miercuri, 30 septembrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A cincia zi în Sarti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi am ales destinaţii mai depărtate: vrem să vizităm Sarti şi Vourvourou. Aşa că ne sculăm suficient de devreme ca să nu mai simţim că suntem în concediu, mâncăm în regim de urgenţă şi pornim.
La sosirea în Grecia am stabilit să mergem o zi cu o maşină şi în ziua următoare cu cealaltă. Ieri am circulat cu maşina prietenilor, aşa că, acum mergem cu “cealaltă”, adică maşina noastră. Intenţia noastră este să vedem Sarti, Vourvourou şi, dacă ne mai rămâne timp, să vedem şi Stagyra, cea veche sau cea nouă, după cum vom avea traseul de întoarcere.
Mutăm toate catrafusele în maşina noastră şi pornim. Ştiind că avem de parcurs o distanţă destul de mare, decidem ca, după ce ieşim prin sudul staţiunii Stavros, să o luăm pe un drum presupus de noi a fi o scurtătură, şi nu pe traseul Stavros, Olimpiada, Stratoni, Ierissos şi, apoi, la Vrastama spre Nikiti şi, în final, Sarti.
Primele semne rele ni se arată după câţiva kilometri parcurşi pe serpentine, când, constatăm că ambele GPS-uri (al meu şi al prietenului meu) nu mai indică nimic corect. În mod ciudat, nici radioul nu funcţionează cum trebuie. Tragem pe dreapta, le pornim şi le repornim, dar fără folos. Suntem în plină zonă crepusculară, în mijlocul unor munţi, pe nişte serpentine cumplite şi nu ştim încotro să o luăm. Să ne întoarcem este exclus, aşa că ne continuăm drumul.
Oricum, sudul este direcţia spre care trebuie să ne îndreptăm, aşa că procedăm în consecinţă. În sfârşit, serpentinele diabolice se termină (drept să fiu, cu toate serpentinele cumplite, drumul este deosebit de frumos) şi intrăm într-o localitate, Arnea. Aici, facem eroarea să o luăm la dreapta, în loc să mergem la stânga, spre Stratoni. Aşa că, ne trezim ajunşi în Poligiros, extrem de departe de traseul dorit de noi. Colac peste pupăză, la intrarea pe breteaua autostrăzii vedem pe o altă bretea urmele unui accident groaznic. Trei cearşafuri albe acoperă trei trupuri fără viaţă, întinse pe asfalt, sub soarele Greciei, lângă o grămadă de fiare contorsionate. Da, e trist, e cumplit de trist, şi aici, în Grecia, mor oameni nevinovaţi...
Ce e drept, şoseaua, ca să nu zic autostrada, e superbă, dar acest lucru începe să ne intereseze tot mai puţin. Deja mergem de ore bune şi nu suntem nici la jumătatea drumului. În Poligiros ne vin minţile la cap şi o luăm spre Vrastama, iar de aici, facem dreapta şi intrăm pe drumul spre Nikiti. Radioul şi-a revenit, dar GPS-urile continuă să ne ofere indicaţii eronate.
În Nikiti intrăm în plină oră a amiezii şi un trafic infernal. Nu ştiu din ce motive, dar coloana nu înaintează deloc. În timpul cât am stat până la prima mişcare, am fi putut parcurge localitatea la pas. Nu văd agenţi de circulaţie, nu văd utilaje grele sau agabaritice şi, totuşi, nu se înaintează. Ieşirea din Nikiti ne ia mai mult de o oră. Pornim nervoşi spre Sarti, sătui de serpentine şi staţionat fără rost. Noroc că am alimentat în Arnea...
Ajungem în Sarti la o oră când alţii deja se gândesc să se retragă pentru masa de prânz. Găsim lesne un loc de parcare chiar lângă plajă, ocupăm şezlongurile şi umbrelele de rigoare şi încercăm să ne bucurăm puţin de rezultatele călătoriei noastre dezastruoase, intrând în apă pentru o repriză de înot. Cât pe ce să ne fie fatală pentru că, deşi plaja este uriaşă, cu nisip fin şi oferă un peisaj superb, intrarea în apă se face atât de brusc, încât după o jumătate de metru, deja ai apa până la gât.
Ne este clar că programul zilei va suferi schimbări, aşa că decidem să renunţăm la Vourvourou şi, după ce ne săturăm de Sarti, să revenim acasă. Având în vedere distanţa, este clar că vom ajunge în Stavros la ore prea târzii pentru a mai face plajă.
Încheiem ziua petrecută în Sarti cu o plimbare pe faleză, nu numai pentru a admira locurile, dar şi pentru a nota numele unor hoteluri care ni se par potrivite pentru viitoare călătorii. Iar prietenul meu achiziţionează o hartă, în GPS-uri nemaiavând nicio încredere. Plimbarea ne oferă ocazia de a observa că, majoritatea pensiunilor sau hotelurilor sunt proprietăţi sârbeşti sau rezervate pentru sau de ei. Constatarea este întărită şi de numărul impresionant de maşini cu numere sârbeşti, pe care le vedem la tot locul. Nu am nimic cu sărbii, nici cu banii lor, dar îmi este ciudă că nu văd acest lucru făcut de români. Dar, se pare că sârbii au o viziune mai pragmatică asupra modului în care îşi cheltuiesc sau investesc banii...
Şi plecăm spre Stavros pe drumul normal, drum pe care ar fi trebuit să-l parcurgem la venire, prin Metagkitsi, Megali Panaghia, Palaiochori, Nea Stagyra, Stratoni, Olimpiada şi Stavros. Drumul e lejer, cu o circulaţie aproape inexistentă şi ajungem la hotel într-un timp nesperat de scurt. Parchez şi, ca tot şoferul grijuliu, fac un tur în jurul maşinii. Sistemul de frânare al maşinilor este altfel conceput şi setat încât accentul se pune pe frânarea roţilor din faţă, ele duc cea mai mare pondere a efortului de frânare. Din acest motiv, vedem că discurile de frână ale roţilor din faţă au un diametru mai mare decât cel al roţilor din faţă, din acestă cauză se observă, după perioade sau drumuri mai lungi, că jenţile roţilor din faţă sunt acoperite de o zgură neagră, de la ferodoul plăcuţelor. Ei bine, acum, făcând turul de onoare, constat că, din cauza numărului uriaş de serpentine parcurse cu maşina încărcată, şi jenţile roţilor din spate sunt pudrate cu zgură. Cu siguranţă că, ajuns acasă, va trebui să schimb toate plăcuţele de frână.
Dar necazurile noastre nu s-au terminat. Ajunşi în camere, ne curăţăm, ne schimbăm şi decidem să ne ţinem promisiunea: vom parcurge urcuşul până la localul Agnanti pe jos. În fond, nu sunt decât doi kilometri. Şi pornim cu cântec. După aproape un kilometru, prietenul meu zice că renunţă şi se întoarce să ia maşina. După ce stăm câteva momente, ne dăm seama că îi va fi imposibil să ne regăsească pe străduţele întortocheate şi decidem şă o luăm la pas săltat pentru a-l întreba pe patronul cel cumsecade cum se numesc străzile şi cum ne poate găsi. Ajungem în vârful Golgotei uzi de transpiraţie şi gâfâind, tocmai bine ca să ne sune prietenul meu şi să ne spună că a reuşit să nimerească locul unde ne lăsase, dar nu ştie să meargă mai departe.
Drept pentru care facem exact cum stabilisem: îi pasăm telefonul patronului şi acesta îi dă nişte indicaţii atât de clare, încât ne reunim după doar cinci minute. În sfârşit, suntem iarăşi împreună şi, mai mult de atât, avem o poftă de mâncare grozavă. Luăm loc la o masă, aşteptând să apară ospătarul cu meniul. Dorinţă imposibil de atins. În jurul nostru, la toate mesele, toţi clienţii fumează cu atâta furie, încât ajungi lesne la concluzia că vor să se sinucidă. Numărăm patru persoane, femei şi bărbaţi, care fumează în timp ce mănâncă: trag un fum adânc, iau o bucată de friptură în gură şi, în timp ce mestecă, mai trag un fum adânc. E peste puterile noastre de nefumători, care vor şi ei să trăiască, aşa că ne ridicăm să plecăm. Oroare! Toţi ospătarii sar alarmaţi de gestul nostru. Le spun că am vrea să mâncăm, dar nu putem sta din cauza fumului de ţigară. Imediat suntem invitaţi să luăm loc la masa patronului şi lucrurile se rezolvă.
Ne întoarcem cu maşina, renunţând la binefacerile mersului pe jos. Ajunşi la hotel, directorul hotelului le face un anunţ prietenilor noştri: mâine seară, fiind ultima lor seară în Stavros, sunt invitaţi să ia masa la restaurantul hotelului. E o surpriză plăcută, care sperăm să se alăture celei pe care vrem noi să le-o facem: întrucât şi-au exprimat regretul că nu au navigat cu un vapor şi nu au văzut o insulă, de comun acord cu soţia, am hotărât să-i ducem mâine în Thasos. Astfel, vor avea parte şi de vapor şi de insulă.
Să auzim de bine!

joi, 24 septembrie 2015

Crizele puternice se păstrează în flacoane mici

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Atenţia tuturor a fost reţinută în ultimul timp de aşa-numita „criză a refugiaţilor”. Zic „aşa-numita” deoarece criza în care se află Europa nu este nici de departe una a refugiaţilor.
Poate fi o criză de amnezie a doamnei Merkel care, după ce într-o zi invită şi aşteaptă hoardele de migranţi cu braţele deschise, la o săptămână distanţă vorbeşte foarte grav şi responsabil despre securizarea frontierelor sau controlul şi înregistrarea migranţilor.
Poate fi o criză de nervi a domnului Gâdea care, într-o emisiune, declama vituperat „cum îşi permite Ungaria să refuze intrarea migranţilor, deşi aceştia au fost chemaţi de Germania”. Chiar aşa, auzi tupeu la unguri, să refuze niscai migranţi CHEMAŢI de Germania...
Poate fi criza de sciatică a mătuşii Aglaia, căreia nu i-au mai rămas bani din pensie ca să-şi cumpere unguentele calmante.
Poate fi orice criză, dar nu una a emigranţilor. De fapt, criza este a unui sistem şchiop, incapabil să ia vreo măsură timp de luni de zile, un sistem parazitat de birocraţie şi salarii uriaşe nejustificate, un sistem constituit să funcţioneze la ordin cu dublă la comandă, un sistem numit Uniunea Europeană.
Este criza unui sistem în care se impun decizii fără consultarea partenerilor, în numele unei „spirit european” care funcţionează comandat de la acelaşi pupitru.
Când ţiganii noştri au invadat Europa, în calitate de cetăţeni la fel de europeni ca doamna Merkel, nimeni nu a invocat „spiritul european”, nimeni nu a propus cote pentru re-locarea lor sau asimilarea lor pe motive de împrospătare a unei Europe îmbătrânite. Au fost puşi cu sila în trenuri sau avioane şi trimişi înapoi la mama România.
Ascultând comentariile şi citind postările făcute pe diferite site-uri sau portaluri, mi-am dat seama că, totuşi, ceva lipsea. Lipsea o caracterizare pertinentă şi concisă, lipsea „bomboana pe colivă”. Şi, iată, aceasta a apărut când nu mă aşteptam, tocmai din gura unui preot de prin Timiş, pe când urmăream un reportaj la televizor.
Reportajul urmărit ne înfăţişează în culori triumfaliste pregătirile umanitare făcute pentru migranţi, lumea satului stând nerăbdătoare pe la porţi, aşteptând cu drag invadarea şi integrarea cu spiritul musulman. Un reporter mai îndrăzneţ opreşte un preot înveştmântat cu odăjdii şi îi pune câteva întrebări legate de modul cum vor fi ajutate hoardele de migranţi.
Preotul îi răspunde, după care reporterul îl întreabă: dar ce veţi face cu ajutoarele, pentru că ei nu suportă crucea? În acel moment, preotul îi răspunde: atunci vom renunţa la cruce.
Aţi citit bine, acestea sunt vorbele unui preot: vom renunţa la cruce.
Sunt vorbele unui preot care cunoaşte mai bine ca oricine patimile lui Iisus, care cunoaşte mai bine ca oricine pentru ce a fost El răstignit. Un preot care a urmat un seminar teologic, unde a învăţat despre sfinţii şi mucenicii care şi-au dat viaţa pentru cruce şi credinţă, un preot care a învăţat în acelaşi seminar suficientă istorie ca să ştie pentru ce au luptat popoarele Europei de două mii de ani, pentru ce au murit martiri şi armate întregi.
Se afirmă că popoarele îşi au conducătorii pe care îi merită. Ei bine, acum, acest preot completează aforismul: popoarele îşi au religia pe care o merită.
Să auzim de bine!
P.S. Deşi nu sunt filo-ungur (ba, aş putea spune că din contra) vreau să transmit pe această cale felicitările mele sincere guvernului şi statului ungar pentru modul în care, în deplin acord cu legislaţia europeană în materie şi cu prevederile Acordului de la Dublin, îşi apără independenţa, cultura şi credinţa.
P.P.S. Iată că ne este dat să vedem şi atutudinea conducătorilor Bisericii Ortodoxe Bulgare care, fără a repinge spritiul creştinesc al ajutorării celor deja ajunşi, consideră că afluxul necontrolat de migratori "ridică întrebări despre stabilitatea şi existenţa statului bulgar" şi că, de asemenea,  ridică întrebarea "în ce fel de context spiritual, în ce fel de mediu spiritual va trăi poporul bulgar ortodox, dacă acest aflux continuă până într-acolo încât să modifice echilibrul etnic actual pe teritoriul patriei noastre". Despre ce vorbeam?

luni, 21 septembrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A patra zi în Salonic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi avem programate o mulţime de activităţi şi o mulţime la fel de mare de drumuri. Aşa că nu întârziem mult la micul-dejun şi ne pregătim de plecare.
În timp ce mă bărbieresc, o rog pe soţie:
- Te rog să iei tu şi borseta mea cu acte.
Urmează câteva momente de tăcere, o aud forfotind prin cameră, după care vine şi răspunsul:
- N-am cum s-o iau, pentru că ai lăsat-o în maşină. În cameră m-am uitat şi nu e.
Deşi oamenii de ştiinţă britanici au descoperit că bărbieritul necesită un mare consum fizic şi nervos din partea bărbaţilor, găsesc totuşi resurse să îi răspund:
- N-am cum s-o iau din maşină pentru că ştii că nu las acte în ea.
Se lasă o linişte de mormânt. Întrebarea care ne chinuie simultan este aceeaşi: dacă în maşină nu sunt, dacă în cameră nu sunt, atunci unde sunt actele mele? Pe tăcute, începem să scotocim metodic camera: nici urmă de acte. Disperat, mă reped la maşină. Scotocesc maşina mai ceva ca un vameş, dar fără rezultat: actele mele nu sunt acolo. Mă întorc deprimat în cameră. Nu e vorba de acte banale, ci e vorba de permisul auto, talonul maşinii, cartea mea de identitate, cardurile bancare. Îmi este greu să-mi imaginez efectele pierderii lor.
Ne aşezăm pe scaune şi ne privim, încercând să reconstituim ultimele mişcări de ieri seară. Ca luminată de un far, ne apare din străfundurile memoriei cina luată la terasă. De acolo n-am mai mers nicăieri. Dacă în cameră şi în maşină nu sunt, atunci acolo ar trebui să fie.
Între timp, apar şi prietenii noştri. Le povestim tragedia şi prietenul meu se oferă să mă conducă la localul suspectat. Om bun, om de nădejde, care confirmă zicala că prietenul la nevoie se cunoaşte. Ne suim în maşina lui şi ajungem la local în cinci minute. Este prea devreme pentru clienţi, localul abia s-a deschis şi se face curăţenie. În timp ce prietenul meu parchează, eu încep să caut spătarele scaunelor de pe terasă. Acolo, agăţând-o de un spătar, îmi amintesc că ar fi fost ultima mişcare făcută cu borseta.
Nici urmă de borsetă. Traversez şi intru în local. O fătucă mătură în sală, iar în bucătărie văd un domn pregătind nişte carne. Mă vede şi mă întreabă care e problema. Îi explic în câteva cuvinte, dar omul nu pare cuprins de agitaţia mea. Îmi cere să mergem pe terasă şi, deşi i-am explicat că am căutat spătarele scaunelor, le mai căutăm o dată. Apoi, întreabă una din chelneriţele de pe terasă dacă a văzut borseta. Îl întrerup şi îi spun că femeia nu servise în seara precedentă, ci un june slăbuţ. Ne întoarcem în local şi aflu că el este patronul (faptul că e şi bucătar nu e ceva de mirare în Grecia). Întreabă şi fata care făcea curăţenie prin sală, dar fără rezultat. Încerc să-i explic faptul că trebuie vorbit cu junele chelner pentru că, se pare că noi fuseserăm ultimii clienţi. Omul îmi răspunde că flăcăul e fiul lui şi că, acum, doarme. Îl întreb dacă nu-l putem suna, omul îmi spune că da, dar nu face niciun gest.
Între timp, apare o doamnă, care se dovedeşte a fi soţia patronului. Îi explicăm amândoi situaţia, iar femeia ne răspunde că, dacă băiatul a găsit-o, atunci a pus-o pe aici, pe undeva. Începem să căutăm toţi trei prin toate sertarele şi dulapurile, dar nu găsim nimic. În sfârşit, patronul se hotărăşte să-şi sune feciorul. Om de mare bun simţ, ţine telefonul pe speaker pentru ca eu să pot auzi conversaţia şi să nu-l bănuiesc de vreun aranjament. Băiatul îi dă indicaţii precise, ne ducem toţi trei la dulapul cu pricina şi găsim borseta. Consider că şi eu trebuie să dau dovadă de un bun simţ asemănător, aşa că o preiau aşa cum e, împachetată, fără să mai verific conţinutul.
De bucurie, îl iau în braţe, le mulţumesc lui şi doamnei, iar el ne invită să venim din nou diseară, şi îi răspund că vom veni, cu siguranţă. O politeţe elementară m-ar fi obligat să vin, dar gustul mâncării încă îmi stăruie în memorie, ceea ce mă face să fiu sigur că nu vom veni. Îmi sun soţia ca să-i dau vestea bună şi ne întoarcem la hotel. Le găsim pe doamne consolându-se una pe alta, iar soţia mă pune să promit că nu voi mai scoate borseta de la gât. Abia acum o verificăm şi constatăm că toate actele sunt la locul lor, neatinse.
Deja orele sunt înaintate, aşa că decidem o schimbare de plan. Lăsăm pe altă dată obiectivele planificate pentru azi şi pornim spre Salonic. Prietenul meu consideră că încă sunt suficient supărat din cauza actelor, ca să mă abţin de la condus, aşa că vom merge cu maşina lor. Dar nu vom folosi autostrada, ci am ales un drum pe care, deşi mai lung şi nu la fel de rapid, îl bănuim mai frumos: pornim din Stavros pe un drum care merge pe la sud de lacurile Volvi şi Koroneia, trecând prin Rentina, Apollonia, Sitvos şi Lagkadika. Ajunşi în Agios Vasileios, facem stânga şi trecem prin Exochi şi Pefka, intrând în Salonic prin Polichni, prilej de a ataca oraşul prin nord, pe lângă zidul bizantin.
Alegerea noastră s-a dovedit una fericită: drumul are porţiuni atât de frumoase încât ne oprim de câteva ori ca să facem poze. Trag şi eu câteva panorame cu munţii şi lacurile şi intrăm în Salonic. Despre Salonic se pot spune atâtea, încât nu mi-ar fi suficient spaţiul oferit de o pagină de blog, aşa că mă voi abţine de la comentarii istorice. Tot ce pot să vă spun este faptul că oraşul este unul drag inimii noastre. Este un oraş cu personalitate, un oraş cald, prietenos, care te face să te simţi de-al locului. Iar istora este la ea acasă.
Intrăm în oraş pe una din numeroasele străduţe minuscule, iar prietenul meu, aflat nu numai la prima vizită în Grecia, dar şi la prima ieşire din ţară cu maşina, e nevoit să dea dovadă de abilităţi de şofer nebănuite pentru el dar, ghidat de mine, reuşeşte să iasă la liman cu brio, în uralele noastre.
Parcăm departe, pe faleză şi pornim spre oraş. Încet, încet, ajungem în Piaţa Aristotelou şi ne facem nelipsitele poze cu degetul lui Aristotel. Prietenii mei vor să viziteze biserica Sf. Dumitru şi ne îndreptăm spre ea. Observăm că se lucrează în continuare la metrou, ceea ce contribuie la sporirea aglomeraţiei tradiţionale. Căldura este sufocantă şi golim sticlă după sticlă cu apă sau suc. Şi, surpriză, biserica este închisă, având orar de funcţionare aidoma unui magazin! Este un lucru pe care nu-l putem înţelege. Pe lângă faptul că este un monument istoric, care intră obligatoriu în orice circuit sau vizită, este, la urma urmelor, un loc de rugăciune. Iar credinţa nu credem că îţi vine zilnic între orele 8.30–12 şi 14-18, duminica închis.
Plecăm spre maşină suficient de supăraţi ca să nu ne mai dorim o croazieră cu vaporaşele din port. Oricum, am umblat destul pe căldura ucigătoare care nu se mai ostoieşte. Ne întoarcem în Stavros pe autostradă. E târziu ca să mai mergem în altă staţiune, aşa că vom face plajă chiar în Stavros. Câte un mojito pentru sexul tare şi câte un frappe pentru cel frumos completează plăcerile zilei. Şi aici funcţionează sistemul ocupării şezlongurilor pe baza unei consumaţii minime.
Ne reîntoarcem la hotel mulţumiţi de cele văzute şi, după schimbarea toaletelor, decidem să mergem la restaurantul Agnanti din “capul satului”, ca să zic aşa, adică pe o culme de lângă Stavros, la care ajungi după un urcuş himalaian. Restaurantul mi-a fost recomandat de un prieten, care îl vizitase anul trecut şi fusese încântat.
Găsim loc de parcare şi purcedem în local. Luăm loc la o masă şi, instantaneu, ni se pune faţă de masă nouă şi ni se aduce nelipsita sticlă de apă rece. Ospătaru, un băiat tânăr şi vesel, aşteaptă respectuos comanda. Îmi întreb convivii şi se hotărăşte în unanimitate să fac comanda în greceşte. Îi spun junelui ce dorim şi, după ce se dă un pas înapoi, băiatul mă întreabă:
- Sunteţi grec?
- O, nu, sunt român.
Tânărul începe să râdă şi îmi spune:
- Mă scuzaţi, dar nu vă cred.
- Te rog să mă crezi, sunt român. Dar îmi place limba greacă, îmi place istoria Greciei, îmi place ţara voastră şi vreau să înţeleg totul cât mai bine.
Omul mă ascultă şi observ că s-au mai strâns doi chelneri lângă noi. După câteva secunde, reia:
- Poate spuneţi că sunteţi român, dar eu cred că sunteţi grec şi locuiţi în România. Avem şi noi un coleg care ştie să vorbească româneşte, dar nu este acum aici.
Şi pleacă să aducă comanda, iar noi începem să facem poze cu înserarea care s-a lăsat, pentru că peisajul Golfului Strimonikos (numele îi vine de la râul Stimoniko, bulgărescul Struma, care se varsă în acest golf, ceva mai la nord de Asprovalta), aşa cum se vede de aici, de sus, este superb. Chelnerul vine cu comanda şi ne punem pe devorat bucatele, între care nu lipseşte paştele spadă.
Aşa cum mâncăm şi discutăm liniştiţi, aud o voce în dreapta mea, care întreabă în greceşte:
- Ce faceţi?
Ne oprim din procesul masticaţiei, iar eu mă întorc să văd despre ce e vorba. Văd un domn îmbrăcat simplu, cu o faţă jovială, aşteptând răspunsul meu. Aşa că îi răspund şi eu, tot în greceşte:
- Mulţumesc, bine.
- Vorbiţi foarte bine greceşte, mi-au spus colegii, continuă el în româneşte. Eu sunt cel care ştie româneşte (ulterior aflăm că este patronul localului).
- O, chiar ne bucurăm.
- Ia spuneţi, cum vă simţiţi? Vă place mâncarea (întrebările sunt obişnuite pentru orice patron grec care se respectă)? Vreţi să beţi ceva?
- Da, sigur, am vrea un vin alb.
- Am, dar nu e Retsina.
- Nicio problemă, vom încerca ce ne oferiţi, avem încredere.
Pleacă şi vine o chelnăriţă cu vinul. Îl punem în pahare şi ne continuăm ospăţul. Vinul este excelent, cu adevărat. Iată că patronul apare din nou:
- Ei, cum vă place vinul?
- Domnule, este un vin minunat, un vin de biserică, de împărtăşanie.
- Cred şi eu, ne răspunde omul râzând în hohote, doar e făcut de un popă.
După ce ne potoloim din râs, ne spune că este făcut de fratele lui, care e preot. Mai schimbăm câteva cuvinte, terminăm masa şi băiatul strânge masa, aducând nelipsitul desert din partea casei. Acum, e momentul să vă să spun că, într-un local grecesc care se respectă şi îşi respectă cleinţii, farfuriile nu se strâng decât după ce clientul a terminat toată masa. A strânge farfuriile după fiecare fel, este o impoliteţe, un semn că îl grăbeşti pe client, că vrei să scapi de el.
Cu burţile gogonate, ne îndreptăm spre maşină, promiţându-ne că, la viitoarea vizită, vom veni pe jos. Ca să nu mai vorbim de faptul că vinul e aşa de bun, că e păcat să nu bea şi şoferii...
Să auzim de bine!
Concediu de criză în Grecia – A cincia zi în Sarti
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi am ales destinaţii mai depărtate: vrem să vizităm Sarti şi Vourvourou. Aşa că ne sculăm suficient de devreme ca să nu mai simţim că suntem în concediu, mâncăm în regim de urgenţă şi pornim.
La sosirea în Grecia am stabilit să mergem o zi cu o maşină şi în ziua următoare cu cealaltă. Ieri am circulat cu maşina prietenilor, aşa că, acum mergem cu “cealaltă”, adică maşina noastră.
Accident cu 3 morţi
Să auzim de bine!

luni, 14 septembrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A treia zi în Amfipoli şi Nea Peramos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Concediile sunt făcute pentru odihnă, spun înţelepţii feng-shui, alături de alte recomandări înţelepte, cum ar fi să nu ţinem frigiderul lângă aragaz sau să nu lăsăm capacul ridicat la wc. Aşa că, nu pregetăm în pat niciun minut peste ora şapte şi jumătate. Azi suntem în a treia zi de concediu şi avem un program încărcat: trebuie să mergem să admirăm Leul de la Amfipoli şi să vedem Nea Peramos, anticul Anaktoroupolis.
Dată fiind noutatea locaţiei, plecăm ghidaţi benevol de GPS-uri, amplasamentul fiind undeva, în apropiere de Kavala. Leul este unul dintre obiectivele din zonă care m-au atras mai de mult, nu numai datorită măreţiei, ci şi datorită istoricului său incomplet elucidat.
Parcurgem porţiunea de autostradă respectând restricţiile care nu se mai termină şi ajungem la breteaua care ne îndrumă spre Amfipoli. Nu durează mult până dăm de un alt indicator cât se poate de clar, care ne indică drumul spre celebrul Leu. Din acest moment, se pare că intrăm într-o zonă crepusculară, pentru că, GPS-ul ne tot indică drumul spre Leu, dar de văzut, nu-l mai vedem. Ajunşi într-un punct care ni se pare semnificativ de depărtat de Leu, decidem să întoarcem. După un timp, oresc în dreptul unei gospodării şi întreb în engleză o gospodină paşnică dacă ştie drumul spre Leu:
- Cum să nu? Vă întoarceţi şi mergeţi drept înainte.
Ca să fiu sigur, repet întrebarea în greacă, spre uimirea gospodinei. Acelaşi răspuns clar: drept înainte (όλο ευθεία/olo eftheia).
Şi aşa facem. Întoarcem şi mergem drept înainte până ajungem în dreptul unei bifurcaţii. De aici în colo, sintagma “drept înainte” devine o opţiune proprie. Decidem că “drept înainte” înseamnă să o luăm la dreapta, dar după câtva timp, ne dăm seama că se consumă benzina de pomană. Ne întoarcem la bifurcaţie şi pornim spre stânga. Şi iarăşi parcurgem o mulţime de kilometri fără rost. Sătui de atâtea rătăciri, ne hotărâm să abandonăm căutarea şi să ne vedem de restul programului.
Tocmai atunci, o aud pe soţie făcându-ne atenţi:
- Acolo, după copacii ăia, am impresia că am văzut Leul!
Oprim şi virăm spre direcţia indicată. Şi iată Leul în toată măreţia lui. Descoperit de nişte soldaţi în timpul Primului Război Mondial, Leul are o poziţie şi un amplasament care mi se par ciudate. Un monument de o asemenea măreţie nu se punea aşa, pur şi simplu la o margine de drum. De obicei, statuile cu lei străjuiesc o incintă sau o construcţie. Iar orientarea lor nu este una aleatorie; fie în spate, fie în faţă, ei ar trebui să indice un obiectiv. Ori, acest leu este aşezat singuratic, la o margine de drum. Ceva nu e în regulă şi, probabil, viitorul ne rezervă surprize. Personal, îmi este greu să nu cred că există o legătură între Leu şi recentul descoperit mormânt al lui Alexandru cel Mare, deşi acesta se află la vreo cinci kilometri de Leu.
Ne despărţim cu greu de uriaşa statuie, de o frumuseţe incredibilă nu numai pentru epoca în care se presupune că a fost ridicată, ci chiar pentru vremurile moderne. Din orice unghi este privit, leul degajă o forţă şi o vitalitate impresionante. Este puternic, este vigilent, este dominant. Niciun moment nu ai senzaţia că eşti în faţa unei statui inerte, bătută de ani. Oricât talent nativ va fi avut sculptorul, îmi este greu să cred că nu a fost “cizelat” într-o şcoală. Dacă acesta a fost elevul, cum erau profesorii, cine i-a învăţat pe ei şi când, în acele vremuri când noi presupunem că omenirea abia mijea ochii?
De aici, tot conform indicaţiilor GPS-urilor, ne îndreptăm spre ceea ce am ales de pe hartă că ar fi fost mormântul uriaş (peste patru sute de metri în circumferinţă) al lui Alexandru cel Mare. Şi ajungem pe un drum de ţară, care se sfârşeşte în curtea gospodăriei unui localnic nevinovat.
Nu se mai poate, am rătăcit deja prea mult, aşa că renunţăm la orice căutare şi pornim spre hotel. Frumosul Leu şi marele Alexandru sunt subiectele noastre care ne captivează atenţia pe parcurs. La un moment dat, în toiul unei discuţii aprinse, îl aud pe prietenul meu că spune:
- Parcă ASTA nu era când am venit.
ASTA se dovedeşte a fi un punct de taxare pe autostradă, punct de care niciunul nu ne aminteam să-l fi văzut la venire. Plătim şi ne continuăm drumul, reluând discuţia şi nedând prea multă atenţie faptului. După un timp, îmi aud soţia întrerupănd discuţia cu un comentariu ciudat, în timp ce ne arată parbrizul:
- Ce e cu clădirile ALEA? Parcă nu avem aşa ceva pe lângă noi.
Cu adevărat, în zare se văd grupuri de clădiri mari, cu un vădit aspect industrial, care se apropie vertiginos. Mă uit la prietenul meu, el se uită la mine şi amândoi la ceasuri. Da, aşa e, la ora asta ar fi trebuit să fim de mult la hotel. Mirarea noastră este rapid spulberată de un indicator, care ne informează că am intrat în Salonic!
Dumnezeule! Duşi de discuţie, nu am observat nici că ne-am abătut din drum şi nici că am mers mult prea departe. Reuşim să întoarcem la o primă intersecţie şi luăm drumul înapoi. Prilej de a observa cum ne îndreptăm spre furtună. O furtună mare, puternică şi cât se poate de reală, care întunecă cerul şi zările. Curând începe şi ploaia, o ploaie grea, cu spume, care ne obligă să mergem la pas, dar care nu mă împiedică să fotografiez un curcubeu de toată frumuseţea. Şi, pentru că tot ne fâţâim pe autostradă, ca noi nimeni, decidem să nu mai oprim în Stavros şi să mergem în Nea Peramos.
Şi în Nea Peramos, anticul Anaktoroupolis observăm aceeaşi tramă stradală, în careuri, şi găsim un loc de parcare la umbră, tocmai bun să atacăm plaja. Ne ocupăm fotoliile încă uimiţi de cât de distraţi am putut fi. În dreapta noastră, în capătul de sud al plajei, pe o colină, se pot zări ruinele fortului bizantin şi şantierul arheologic deschis.
Nea Peramos datează din antichitate, cam din vremea lui Filip al II-lea. Fortul de pe colină a fost construit în plină epocă bizantină, pe la mijlocul secolului al IX-lea, iar localitatea se pare că a fost fondată de colonişti din Thasos, ceea ce îmi confirmă părerea, formată după vizitarea Thasos-ului, că insula a avut parte de o viaţă incredibil de bogată şi de puternică în antichitate. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, Anaktoroupolis a fost sediul piratului Alexios din Vithinia, şi nu e de mirare pentru că, în acele vremuri, pirateria era o meserie bine definită în nomenclatorul de meserii al epocii. Acum, Nea Peramos serveşte ca punct şi bază de aprovizionare pentru insula Thasos.
Admirăm fortul, facem poze cu duiumul şi mă opresc câteva momente în faţa unei cruci bizantine lucrată din cărămizi încadrate de un arc, pe înălţimea unui zid. Locul este atât de încărcat de istorie, încât o simt cum vibrează în aer. Soldaţi cu tunici roşii alergau pe aceste ziduri, scoţând strigăte de luptă, bombarde trăgeau prin creneluri, bucătarii fierbeau cazane de mâncare pentru soldaţi, totul fremăta, totul era viaţă, totul era mişcare. Şi acei oameni, care acum nu mai sunt nici măcar fum, iubeau sau urau, sufereau de boli sau din dragoste, îşi făceau planuri, erau vanitoşi sau resemnaţi, toţi erau la fel ca noi, cei de acum. Existau la fel ca noi şi au dispărut, la fel cum o vom face şi noi.
În momentul când ni se aduc comenzile făcute în contul şezlongurilor ocupate, observăm ceva interesant: berea ne este adusă în nişte pocaluri de o jumătate de litru, făcute din plastic, cu pereţi dubli. Între pereţi se află un gel care, după ce pocalul este scos din congelator, ajută la păstrarea rece a conţinutului pentru o bună perioadă de timp. Paharele ne atrag şi decidem ca, la plecare, să întrebăm la bar dacă sunt de vânzare.
Se face ora de plecare şi ne amintim de pahare, aşa că intrăm în bar şi întrebăm chelnăriţa dacă au şi de vânzare. Râzând, femeia ne spune că nu au, dar că le putem cumpăra dintr-un magazin Jumbo. Notăm informaţia şi ne întoarcem din Nea Peramos după ce dăm un mic tur pe faleză şi prin centrul localităţii. Magazinele nu ne prezintă nimic deosebit faţă de cele din Stavros, exceptând câteva de „fiţe”. Întrebând în câteva mini-market-uri, primim acelaşi răspunsuri referitoare la stocurile de Pepsi:
- Ne pare rău, nu avem. În staţiune găsiţi doar Coca-Cola.
Întrucât orele sunt înaintate, decidem să nu mai mergem la hotel să ne schimbăm, ci să mergem direct la masă. Parcăm în centrul Stavros-ului şi începem căutările. Încă nu avem o vedere generală asupra taverenelor din localitate, aşa că decidem să ne oprim la o terasă. Îmi agăţ borseta cu acte de spătarul unui scaun ca să-mi marchez locul şi ne aşezăm la masă. Terasa funcţionează într-un sistem cunoscut deja de noi: pe o latură a şoselei se află taverna cu bucătărie cu tot, iar peste drum, se află terasa respectivei taverne, chelnerii traversând strada pentru onorarea comenzilor.
Imediat ni se aduce meniul. Pare destul de sărăcăcios, iar la întrebările noastre, unele feluri lipsesc, dar este târziu şi ne este foame, aşa că facem o comandă ca să nu stăm de pomană. Între timp, începe şi ploaia, care ne prinde la adăpostul terasei. Este ora unsprezece şi jumătate când ne ridicăm de la masă. La terminarea mesei, constatăm că nici măcar preparatele comandate nu au fost la înălţime, iar unele chiar ciudate, cum a fost un tiri-saganaki acoperit cu zăhăr ars!
Drumurile de azi ne-au obosit suficient ca să nu ne mai ardă de plimbare, aşa că ne reîntoarcem la hotel. Parcăm în parcarea plină de maşini sărbeşti şi ne repezim în camerele noastre. Nu mai avem chef nici măcar de un joc de table. Frigiderul este dezgheţat în continuare, iar televizorul nu ne oferă programe în plus. Ne culcăm. Mâine ne aşteaptă o nouă zi de colindat.
Să auzim de bine!

marți, 8 septembrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A doua zi în Asprovalta

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Seara trecută am decis să nu lenevim şi la ora opt să fim la masă. Fix la opt ne întâlnim în restaurant. Micul dejun se prezintă sub forma unui bufet suedez. Sau finlandez, sau norvegian, că nu mă pricep prea bine, dar esenţialul este că mesele sunt pline de mâncare.
Pe lângă băuturile tradiţionale (ceai, lapte, suc etc) este o masă cu gemuri, dulceţuri şi miere, o alta cu semipreparate (sendviciuri, bruschete etc), o alta cu cornuri, saleuri şi produse de patiserie, o altă masă cu fructe (pepene roşu, galben şi piersici), o alta cu slate şi preparate vegetale, sălămoase, caşcaval şi, în sfârşit, ultima, cu mâncare gătită (omlete, ouă fierte, cremvurşti, rulouri, etc). Până să ajungem în dreptul meselor, am observat un recipient de vreo două vedre, făcut din inox, prevăzut cu un mic robinet. O curiozitate atrofiată m-a oprit să verific ce conţine, până în ultima zi a şederii noastre. Rău am făcut...
Aşa cum stăm toţi patru la masă, ne facem planul de acţiune. Trebuie remarcată amplasarea localităţii, precum şi structura ei urbanistică. Stavros este o localitate distinctă administrativ, dar care se prelungeşte în mod aproape continuu cu Vrasna şi Asprovalta, la fel cum, la noi sunt staţiunile Venus, Cap Aurora şi Neptun. Atâta doar că localităţile nu sunt contruite pe principiile unei staţiuni, ci pe cele ale unei localităţi obişnuite. Străzile se întretaie perpendicular, la fel ca anticele cardo şi decumanum romane, împărţind localităţile în mici blocuri pătrate. Asta înlesneşte mult orientarea turistului, făcând imposibilă rătăcirea, atât de uşoară pe aleile şerpuite şi întortocheate de la noi...
Plaja, dacă socotim Stavros unul din capete, merge spre nord neîntreruptă, având o lăţime convenabilă, mai mare în dreptul Vrasnei şi un nisip de calitate. Inconvenientul ei, pe toată lungimea, este faptul că intrarea în apă se face relativ brusc, ceea ce necesită un plus de atenţie din partea părinţilor care şi-au luat odraslele cu ei.
Pe toată această lungime, de la Stavros până în Asprovalta, faleza este ticsită de taverne, patiserii sau cofetării. Cu ocazia plimbărilor noastre, am constatat că sistemul şezlongului la consumaţie s-a extins aproape în totalitate: este de ajuns să consumi ceva peste trei euro la beach-bar şi beneficiezi de umbrelă plus două şezlonguri în mod gratuit, pentru toată ziua. Iar un mojito este patru euro, în varianta scumpă. Dacă până acum am considerat beach-bar-ul de pe plaja Pachis fiind locul unde se prepară cel mai bun mojito din Grecia, cu două zile înainte de plecare vom descoperi că acest loc este aici, în Stavros.
Decidem că vom aborda staţiunile mergând pe varianta şoselei şi nu pe străzile care leagă staţiunile în continuare, pentru a avea un contact fizic mai bun cu supermarket-urile întâlnite la venire.
Micul dejun fiind un moment colocvial, prietenul meu ne înştiinţează că au fost mutaţi în altă cameră, mai mică şi cu paturi mai puţine, fapt care era de aşteptat. Acum ne despart mai mult de două camere, dar tot nu suntem supăraţi pentru că suntem mai mult plecaţi din hotel.
Terminăm micul dejun, ne luăm catrafusele şi plecăm spre Asprovalta. Înainte să luăm drumul indicat, facem o scurtă haltă la localul “Giannis” şi mă adresez unui domn pe care îl văd trebăluind la tejghea:
- Bună ziua! Ştiţi, am mâncat aseară aici şi am vrea să venim şi azi, dar ne gândim dacă vom găsi o masă liberă.
- Cum să nu, îmi răspunde amabilul domn, veţi avea rezervată chiar masa unde aţi stat aseară, ne precizează el, dovedind un adevărat spirit comercial.
Îi mulţumim, îi promit că vom veni la opte seara şi pornim. Duşi de GPS ajungem chiar în mijlocul staţiunii cât ai zice “şalău”, care este tot un peşte şi el. De aici, îmboldiţi de careurile desenate de străzi, începem să căutăm un loc mai umbrit şi prietenul meu găseşte unul la doar câţiva metri de plajă. O elementară socoteală privind eficienţa consumului de benzină ne-a făcut să alegem opţiunea “o zi cu o maşină, o zi cu cealaltă maşină”. Astăzi suntem în varianta “o zi cu o maşină”.
Ne luăm cele trebuincioase şi reuşim să găsim şezlonguri şi umbrele libere. Întrebându-l pe barman cât costă, acesta îmi răspunde că este suficientă o consumaţie, indiferent de valoare. Aşa că ocupăm şezlongurile şi comandăm câte un mojito pentru partea bărbătească şi câte un frappe pentru partea femeiască.
Marea este uşor montată, dar valurile nu pot decât să ne ajute într-o şedinţă ad-hoc de talazoterapie. Aşa cum spuneam, singurul inconvenient este praqgul existent la intrarea în apă: se adânceşte prea brusc. Aşa cum am văzut-o din şoseaua principală, staţiunea este mai mare decât Stavros, cel puţin ca lungime. Iar strada pricipală este mai lată, dotarea cu magazine fiind proporţională. Clădirile nu depăşesc două etaje, chiar dacă este vorba de un mare hotel. La fel ca în Stavros, străzile se intersectează în unghi drept, formând careuri. Ce este interesant este faptul că foarte multe, ca să nu zic majoritatea pensiunilor sau localurilor de cazare sunt deţinute de sârbi sau firme sârbeşti, după cum reiese din tot felul de plăcuţe şi panouri montate pe pereţi.
Cu toată muzica ce se aude din boxele barului şi, poate, ajutaţi şi de concentraţia de rom a mojito-ului, reuşim să aţipim binişor pe plajă, aşa că soarele îşi face de cap cu noi şi ne bronzează din plin, până decidem să plecăm. Întoarcerea nu o mai facem folosind tot şoseaua principală, ci şoseaua care leagă cele trei staţiuni mergând paralel cu ţărmul. E drept, drumul ne scoate mult mai repede la hotel, dar pierdem contactul cu benzinăriile şi cu super-market-urile. Aşa că, ajunşi în Stavros, ne întoarcem puţin şi intrăm în magazinul Lidl.
Iar aici, surpriză: o aglomeraţie incredibilă! Efectiv, circulăm în magazin om lângă om. Cu greu reuşesc să interceptez raftul cu bere şi să bag în coş câteva baxuri cu Mithos. Stând la rând, la casă, am posibilitatea să fac o mică statistică: în toată masa aceea de oameni număr sărbi cu duiumul, bulgari şi chiar ruşi, dar nicun român în afară de noi. Constatarea îmi întăreşte convingerea că aceste trei staţiuni sunt fieful sărbilor, ceea ce îmi creează o uşoară insatisfacţie. Nu din cauza prezenţei lor pe plajă sau în magazine, ci pentru că, deşi ospătăriţa mi-a spus că am faţă de grec, eu sunt şi rămân român şi mi-ar fi făcut plăcere să văd şi un fief al românilor.
Ne întoarcem la hotel, ne spălăm, ne schimbăm şi la ora opt fix (ακριβώς/akrivos, cum se pune în greceşte) suntem la poarta localului, aşa cum promisesem. Masa ne aşteaptă, iar rezervarea este marcată de un anunţ pus pe masă, rezemat de o sticlă de Mithos. Gestul mă emoţionează şi mă motivează, aşa că, după ce luăm loc, comand urgent o halbă:
- Te rog să-mi aduci o bere.
- Mithos? mă întreabă flăcăul, dovedind o bună ţinere de minte.
- Desigur.
- La halbă sau la sticlă?
- La halbă.
- Mare sau mică?
- Ce crezi? Nu te uiţi la mine?
Omul se uită şi pleacă lămurit deplin. Aşteptând berea, o caut din ochi pe ospătăriţa de ieri seară. Nu o văd, aşa că mă duc la tejgheaua unde se preiau comenzile şi întreb în greceşte o doamnă mai în vârstă:
- Vorbiţi româneşte?
Râzând, doamna îmi răspunde că nu, dar o va chema o ospătăriţă care ştie. Şi în câteva momente apare o doamnă care, cu adevărat vorbeşte româneşte, dar nu pentru că aşa a vrut ea să înveţe, ci pentru că este româncă, stabilită aici de douăzeci şi cinci de ani. În continuare, de câte ori va avea prilejul între două comenzi, va veni să mai schimbe o vorbă cu noi.
Eu îmi comand doritul peşte spadă, alături de un tiri-saganaki. Tiri-saganaki, spre deosebire de feta-saganaki sau midia-saganaki este un preparat din brânză prăjită în ulei de măsline, cu mirodenii. Dar, dacă e să vă fac o recomandare, ei bine, vi le recomand pe toate trei (poate că vor mai fi fost şi altele, dar eu nu le cunosc).
Berea s-a terminat de mult, iar peştele în vin înoată, aşa că facem comandă pentru o butelcă de vin Retsina alb. Pe care o terminăm cât ai zice “peşte spadă”. Uitându-ne toţi patru la ceasurile de la mână prin aburii alcoolului, reuşim să descifrăm ora, plătim şi lăsăm câte un euro de fiecare familie. Ni se mulţumeşte de parcă am fi lăsat zece euro de persoană, şi nu e o impresie falsă. Ulterior, am asistat la numeroase şi diferite momente, în care un client grec plătea ospătarul; niciodată nu i-am văzut lăsând nici măcar un eurocent.
Nu putem să mergem aşa, direct în pat, deşi alcoolemia ne-ar fi adormit instantaneu. Decidem să pornim la un tur de noapte al magazinelor. Prilej pentru doamne de a proba diverse articole vestimentare, iar pentru noi, bărbaţii, de a da noi dovezi de răbdare.
În sfârşit, ajungem şi în camere, unde găsim acelaşi frigider dezgheţat şi acelaşi televizor cu doar două programe.
Să auzim de bine!