vineri, 30 martie 2012

Regizorul şi sălbaticii (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem un grup de vreo patru ghizi trimişi cu provizii de la cabana Babele la cabana Caraiman, care rămăsese blocată din cauza ninsorilor abundente şi a unor avalanşe. În fapt, cazarea noastră era la Piatra Arsă unde participam la instruirea anuală a ghizilor montani. După ce am predat cabanierului raniţele noastre pline cu produse agroalimentare, ne-am retras la un vin fiert în sala de mese, sobri şi distinşi, aşa cum le stă bine unor ghizi. Spre nenorocul lui, la masă se găsea şi un regizor împreună cu echipa lui de filmare. Între două căni de vin fiert am aflat că eram exact ce îşi dorea el. Sarcina lui era să facă un film tematic despre salvarea turiştilor în cazul când aceştia rămân blocaţi în nămeţi sau prin cine ştie ce râpe îi mână destinul.
- Aţi înţeles, copii? ne întrebă el.
Atât ne-a trebuit. Cum adică, copii? Eram copiii lui, ne crescuse el? Revoltaţi instantaneu la unison, îi răspundem zâmbind cu gura până la urechi:
- Sigur, vă ajutăm cu cea mai mare plăcere.
Rămânem înţeleşi ca, a doua zi, după masa de dimineaţă, să ne întâlnim în sala de mese şi să trecem la fapte. Zis şi făcut. În sală, pe o masă din centru, era plasată o momâie care urma să joace rolul turistului tembel şi recuperat, pe care noi îl aduceam la cabană. Omul îşi amplasează camera de filmat, lumini etc, noi ieşim pe hol cu momâia după noi, urmând ca, la comanda ‚motor’ să irumpem în sală şi să punem momâia pe masă. Se aude comanda fatală, regizorul începe să filmeze şi noi să tropăim pe loc în hol. După câteva minute de tropăit, omul se impacientează, opreşte filmarea şi strigă la noi:
- Ce mama dracului faceţi? Nu intraţi?
- Aaa, intervine nevinovat unul din noi, noi am crezut că trebuia să ne spuneţi dumneavoastră să intrăm.
- Nuuu, mugeşte regizorul ţinându-se cu mâinile de cap. Nuuu! Intraţi la comanda ‘motor’. Aţi înţeles?
- Daaa, răspundem noi aidoma corului Madrigal, acum e clar.
Cât timp durase dialogul, o jună blondă cu părul în vânt se iveşte în capul scărilor cu intenţia vădită de a coborî. În şoaptă, îi solicităm colaborarea şi, spre surprinderea noastră, fata cuplează instantaneu. Aşa că, atunci când s-a auzit comanda cu pricina, noi dăm năvală în cameră ţinând blonda pe braţe cu părul fâlfâindu-i duios, o depunem pe masă, iar tipa se ridică alene într-un cot şi îl întrebă languros pe unul din noi:
- A fost bine, puiule?
Consternat de apariţie, tipul a uitat să oprească filmarea, drept pentru care începe iar să-şi care pumni în cap:
- Mă ucideţi! Mi se impută! zbiară el cu ochii cât cepele. Nu aşa ne-am înţeles!
- Ete na! ne sare nouă ţandăra. Adică, în loc să fiţi mulţumit că am adus o vietate în locul momâii, ne mai faceţi şi scandal? Nu mai înţelegem nimic.
-Măi, oameni buni, dragii mei, scumpilor, voi înţelegeţi româneşte? Eu dau comanda ‘motor’, iar voi intraţi uşor cu momâia pe braţe, cotiţi şi o depuneţi pe masă. Ce nu vă e clar?
- Ooo, aşa da, acum totul e foarte clar, răspundem noi în cor.
Şi o luăm de la capăt cu momâia după noi. Cu vocea tremurată, omul dă comanda. Noi luăm momâia pe braţe, dăm buzna în sală tropăind, cotim spre masă (aici regizorului i-a scăpat un uşor zâmbet de satisfacţie, oarecum prematură după părerea noastră) după care, ne continuăm virajul şi ieşim din cameră în aceleaşi tropăituri falnice.
După vreo cinci minute de tăcere profundă, regizorul a decis că e mai bine să renunţăm la scena asta.
Să auzim de bine!

joi, 29 martie 2012

Reportajul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dacă nu v-aţi dat seama până acum, sper că o veţi face de acum încolo: sunt un boicotist. Am scris acest cuvânt pentru că nu ştiu echivalentul pentru o persoană care boicotează.
Ce boicotez eu? Păi, ce v-am mai spus: calupurile publicitare. Atunci când urmăresc vreo emisiune la televizor şi intervine momentul publicitar, ori comut pe alt canal, ori opresc sonorul. Sistemul meu nervos este prea zdruncinat de prostiile auzite până acum, ca să mai suport altele. La fel procedez şi cu posturile de radio. Dacă nu pot asculta un post grecesc (ei având numeroase posturi care transmit fără întreruperi pentru ştiri sau publicitate) atunci încerc să caut unul românesc care să îndeplinească condiţia cerută. Dacă sunt în maşină, sunt salvat pentru că am player-ul care-mi oferă oricece muzică vreau eu. Dacă nici aşa nu pot, cuplez căştile telefonului şi aici nu mai este drum de întoarcere, pentru că am descărcate în memoria lui câteva zile de muzică fără oprire.
Dar ce mai boicotez? Păi, emisiunile despre “vedete”, emisiuni pe care nu le suport nici sub forma lor soft. Mai boicotez aşa numitele talk-show-uri precum şi produsele firmelor care nu folosesc diacritice, cum este, de exemplu, “Vacuta care rade”. Puteţi citi aşa ceva fără diacritice?
Nu cred că mai este cazul să vă reamintesc faptul că procedez aşa pentru că în niciuna din aceste emisiuni nu se vede altceva decât lipsă de profesionalism. Tot felul de rapandule, pe care nu le pot numi vedete, oricât ar încerca reporterul să mă convingă de contrariul, îşi devoalează cele mai intime probleme şi îşi spală în public cele mai murdare rufe. Redactori sau reporteri agramaţi, făcuţi la apelul de seară, pe pile şi pozat în pielea goală, nu mă impresionează. Iar batjocura la care este supusă limba română este de nesuportat.
Ce nu rezist să boicotez sunt emisiunile pe teme auto. Deh, sunt bărbat şi am şi eu o slăbiciune... Asta, până mai ieri când, mă aflam în bucătărie colaborând cu soţia la producerea unei supe cu găluşte, în sensul că ea făcea supa, iar eu ciuguleam carnea de pe oasele bieţilor pui sacrificaţi.... Ca să înviorez atmosfera, comut pe Prima, unde era un reportaj ce se anunţa interesant: lansarea modelului Lodgy. Cu inima tresăltând de emoţie, dau sonorul mai tare şi fixez ecranul. Comentatorul vorbeşte despre maşină, operatorul ne arată tavanul expoziţiei. Comentatorul continuă să vorbească despre maşină, operatorul ne arată pereţii expoziţiei. Comentatorul se ambiţionează să vorbească despre maşină, operatorul ne arată o imagine de ansamblu a sălii. Comentatorul nu se lasă şi continuă să prezinte maşina, operatorul ne arată maşina filmată de la o distanţă suficient de mare ca să nu îi distingi marca. Comentatorul continuă să vorbească depre Lodgy, operatorul ne arată altă maşină. Comentatorul continuă prezentarea, operatorul ni-l prezintă pe domnul Tăriceanu.
Voi aţi înţeles ceva din acest “reportaj"? Desigur că nu. Iar eu, datorită unui operator penibil, nu voi mai urmări emisiunile despre maşini ale acestui post.
Să auzim de bine!

miercuri, 28 martie 2012

Amintiri despre viitor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
...Particule încărcate genetic, ne anunţă crainica postului Antena 3 în loc de particule încărcate electric, în cadrul unei ştiri despre ultima erupţie solară. Comut scurt, fără milă, pe National Geographic şi mă aşez la masă pentru o scurtă repriză de lucru la calculator.
De fapt, aceată repriză de lucru este una de scris la blog. Şi îmi aduc aminte despre un banc cu o femeie care merge la o ghicitoare. “Soţul tău va muri de o moarte groaznică, îi spune aceasta. Şi mă vor prinde? întreabă femeia după un moment de spaimă”. Aşa că, astăzi intenţionez să scriu ceva despre ghicitori. Şi nu mă refer aici la cimilituri, ci la personale care prestează aceste activităţi. Nu este un subiect care să mă preocupe, pentru că nu cred în aşa ceva, dar atât cât am auzit din diferite emisiuni, toate aceste persoane au o trăsătură comună: ghicesc trecutul.
“Eu am prevăzut acest cutremur de acum şapte ani” spune unul, uitând să ne precizeze de ce nu şi-a făcut publică prezicerea atunci. „Eu am ghicit că se va întâmpla aşa de acum trei ani” spune un altul. “Soacră-mea a fost călcată de maşină”, spune credulul. „Da, am ghicit asta de acum doi ani”, îi răspunde ghicitorul fără să precizeze de ce nu a spus nimic atunci. Şi aşa mai departe. “Eu am ştiut că preşedintele vrea să-i dea guvernul lui Ponta, spune Flutur”, deşi domnul Băsescu a afirmat că i-o “coace” lui Boc din decembrie. Toţi, dar absolut toţi se laudă cu “preziceri” spuse abia azi, despre un eveniment trecut. Desigur, există şi novici în ale meseriei, care anunţă azi un eveniment viitor. Din fericire, realitatea nu le-a dat niciodată dreptate... dacă stăm să ne reamintim doar ultima prezicere privind sfărşitul lumii făcută de un şarlatan descreierat din State.
Recent l-am auzit şi pe domnul Băsescu cuplând din nou la o astfel de metodă. Am scris din nou, pentru că, cel puţin pentru dânsul, nu e prima dată când face publice asemenea amintiri despre viitor... Într-una din ultimele sale interviuri televizate, ne spune că dânsul ştia de anul trecut că anul acesta se vor restitui banii tăiaţi din salariile bugetarilor. Ştia de anul trecut! La fel ca Flutur, la fel ca toţi ceilalţi care se laudă azi cu ce ştiau ei de ieri, dar n-a vrut muşchiul lor să spună atunci, fără ca vreunul să fie apt să spună ce va fi mâine. Toţi, ghicitori în trecut. Ce e interesant în aceată informaţie nu este faptul că se restituie aceşti bani bugetarilor, ci că dumnealui ştia de anul trecut. Ca să mă întreb de unde şi cum ştia în decembrie 2011 ce se va întâmpla în iunie 2012 este deja prea mult... Dar ştia şi nu spunea. Nici nu avea cum să spună, din moment ce, tot dânsul, în respectiva perioadă ne anunţa că măsurile de criză vor trebui menţinute cel puţin pe tot parcursul anului 2012. Şi nu a spus-o doar odată, ci de mai multe ori, având şi susţinerea celor de la FMI.
Iată cum, printr-o simplă manevă politicianistă, domnul Băsescu reuşeşte două dintr-o lovitură: şi capital şi alăturarea sa la corul ghicitoarelor despre trecut.
Să auzim de bine!

marți, 27 martie 2012

Multinaţionalismul românesc (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Datorită unor motive care îmi scapă momentan, câteva din conturile mele de e-mail au ajuns în bazele de date ale diferitelor forumuri. Problema este aparent benignă, dacă exceptăm faptul că primesc periodic buletine de ştiri (newsletter, cum se spune pe româneşte). Acum, dacă îmi permiteţi o paranteză, părerea mea despre forumuri este una execrabilă. Am încercat de vreo două ori să particip la nişte discuţii, dar agramatismul celor scrise de participanţi şi absurditatea ideilor prezentate mi-au tăiat orice elan. Cum pot participa la un forum despre Logan, odată ce moderatorul îmi refuză publicarea comentariului pe motiv că pe acel forum publică doar cei care se laudă cu un consum al maşinii de peste 7 l/100 km?
Dar să revenim la oile noastre, cum se spune pe la noi, prin Drumul Taberei. Unele dintre aceste buletine conţin comentarii cât se poate de docte despre educaţia muncii în cadrul unei multinaţionale. „După cum bine ştiţi din cartea... a economistului X, la cap. 6, art. 3, acesta ne învaţă care sunt cele cinci etape ale...” sau „Cunoaştem cu toţii faptul că efectul Y se accentuează în perioada de vârf a crizei datorită factorului...” şi tot aşa, toate aceste comentarii fiind, după umila mea părere, mai degrabă o împăunare decât un sistem de lucru sau de gândire. Mă rog... Oricum, din aceste comentarii sau din viaţa reală, poţi trage lesne concluzia că asişti la o adevărată fetişizare a multinaţionalelor, uitând elementul esenţial: în aceste multinaţionale lucrează români, cu obiceiurile, cu firea, cu toate ale lor. Oameni care concep proiecte şi realizează acţiuni după mintea lor de români, nu după cea de englez sau francez a proprietarului.
Este o bancă o multinaţională? Atât timp cât are filiale în mai multe ţări şi atât timp cât nu foloseşte un capital naţional, cu siguranţă este. Putem spune că banca BRD este la fel de multinaţională ca firma Siemens, de exemplu? Cu siguranţă că da.
Când eram aproape de intarea în sediul instituţiei unde lucrez, îmi iese în cale un flăcău şi îmi înmânează un fluturaş (flyer, cum se mai spune pe româneşte). Curios cum mă ştiţi, încep să-l citesc şi chiar mă simt atras de conţinut. Este un fluturaş al Credit Europe Bank în care ni se aduce la cunoştinţă apariţia unui nou produs, un card de debit, card prevăzut cu display. Facilităţile oferite sunt cât se poate de atrăgătoare aşa că, ajuns la birou, scanez codul cu telefonul şi trimit formularul de cerere (am aplicat, cum se spune mai nou...). Nu trece mult şi sunt sunat de o tânără domniţă, care îmi oferă câteva informaţii suplimentare, iar apoi, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, mă anunţă că mă pot prezenta la orice filiailă a băncii pentru terminarea formalităţilor, urmând să primesc doritul card în maximum zece zile. Mai mult, mă întreabă care filială mi-ar conveni mai mult, având în vedere domiciliul sau sediul serviciului. Optez pentru filiala de la parterul magazinului Unirea, drept pentru care mă informează că va trimite acolo datele mele.
Se termină programul şi îmi ajută bunul Dumnezeu să ajung în zona Unirea. Mă prezint la primul ghişeu al băncii, dovedit ulterior ca fiind al unei şefe, care mă conduce la una dintre salariate. Mă prezint din nou, îi explic doleanţa şi îmi cere buletinul. După câteva secunde de butonat, mă informează zâmbind amabil:
- Da, e în regulă, trebuie să mergeţi la sediul din Plaza, completaţi acolo restul de date şi veţi obţine cardul.
- Ce să caut la Plaza? Mi s-a spus că mă pot prezenta la orice filială şi eu am optat pentru a dumneavoastră.
- Da, frumos gest, dar noi nu vă putem ajuta. Trebuie să mergeţi la Plaza.
- Dar eu nu vreau să merg la Plaza! Îmi este peste mână, este aglomerat, trebuie să fac un drum anume pentru acea locaţie. Mi s-a spus că pot merge la orice filială.
- Da, ştim că aşa vi s-a spus, dar noi nu putem înregistra nimic aici pentru că aveţi un cont la filiala din Plaza.
- Extraordinar! Eu nu am niciun cont acolo! Am avut acum cinci sau şase ani! Este închis, lichidat, anulat! Am hârtie cu ştampila băncii!
- Văd, îmi răspunde consultând ecranul. Dar nu ne permite sistemul.
- Vreţi să îmi spuneţi că, dacă eu m-aş fi mutat în Constanţa, unde presupun că aveţi filiailă (da, avem), trebuia să vin până la Plaza ca să obţin acest card?
- Da.
Acestea sunt mult fetişizatele multinaţionale în care lucrează personal românesc îndoctrinat de cele mai nobile cunoştinţe economice.
Să auzim de bine!

luni, 26 martie 2012

Vine, vine primăvara!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu mai este nicio îndoială: primăvara îşi întinde braţele spre noi.
Gata cu frigul din case sau din autobuze, gata cu ninsorile abundente şi nămeţii făcuţi pe trotoare pentru ca apoi, să fie aruncaţi înapoi în stradă.
Gata cu hainele groase şi incomode care ne micşorează spaţiul vital în autobuze. Gata cu cizmele de fiţe la care vezi că s-a dezlipit talpa după a doua purtare. Gata cu hainele ude puse pe caloriferele reci ca să se usuce. Gata cu toate aceste necazuri.
De acum încolo, este primăvară, asta e cert. Zăpada se va topi şi va lăsa la iveală mormanele de gunoaie neculese de luni de zile. Vremea se va încălzi şi natura va reveni la viaţă. Păsările cerului vor umple iarăşi aerul de trilurile lor şi maşinile de găinaţi. Boscheţii şi tufele de pe marginea aleilor vor înflori în toată splendoarea lor, permiţând potăilor să-şi facă nevoile în condiţii de vizibilitate redusă pentru pietoni.
Vom purta haine tot mai uşoare, iar femeile cizme îmblănite până încolo, către 45 de grade la umbră, da’ de le-o cunfunda cineva cu Britney Spears. Bărbaţii vor putea purta din nou pantaloni scurţi, tocmai buni ca să-şi etaleze tatuajele stupide făcute pe gambele păroase şi crăcănate. Soarele ne va bronza pe durata unor zile care vor deveni tot mai lungi, exact ceea ce îşi doresc beţivii de la colţurile blocurilor. Autobuzele se vor umple din nou de larma şi de veselia tinerilor, alături de mirosurile grele de transpiraţie.
Oamenii vor ieşi tot mai des şi cu mai mare plăcere din casă pentru a călători în autobuze cu scaunele lipicioase de la boschetarii care le-au utilizat până atunci. Şoferii vor găsi mult mai multe locuri în care să-şi poată parca maşinile, urmărind să blocheze cât mai multe locuri cu o singură maşină parcată în cea mai deplină nesimţire. Populaţia îşi va îndrepta cu drag privirile către munţii noştri cei semeţi, ale căror pajişti vor fi umplute în regim de urgenţă de gunoaie.
Ştrandurile se vor deschide, tonetele nu vor mai prididi cu vânzarea sucurilor şi a apei minerale, terasele vor deveni neîncăpătoare, va începe migraţia sezonieră către litoral sau zonele de agrement.
Dar, mai presus de toate, vor înflori magnoliile...
Să auzim de bine!

vineri, 23 martie 2012

Analiza altui proverb

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Omul gospodar îşi face iarna car şi vara sanie. Nici că se putea un proverb mai sugestiv în ceea ce priveşte spiritul gospodăresc al cetăţeanului obişnuit.
Obişnuit cu munca pentru că, cel neobişnuit cu munca, nu este interesat de niciun proverb, poate doar de cel cu para mălăiaţă care pică în gura lui nătăfleaţă (am scris nătăfleaţă cu literă mică pentru că este vorba de adjectivul nătăfleaţă, care se acordă cu substantivul gură)... Astăzi vom analiza acest proverb care, prin înţelepciunea lui, se pare că tinde spre o zicătoare... nu de alta, dar ca să vedem actualitatea lui.
Aşa cum se poate lesne constata chiar din incipit, proverbul se referă exclusiv la oamenii gospodari. Acum, ca să stăm strâmb şi să judecăm drept, ne întrebăm de ce ar avea nevoie oamenii gospodari de proverbe în detrimentul celor leneşi. Cine e gospodar, îşi face muncile şi treburile necesare fără ca să fie îndemnat de proverbele spuse de alţii.
Dar, folosind metoda reducerii la absurd, să presupunem că toţi oamenii sunt gospodari şi că astfel, proverbul nostru îşi găseşte o aplicare universală.
Continuarea propoziţiei denotă un autor bun cunoscător al limbii române pentru că altfel, textul ar fi sunat oamenii gospodari îşi face... sau omul gospodar îşi fac.... Totodată, citirea atentă a textului ne relevă un aspect mai puţin cunoscut: acela al egoismului latent. Pentru că precizarea este cât se poate de clară: ... îşi face... adică pentru el, pentru uzul lui şi nicidecum altora sau pentru a le fi de folos altor persoane sau societăţii. Coroborând datele de până acum, concluzia este că proverbul se adresează unor oameni gospodari, dar egoişti. Sau egoişti, dar gospodari. Oricum, o asociere destul de neobişnuită, chiar în condiţiile actualei relaxări postbelice...
Proverbul continuă spunându-ne că acesta (adică omul gospodar şi egoist, am putea completa noi) îşi face iarna car. Iată cum, intrând în miezul problemei, observăm cum se complică lucrurile. Deci, el îşi face un car pe timpul iernii. Teoretic, problema nu pare insurmontabilă pentru că iarna găseşti o stivă de lemne prin mai toate gospodăriile. Doar că această acţiune restrânge mult aria de aplicabilitate. Vedeţi voi un om gospodar şi egoist care locuieşte la etajul 13 în Blocul Opera că are posibilitatea confecţionării unui car? Bietul om nu-şi poate deschide nici măcar un salon de coafură la etajul acela, dară-mi-te să lucreze la confecţionarea unui car... Chiar presupunând prin metoda reducerii la absurd, cu care deja ne-am obişnuit, că ar reuşi o asemenea performanţă, se pune problema acută a accesului boilor şi staulului unde aceştia ar urma să fie ţinuţi.
Astfel, vedem cum proverbul nostru capătă noi valenţe. Am descoperit că se adresează unor oameni gospodari, dar egoişti şi care au domiciliul stabil în zonele rurale. Să continuăm...
Şi vara sanie, ne învaţă proverbul. Ei, aici problema devine pur şi simplu insurmontabilă. Pornind de la premisa că este vorba de acelaşi om gospodar şi egoist care locuieşte într-o zonă rurală, problema necesarului de lemne ar fi la fel de facilă ca şi pe timp de iarnă. Ce schimbă fundamental datele problemei este faptul că, dacă în iarnă ar fi putut scoate carul afară din casă pe roţi şi l-ar putea duce într-un garaj, pe timp de vară nu are cum să târască sania pe uscat afară din casă. Iată cum, omul nostru gospodar şi egoist se trezeşte că, pe timpul verii, nu numai că nu s-a dus la mare pentru că a stat să lucreze la sanie, dar vede cu durere cum munca lui nu are nicio finalitate. Ba chiar, ne putem permite o mică supoziţie, după o asemenea prostie, soţia din dotare l-ar putea gratula cu calificativul de nechibzuit, care este opus celui de gospodar, trimiţând omul în cea mai adâncă depresie. Iar dacă iarna va fi una fără zăpadă, acesta va fi pasul sigur spre sinucidere...
Ce ne rămâne de făcut? Păi, nu avem altceva de făcut decât să încercăm îndreptarea moralei proverbului printr-o uşoară reaşezare a termenilor. Omul gospodar îşi face iarna vară şi sania car credem noi că ar suna mult mai realist şi aplicabil. Căci nimic nu e mai uşor de făcut decât să-ţi transformi iarna în vară montând o centrală termică în casă. Şi nimic nu ar fi mai util de făcut decât să-ţi transformi sania în car, obiect al muncii cu care vei putea lucra mai multe luni pe an. Ceea ce denotă un adevărat spirit gospodăresc...
Să auzim de bine!

joi, 22 martie 2012

Naţionalizarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Unii dintre noi au prins, iar alţii au citit în cărţile de istorie despre naţionalizarea din 1948. În principiu, aceasta ne apare ca o deposedare a unor clase avute de bunurile din proprietate şi alocarea acestor bunuri intereselor generale ale societăţii. Nu pretind că asta ar fi definiţia scolastică dar, oricum, e pe aproape. Ce este însă important, este faptul că, la data respectivă, ne convine sau nu, existau câteva clase sociale. Exista moşierimea, exista burghezia, exista proletariatul etc. Erau bine definite atât prin nivelul averii, cât şi prin modul de obţinere a acesteia, prin principii, educaţie, tradiţie sau moduri de conduită. Moşierii aveau pământuri întinse, capitaliştii aveau interese în industrie sau servicii etc. Indiferent de structură sau platformă ideologică, aceste clase sociale existau distinct, aveau interese şi manifestări specifice şi distincte şi au fost deposedate de averi în mod la fel de distinct. Şi indiferent de amploarea lor, ele erau rodul unei sedimentări sociale istorice, venită ca urmare a unor procese istorice şi nu impuse de vreun guvern.
Treceam zilele trecute prin zona Tunari-Băneasa, admirând din goana maşinii vilele, viloaiele şi palatele construite în zonă. Şi o idee mi-a încolţit în minte: dacă mâine, printr-o situaţie absurdă, ar avea loc o naţionalizare, cum s-ar numi clasa naţionalizată? Sau clasele naţionalizate? Cum s-ar numi clasa socială cărei îi aparţin toate acele vile, viloaie şi palate? În ce clasă socială poate fi încadrat un funcţionar dintr-un minister sau primărie care primeşte şpagă pentru avizele pe care le dă? Şi care îşi construieşte un palat din şpaga primită. Şi care îşi cumpără pământuri şi maşini de lux din aceeaşi şpagă? În ce clasă socială se poate încadra un beizadea de ţepar, care se fâţâie pe Dorobanţi într-o maşină de o jumătate de milion de euro? În ce clasă socială se poate încadra o rapandulă care îşi face avere trecând prin paturile fotbaliştilor? Dar un ministru cu o vilă cât un palat, 1.000 hectare de teren şi trei fabrici? În ce clasă socială se poate încadra fostul director al unei foste întreprinderi de stat pe care a falimentat-o ca s-o vândă pe nimic, iar el să ia o şpagă grasă? E moşier? E capitalist? E şpăgar? Stau şi încerc să analizez situaţia la rece.
Concluzia e una singură şi mi se pare de bun augur: se observă cu uşurinţă că în România nu avem clase sociale, deci în România nu va mai putea veni niciodată naţionalizarea! E şi asta o veste bună, nu? Să nu ai clase sociale care să poată fi naţionalizate...
P.S. Mă tem că m-am grăbit cu concluziile. Dacă şpăgarii formează o clasă socială?
Să auzim de bine!

miercuri, 21 martie 2012

Romangla

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ştiţi ce este romangla? Nuuu? Serios? Eu cred că mulţi din noi, chiar dacă nu o ştiu, o folosesc de o bună bucată de vreme. De fapt, aveţi dreptate, nu aveţi de unde să ştiţi. Este un termen inventat de mine şi se referă la limba vorbită în prezent pe teritoriul României, cu predilecţie de cei din publicitate, de snobi, dar şi de populaţia naivă, care crede tot ce se spune în mass-media.
Între flexibilitatea unei limbi, adaptabilitatea ei şi ceea ce se întâmplă acum este o diferenţă foarte mare. Atât de mare încât uneori ajunge pe culmi ale absurdului, după cum vom vedea mai jos. Misterul este sporit de faptul că a fost efectuată înlocuirea, deşi există echivalent românesc bine definit şi perfect funcţional.
Romangla o vedeţi cel mai bine pe coperţile revistelor pentru tineret, dar şi în textele din interior şi puteţi să vă desfătaţi ascultând-o la majoritatea posturilor de radio. Un ascultător sau cititor neavizat de existenţa romanglei va observa cu uşurinţă că nu există concurs, indiferent de domeniu, locaţie sau vârsta participanţilor care să nu fie în engleză sau, în cel mai bun caz, romanglă. Indiferent că este vorba de un concurs de mers pe trotinetă pentru preşcolari sau un spectacol de muzică, niciunul nu mai are nume românesc, deşi aria de referinţă este de cele mai multe ori limitată la un cartier sau un oraş. Toate anunţurile posturilor de radio sunt în romanglă, indiferent dacă e vorba de publicitate sau anunţuri de conţinut. “Fii trendi dacă vrei să fii cul!” e un îndemn destul de utilizat în romanglă. O firmă de sondaje depăşeşte culmile cele mai înalte ale absurdului întrebându-mă într-un sondaj dacă consider că băutura X esta cool! Desigur, orice băutură devine cool dacă o pui în frigider...
Romangla a apărut din dorinţa snoabă şi inexplicabilă de a înlocui cuvintele româneşti cu cele englezeşti, deşi primele au o definiţie foarte clară. Interesant este faptul că respectivele cuvinte englezeşti au căpătat sufixe româneşti, ceea ce a determinat transformarea ambelor limbi în romanglă. De exemplu, românescul “interpretează” a fost înlocuit cu “perform”, dar nu în engleza originală, ci transformat în romanglă în „performează”, ceea ce îl face absolut ridicol. Sunt situaţii când înlocuirea lasă cuvântul englezesc nealterat, cum este cazul românescului “marcă” cu englezescul „brand”. Doar la singular, pentru că la plural devine “branduri”. Nu se mai spune “ţintă”, ci “target” deşi ambele au acelaşi sens şi cuvântul englezesc nu aduce nicio completare, cum ar fi în cazul diferenţei dintre „calculator” şi „computer”. “Tendinţă” a fost înlocuit cu “trend”, deşi situaţia de mai sus se repetă. Romanglul „afecţionez” a înlocuit românescul “simpatizez” deşi nu avem niciun motiv. Nu se mai utilizează “slujbă, serviciu”, ci “job” „hair stylist” în loc de „frizer” şi exemplele pot continua.
Totul a culminat cu noul cuvânt în romanglă „expertiză”. Cu siguranţă l-aţi auzit pronunţat de mulţi, inclusiv de persoane de condiţie. Se pare că totul a pornit de la faptul că pronunţarea englezescului “experienţă” sună aproape aidoma românescului “expertiză”. De aici până la transformare nu a mai fost decât un pas şi astfel, românescul “experienţă” a fost înlocuit cu romanglul „expertiză”. Ce au omis inventatorii minunatului cuvânt a fost să ne ofere şi o echivalenţă în romanglă pentru românescul “expertiză”. Aştept cu mare interes momentul în care un vorbitor asiduu de romanglă va fi nevoit să spună în romanglă „expertul a fost nevoit să folosească toată experienţa sa pentru efectuarea expertizei”. Din câte cunosc până acum, o primă variantă de traducere ar fi „expertul a fost nevoit să folosească toată expertiza sa pentru efectuarea expertizei”. Sună interesant, nu?
Să auzim de bine!

marți, 20 martie 2012

Noi şi Eminescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În pofida părerii mult mai culte decât a mea, exprimată de cunoscutul om de cultură Horia Roman Patapievici, rămân la părerea că Eminescu nu reprezintă doar un simbol al românilor şi al literaturii noastre, dar chiar a fost un om de geniu. Iar părerea mea este susţinută chiar de declaraţiile multor dintre tinerii de azi care, cu toată debusolarea provocată de sistemul de învăţământ haotic şi lipsa oricărei educaţii, îşi exprimă de bună voie şi nesiliţi de nimeni admiraţia faţă de marele poet.
O bună şi veche prietenă îmi trimite pe e-mail o prezentare cu versurile ce le veţi citi mai jos, versuri care se constituie un manifest acuzator la adresa vremurilor de azi folosind vesificaţia poemului Luceafărul.

A fost odată ca-n poveşti,
A fost, de-ar mai fi iară,
Din neamuri tracice, regeşti,
O prea frumoasă ţară.

Şi era una pe pământ
Şi mândră-n toate cele
Cum e icoana unui sfânt
Şi Luna între stele.

Mă doare-n suflet când privesc
La tot ce se întâmplă,
Şi în mormânt mă răsucesc
Şi cuie-mi intră-n tâmplă.

Eu nu mai simt miros de tei
În viaţa mea postumă,
Nu văd nici vajnici pui de lei,
Doar mucegai şi humă.

Luceferi nu mai strălucesc
Când ţara e o rană,
Copiii mamele-şi bocesc,
Ca n-au în blide hrană.

Cântat-am graiul românesc,
Această dulce limbă.
Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc
Prin alte ţări o schimbă.

Degeaba le-am lăsat cu dor
O "Doină", să tresară!
Trecutul nu e viitor
Şi viaţa li-i amară.

Nici harta nu-i ca-n alte dăţi,
Din Nistru până-n Tisa.
Moldova-i astăzi jumătăţi.
Cât rău făcutu-ni-s-a!

Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie,
Şi m-am rugat de-atâtea ori
Mai bine să vă fie.

Avut-am piatră la hotar
Şi-n ţara noastră singuri
Cules-am holde din brăzdar.
Acum n-aveţi nici linguri...

O, biet popor român sărac
Cu-o ţară prea bogată!
Tu vino-i răului de hac
Să nu ţi-o vândă toată!

Şi dă-i afară pe străini
Cu toţi îmburgheziţii,
Să nu-ţi mai fie-n alte mâini
Guverne şi poliţii!

Cu trupe de comedianţi
Numindu-le partide,
Sunteţi românii emigranţi
Din Rai în ţări aride.

Pierdut-aţi banii ţării-n vânt
Şi-i goală visteria.
Mai daţi şi ape şi pământ
Şi vindeţi România.

Mihai Viteazu v-a lăsat
O ţară mai rotundă.
Voi azi aţi scos-o la mezat,
Străinii vă inundă.

Aveţi întinsul Bărăgan,
Şi nu aveţi o pâine.
Aveţi şi turme şi ciobani,
Dar duceţi vieţi de câine.

Aveţi bogaţii munţi Carpaţi
Şi dulcea Mioriţă,
Păduri de brazi ce vă sunt fraţi,
Şi flori în poieniţă.

Aveţi o deltă ca-n poveşti,
Vedeţi să nu v-o fure,
Atâtea ape, atâţia peşti
Şi nu mâncaţi nici mure...

Nici vii pe deal nu mai zăreşti,
Livezile se-uscară,
Când mărul Ţarii Româneşti
Se-aduce de afară.

Nu vine Mircea cel Bătrân,
Nici Ştefan de la Putna,
Să vi-l alunge pe păgân
Când voi lăsat-aţi lupta!

Albastrul cerului senin
Se-ntunecă mai tare
De-atâţia nouri de venin,
De-atâta delăsare.

Nu voi a vă-nvăţa de rău
Ci-ncerc a vă-nţelege.
De ani şi ani cădeţi în hău,
Nimic nu vă mai merge.

Ruşine să vă fie-n veac
Că v-aţi trădat străbunii
De parcă n-aţi fi pui de dac
Ci rude-aţi fi cu hunii!

Lăsaţi pe-ai voştri guvernanţi
Să vă înece-n smoală,
Să fiţi doar simpli figuranţi
În ţara voastră goală...

Ei, cum vi s-a părut? Frumoasă, nu? Ei bine, mie nu! Pur şi simplu pentru că, printre rânduri, autorul anonim lasă să transpară o vinovăţie adresată guvernanţlor, de acum sau din anii trecuţi, lucru pe care nu-l pot accepta ca fiind cu totul adevărat.
Că guvernele postdecembriste au avut vina lor, este dincolo de orice îndoială. Lipsa oricărui program coerent, a oricărui proiect în orice domeniu, lipsa susţinerii economiei şi lipsa investiţiilor au contribuit din plin la starea jalnică de azi. Jalnică pentru că ce avem, nu mai este al nostru. Sistemul bancar este în totalitate subscris intereselor externe, industria este o umbră, nicio ramură nefiind susţinută prin investiţii, trăim din importuri şi exportăm doar materie brută, asemeni unei ţări din lumea a treia. Şi nu voi continua, pentru că este o analiză pe care deja am făcut-o.
Dar oamenii, oamenii care populează teritoriul României nu au nicio vină? Haideţi să facem doar un mic inventar. Ce au făcut românii după ce au fost re-împroprietăriţi cu păduri? Aud? Da, aşa e, le-au tăiat imediat şi le-au vândut. Asta nu guvernul a făcut-o, ci lăcomia oamenilor. Ce au făcut oamenii după ce au fost re-împroprietăriţi cu pământ? Ei? Da, aşa e, l-au vândut proprietarilor de hoteluri şi benzinării. Nici asta nu a făcut-o vreun guvern, ci tot lăcomia oamenilor. Ce au făcut ţăranii cu caii din deltă, ca să mă refer la un exemplu recent? Da, i-au făcut salam tot din cauza lăcomiei din ei şi nu puşi de vreun guvern.
Mai vreţi exemple? Găsiţi cu duiumul în orice ziar postdecembrist. Tot ce s-a putut tăia, a fost tăiat. Tot ce se putea smulge, a fost smuls. Tot ce se putea desface a fost desfăcut şi dat la fiare vechi. Tot ce se putea demola, a fost demolat. Tot ce se putea vinde, a fost vândut, inclusiv copiii... Nimic şi nimeni nu a stat în calea lăcomiei din oameni. Nu îmi aduc aminte de vreun guvern care să le fi spus oamenilor: vindeţi tot, inclusiv pământul de sub tălpile voastre ca să vă lăfăiţi în faţa unui televizor cu plasmă sau să se plimbaţi cu un SUV...
Să auzim de bine!

luni, 19 martie 2012

Jalea după Jariştea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Norii bolovănoşi se rostogolesc pe cer, formând imagini stranii. Ne târâm pe lângă clădiri, iar broboanele de sudoare ne orbesc. O lumină ireală ne învăluie, strecurată printre vălătucii din cer. Ne ţinem de mână, căutând răspuns la eterna întrebare dar dacă… Drumul parcă nu se mai termină, iar gâfâiturile noastre acoperă sunetele groteşti ale străzii. Epuizaţi şi continuând să ne ţinem de mână, ajungem lângă o veche şi frumoasă clădire boierească, mare cât un mall. După un schimb rapid de priviri cu soţia, mă decid şi împing poarta din fier forjat. Nu avem încotro, suntem la capătul puterilor... Pătrundem în curte, iar paşii ne poartă cu greu pe cele câteva trepte. Un ultim schimb de priviri, trag aer în piept, deschid uşa şi pătrundem în bistro Jariştea. Moment remarcabil, deoarece viaţa noastră nu va mai fi la fel de acum încolo...
Suntem întâmpinaţi în hol de un mic detaşament de chelneri foarte amabili, cu ankere pe mâini, care ne întreabă dacă suntem fumători. Sinceri cum suntem, recunoaştem că nu, drept pentru care suntem conduşi spre dreapta, într-un mic salonaş decorat cât se poate de discret cu picturi sau desene de bun gust. Începem procedura dezbrăcării, dar un flăcău apare ca din pământ, rugându-ne cât se poate de politicos să îi permitem să ne ducă el hainele la cuier.
Cu privirile abulice şi năuciţi de asemenea servicii neobişnuite pentru un bucureştean din Drumul Taberei, luăm loc la o masă cât se poate de curată. După fix trei secunde apare ospătarul cu lista de bucate. Nelipsitul anker este imaculat şi aşezat cât se poate de regulamentar. O consultăm şi decidem să începem prin a aplica vechiul şi cunoscutul test al ciorbei de burtă. Imediat, ni se aduce un coşuleţ artistic, acoperit cu un şervet imaculat, coşuleţ în care se lăfăie vreo trei sortimente de pâinici preparate la faţa locului. Urmează un alt june ospătar care aduce tacâmurile strălucind de curăţenie şi pe care le aşează cu aceeaşi grijă şi atenţie de parcă ar umbla cu bijuteriile coroanei.
Şi minunile continuă prin aceea că, din dreapta tatălui, apare flăcăul cu ciorba aburindă. Nu în castroane, nu în boluri, nu în căni sau în farfurii, ci într-un castron cât la mama acasă, din care, folosind cu abilitate un polonic, ne pune porţiile fiecăruia. Două porţii inuman de mari de ciorbă de burtă ne acoperă câmpul vizual. Cu inimile strânse, începem renumitul test. Pe care îl picăm după primele linguri, pentru că ciorba este fierbinte, consistentă şi, mai presus de orice, nu necesită să o dregem, nici cu oţet şi nici cu smântână, lucru care nu ni s-a întâmplat niciodată până acum.
Aproape muţi de plăcere terminăm testul şi aşteptăm sosirea felului doi. Care ne este servit pe o masă curăţată de firimituri cât se poate de rapid şi de discret cu o perie de un ospătar cu anker şi constă în rulouri, de pui pentru soţie şi de vită pentru mine. Acum v-aţi prins ce şiret sunt? Carnea de pui este fragedă, se găteşte şi se “pătrunde” uşor, pe când cea de vită este mult mai dificilă, cel puţin în privinţa duratei de preparare. Dar, se pare că nimic nu îi poate dovedi pe vajnicii bucătari ai restaurantului, pentru că, dacă ruloul servit soţiei nu ridică alte probleme decât gustul deosebit de plăcut al muntelui de ciuperci servite drept garnitură, al meu este atât de fraged şi de gustos cum nu mi-am putut imagina vreodată că poate fi un rulou din carne de vită. Nu trebuie decât să mă lupt cu mărimea celor două rulouri din farfurie, fiecare fiind cam cât podul palmei mele stângi care, trebuie s-o spun, este remarcabil de mare... Dar activitatea îmi este semnificativ uşurată de sosul delicios în care se lăfăie... Iar un pahar de vin roşu servit dintr-o sticlă prezentată ca pe cel mai de preţ odor al oraşului, este cât se poate de binevenit…
Urmează desertul, format din câte o felie de tort delicios de gustos, servit la lumina discretă a lumânării aflate pe masă. Credeţi că asta a fost totul? Nici vorbă, pentru că, exact când ne puneam problema cum ne vom scula de la masă îngreunaţi de burţile gogonate, iată că apare şi o jună lângă noi, toată numai zâmbet, care ne întreabă dacă ne-a plăcut şi dacă suntem mulţumiţi de mâncarea şi serviciile localului. Momentul ni se pare de domeniul SF şi, după o evaluare rapidă, recunoaştem că atât serviciile, cât şi mâncarea au fost minunate. Următoarea întrebare cred că aţi ghicit-o deja: vom reveni? Ooo, da, desigur, pentru că altfel, e jale…
Să auzim de bine!
P.S. Nu putem pleca fără o tură prin grupul sanitar, care se dovedeşte de o curăţenie impecabilă. Surprize mai sunt, dar vă las pe voi să le descoperiţi la faţa locului…

vineri, 16 martie 2012

Lacrimi de crocodil

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Încerc să am o seară liniştită, fără televizor, fără ştiri. Am reuşit să pun mâna pe întreaga colecţie a romanelor scrise de Rodica Ojog Braşoveanu şi vreau să mă dedic cu totul cititului. Lucru greu de făcut când ai prieteni care îţi cunosc numărul de telefon şi te sună ca să vezi la televizor un interviu cu domnul Băsescu.
Ca să nu stric o prietenie, pornesc televizorul şi las romanul să aştepte. Şi rău am făcut. Pentru că mi-a fost dat să văd un preşedinte care părea patetic. Un preşedinte care părea copleşit de necaz şi durere. Un preşedinte care părea o victimă inocentă.
Preşedintele Băsescu nu este un om prost. O, nu, nici pe departe! Preşedintele Băsescu nu este un om inabil. O, nu, nci pe departe! Preşedintele Băsescu este un om foarte deştept şi foarte abil. Doar că este unul lacrimogen. Probabil că este cel mai lacrimogen preşedinte de pe mapamond. Momentele grele ale vieţii nu le trece zâmbind sau cu fruntea sus, precum oamenii primitivi. Dânsul le trece superior, plângând. Că e vorba de despărţirea de un bolnav închipuit, precum domnul Stolojan, de blestemul la adresa unui bogătaş, precum domnul Patriciu sau în alte situaţii, domnul Băsescu îşi dă frâu liber sentimentelor şi lăcrimează. Cât mai în faţa camerelor de luat vederi. Acum, lacrimile i-au secat, aşa că victimizarea îmbracă o formă nouă: „am fost umilit”. Desigur că nu e o noutate. Şi Iliescu şi Constantinescu (cei cu memoria mai bună îşi amintesc de un scelerat care a aruncat cu cerneală pe dânsul) au fost umiliţi, doar că ei nu au plâns. Ştim că noi, românii, nu suntem la înălţimea aşteptărilor dânsului, ştim că, de fapt, noi suntem de vină pentru toate. Numai că adevărata umilire nu l-a atins încă. O va cunoaşte cu prilejul Zilei Naţionale când, noul preşedinte va evita să dea mâna cu el, aşa cum şi el a făcut pe vremea când era preşedinte...
La această trăsătură se adaugă parolismul de care a dat dovadă pe parcursul ocupării funcţiei de preşedinte. Şi nu un parolism modest, făcut după glasvand, ci unul cât mai vocal şi mai public. “La cinci minute după anunţarea rezultatelor referendumului privind suspendarea, îmi voi da demisia”. Aşa glăsuia dânsul în Piaţa Universităţii. De atunci, au trecut cinci minute şi de cinci sute de ori alte cinci minute... Acum, il aud cu acelaşi jurământ atât de solemn, încât nu poţi să nu-l crezi: “imediat ce mi se va termina mandatul, voi ieşi din viaţa publică!” Asta să i-o spună lui Mutu, că tot nu mai poate face altceva decât să asculte, având bunurile sub sechestru.
Iată însă şi o a treia calitate a dânsului reieşită din acest interviu: voinţa. „Mai vreau un mandat!” proclama dânsul în aceeaşi Piaţă a Universităţii. Ba, ca să fie tacâmul complet, dânsul s-a autoproclamat drept un preşedinte jucător. Adică un preşedinte care se vâră cu de-a sila în toate. Şi aşa a făcut. A elaborat legi, deşi nu avea dreptul, a decis micşorări sau tăieri de salarii, deşi nu avea dreptul, a ordonat guvernului ce acţiuni să întreprindă, practic nu a existat domeniu în care să nu se amestece şi pe care să nu-l dea peste cap. Pe răspunderea lui, pentru că asta însemnă preşedinte jucător. Şi nicidecum să vii acum să te plângi că tragi ponoasele pentru belelele în care singur te-ai băgat... Pentru că dânsul, luat de elanul democratic, a uitat vechea zicală capul face, capul trage...
Să auzim de bine!

joi, 15 martie 2012

Narghileaua turcească

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Recunosc faptul că am vizitat în Turcia doar două localităţi: Istanbul şi Edirne. Şi alea incomplet... Desigur, e puţin pentru dorinţa mea de cunoştere, dar suficient pentru a-mi putea forma o imagine despre comportamentul populaţiei aborigene. Nu ştiu precis dacă acesta este nivelul lor real sau doar un rezultat aparent al dorinţei lor de integrare în lumea occidentală civilizată, dar pentru mine, ca turist, a fost suficient pentru a-mi forma o imagine.
Am văzut trotuare spălate noaptea cu detergent, am văzut o comportare extrem de civilizată a cetăţenilor, am văzut vânzători întrecându-se în amabilităţi indiferent de profilul magazinului, am văzut poliţişti care acţionau chiar ca adevăraţi poliţişti, în spiritul protecţiei şi ajutorului pentru cetăţeni, am văzut multe, şi bune şi rele. Inclusiv restaurante cu ştaif sau crâşme de cartier.
E ziua de 1 Martie şi, după ce citesc câteva anunţuri aberante de genul Happy 1 Martie (!) îmi dau seama că vinerea viitoare se face o săptămână de când nu mi-am scos soaţa în oraş, exceptând bineînţeles ieşirile la Billa... Frământat de dorul provocat de o recentă discuţie pe tema frumuseţilor oraşului Istanbul, decid să o invit într-un stabiliment oriental, ceva cu parfum de narghilea... Deschid harta şi pun degetul arătător pe locanta Turkish Cafe, situată undeva, prin Piaţa Dorobanţi.
Ajungem la locul cu pricina la ceas de seară, flămânzi şi tocmai bine pregătiţi de o mică escapadă. Iar localul se dovedeşte unul plin de surprize... Intrăm şi luăm loc la prima masă liberă. Am luat loc la prima masă liberă pentru că celelalte erau ocupate de juni întinşi în devălmăşeală cu picioarele atârnând peste cotierele fotoliilor. Oarecum stupefiaţi de atitudinile dezinvolte observate, ne scoatem hainele şi le aşezăm pe un scaun lângă noi, nu de alta, dar nu era vizibil niciun cuier. Bunînţeles nu băgăm în seamă vălătucii de fum pentru că doar era vorba de o cafenea. Ba, aş putea spune că mirosul era plăcut. Ce nu era plăcut era faptul că vălătucii de fum erau emanaţi de pufoşi şi pufoase care nu ajunseseră nici măcar în clasa a X-a...
Suficient de rapid, apare o jună ospătăriţă căreia îi plasăm comanda după lecturarea unui meniu lipicios de la paharele puse pe el. Cât am aşteptat sosirea comenzii, ne-am aruncat privirile prin local. Prin local şi nu în afară pentru că nu puteam din cauza geamurilor neşterse... Şi dacă ne-am uitat, ce am observat? Păi, nimic altceva decât că, numiţii copilandrii care pufăiau din narghilea sugeau din bere la greu. Altfel, puştimea îşi vedea liniştită de jocul de biliard, fără strigăte porcoase sau comentarii deplasate. Şi nu cred că din cauza educaţiei primite, ci pentru că erau prea tineri ca să fi apucat să le înveţe temeinic...
Iată că vine şi comanda, prilej de noi surprize, de data asta culinare. Cantitatea de sos era suficientă. Suficientă pentru o pasăre colibri, pentru că ambele tipuri de sos servite încăpeau într-o linguriţă. Cartofii prăjiţi erau bine reîncălziţi, atât de bine încât nu observai din prima că nu sunt proaspeţi şi că au fost preparaţi în vremea luptei de la Călugăreni. Din fericire, carnea era fragedă şi bine pătrunsă, aspect pozitiv care s-a adăugat la gustul deosebit al unui capucino vienez, pe care chiar vi-l recomand.
Aşa cum comentam şi mâncam, iată vine un sol de pace. De fapt, nu era chiar unul, ci doi, un domn şi o doamnă ceva mai vârstnici, ca să nu zic la vreo 60 de ani... Ei bine, ce credeţi că face cuplul care, din spusele junei ospătăriţei, avea o masă rezervată? Cuplul se opreşte în mijlocul localului neîndrăznind să ia loc, stupefiaţi şi ei de libertinajul permis puştimii, dincolo de limitele legale. Dar nu apucăm să îi privim mult, pentru că stabilimentul este asaltat de o altă trupă de puştime, care îşi trag toate scaunele libere în jurul măsuţei lor. Evenimentul nu ar fi necesitat o consemnare specială dacă, prin gestul lor, nu ne-ar fi blocat toate căile de ieşire, inclusiv ieşirea din local. Cu chiu cu vai reuşim să ne îmbrăcam destul de rapid, pentru că soţia nu a putut folosi o toaletă care nu avea închizător la uşă şi, încălecând peste nargileaua pusă chiar în mijlocul drumului, reuşim să ieşim în aerul curat al capitalei noastre poluate.
Morala păţaniei? Vreţi o seară cu miros de narghilea? Daţi fuguţa în Turcia... pentru că acolo nu veţi avea parte de asemenea păţanie.
Să auzim de bine!

miercuri, 14 martie 2012

Comisionul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cred că e momentul să vă mai povestesc una din întâmplările prin care am trecut cu prietenii mei. Este o întâmplare care a zguduit din temelii ceea ce cunoştea omenirea până la acel moment despre corespondenţă şi comisioane.
Bunul meu prieten Mirciulică mă sună ca să-mi dea o veste bună: va pleca în detaşare la Cluj-Napoca, unde va sta aproximativ o lună. Vestea este bună cel puţin din două motive: mă va scuti de prezenţa lui o bună perioadă, iar acolo se va întâni cu Mihăiţă, prietenul nostru comun.
O întâlnire între Mirciulică şi Mihăiţă nu prezintă elemente demne de a fi reţinute sau povestite, afară de faptul că Mihăiţă s-a mutat la Cluj Napoca de vreo doi ani, iar eu tocmai îi cumpărasem câteva lucruri pe care mă rugase să i le trimit, între care şi ceva produse agro-alimentare cu un anumit grad de perisabilitate...
Aşa că, îl chem la raport pe numitul Mirciulică şi îi înmânez fişa de parcurs: ajuns la Cluj Napoca, după timpul minim necesar pentru acomodare, îl va suna pe Mihăiţă, se va întâlni cu el şi îi va da pachetul din partea mea. Din mişcările spasmodice de aprobare pe care le face cu capul, deduc că e lucid şi aude bine.
Blândul flăcău recepţionează mesajul meu din plin, ne întâlnim, îi dau pachetul şi, adio şi la gară! După cum vă spuneam, plecarea lui chiar îmi dă oarece sentimente de bucurie atât pentru liniştea pe care mi-o oferă pentru o lună, cât şi pentru faptul că îl voi putea ajuta pe bunul Mihăiţă.
Şi plecă, măre, viteazul Mirciulică, şi mergea zi de vară până-n seară peste şapte munţi şi şapte văi stricând şapte părechi de opinci. Erh, aici cred că v-aţi dat seama că am folosit câteva licenţe din basmele marelui Ispirescu...
A două zi primesc de la el un telefon de confirmare că a ajuns cu bine, că e sănătos (lucru de care mă face deseori să mă îndoiesc...) şi că mă va mai suna pe durata celor treizeci de zile cât va fi detaşat. Convins de luciditatea vorbelor lui, nu îl mai sun pe Mihăiţă ca să-l anunţ de trimiterea micului comision solicitat.
Timpul trece, leafa merge, eu rămân la toate rece şi îmi văd de treburile curente şi luna trece. Dar cu gândul la cei doi buni prieteni aflaţi acum atât de departe de inima mea (mă rog, şi de ficat şi de splină şi de toate celelalte organe...). Aşa că, pe când mai erau doar vreo câteva zile până la întorcerea lui Mirciulică, îndrăznesc să îl sun.
- Salve şi mii de bombe! Ce execuţi?
- Frate, îmi răspunde Mirciulică, sunt frânt de oboseală!
- De ce? tresar eu nervos la auzul veştii. Te-au muncit ăia rău?
- Aşi, nici vorbă, m-am umflat de câte cafele am băut în fiecare zi. Am luat două kile la greutate, îi aud vocea posacă.
- Şi asta îţi produce o stare atât de avansată de oboseală? continui eu cu o ironie pe care o consider fină.
- Nţ, nici vorbă. Sunt frânt că am umblat după cadoul pentru Mihăiţă.
- Ce Mihăiţă, ce cadou? mă revolt eu.
- Bre, da’ năuc mai eşti! Ai uitat că peste două zile e aniversarea lui? Şi mai zici că te numeşti prieten... îmi face el un reproş dureros.
- Ahhh, uitasem, aşa e! Măcar i-ai cumpărat ceva ca lumea?
- Sigur, nu ţi-am spus doar că am umblat toată ziua?
În acel moment, la auzul cuvântului cadou, în creierul meu se produce o scurtă conexiune: cadou, adică pachet, adică Mihăiţă. Motiv pentru care îl întreb:
- Auzi? Ia spune, ce a zis Mihăiţă de pachet? S-a bucurat?
- Pachet? Care pachet? A, ăla pe care mi l-ai dat acu' o lună? Nu ştiu, nu l-am sunat şi nu i l-am dat încă pentru că m-am gândit că dacă tot îi fac o surpriză şi merg la ziua lui mâine, să i-l dau atunci...
Să auzim de bine!

marți, 13 martie 2012

Cutiile

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Alarma telefonului sună. Întind mâna, apuc telefonul-o cutie-şi o opresc. Mă scol din pat, mă întind şi ies din dormitor-o cutie-şi mă îndrept spre bucătărie-o cutie-ca să strâng vasele spălate aseară. Pornesc televizorul-o cutie-pentru a auzi ultimele ştiri şi îmi încep activitatea. Pun vasele cu grijă în dulapul de vase-o cutie-după care mă îndrept spre camera de baie-o cutie-pentru toaleta matinală. Mă bărbieresc, mă spăl şi scot flaconul de loţiune după ras-dintr-o cutie-cu care mă dau pe obraji-o cutie-suflând de usturime.
Mă îndrept spre sufragerie-o cutie-mă îmbrac şi mă întorc în dormitor-o cutie-ca să fac patul. Termin de făcut patul, intru în bucătărie-o cutie-ca să sting televizorul-o cutie-şi intru în hol-o cutie-pentru a mă îmbrăca. Îmi iau scurta din cuier-o cutie-o îmbrac şi ies din apartament-o cutie. Chem liftul-o cutie-cobor şi mă duc la maşină. Deconectez alarma din telecomandă-o cutie-deschid uşa şi intru în maşină-o cutie.
Pornesc şi mă îndrept spre serviciu. Ajung în curtea sediului, parchez şi intru în clădire-o cutie. Chem liftul-o cutie-ca să urc la etajul sediului nostru şi intru în birou-o cutie. Mă dezbrac, îmi pun haina în cuier şi mă aşez la birou-o cutie. Pornesc calculatorul-o cutie-şi încep să mă holbez la monitor-o cutie. Pe la ora treisprezece cobor cu liftul-o cutie-la toneta de peste drum-o cutie-şi îmi cumpăr ceva de mâncat într-o cutie. Mă întorc la birou-o cutie-şi îmi continui lucrul până la sfârşitul programului.
Mă îmbrac şi mă sui iar în maşină-o cutie-îndreptându-mă spre un supermarket. Parchez şi intru în supermarket-o cutie-după ce iau un cărucior-o cutie. Cumpăr câteva produse, fiecare ambalat într-o cutie, le pun în portbagaj-o cutie-şi mă îndrept spre casă. Parchez, pun cumpărăturile într-o cutie ca să le transport mai uşor până în casă şi chem liftul. Intru în lift-o cutie-ajung la etajul meu şi intru în apartament-o cutie. Mă dezbrac şi pun cumpărăturile în frigider-o cutie-după care îmi scot ceva de mâncat şi bag farfuria în cuptorul cu microunde-o cutie-ca să se încălzească.
Termin de mâncat şi îmi mângâi burta plină-o cutie-după care încep să spăl vasele în chiuvetă-o cutie. Le pun la uscat şi intru în camera de baie-o cutie-pentru duşul cotidian. Mă şterg, pun rufele murdare într-o cutie pentru rufe şi intru în dormitor-o cutie. Pornesc televizorul-o cutie-mă uit la câteva emisiuni şi adorm.
Dumnezeule, mă doare capul-o cutie-când mă gândesc că toate se vor termina într-o cutie...
Să auzim de bine!

luni, 12 martie 2012

Analiza unui proverb

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mai zilele trecute am analizat o zicătoare. Şi cum nu ne-ar fi fost de ajuns, haideţi astăzi să analizăm un proverb. Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge. Aşa sună proverbul şi vom vedea cât de departe vom ajunge cu analiza lui...
Începutul proverbului sună promiţător şi mobilizator. Cine se scoală de dimineaţă... Din start ne dăm seama că el se adresează unor persoane. Pentru că, dacă s-ar fi adresat unor obiecte, ar fi sunat ce se scoală dimineaţă departe ajunge. Dar în acest caz, întrebarea era pur retorică, fără vreo aplicabilitate practică, pentru că niciun obiect nu se scoală de dimineaţă, exceptând ceasul deşteptător care, ce e drept, sună, dar nu se scoală. Tigaia care se scoală de dimineaţă departe ajunge v-ar fi spus ceva? Dar şurubelniţa care se scoală de dimineaţă departe ajunge ar fi avut vreun sens? Acum este foarte clar că proverbul se adresează unor persoane şi nicidecum unor obiecte.
Dar haideţi să vedem cine se scoală de dimineaţă. Din cunoştinţele noastre, putem spune că numărul categoriilor profesionale care îndeplinesc această condiţie este relativ redus. De dimineaţă se scoală şoferii de RATB ca să intre în tură, de dimineaţă se scoală medicii care au fost sau intră în gardă, de dimineaţă se scoală elevii care au ore dimineaţa. Sudorii au vreun motiv să se scoale dimineaţa? Dar jonglerii la circ? Dar scafandrii au vreun motiv să se scoale cu noaptea în cap? Nici vorbă! Ăştia toţi dorm bine mersi. Dar inspectorii de mediu sau cei din garda financiară? Nici ei nu au vreun motiv. Şi nici primarii, măcelarii, croitoresele, şoferii de taxi, directorii din Metrorex sau mai ştiu eu cine... Nici măcar vânzătorii de la covrigării nu au motiv. Iată cum am reuşit să facem un prim pas în analiza ştiinţifică pe care încercăm să o aplicăm respectivului proverb şi să stabilm o arie de aplicabilitate destul de restrânsă.
Acum, odată stabilit acest aspect, haideţi să vedem ce ne spune proverbul în continuare. Departe ajunge, zice proverbul. Credeţi că există vreo legătură între ora deşteptării şi distanţa parcursă? Tot ştiinţa va fi cea care ne va îndruma. Să zicem că ne sculăm dimineaţă ca să mergem cu trenul. Păi, este de notorietate că trenurile au întârzieri uriaşe, asta în cazul când mai pleacă... Deci, degeaba ne sculăm noi cât mai de dimineaţă pentru că asta nu va însemna un centimetru în plus faţă de ce vrea S.N.C.F.R.-ul. Haideţi să încercăm cu autobuzul. Aici deja lucrurile se complică foarte mult pentru că ele nu încep să circule atât de matinal pe cât am vrea noi, aşa că sculatul nostru cel matinal nu se va materializa în vreun plus de distanţă parcursă. Ipoteza transportului cu taxiul nici nu se poate lua în considerare pentru că trebuie să aştepţi până îţi găseşte operatoarea o maşină liberă, de te apucă somnul la loc. Cu vaporul e şi mai riscant dacă ne gândim că pe vapor se poate afla o româncă în plină conversaţie amoroasă cu căpitanul. Iar de aici şi până la naufragiu nu mai e decât un pas... Desigur, a mai rămas călătoria cu avionul, dar aici riscurile sunt şi mai mari pentru că, din cauza ceţii sau a vremii nefavorabile, avionul te poate debarca unde nici n-ai visat că vei ajunge.
Iată cum, folosind metodele unei analize ştiinţifice riguroase, ne dăm seama lesne că în redactarea proverbului a survenit o eroare: nu există nicio premisă logică în sensul unei legături de cauzalitate între sculatul matinal şi distanţa pacursă. Dar, ca să nu fim acuzaţi de superficialitate, haideţi să folosim instrumentele precise oferite de fizică. Iar fizica ne spune clar că distanţa este egală cu viteza înmulţită cu durata parcursă. Nici vorbă de ora de sculare în formulă! Altfel spus, ca să ajungi departe, trebuie să mergi repede, să mergi mult sau ambele. Indiferent de ora de plecare...
Dacă aşa stau lucrurile, să încercăm să descoperim adevăratul sens al proverbului. Iar asta nu o putem face decât gândindu-ne la efectele concrete ale sculatului matinal. Păi, primul efect pe care îl ştie orice om care se scoală de dimineaţă este că îi este somn. Al doilea efect este că i se închid ochii de-a binelea, iar i efect este că îi vine să se trântească la loc în pat. Deci, pe lângă o arie de aplicabilitate extrem de redusă, iată că proverbul îşi dovedeşte neputinţa în faţa realităţilor vieţii.
Având în vedere cele mai sus expuse putem concluziona că forma actuală a proverbului este una greşită, cea corectă fiind cine se scoală de dimineaţă îi este somn toată ziua, care este mult mai apropiată de realităţile vieţii şi are o arie de cuprindere aproape universală.
Să auzim de bine!

vineri, 9 martie 2012

Ultimele ştiri

Imagine preluată de pe pcforum.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu toate evenimentele sunt ştiri şi nu toate ştirile redau evenimente. Asta e clar, mai ales în peisajul mass-media românesc post-revoluţionar. Dar, iată un grup de ştiri, cu adevărat importante, de mare actualitate şi cât se poate de veridfice:

- Ungurii cer termometre bilingve în Covasna şi Harghita!
- Rromii din Ştefăneşti, grav afectaţi de viscol: „Ne mor caii în casă de frig”!
- Abandonat de Băsescu, Emil Boc a fost înfiat de Angelina Jolie!
- Băsescu: De luni de zile pregătesc un plâns sincer şi spontan pentru demisia lui Boc
- EBA a fost păcălită să dea 500 de euro ca să se pozeze cu preşedintele României!
- Pompieri împiedicaţi să intervină într-un incendiu de către oamenii care se încălzeau la foc!
- Petre Roman a apărut în public cu un fular tanga, modelul brazilian, cel cu aţă-n gât!
- Adrian Năstase l-a prostit pe Geoană să-i preia pedeapsa de 2 ani de închisoare!
- Superman, doborât de aviaţia iraniană în apropiere de Teheran!
- Primarul Oprescu promite că iarna viitoare va apela la firme de înzăpezire!
- NASA a descoperit urme de apă şi alimente într-un magazin Mic.ro!
- Un TIR care ducea mâncare acasă la Oana Roman a rămas înzăpezit pe DN1!
- Alina Plugaru, nevoită să poarte lenjerie intimă din cauza gerului!
- Noul Guvern promite desfiinţarea iobagiei şi împroprietărirea ţăranilor!
- Peste 2 milioane de copii, au fost concepuţi noaptea trecută în trenurile şi maşinile blocate în zăpadă!
Să auzim de bine!

joi, 8 martie 2012

Cap am, minte ce-mi mai trebuie...

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Rândurile şi imaginile de mai jos se constituie într-o selecţie de vorbe de spirit, de mare adâncime spirituală şi existenţială, spuse de diverse personalităţi româneşti în la fel de diverse ocazii. Menţionez că ele se încadrează în categoria asta să nu faceţi...

Adelina Pestriţu (piţipoancă)-Punctul G eu îl am în ceafă.
Adi de la Vâlcea (manelist)-Nu trebuie să fim mândri că avem creier.
Adi Minune (manelist)-Este strigător la cer ca pe lista votanţilor să fie nouă-zece morţi care nu există.

Costi Ioniţă (manelist)-Fiecare are gusturile lui în muzică. N-are cum să asculte toată lumea numai Schopenhauer.
Costi Ioniţă (manelist)-Foarţă este un cuvânt românesc şi vine de la forţă.
Elena Băsescu (europarlamentar)-Am dăruit unei doamne bătrâne, cu dizabilităţi, un scaun electric.
Gheorghe Frunda (parlamentar)-Noi, maghiarii, sântem apreciaţi de femeile din România pentru că sântem cel puţin bilingvi.
Gigi Becali (afacerist)-Becali e un brand. Eu la Avicola Iaşi pot să fac pui Gigi Becali, dacă vreau.
Gigi Becali (afacerist)-Vă mărturisesc că atunci când merg la meci nici nu mă interesează imnul. Abia aştept să se termine ca să văd meciul. Nu sunt aşa de sensibil şi de sentimental.
Ion Cristoiu (jurnalist)-O să mă dea în judecată francofonia că am făcut-o vacă. Dar vacile sunt frumoase.
Irina Loghin (cântăreaţă)-În ziua de azi n-aş băga mîna-n foc nici pentru mine.
Irinel Columbeanu (afacerist)-Dubaiul e o naţie care are o poziţie care o merită în lume.
Irinel Columbeanu (afacerist)-N-am citit Karma Sutra, dar m-ar tenta foarte tare s-o rescriu.
Loredana Groza (cântăreaţă)-Am învăţat puţin limba braziliană.
Loredana Groza (cântăreaţă)- Sigur c-am auzit de El Nino. E numele unui cântareţ de muzică latină, nu?
Loredana Groza (cântăreaţă)-Sunt oameni care nu poţi să le bagi lucrurile în cap nici cu forcepsul.
Marilena Nedelcu (corespondent)-De două zile în judeţele Giurgiu şi Ialomiţa plouă cu lopata.
Mitică Dragomir (preşedinte ligă de fotbal)-Azi citeşti, mâine citeşti, poimâine citeşti… te apucă pandaliile!
Oana Zăvoranu (fostă prezentatoare)-Sunt o persoană care contează şi până la urmă asta este ceea ce importă.
Raluca Potecaru (piţipoancă)-Mai încolo vreau să fiu inteligentă, foarte inteligentă.
Sânziana Buruiană (piţipoancă)-Grecia este o ţară săracă pentru că este plină de pietre.
Vali Vijelie (manelist)-Nevastă-mea este o femeie care, oricâte greşeli a-ş face, tot o iubesc.
Astea au fost pentru ziua de azi. Cred că destule... Ce mă îngrijorează însă este ponderea crescută a maneliştilor...
Să auzim de bine!


















miercuri, 7 martie 2012

Noi recorduri absolute

Imagine preluată de pe logos.wikia.com
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu cred că mai este vreun secret pentru voi, cititorii acestui blog, faptul că nutresc o aversiune declarată faţă de prostia ilustrată. Iar când mă refer la prostie ilustrată, sper că aţi înţeles că e vorba de publicitatea românească.
Rar pot vedea o acumulare atât de densă de prostie pe minutul de emisiune... Reclame pentru care se încasează sume uriaşe, dar care nu au nicio originalitate pentru că nu sunt altceva decât preluări ale celor făcute în alte ţări, vorbitoare de alte limbi. Reclame agramate sau ilogice, reclame făcute pentru produse cu nume englezite atât de complicate că nici prezentatorul nu le poate prezenta ca lumea. Reclame idioate ca mesaj sau ca realizare. Reclame făcute exclusiv în limba engleză, de parcă toată populaţia din Commonwealth vine să-şi facă cumpărăturile în România.
Am scris numeroase articole pe tema asta, adevărate plângeri faţă de modul în care firmele de publicitate ne tratează ca pe nişte idioţi. Dacă nu mă înşel, ultima a fost pe tema noului telefon Blackberry CURVE şi văd cu uimire cât este de promovat acest nume în continuare. Credeam că există o culme, o limită inferioară peste care nu poţi trece decât dacă ai serioase probleme la ficap. Dar iată că viaţa bate filmul, iar publicitatea bate viaţa.
Gata cu depunerile de calcar! sună unul dintre ultimele sloganuri publicitare. Imediat imaginaţia îţi zburdă la celebrul Calgon. Greşit! Eronat! Complet aiurea! Este vorba de un şampon de păr! Un şampon care împiedică depunerile de calcar! Vor trece ani până îmi va ieşi din minte imaginea bieţilor oameni mergând posaci pe străzi, cu capetele plecate şi gâturile obosite din cauza depunerilor de calcar din părul lor. Vor trece ani până voi uita imaginea de coşmar a tinerilor care, pe o bancă în parc, sunt împiedicaţi să se mângâie pe păr din cauza stalagmitelor formate în părul lor. Vor trece ani până voi uita zgomotul sinistru provocat de căderea calcarului din păr atunci când mă pieptănam la oglindă. Gata, acum toate astea sunt istorie! Iar cei mai economi, sunt sigur că au găsit deja o soluţie şi mai bună: se spală pe păr direct cu Calgon!
Pe postul PROTV apare de ceva timp o reclamă obişnuită şi neobişnuită. Obişnuită pentru că, fiind transmisă doar pe acest post, este foarte probabil ca ea să se refere la un ciubuc de-al vreunui mahăr din Protopopescu. Despre utilitatea ei nu mă pot pronunţa pentru că nu am încercat produsul. Cum spuneam, obişnuită şi neobişnuită. Neobişnuită pentru că este în limba engleză. Da, desigur, dar aşa este normal, veţi spune. Din moment ce trăim în România şi se adresează unor vorbitori de limba română, nu este normal să fie în limba engleză? Nu vezi că toate reclamele şi numele produselor româneşti sunt în limba engleză?
Ba da, văd. Văd şi ştiu. Numai că, dragii mei cititori, este printre voi unul, doar unul singur în toată ţara, care îmi poate traduce expersia LET’S VOYO?
Să auzim de bine!

marți, 6 martie 2012

Umanism de milionar (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Orice veţi spune, iarna asta a fost o iarnă grea, mai grea ca de obicei. Zăpada, visolul şi frigul au potopit pământul. Zeci de localităţi, sute de familii, mii de persoane au fost realmente îngropate în zăpadă.
În zonele calamitate, oamenii au ajuns să trăiască cu sau ca animalele. Ascunşi în vizuine sub zăpadă, de unde putea ieşi doar prin galerii săpate anevoie, au fost nevoiţi să stea cu morţii lângă ei, iar gravidele să nască pe unde apucă.
Cu grijă faţă de animalele din bătătură, camerele li s-au transormat în grajduri, iar grajdurile în camere... Personal, nu îmi amintesc o iarnă atât de crudă, atât de nemiloasă cu oamenii, o iarnă care să provoace atâta suferinţă.
Dar nici nu-mi amintesc o iarnă în care oamenii, şi aici mă refer la cei bogaţi, să manifeste un dispreţ atât de făţiş şi umilitor faţă de semenii lor. Am urmărit derularea evenimentelor cu cea mai mare atenţie şi nu am putut să nu remarc cum, în timp ce unii se străduiau să iasă din vizuini în patru labe, alţii ieşeau din cluburi în aceeaşi postură, după ce făcuseră praf mii de euro. Nu am auzit nicio „vedetă” care dă săptămânal o mie de euro la coafor să doneze măcar zece euro celor nevoiaşi. Nu am auzit nicio „vedetă” care îşi cumpără poşete sau toalete de zecii de mii de euro lunar să trimită celor năpăstuiţi măcar o sticlă de apă minerală. Nicicând avariţia şi cupiditatea românilor cu stare nu a fost mai evidentă, nicicând nu a fost mai umilitoare.
În paralel, aud ştirea că un domn, Lucescu pe numele lui, mare specialist în fotbal după cât se pare (vă reamintesc faptul că nu ştiu şi nu vreau să ştiu nimic despre fotbal şi fotbalişti) a fost lovit de un tramvai în timp ce se afla la volanul maşinii sale făcând un viraj la stânga fără să se asigure.
Plin de fotbalul din el, domnul respectiv s-a făcut că uită că există un cod al circulaţiei rutiere care îţi spune foarte clar cum trebuie să faci un viraj la stânga peste linia de tramvai, ca să nu mai vorbesc de faptul că tramvaiele, cel puţin datorită faptului că nu pot merge precum autobuzele, beneficiază de un regim special de circulaţie. Cum spuneam, domnul Lucescu, sigur de faptul că fotbaliştii au un regim diferit faţă de lege în această ţară, se apucă să declare cu multă patimă că nu se va lăsa până ce vatmanul nu îşi va primi pedeapsa meritată pornind de la un raţionament care scapă oricărui şofer cunoscător al legii.
Mai mult, de supărare că maşina i-a fost mototolită, domnul nostru îşi cumpără o alta, mult mai robustă (deşi, îmi pare rău pentru această veste, dar niciun autoturism nu va ieşi mai teafăr decât un tramvai dintr-o confruntare directă...) pe care a dat în jur de o sută de mii de euro.
Iată cum, un om plin de bani dă dovadă de un real umanism: ce să dea el bani sinistraţilor, ce să trimită el ajutoare oamenilor năpăstuiţi? Astea sunt lucruri nesemnificative, mult prea facile. Mai bine faci un act de mare umanism şi îţi cumperi o maşină enorm de scumpă şi enorm de puternică cu care, în iarna viitoare, îţi poţi transporta membrii familiei în siguranţă chiar pe cea mai aprigă ninsoare, scutind astfel statul de cheltuieli cu deszăpezirea acestora.
Să auzim de bine!