"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

sâmbătă, 25 noiembrie 2017

Un final penal

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
La jurnalele de știri nu mă uit, pentru că niciodată nu a fost mai adevărată axioma că, dacă nu te uiți ești neinformat, iar dacă te uiți ești prost informat. Prilej de a-mi reaminti de o iarnă în care posturile de televiziune difuzau pe bandă rulantă reportaje despre nemernicia polițiștilor bulgari, aceeași polițiști mulțumită cărora mă aflam din nou în țară.
Nu mă uit nici la mesele rotunde organizate de diferite posturi pentru că nimic și niciodată nu s-a întâmplat din ceea ce au prevestit experții invitați. “Azi leul este 4,374 și va exploda la 4,375!” clamează ei convinși. De ce 4,375 și nu 4,376 și de ce o creștere de o sutime înseamnă o explozie, asta nu mai ei știu.
Nu mă uit nici la filme. Din Die hard (toată seria) nu mai am nicio replică de memorat, din Rambo mai am două, iar Singur acasă îl pot recita. Pot deja să reproduc o mulțime de scene de luptă din Troia, iar căpitanul Sparrow nu mai are niciun secret pentru mine.
Radio nu ascult pentru că posturile se rezumă acum la două activități: să difuzeze reclame, iar crainicii să debiteze râuri de prostii, convinși că sunt deținătorii adevărului absolut.
De Facebook nici nu mai vorbesc. Ce să văd, ce să aflu? Idioți care se sinucid făcându-și selfie pe șinele de tren sau pe vagoane? Prieteni care nu există sau analfabetisme în cantități greu digerabile? Într-o zi, o tipă mi-a trimis o poză cu mutra ei, care ocupa tot ecranul. Poza se intitula Toamnă în București. La așa ceva să mă uit?
Prin eliminare îmi mai rămân două posibilități: să citesc sau să mă uit la emisiuni științifice.
Azi am ales să citesc dar, după vreo două ore, mi-au obosit ochii și am deschis televizorul pe un canal considerat unanim drept unul profesionist și interesant: Animal Planet. La timp ca să vizionez o emisiune despre o instituție de protecție a animalelor din Houston. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, îmi permit să le reamintesc faptul că Houston este un oraș din Statele Unite, țară care își trimite ambasadori mai peste tot în lume, inclusiv în România.
Urmăresc reportajul până la final, prilej de a lectura și genericul de final. Ce să vezi? Pe generic scrie: Individuals seen under investigation or arrest in this program […] are presumed innocent until proven otherwise in a court of law and may be cleared of any and all charges. Ca să fiu mai bine înțeles, voi repeta că aceste cuvinte erau scrise la finalul unui reportaj american despre protecția animalelor americane într-un oraș american. Reportaj foarte interesant care mi-a arătat că acolo, adică în Statele Unite, țara de unde ne vine lumina, legea nu numai că se emite, dar se și aplică atunci când nu e respectată.
Traducerea, făcută cu ajutorul Google translate, ca să nu fiu acuzat de subiectivism, ar suna așa: Persoanele văzute sub investigare sau arest în acest program [...] sunt presupuse nevinovate până când se dovedesc altfel într-o instanță judecătorească și pot fi absolvite de oricare și toate acuzațiile.
Mai citesc o dată rândurile. Deci, nu numai persoanele aflate sub o investigare, dar chiar și cele arestate NU pot fi declarate vinovate decât în urma unei decizii judecătorești. Până nu sunt declarate vinovate de o instanță judecătorească, ele sunt curate ca lacrima. Nimeni nu le poate numi penale, nimeni nu le poate restrânge din drepturi, nimeni nu-i poate izola sau stigmatiza. Singură instanța îi poate declara vinovați, nu crainicii de la posturile de televiziune, pensionarii la coadă sau țațele la gura feisbucului. Nici măcar președinții de stat.
Principiu de drept, principiu elementar, principiu pe care am dori oricare din noi să ne fie aplicat într-o, Doamne ferește, situație asemănătoare.
Cred că ar fi un gest de curtoazie ca domnul Johannis să-și facă timp și să invite la un five o’clock în fiecare vineri un număr de, să zicem, șapte ambasadori, și să vizioneze împreună, în liniște, de la cap la coadă, câte un episod din acest serial.
Să auzim de bine!

vineri, 24 noiembrie 2017

România lucrului bine făcut (2)


Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Domeniile în care se manifestă indiferența noastră, a românilor cei virtuoși, sunt nenumărate. Dar cel mai rău este atunci când această indiferență se transformă în rea-voință. Și în acest caz, din numărul nesfârșit al cazurilor, vom alege unul.
Puține sunt străzile care nu au în subteran instalații de canalizare. Și mai puține sunt străzile care au capacele de canal amplasate pe mijlocul benzii de rulare, majoritatea (un exemplu tipic este DN 1 până dincolo de ieșirea din Otopeni) având capacele amplasate ori pe stânga primei benzi, ori pe dreapta celei de a doua, ceea ce face imposibilă evitarea lor de roțile mașinii.
E de la sine înțeles că în aceste canalizări se execută diverse lucrări, care impun nu numai ridicarea capacelor, dar și repunerea lor la loc. Ei bine, acest moment, al repunerii, este momentul în care indiferența se transformă în răutate pentru că muncitorul român îl repune cu bombamentul în sus. Treci cu roțile peste el și îți distrugi pivoți sau bucșe? Ei și? Ai mașină? Atunci ai și bani să ți-o repari, fir-ai al dracului de proprietar! Doar nu vrei ca eu să-mi fac munca cu gândul la tine!?
Ca să completăm tabloul, haideți să vedem o altă manifestare a transformării indiferenței în răutate. Pentru asta trebuie să ne decidem asupra numelui unei străzi, oricare ar fi ea în București, și asupra unui număr. Apoi să încercăm să ajungem la adresa pe care ne-am impus-o. Este aproape imposibil. Chiar dacă vom reuși să identificăm strada, în cele mai multe cazuri numărul lipsește.
Ultima încercare în acest sens am făcut-o nu cu mult timp în urmă pe traseul dintre Piața Universității și Piața Kogălniceanu. Pe toată această distanță, în plin centrul unei capitale care se vrea europene, nu am găsit niciun număr de casă!
Avem pretenții, suntem vanitoși și gomoși, nu există prăjină ca să ne ajungă la nas, folosim englezisme chiar dacă nu le înțelegem. Dar ne doare în cot cel de lângă noi, munca ne este superficială și făcută de mântuială, ducându-ne tot mai departe de România lucrului bine făcut.
Să auzim de bine!

miercuri, 22 noiembrie 2017

România lucrului bine făcut (1)

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
De la bun început trebuie precizat că titlul postării nu are nicio conotație politică, el având însă o mare legătură cu spiritul românilor, spirit cu care suntem induși în eroare din fragedă pruncie.
Indiferent cărei generații aparținem, este imposibil să nu reamintim de legendele, basmele sau învățămintele care ni s-au transmis la diferite niveluri educaționale,  învățături despre multitudinea trăsăturilor pozitive ale românilor.
Acele momente au trecut și am fost nevoiți să trăim o viață reală, într-o lume reală, iar prima descoperire pe care am făcut-o a fost aceea că realitatea este cu totul alta.
Conștiinciozitate, putere de muncă, hărnicie, cinste și bunătate sunt doar câteva dintre trăsăturile care am fost învățați că ne caracterizează pe toți, fără deosebire.
Sunt avizat că trebuie să ridic un colet de la Oficiul Poștal 66. Este sâmbătă dimineață, așa că pornesc de la supoziția că nu va fi aglomerația habituală. Eroare! În oficiu găsesc o mare de oameni prezenți să-și ridice coletele cu produsele achiziționate cu prilejul vânzărilor de Black Friday. Decid să revin luni dimineață, dar un anunț lipit pe ușă mă înștiințează că se lucrează și duminică. Atât scrie, se lucrează și duminică, 19.11.2017.
Duminică dimineața renunț la orice tabiet și sunt la ușa oficiului la ora 9, ora deschiderii. Oficiul aparent pustiu îmi stimulează o fericire efemeră. Mă prezint la tejghea cu avizul și solicit eliberarea coletului. Surpriza e totală: da, se lucrează și duminică, dar numai pentru cei care au de ridicat colete trimise de E-mag. Și sculatul meu cu noaptea în cap? Și deplasarea mea inutilă? Și speranțele năruite? Toate acestea nu valorează nimic din moment ce, pe avizul lipit pe ușă nu a fost făcută precizarea pentru cine se lucrează și duminică.
O anumită situație îmi impune să caut o reprezentanță ACR. Cea mai apropiată pe care o găsesc pe Internet este la parterul unui bloc din fosta piață Puișor. Plec de la serviciu fără prea mari speranțe, gândindu-mă că ora 17.30 la care estimez că voi ajunge, nu este cea mai propice. Așa este, reprezentanța este închisă, dar pe ușă este lipit un program. Care îmi confirmă că, apăsând puțin pe accelerație, mâine voi putea găsi deschis.
Revin a doua zi cu aproape o oră în avans față de ora închiderii, dar reprezentanța este tot închisă. Scormonesc cu privirea printre anunțurile lipite pe ușa agenției și identific un număr de telefon de contact. Sun și-mi răspunde o voce bărbătească amabilă, care mă informează nonșalant că agenția este închisă de luni de zile, desființată, mai precis. Desființată fără niciun aviz pentru posibilii solicitanți, fără nicio modificare în datele site-ului, fără nicio urmă de respect pentru ei.
Două exemple dintr-un număr nesfârșit de altele, trăite de orice cetățean al României, două exemple care ne confirmă dezinteresul nostru tipic față de ceilalți și față de propria muncă, două exemple care ne confirmă că românii nu au votat un președinte greșit, ci un principiu greșit. Principiu care este și va rămâne o utopie încă mult, mult timp de acum încolo.
Să auzim de bine!

vineri, 25 august 2017

Avantajele cunoașterii unei limbi străine (7)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nimic nu se compară cu o după-amiază de cumpărături în Asprovalta, pe o temperatură de 42 de grade la umbră.
În iulie, o vânzătoare îi promisese soției că va aduce un anumit model de sandale în august, și acum este august. Un august călduros cum nu se mai poate. Deși, dacă mă gândesc că ieri au fost 47 de grade la umbră, azi se pare că s-a mai răcorit.
Ne târâm pe străduțele pustii, lipsite de orice formă de viață, făcând câte o oprire la fiecare tonetă ca să bem ceva rece. În alte magazine ne este frică să intram de frica descoperirii eventualelor cadavre de vânzători produse de excesul de căldură.
Ajungem la magazinul cu pricina, prilej de a descoperi că patronul își extinsese activitatea: acum, pe lângă sandale și pantofi, vinde și articole de plajă. Soția își cumpără sandalele dorite, le achită, iar eu zăresc printre articolele de plajă o pereche de ochelari de înot, ochelari pe care mi-i doream foarte mult din cauza salinității mari a mării.
Îi iau, îi probez și constat că îmi sunt buni. Folosind limba engleză, o atenționez pe vânzătoare că intenționez să-i cumpăr și o întreb cât costă. Aceasta îmi răspunde într-o limbă necunoscută. Continui cu întrebarea mea, iar ea continuă cu răspunsul ei de neînțeles.
Într-un târziu intuiesc că ar fi vorba de limba sârbă și o fac atentă, folosind aceeași limbă engleză:
- Nu vă supărați, dar noi nu suntem sârbi.
- Mă scuzați, răspunde ea revenind la buna și tradiționala limbă internațională. Apoi, după ce îmi comunică prețul, mă întreabă:
- Dar de unde sunteți?
Mă gândesc la faptul că un exces de informație nu are nicio utilitate în acest caz, așa că îi răspund cât pot de serios:
- Din Bangladesh.
Femeia se oprește și mă privește cu ochii holbați:
- Din Bangladesh! O, de la ce depăratre ați venit! Tocmai din Bangladesh... Nu am văzut niciodată turiști din Bangladesh pe la noi.
Vânzătoarea continuă să mă privească uimită (soția ieșise din magazin de frica unui leșin provocat de râs):
- Nu credeam că așa arată turiștii din Bangladesh. Tocmai de acolo să veniți până aici?!
Convenția de la Geneva interzice tortura persoanelor, așa că mă dau bătut și recunosc, în timp ce îi înmânez banii:
- Domnișoară, nu suntem din Bangladesh, suntem din România.
Tânăra mă privește în ochi câteva secunde, își dă capul pe spate, apoi începe să râdă. Am ajuns la o sută de metri de magazin și râsul ei continuă să se audă.
Să auzim de bine!

joi, 24 august 2017

Avantajele cunoașterii unei limbi străine (6)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De la început țin să precizez că apelativul “babe” folosit în rândurile de mai jos nu are nimic peiorativ, rolul lui fiind doar de a sublinia caracterul hilar al întâmplării.
După o cină savuroasă consumată pe îndelete împreună cu soția la o tavernă de pe faleza din Nea Peramos, decid că urmarea firească ar fi o plimbare romantică încheiată cu admirarea frumosului golf, stând pe una din băncile aflate din belșug în zonă.
Zis și făcut! După o jumătate de oră de plimbare agale, identificăm o bancă liberă și luăm loc. Nu suntem singurii ocupanți de bănci. În stânga mea, pe banca vecină se află trei babe care sporovăiesc de zor.
Momentul romantic durează chiar un moment pentru că, iată, un grup compact de două babe se îndreaptă spre banca noastră. Una din babe ia loc în dreapta soției, iar cealaltă în fața ei, pe un scăunel pe care îl căra cu ea.
După care și cele două se alătură sporovăielii celorlalte babe. Suntem persoane sociabile, extroverite și nu vedem nimic nociv în conversația purtată. Problema este că toate discuțiile se poartă prin noi. Mai precis, prin urechile noastre. Baba din dreapta soției zbiară la cele aflate pe banca din stânga mea, cele de pe bancă înapoi către ea și către cea aflată pe scăunel, sunetele fiind generate chiar în dreptul urechilor noastre.
Ne sunt suficiente cinci minute ca să ne dăm seama că noi doi nu mai auzim și se impun măsuri hotărâte. Cu toată deferența impusă de strucura micului grup, prind un moment de respiro și mă adresez în grecește babei aflată în dreapta soției:
- Vă rog să mă scuzați, vreți să schimbăm locurile?
Stigătele de bucurie și mulțumire ale corului reunit de babe îmi confirmă că am luat o decizie corectă. Drept pentru care ne sculăm de pe bancă, baba aflată în dreapta soției trece pe locul meu, cea aflată pe scăunel ia locul soției, iar noi rămânem în picioare.
Să auzim de bine!

miercuri, 23 august 2017

Avantajele cunoașterii unei limbi străine (5)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Să cunoști o limbă străină este un lucru bun. Să știi să te folosești de o limbă străină este un lucru minunat. Dar să faci greșeli într-o limbă străină este de-a dreptul hilar.
Ne aflăm pe plaja din Nea Vrasna și e ora prânzului când, mă simt brusc interesat de aspectul și dotarea toaletelor din stațiune. După cum se știe, plajele sunt porționate între diverși utilizatori, cei mai mulți dintre ei fiind chiar proprietarii barurilor sau tavernelor aflate pe sau în dreptul plajelor.
Mă ridic din șezlong și identific taverna în dreptul căreia se află plaja noastră și mă îndrept hotărât spre ea, în căutarea toaletei mult-râvnite.
Din pragul sălii de mese ochesc ușa marcată cu profilul unui bărbat și intru în sală. Ajuns în dreptul ușii mă opresc mânat de ultimele rudimente de politețe: ușa dă spre o anticameră cu spălător sau se intră direct în cabină?
Soluția ciocănitului mi se pare cea mai adecvată, așa că ciocănesc, iar din interior aud un:
- Ne!
Cunosc limba greacă suficient de bine ca să știu că “ne” se traduce prin “da” și, concomitent, uitând de aspectul etnic eteroclit al turiștilor din stațiune, mă întreb ce motiv ar avea un grec să mă invite în cabină cu el?
Nu găsesc niciun motiv, așa că un raționament simplu mă conduce la concluzia că este vorba de o anticameră în care, probabil, un grec se spală pe mâini sau se aranjază.
În consecință, pun mâna pe clanță și împing ușa. Oroare! Ușa dă direct în cabină, iar în cabină, un sârb cu nădragii în vine și cu ochii cât cepele zbiară:
- Ne, ne!
Să auzim de bine!

marți, 22 august 2017

Cum se face turistul cu turismul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nenumărate colocvii și conferințe, emisiuni la radio sau televiziune, mese rotunde sau de diferite forme au dezbătut, dezbat și vor mai dezbate problema turismului românesc.
Problema e un fel de a spune, pentru că e vorba de probleme. S-au făcut, se fac și se vor mai face analize, grafice și comparații, miniștrii vor fi admonestați sau schimbați, se vor lua angajamente și se vor stabili termene.
Ce e curios în tot acest noian de măsuri și acțiuni este faptul că ele datează de când mă știu, dar rezultatele pozitive continuă să întârzie să apară.
Personal, lucrurile nu mi se par așa de complicate și, pentru relevanță, vă voi relata două exemple pozitive concrete și unul la fel de concret, dar negativ.
Ne aflăm în stațiunea Nea Peramos din Grecia (Peramos se pronunță cu accentul pe “e”). Ca orice stațiune grecească, localitatea are o stradă principală (nu îi știu numele, dar nu m-ar mira să se numească Venizelou) plină ochi cu magazine și taverne, ceea ce nu este inedit față de străzile noastre comerciale. Ce este inedit și pitoresc este faptul că tavernele au amplasată bucătăria pe o parte a străzii (eventual și vreo două mese), iar spațiul de servire este peste drum, pe partea cealaltă a străzii.
Acest mod de diviziune a muncii implică apariția permanentă în mijlocul străzii a chelnerilor grăbiți și purtând tăvi pline, venind ori din stânga, ori din dreapta, după caz.
Așa și acum. În timp ce ne plimbăm pe mijlocul străzii (la această oră fiind închisă circulației auto), un chelner apare vijelios din stânga noastră cu o tavă plină ochi cu farfurii la fel de pline. Văzându-i greutatea ne oprim într-o încercare de a-i da prioritate, dar, minune, chelnerul se oprește și el, spunându-ne:
- Vă rog! Fiți bineveniți în Peramos și concediu plăcut!
După care, așteaptă respectuos să trecem.
Al doilea exemplu pozitiv s-a petrecut pe plaja Tosca, din Kavala, tot în Grecia. Este sfârșit de săptămână, este aglomerație, iar noi ne-am trezit ceva mai târziu. Recepționerul (este o plajă plătită, tariful fiind de 2 euro de persoană) ne anunță trist că plaja este plină ochi și că nu mai sunt locuri. Știm că turiștii sunt în permanentă mișcare, așa că îl rugăm să ne lase să facem o verificare personală. Și găsim o umbrelă liberă, dar care ara doar un șezlong de culoare albastră. Îl anunțăm, plătim, iar el ne face cunoscut că în maximum zece minute ne va pune la dispoziție și un al doilea șezlong.
Ne ducem lucrurile la umbrelă, dar nu stăm cu mâinile în sân și ne continuăm căutările. Și iată că doi turiști părăsesc plaja, iar noi le ocupăm imediat locurile. În timp ce soția aranjază prosoapele, eu îl caut din ochi pe administrator pentru a anula cererea inițială. Și îl văd cărând un șezlong galben, ajutat de un coleg. Mă reped la el strigând:
- Nu, nu!
Oamenii mă aud, se opresc și ajung în dreptul lor. Și înainte de a-i explica motivul refuzului nostru, bunul om mă întreabă calm, fără pic de nervi sau supărare:
- Doreați unul albastru?
Exemplul negativ este dintr-o zonă ceva mai apropiată, din Mamaia noastră cea plină de vedete. În timp ce ne expunem trupurile soarelui arzător, văd un grup de cinci cetățeni asiatici, după vorbă, după port, care caută un loc unde să se așeze. Găsesc un loc cu numărul corespunzător de umbrele și, imediat, trei flăcăi de-ai administratorului plajei, a căror ocupație ste aceea de a repartiza șezlongurile, îi văd și se reped la ei cu mare veselie, cărând numărul necesar de șezlonguri.
Și, în timp ce le întind și la aranjează, încep să se dedea la cea mai josnică formă de bășcălie grotescă și primitivă, spunându-le turiștilor cuvinte porcoase pe motiv că îi învață să salute în românește.
Râzând și neînțelegând nimic, asiaticii intră în jocul lor mizerabil repetând cuvintele, convinși că fac un lucru bun, spre amuzamentul grozav al celor trei flăcăi.
Acestea au fost cele trei exemple promise. Cine nu a văzut care sunt cele pozitive, cu siguranță că nu l-a văzut nici pe cel negativ.
Să auzim de bine!