joi, 10 martie 2016

Rugăciunea de seară

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că românii nu primesc doar veşti bune despre creşterea PIB sau reducerea numărului şomerilor, ci şi unele mai proaste, cum este cea despre starea sănătăţii bătrânului rege Mihai.
Da, este vorba de regele nostru, Mihai de România, acelaşi Mihai care, în perioada ianuarie – martie 1948 se autointitula prinţ de Hohenzollern, nu de România, deşi titlul de Hohenzollern îi fusese retras retras familiei regale române de casa de Hohenzollern încă din timpul primului război mondial.
Imediat după aflarea veştii, românii, buni creştini şi regalişti prin gena lor, au început să-i ridice osanale bătrânului rege, unele întrecând celebrele ode aduse măreţului conducător din perioada comunistă. Astfel, ne-a fost dat să citim, nouă, românilor banali şi needucaţi, articole în care ni se arată cum s-a dezvoltat şi duduia economia românească în timpul guvernării regelui.
Desigur, termenul de guvernare atrage atenţia chiar şi unui analfabet, ştiut fiind faptul că regii, nici măcar Mihai, nu guvernează, cel puţin în monarhiile constituţionale. Dar apologia absurdului nu are limite, nici măcar în ceea ce priveşte vârsta unui rege. Pentru că Mihai a domnit în două reprize: între 1927 - 1930 şi 1940 – 1947. La o socoteală simplă, făcută de un român banal, needucat, crescut departe de elita spirituală a ţării, ni se dezvăluie că prima lui domnie a vut loc între vârsta de şase ani şi vârsta de nouă ani. Iar a doua, ceva mai lungă, între vârsta de nouăsprezece ani şi vârsta de douăzeci şi şase de ani (Mihai fiind născut în 1921).
În această situaţie se mai poate vorbi de efectele vreunei guvernări? La un rege copil de cel mult nouă (9) ani? Desigur, rămâne cea de a doua perioadă a domniei, ceva mai lungă şi desfăşurată la o vârstă la care tinerii, cel puţin în acele vremuri, dădeau dovadă de maturitate. O atare maturitate manifestă la un rege, este dincolo de îndoială că ar fi produs efecte benefice pentru ţară şi popor.
Iar istoria, spusă de istorici străini, nu de cei români (care nu sunt buni de nimic, nu-i aşa?) ne relevă primul semn de maturitate din partea lui Mihai: în 1947, fiind în Anglia ca participant la căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii, regele nostru, modelul nostru, icoana noastră regalistă, omul sub a cărui guvernare creştea economia românească, refuză să se întoarcă în ţară!
A fost nevoie de de încurajările unor personalităţi americane şi britanice ca să revină, însuşi Winston Churchill sfătuindu-l pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”.
Dacă ar trebui să respectăm realitatea, atunci simbolul monarhist care a făcut cel mai mult pentru ţara asta, care a dat dovadă se iniţiativă şi dragoste de România, care a prezentat-o şi reprezentat-o frumos, activ şi constant, nu este altul decât prinţul Charles al Marii Britanii.
Dar românii nu se împiedică de banalităţi, de aspecte minore. Ei sunt clădiţi dintr-un aluat mai ferm, mai trainic, aşa că acum, sub oblăduirea unor înalte feţe bisericeşti se roagă pentru sănătatea regelui. Nimic nu e mai frumos, nimic nu e mai nobil decât să te rogi pentru sănătatea cuiva. Este dovada adevăratului umanism şi suflet creştinesc. Prieten sau duşman, sănătatea e bunul nostru cel mai de preţ şi fiecare îi cunoaştem valoarea.
Artâta doar că o asemenea rugăciune ar fi avut un ecou mediatic mult mai favorabil bisericii române dacă s-ar fi făcut împreună cu o altă rugăciune, una pentru viaţa şi sufletele bieţilor copilaşi nevinovaţi, care mor în spitalele româneşti fără ca înaltele feţe bisericeşti să fie preocupate.
Să auzim de bine!