joi, 28 noiembrie 2013

Un articol care debutează în premieră (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În dcursul celor cinci ani de existenţă ai blogului am scris numeroase articole în care criticam lipsa de respect faţă de limba română şi modul penibil prin care nişte agramaţi devin corespondenţii unor posturi de televiziune. Bunînţeles că fără niciun rezultat concret.
Iată că recidivez mânat de la spate de avalanşa de aberaţii lingvistice care ni se servesc zilnic sub numele de ştiri. Lipsa de pregătire şi de profesionalism îi fac pe aceştia să debiteze minute în şir enormităţi măsurabile cu carul, enormităţi care ţin nu numai de limba română, ci şi de modurile de întocmire şi difuzare ale reportajelor.
Iată, la un post de televiziune (şi regret că nu i-am notat numele) un corespondent din Braşov ne vorbeşte minute în şir şi fără nicio legătură, despre problemele unui spital din Botoşani!!! Rămâne un mister de ce nu au apelat la corespondentul din Taiwan...
Un alt post ne oferă o perlă rară despre spiritul de echipă cu ocazia unui reportaj în care se face vorbire despre un bloc din sectorul 4 al Bucureştilor, construit sub ferestrele altui bloc. Doar că pe toată durata reportajului nu vedem nicio imagine cu respectivul bloc, ci doar cea a corespondentului...
Ca să păstreze tonul, într-o emisiune Promotor despre un salon auto, un operator excitat ne oferă imagini doar cu femeile care făceau reclamă automobilelor, fără să acorde nici măcar o secundă vreunei maşini...
Asta a fost, ca să zicem aşa, încălzirea. Pentru că acum vin câteva exemple cu erori de exprimare atât de grave încât transformă mesajul într-un tembelism public. Primul exemplu este o ştire care va bucura mulţi români cu faţadele boţite pentru că ne spune că “S-au aprobat regulile după care statul va ajuta românii să-şi reabiliteze faţadele” deşi cred că românii ar fi fost mai interesţi de reabilitarea faţadelor caselor şi nu ale lor.
O altă ştire tembelă, la Antena 3, ne exemplifică cunoscutul aforism să alergi de unul singur şi să ieşi pe locul doi spunându-ne că “... cel mai folosit drog fiind întrecut doar de heroină” lăsând bujbe o mulţime de oameni care nu înţeleg de ce mai există locul unu dacă poate fi întrecut...
PROTV nu se lasă mai prejos şi vine puternic din urmă cu ştirea că “...nigerianul a învăţat fotbal pe străzi de foame” uitând până astăzi să ne explice ce sunt alea străzi de foame.
Însă bomboana de pe colivă o culegem pe cea pusă de Răzvan Zamfir/businesscover.ro: ...”pe drumul Asmita Gardens, alt mare faliment care nu a vrut să reducă preţurile pentru a se adapta”. Vă e clar, nu? Un faliment care nu a vrut să reducă preţurile, ce nu e clar?
Timid, dar tenace, vin şi traducătorii unor posturi de altfel, prodigioase, cum este Realty TV unde ne e dat să citim “...băiatul dispărut de 17 ani” ceea ce e o minciună, un fals şi un dol pentru că, de fapt, este vorba de un băiat în vârstă de 17 ani şi nu de unul dispărut de atâta timp.
Şi ca să terminăm acest capitol al articolului, haideţi să ne amuzăm puţin cu un titlu fabulos, furnizat de cei de la 0-100.ro: “Aşa arată Mercedes-Benz Clasa E restilizată. Unele tehnologii de pe viitorul Clasa S debutează în premieră”. Ceea ce nu e puţin lucru chiar pentru un Mercedes, să debuteze în premieră!
Dacă v-a plăcut acest articol, atunci vă răspund în două cuvinte, ca şi solista Andra: “...în două cuvinte, m-aţi emoţionat”! Ce dacă sunt trei?
Să auzim de bine!

miercuri, 20 noiembrie 2013

O ipoteză personală

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că în această lună se împlinesc cincizeci de ani de la asasinarea preşedintelui Kennedy. Mărturisesc că a fost un subiect care m-a interesat dincolo de aspectele politice sau mediatice, fapt care m-a determinat să citesc ceva literatură tematică, inclusiv renumitul raport al Comisiei Warren.
Cu toată părerea de rău pentru munca depusă (raportul nu e o fiţuică, ci un material cât două cărţi de telefon) de comisie, nu am putut să-i acord niciun credit. Nu numai pentru faptul că vorbe sau fapte sunt denaturate, că evidenţe sunt ignorate sau substituite, ci pentru că ipoteza existenţei unui singur asasin, acesta fiind L.H. Oswald o consider nereală.
Am făcut armata, mi-a plăcut să trag şi am tras destul şi suficient de bine ca să fiu solicitat la reglajul armelor, dar niciun om cu mintea întreagă care ar vrea să comită un asasinat (presupunând că un om cu asemenea dorinţă are mintea întreagă...) nu şi-ar alege poziţia avută de el. În primul rând pentru că ar trebui să urmărească o ţintă aflată în mişcare (de la stânga la dreapta, în cazul lui) ceea ce măreşte substanţial dificultatea ochirii. Iar în al doilea rând pentru că, odată atins un anumit punct, ţinta va începe să se depărteze, ceea ce va produce micşorarea ei, făcând ochirea extrem de dificilă.
Poziţia ideală pentru un trăgător cu asemenea intenţii (şi care, cu atât mai mult, şi-a premeditat acţiunea) este în faţa ţintei. În acest fel, chiar dacă ţinta se deplasează, ea va fi tot timpul în cătarea armei, iar deplasarea ei nu va face altceva decvât să o apropie, adică să o mărească, ceea ce va permite să tragi nu un foc, chinuit şi ăla, ci un încărcător întreg fără teamă de eroare. De altfel, asemenea ipoteză (existenţa unui trăgător pe podul de cale ferată care traversează şoseaua) a fost confirmată de numeroşi martori şi dovezi fotografice, dar pe care Comisia nu le-a luat în considerare.
Iată că postul National Geographic, post pe care îl urmăresc fervent, vine cu o suită de reportaje pe tema asasinării lui Kennedy. Aşa cum nu m-am aşteptat, reportajele sunt axate pe aceeaşi temă a asasinului L.H. Oswald şi nu desecretizează mare lucru. Dar unul dintre reportaje vine cu o informaţie nouă, informaţie care mă determină să-mi pun o întrebare care pune cazul într-o lumină cu totul nouă.
În reportaj se afirmă că vremea fusese ploioasă în Dallas şi că soarele apăruse doar cu câteva momente înainte de intrarea maşinii prezidenţiale în celebra Dealey Plaza. Acest fapt a făcut ca abia atunci maşina să fie decapotată, preşedintele circulând până la acel moment în maşina închisă. Nimeni nu ştia nici când şi nici dacă maşina va fi decapotată pentru că preşedintele a fost cel care a decis aceasta.
Şi atunci, mă întreb, putea un asasin să intenţioneze uciderea preşedintelui trăgând de la etajul şase într-o maşină închisă, într-o maşină în care nu vedea ţinta şi nici nu putea intui amplasarea ei?
Să auzim de bine!

luni, 18 noiembrie 2013

Mari oameni, vorbe şi mai mari

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Un mare scriitor, sau poet sau gânditor sau ce-o fi fost el, pentru că nu-mi mai amintesc numele lui, spunea că pentru o vorbă de spirit preferă să piardă un prieten.
Vorbe adânci, vorbe grele, vorbe spuse de o minte luminată, vorbe care ne arată locul şi importanţa spiritului. Sprit care, fără nici un dubiu, îşi are impoartanţa lui majoră în definirea gradului de cultură, în luciditatea şi spontanietatea gândirii celui care-l dovedeşte.
Dintre multele vorbe de spirit spuse sau auzite de subsemnatul, două mi-au rămas vii în memorie. Prima vorbă de spirit la care mă refer aparţine unui rege Ludovic al nu-ştiu-câtelea, rege care se fla la căpătâiul marelui Talleyrand (între altele, ştim cu toţii că în cultura franceză exista o adevărată competiţie în emiterea diverselor vorbe de spirit). Acesta, adică Talleyrand, bolnav fiind, suferea de dureri cumplite, fiind pe moarte. Văzându-l pe măritul rege la căpătâiul său, îl salută cu respect şi, cu chiu cu vai, îi spune:
-Sire, sufăr ca un damnat.
Atunci, regele a rostit un singur cuvânt:
- Deja?
Cuvânt care spune mai mult decât un roman despre părerea pe care o avea regele despre viaţa păcătoasă a lui Talleyrand şi chinurile pe care i le anticipa în calitate de apropiat locatar al iadului.
Vedem astfel un model de conciziune şi de spontaneitate care, cu tot dramatismul momentului, ne face să zâmbim.
Cea de a doua vorbă de spirit care mi-a rămas vie în memorie aparţine domnului Columbeanu, un cunoscut om de afaceri. Iar cunoaşterea şi popularizarea ei se datorează înregistrărilor făcute de un post de televiziune în cadrul unei emisiuni în care cei doi, omul de afaceri şi soţia, erau filmaţi tot timpul, ceea ce s-ar putea traduce printr-un reality show.
Momentul a fost seara în care omul de afaceri îşi serba ziua de naştere într-un mod discret, împreună cu câţiva prieteni. După câteva pahare şi urări, soţia lui consideră că e oportun să-i prezinte cadoul ei, aşa că este adus un pachet foarte mare care, desfăcut, ne relevă macheta unei corăbii. O machetă deosebit de frumoasă şi de o mărime impresionantă, o machetă pe care, vă spun cu toată sinceritatea, ar fi făcut plăcere oricăruia dintre noi. Omul nostru se ridică de la masă, o priveşte câteva secunde şi revine la masă spunând:
- Băăă, ce mişto!
Două personalităţi, două culturi, două secole distanţă, dar nu suficiente ca să atenueze strălucirea spiritului din vorbele lor.
Să auzim de bine!
Notă: pentru cine a deschis mai târziu televizorul, damnaţii erau persoanele osândite să îndure chinurile infernului în viaţa de apoi.

marți, 12 noiembrie 2013

Aspectele sociale ale egoismului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
A fi egoist nu este ceva de laudă. Ba, din contră, este ceva cât se poate de blamabil. Toate religiile şi toate principiile vieţii sociale acuză vehement egoismul şi îl condamnă pe toate căile. Egoismul, ca o componentă a personalităţii cuiva e considerat cât se poate de nociv. Ei bine, cu toate acestea, eu sunt egoist. De când mă scol dimineaţa şi până seara, la ora de culcare, nu pierd niciun prilej pentru a-mi manifesta egoismul din mine şi pentru a-l cultiva.
Sunt foarte egoist când îmi parchez maşina. Cât mai aproape de bordură, cât mai bine plasată între alte maşini. Nu o las în mijlocul drumului sau cu vreo parte de-a ei mai expusă nu din grijă faţă de ceilalţi conducători auto, de care mă doare în cot, ci din cel mai pur egoism. Mă gândesc doar la mine şi la maşina mea: dacă trece vreun şofer mai grăbit sau mai neatent şi mi-o zgârie sau mi-o agaţă? Cine umblă după aia să o repare? Ăla?
Sunt egoist chiar şi când mă întâlnesc cu o cunoştinţă şi ne oprim ca să schimbăm câteva cuvinte. O fac retras, evitând cât mai mult contactul cu ceilalţi trecători. Şi nu din politeţe sau din grijă faţă de confortul lor pietonal, ci din cauza egoismului din mine: dacă trece vreunul nesimţit în grabă şi mă calcă pe pantofii mei cei noi? Dacă un altul, neatent, se împiedică de mine şi îşi varsă cafeaua stradală pe mine? Ce, am ajuns eu să mor de grija altora cum merg pe drum?
Sunt la fel de egoist atunci când ies dintr-un magazin şi nu mă opresc în uşă ca să-mi număr restul sau să aranjez banii în portofel. Dacă sunt nevoit să întreprind asemenea acţiuni o fac ferit, cât mai izolat. Şi, vă rog să mă credeţi că nu mă interesează câtuşi de puţin că împiedic sau nu accesul celorlalţi în magazin. Pe mine mă motivează egoismul din mine: dacă trece vreun bleg şi-mi sparge sticla de ulei sau, mai rău, pe cea de vin? Îmi cumpără ăla alta?
Sunt foarte egoist atunci când traversez. Aştept culoarea verde şi urmăresc atent maşinile, întâi în stânga, apoi în dreapta nu pentru că aş pune vreun preţ pe şoferii României sau pe regulile de circulaţie, nuuu! Puţin îmi pasă de ei, să se ducă învârtindu-se! Dar egoismul din mine îmi spune: dacă vine vreun şofer neatent sau cu frâne proaste şi te loveşte? Cine umblă în cârje după aia? Ăla sau tu?
De exemplu, eu n-am putut să fiu niciodată atât de altruist ca părinţii pe care îi aud dimineaţa, în drum spre serviciu, discutând cu copiii lor în timp ce-i aşează pe locul din faţă, lângă şofer: stai aici, tati, că aici îţi place ţie! Egoismul feroce care mă caracterizează m-a făcut întotdeauna să mă întreb: de ce să-mi pun propriul copil pe cel mai periculos loc din maşină? În caz de accident, cine va fi schilodit pe viaţă, copilul altcuiva sau al meu?
La fel de egoist sunt şi atunci când beau, chiar şi un pahar de must, şi refuz să mă mai sui la volan. Nu de frica legilor, mă doare în volan de ele, şi nici de a poliţiştilor, de care mă doare în tester, ci din cauza întrebării fără răspuns: în caz de eveniment, de ce să fiu eu vinovat, chiar dacă nu sunt, doar pentru că am înverzit fiola?
Sunt cât se poate de egoist atunci când merg pe trotuar şi văd marcate pistele de biciclişti pe care le ocolesc cât pot. Credeţi că o fac de dragul confortului şi siguranţei bicicliştilor? Aiurea! Sau din respect faţă de lege? Nici vorbă! Este tot egoismul din mine, egoism care mă face să mă gândesc doar la perosana mea şi la binele ei: dacă vine un bezmetic de biciclist pe pistă şi mă loveşte? Cine îmi duce hainele la curăţat după aia? Ăla sau tot eu?
Egoismul din mine nu are limite. Sunt foarte egoist când ajung acasă şi nu dau volumul combinei audio la maximum. Nu o fac nu pentru că m-ar interesa liniştea celorlalţi locatari, puţin îmi pasă de ei, dar mă gândesc: dacă vreun prost aude muzica tare venind de la mine şi îşi dă şi el combina tare pornind de la raţionamentul primitiv dacă el da eu de ce nu?
Egoismul meui atinge culmi nebănuite atunci când arunc gunoiul la ghenă şi închid nu numai capacul toboganului, ci şi uşa. Nu o fac pentru că aş avea vreo urmă de respect pentru vecini, de care mă doare direct în cot, dar egoismul din mine îmi spune: băi, deşteptule, dacă laşi uşa deschisă mirosul va intra şi în casa ta!
Puţine sunt situaţiile, puţine sunt momentele pe parcursul unei zile în care nu sunt egoist. Personal, sunt convins că egoismul este o componentă esenţială a vieţii sociale. Dacă eu nu mă gândesc la mine, atunci cine?
Să auzim de bine!