şi ne-am promis, iată că a venit luna august şi noi trebuie să plecăm în Thasos. Trebuie pentru că, ocupat cu rezolvarea concediului cu grupul, nu am mai putut să mă ocup temeinic de alte variante. Dar, de data asta plecăm doar noi doi, eu şi soţia, doi porumbei cu plăceri de grecotei, dacă îmi este permisă o rimă simplă.
Mare pregătire nu am avut a face deoarece nu e mult de când ne întorsesem din călătoria făcută cu colegii. Doar ceva sucuri şi sărăţele de ronţăit pe drumul de costişă. Şi am plecat.
Am plecat pe la 3.50, mai târziu decât aveam planificat şi am ajuns în dreptul Cimitirului Eroilor la fix ca să fiu oprit de un echipaj de poliţie care a ţinut să mă atenţioneze la modul civilizat că nu folosesc corect luminile de drum deoarece aveam aprinse proiectoarele de ceaţă. Iar afară nu era nicio ceaţă. Discuţia dovedindu-se prietenoasă, a fost prelungită pe durata unui sfert de oră, ceea ce a făcut ca să trec şina de tren de la Progresul (punctul nostru de reper şi de întâlnire atunci când suntem cu un grup) pe la ora 4.40. În benzinăria din vamă nu erau decât două perechi de motociclişti dârdâind de frig, dar lăudându-se cât puteau de tare ce bine e să mergi cu două sute la oră... Am alimentat ultimii centimetri cubi de benzină, iar formalităţile vamale au fost rapide, la fel şi achiziţionarea vignietei pe o lună, pe care am plătit-o cu lei româneşti. Aşa că am intrat în Bulgaria abia pe la 5.50.
Am intrat pe acelaşi traseu pe care îl încercasem în iunie, cu speranţa că, de data asta nu vom mai fi deviaţi. După ieşirea din Byala am ţinut stânga, pe şoseaua 5, prin Polsko Kosovo, Polikraishte şi, în continuare spre sud, prin Veliko Târnovo. La ieşirea de sub oraş trebuie să aveţi în vedere şoseaua care merge spre stânga, nu cea spre Svilengrad, pentru a vă menţine pe drumul cel mai scurt. În plus, la ieşirea de sub oraş există o reţea de bretele destul de complexă care face ca o dată ce ai ratat o bretea, greu să mai poţi reveni. În continuare, drumul comportă intersectarea cu o serie de şosele importante, ceea ce impune o atenţie mărită la abordarea bretelelor de legătură. Iar două sunt chiar după Veliko Târnovo. Şoseaua devine 55 şi continuă pe centura Kilifarevo, drumul fiind mult mai accesibil, oarecum asemănător cu drumul Bucureşti – Câmpulung, dar în niciun caz nu are serpentinele, dificultăţile şi lungimea celui prin Pasul Şipka. Înainte de Gurkovo (atenţie, nu confundaţi cu Gabrovo, că e jale) facem stânga, şi mergem până la întâlnirea cu şoseaua 6, în Nikolaevo. Aici, avem de făcut o alegere: mergem pe un drum judeţean, 5007, sau ţinem şoseaua 6. Deşi prima variantă este mult mai scurtă, o preferăm pe cea de a doua din cauza calităţii drumului. Mergem pe 6 până trecem de Maglizh pe centură şi, după câţiva kilometri întoarcem aproape la 180 de grade spre Tulovo, mergând în continuare pe 5 până la centura oraşului Stara Zagora şi, la a treia ieşire pe dreapta, continuăm drumul spre sud pe 5. La final se va dovedi că alegerea drumurilor de centură, deşi a condus la un parcurs mai lung cu câţiva kilometri, a fost cea mai bună opţiune deoarece am scăpat de stopuri, treceri de pietoni, cedări de treceri şi alte necazuri impuse de traversarea unui oraş. Continuăm până la Dimitrovgrad, primul oraş pe care nu l-am putut evita din cauza lipsei unei şosele de centură. De aici mergem spre Haskovo, până întâlnim E 80 (atenţie şi aici la alegerea bretelelor de ieşire) pe care mergerm câţiva kilometri, ocolind oraşul pe centură şi continuăm pe 5 spre Kardzali. Din Kardzali o luăm spre Makaza fără posibilitatea de eroare (deşi este cel de al doilea oraş care trebuie traversat) deorece sunt indicatoare peste tot, iar drumul intră în regim de autostradă.
Ajungem În Makaza la 11.03 şi ieşim la 11.05 pe un drum la fel de bun. Suntem în Grecia după o călătorie fără nicio oprire începută în vama Giurgiu al ora 5.50, deci după vreo cinci ore şi un sfert, ceea ce spulberă orice teorie privind dificultatea traversării Bulgariei. În Grecia, drumul nu mai comportă niciun risc de rătăcire deoarece, deşi există unele zone întortocheate (mai ales la intrarea în Komotini), există la fel de bine şi panouri indicatoare şi tot ce ai de făcut e să le urmezi. Dacă am intrat pe autostradă ce puteam face decât să mergem cu viteza de autostradă? Asta cale de vreo 60 de kilometri, până la breteaua spre Chrysoupoli şi apoi, ţinem drumul spre Keramoti, unde ajungem la casa de bilete a ferry-boat-ului fix la orele 12.38. Deci, după opt ore şi patruzeci de minute, timp în care se include şi conversaţia amabilă cu poliţiştii români, alimentarea în vama Giurgiu şi formalităţile din cele două vămi. Făcând o socoteală rotundă, ajung la concluzia că, din poarta casei până la ferry am avut nevoie de vreo opt ore de drum întins.
Imediat luăm bilete şi ne îmbarcăm pe un ferry care, spre deosebire de cel din iunie, pleacă pe jumătate gol. Şi tot ca o notă particulară este lipsa pescăruşilor cerşetori, ocupaţi acum cu cine ştie ce probleme. Poziţia în care mi s-a impus să parchez la urcarea pe ferry face ca, la coborâre, maşina noastră să fie printre ultimele care părăsesc vasul, dar nu ne mai grăbim. Suntem în Grecia, suntem în Thasos, iar la hotel avem parte de cea mai călduroasă primire.
Să auzim de bine!

luni, 25 august 2014

Săritorul la înălţime

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Educaţia, experienţa, anturajul, alţi factori contribuie la formarea unui spirit mai mult sau mai puţin civic la fiecare dintre noi. Fenomenul nu e de azi, de ieri, ci den bătrâni, vorba cronicaruilui, dovadă fiind chiar faptul că românii au alocat un termen specific persoanei cu abilităţi civice: săritor. E un tip săritor este expresia folosită pentru a caracteriza un individ care nu stă mult pe gânduri când e vorba de dat un ajutor.
Ei bine, sunt un săritor. Binele făcut îmi provoacă o activitate mai intensă a glandelor suprarenale sau a mai ştiu eu căror glande, care se apucă să secrete vârtos tot felul de hormoni şi enzime, provocându-mi o stare de euforie care poate dura şi o jumătate de zi. O bătrână nu-şi poate căra sacoşele de la piaţă? Dacă intră în câmpul meu vizual problema e ca şi rezolvată. Imediat mă ofer să o ajut. Nu poate un bătrân sau un olog să traverseze şi am apucat să-l văd? Gata, omul a scăpat de grijă. O mămică se chinuie să-şi urce căruciorul în autobuz, iar eu sunt în staţie? Fiţi siguri că are asigurat şi coborâtul.
Recunosc că uneori, această atitudine civică îmi poate provoca şi unele reacţii adverse. De pildă, oferindu-mă să ajut o doamnă în vârstă să ducă un colet la poştă, am fost la momentul cel mai apropiat din viaţa mea de a contracta o hernie acută, atât de greu era pachetul... Întotdeauna folosesc o adresare cât mai civilizată şi prietenoasă, iar uneori chiar mi se răspunde, ca atunci când, de exemplu, văd un moş nesimţit că aruncă ambalajul de la un pachet de ţigări pe stradă: Bună ziua, zic eu, nu vă supăraţi, vedeţi că aţi pierdut o hârtie, continui eu amabil. Omul se apleacă, ridică hârtia, îşi dă seama despre ce e vorba, mă înjură şi lucrurile reintră în normal.
Asta e, sunt săritor, săritor la nevoie, mă străduiesc să fiu unul la înălţime şi nu cred că mă voi schimba curând.
Tocmai m-am urcat în troleibuz pe drumul de costişă ce mă duce spre casă. Caut cu ardoare un loc liber, dar nu pentru că îmi place să stau pe scaun în faţa vârstnicilor, ci pentru că tocmai am început un roman captivant şi abia aştept să-mi deschid tableta.
Troleibuzul e plin atât cât să mai fie liber doar un scaun, unul din cele duble aflate pe roţile din spate. Mă îndrept spre locul râvnit în timp ce îmi desfac gentuţa cu tableta şi apuc să observ că locul de la geam este ocupat de o jună blondă, care se luptă cu oberlihtul. Este evident că oberlihtul se acţionează foarte greu şi e nevoie de intervenţia unei mâini puternice, de bărbat, pentru a scuti biata fiinţă de suferinţa curentului. Parcă am spus că sunt săritor, nu? Aşa că, las gentuţa pe scaun, daţi-mi voie, îi spun cu voce virilă, în timp ce îndepărtez degeţelele-i delicate, apuc închizătoarea cu degetele-mi puternice, după care, cu o mişcare bărbătească, zbang! închid oberlihtul cu braţu-mi puternic.
Victorios şi cu satisfacţia lucrului bine făcut întipărită pe faţă, mă aşez şi eu lângă delicata copilă, gândindu-mă că romanul va fi acum şi mai captivant. Dar nu apuc să deschid tableta pentru că simt o privire venind din lateral. E reacţia de mulţumire a blondei, gândesc eu mulţumit, aşa că întorc spre ea o faţă toată numai zâmbet. Întâlnesc doi ochi fioroşi lansându-mi priviri de laser cu neon de 45 MW, in timp ce, cu o voce cu tonalităţi joase din cauza mâniei, blonda îmi spune:
- EU vroiam să-l deschid!
Să auzim de bine!

vineri, 1 august 2014

Somnul naşte

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dragii mei cititori, timpul costă bani aşa că nu l-am mai pierdut scriind în titlu întregul adagiu (somnul raţiunii naşte monştri) cum bine le mai zicea domnul Francisco José de Goya y Lucientes, cunoscut în Drumul Taberei şi sub numele mai scurt de Goya.
S-au făcut şi se fac numeroase studii şi cercetări privind viziunile oamenilor pe timpul somnului sau trăirile acestora. Evident, în fruntea echipelor se află o echipă de cercetători britanici… Oamenilor li se aplică electrozi conectaţi la tot felul de aparate de măsură, doar-doar vom afla ce se petrece în mintea oamenilor atunci când dorm, dar nimeni nu a fost interersat şi ce li se întâmplă oamenilor cu trupurile lor atunci când dorm.
Asta până când a venit o echipă de cercetători, evident tot britanici care, folosind aparatură performantă, a reuşit să imortalizeze imagini grăitoare privind diferite stări prin care trec oamenii care dorm. Chiar dacă dorm din cauză că sunt morţi de beţi… Haideţi să vedem materialul documentar.
Să auzim de bine!