luni, 31 ianuarie 2011

Familia F. şi cireşul

Imagine preluată de pe www.gradinamea.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Venim grăbiţi de la serviciu. În curtea interioară ne aşteaptă el, cireşul. Este mare, este bătrân, este bun. Zilnic ne oferă roadele lui roşii de dulci ce sunt. Braţele lui bătrâne ne-au aşternut mai întâi alei de flori, ne-au oferit puritatea florilor deschise chiar sub geamul camerei. Mirosul gingaş ne-a liniştit somnul şi ne-a parfumat părul până mai zilele trecute. Cum ajungem, ne schimbăm de haine şi ne urcăm între crengile lui veşnic primitoare. Ca orice bătrân, e blând şi nu ne-a refuzat niciodată iar eu nu ştiu nici acum care plăcere e mai mare, să îi culegem crengile încărcate sau să stăm legănaţi în ocrotirea lor.
- Miroşi a cireş, îi spun soţiei în timp ce îi ofer râzând doi cercei din cireşe.
Coborâm osteniţi de atâta cules şi plăcere şi, clătinând găleata cu cireşe de grea ce este, trecem pe la uşile vecinilor să le oferim şi lor din prinos. Doamna F. ne deschide bucuroasă de vederea noastră.
- Dar, intraţi, copii, nu staţi acolo. Haideţi, că e şi Nenea Bella acasă. Hai, nu vă fie ruşine, ne îndeamnă ea vorbind cu un accent puternic, dar care nu îi aspreşte vorba blândă.
Micuţă de stat, slăbuţă, cu părul complet alb strâns în coc este jumătatea domnului F.. Nenea Bella sau Domnul F. în faţa autorităţilor, este întruchiparea seriozităţii. Bine făcut, cu o chelie strălucitoare, conştient de importanţa lui pentru că a fost paznicul domeniilor regale de vânătoare. Lucrul acesta îl observăm imediat ce doamna ne pofteşte în casă. Pe peretele uneia din camere se văd câteva trofee de vânătoare de invidiat: nelipsitele coarne de cerb dar, mai ales, lucrul cel mai înspăimântător, o pereche de colţi de mistreţ fixată în panoplie. Colţi frumoşi, superbi, de un metru lungime, atrag privirea oricui imediat. Camera are pereţii decoraţi cu nelipsitele carpete, mobila străluceşte de atâta lustruit şi totul miroase a levănţică şi a curăţenie. Nu este de mirare pentru că doamna F. nu stă locului o clipă. Iar Nenea Bella merge la cumpărături şi trebăluieşte prin casă. Asta e imaginea pe care o avem despre ei de când suntem vecini de curte. Ca o zvârlugă, doamna este tot timpul în mişcare şi aşa face şi acum. Dispare ca din senin şi reapare cu un platou cu cornuleţe şi fursecuri făcute toate după o reţetă proprie.
- Luaţi, mâncaţi, eu îi fac lui Nenea Bella în fiecare zi. Ştiţi, zâmbeşte ea complice, bărbaţilor le plac dulciurile…
Împreună cu soţia dăm din cap a înţelegere şi zâmbim complice la rândul nostru. Stăm pe scaunele aflate chiar lângă fereastră mângâiaţi de lumina cireşului cel bătrân. Mă scald în dulcea lumină strecurată printre crengile cireşului şi în privirea ochilor soţiei care admiră tăcută colţii de pe perete. Ascultăm atenţi vocea baritonală a lui Nenea Bella povestindu-ne întâmplări de vânătoare. Din când în când mai luăm de pe tavă câte un fursec pe farfurioarele primite de fiecare.
- Dragii noştri, veniţi când vreţi pe la noi, precizează doamna. Iar doamna să vină cu un carneţel că am atâtea reţete să îi dau… Iar Nenea Bella are atâtea poveşti de vânătoare să vă spună…
Îi mulţumim frumos pentru invitaţie şi îi promitem solemn că aşa vom face.
Este atâta curăţenie, atâta înţelegere, atâta pace încât nu ne mai săturăm ascultând. Doamna F. se oferă cu amabilitate să ne dea reţeta acestor fursecuri minunate, dar nu cred că vor reuşi vreodată să aibă acelaşi gust pentru că niciodată scena aceasta nu se va mai repeta. Doi bătrâni minunaţi sub lumina filtrată de un cireş la fel de bătrân într-o zi luminoasă de iunie este una din condiţii.
Acum doi ani am fost din nou în Cluj, după o despărţire lungă, lungă… Nenea Bella murise într-un accident de maşină, iar doamna F. murise şi dânsa după câţiva ani de singurătate. Cireşul era uscat şi avea crengile tăiate…
Să auzim de bine!

vineri, 28 ianuarie 2011

Gospodarul ghinionist

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În ziarul “Scânteia”, ziar care circula înainte de 1989, pe pagina a doua a fiecărui număr de luni era o rubrică intitulată „Aflăm din sălile tribunalului”. Ei bine, dragii mei, cu toată sobrietatea ţinutei publicaţiei (în fond, era oficiosul P.C.R.) în respectiva rubrică aveai ocazia să afli cele mai năstruşnice întâmplări sau situaţii, ceea ce făcea de multe ori ca respectiva pagină să fie o adevărată pagină de umor a ziarului. În rândurile de mai jos vă voi relata o asemenea întâmplare.
Un cetăţean, dacă nu mă înşeală memoria, de prin Galaţi, avea o amantă. Amantă care, spre plăcerea lor reciprocă, nu locuia deloc departe de domiciliul conjugal al respectivului, ci chiar într-un bloc de patru etaje aflat după colţul blocului bărbatului.
Într-o zi, cu ocazia uneia din întâlnirile amoroase, amanta îi reproşează că se văd tot timpul „pe furate” şi niciodată nu au stat şi ei mai multe zile împreună, ca să le tihnească. Omul recepţionează mesajul şi, după câteva zile de frământări, îi comunică soţiei că trebuie să plece într-o delegaţie la Hunedoara pentru vreo trei – patru zile. Biata soţie, gospodină din fire, îi pregăteşte valiza cu lucruri şi pijama, îi face şi un pacheţel cu mâncare astfel că, la ziua anunţată, omul nostru iese pe uşa apartamentului, îşi sărută soţia şi pleacă spre direcţia anunţată, gară. Numai că, odată ajuns la colţul blocului, omul schimbă brusc traseul şi intră în blocul amantei.
Mare a fost bucuria întâlnirii şi pătimaşă. A trecut o zi de plăceri şi distracţie pentru că, trebuie să o spunem, amanta se pregătise cu mâncăruri şi băuturi alese. Şi a mai trecut o altă zi de distracţie şi plăceri de tot soiul. Se simţeau excelent împreună, parcă erau aşa de o viaţă. Pe seară, în timp ce îi pregătea o friptură cât toate zilele, amanta îl roagă să îşi pună halatul peste pijama şi să se ducă să arunce gunoiul. Bărbatul nostru o ascultă, îşi pune halatul, ia găleata şi coboară la melcul de gunoi din spatele blocului. Tocmai terminase şi se pregătea să plece, că se trezeşte că vine să arunce gunoiul un vecin din blocul lui. Ca doi oameni civilizaţi, cei doi se salută şi se opresc ca să schimbe câteva cuvinte. Inevitabil, după câteva minute discuţia a alunecat spre teme legate de fotbal, discuţiile devenind astfel mult mai aprinse.
Luaţi de avântul discuţiei, cei doi aruncă conţinutul găleţilor la gunoi, după care se îndreaptă discutând la fel de aprins spre blocul în care locuiau de fapt şi erau vecini! Intră în bloc, vecinul se opreşte la uşa apartamentului propriu şi intră, iar omul nostru, îmbrăcat cu halatul şi ţinând în mână o găleată de gunoi care nu îi aparţinea se opreşte dus de gânduri la uşa apartamentului propriu şi sună! Evident că soţia a fost aceea care i-a deschis…
Întâmplarea are destule învăţăminte încât să vă las pe voi să le descoperiţi şi să vi le însuşiţi pe cele care vă convin…
Să auzim de bine!

joi, 27 ianuarie 2011

Precizare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Primesc un comentariu de la cel sau cei care deţin site-ul http://www.horoscopurania.ro/  prin care mi se solicită să precizez că cele trei articole din suita "Astrologie la volan" au fost preluate de pe acest site fără a face nicio precizare în acest sens. Dacă citeau cu atenţie, ar fi văzut chiar din prima postare că am menţionat: "Aş fi vrut să vă indic şi sursa (în afară de faptul că sunt statistici făcute de o societate de asigurări din State), dar articolul iniţial a fost atât de agramat, încât pot spune că l-am scris din nou. Dar să vedem ce spune articolul." Iată că precizarea am făcut-o chiar de atunci pentru că nu sunt omul care să se bucure de munca altuia. Doar că, respectivele articole le primisem de la un prieten pe e-mail şi nu le preluasem eu direct. Care prieten, la rândul lui, le primise de la un altul ş.a.m.d. Deşi nu mi se pare ceva de laudă faptul că eşti proprietarul unor articole agramate şi pline de greşeli... iată că fac precizarea cuvenită.
Să auzim de bine!

Două anunţuri importante

Atenţie la urşi!
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Îngrijoraţi de numărul mare de atacuri ale urşilor asupra oamenilor, Ministerul Apelor şi Pădurilor din Alberta, SUA, a publicat un mesaj de avertizare către turişti, în care se prezintă 3 măsuri de bază în evitarea "conflictelor" cu ursul grizzly, şi anume:

1) Circulaţi doar în grupuri şi fiţi siguri că aveţi asupra dvs. un clopoţel care să facă zgomot evitând astfel întâlnirea cu ursul!

2) Să aveţi asupra dvs. un spray cu piper pentru a neutraliza ursul în cazul unei întâlniri!

3) Este foarte important să puteţi diferenţia fecalele de urs negru (care nu atacă omul) de cele de grizzly (care e cel periculos). Fecalele de urs negru conţin urme de afine, conuri de brad şi blană de animale mici (gen veveriţă), în timp ce fecalele de urs grizzly conţin urme metalice de clopoţei şi miros a piper!

Interpretarea rezultatelor unui studiu

Un studiu recent, coordonat de către Ministerul Sănătăţii împreună cu Ministerul Transporturilor, arată că 23% din accidentele de circulaţie se datorează consumului de alcool.
Rezultă de aici că restul de 77% din accidente se datorează unor jeguri de indivizi, care beau doar cafea, ceaiuri, sucuri şi alte porcării de genul ăsta.
Aşa că, fiţi foarte atenţi la ăia care NU beau alcool! Ei cauzează de peste trei ori mai multe accidente!
 
Să auzim de bine!

miercuri, 26 ianuarie 2011

Grecia, Bulgaria şi zăpada (1)

E iarnă, a nins, e frig, va mai ninge şi toată această atmosferă hibernală mă predispune să vă povestesc o întâmplare ceva mai veche legată de iarnă, Revelion şi Grecia. De fapt, este vorba de o suită de întâmplări care, după părerea mea, au depăşit cadrul unor coincidenţe.
Suntem trei familii care s-au decis să facă Revelionul în Grecia, familii grupate în două maşini. În total opt persoane, grupate cinci în maşina mea şi trei în cealaltă. Am localizat un hotel de 5 stele pe braţul Sithonia, am ajuns acolo pe 28 decembrie seara şi toate ar fi fost bune şi frumoase dacă în hotel nu ar fi existat numeroase exemplare în viu ale speciei cunoscută sub numele de bulgari. Prin obrăznicia, nesimţirea şi întregul lor comportament de neamuri proaste cu ceafa lată au reuşit să ne strice toată bucuria şi plăcerea sărbătorii.
Aşa că, nervoşi şi supăraţi, plecăm spre ţară pe 2 ianuarie cu noaptea în cap şi supărarea în suflete. Până la Salonic drumul a fost cel obişnuit, parcurs de atâtea ori încât îl ştiu cu ochii închişi: o porţiune de şosea, după care se intră pe autostradă. Deşi era cam răcoare, nici vorbă de zăpadă sau alte manifestări meteo hibernale. După ce am trecut de Salonic, lucrurile au devenit puţin stranii pentru că brusc, am intrat într-o zonă în care ningea din greu. Şoseaua devenise aproape impracticabilă pentru grecii neînvăţaţi cu condusul pe zăpadă, iar lucrul acesta se vedea foarte bine dacă ne luăm după numărul maşinilor ieşite în decor sau tamponate. Se şi auzea, pentru că zgomotul tamponărilor din jurul nostru era atât de des şi de puternic, încât acoperea zgomotul de fond din habitaclu. Spre norocul nostru am reuşit să depăşim zona fără probleme. Spun că am reuşit să depăşim zona pentru că iată, aproape de Serres, autostrada devine iarăşi curată şi cerul senin. Ne uităm în oglinzile maşinii şi prin lunetă şi nu ne vine a crede ce am lăsat în urmă. Ajungem la vamă în stare perfectă, trecem vama şi intrăm pe teritoriul bulgar, jurându-ne să îi boicotăm şi să nu mai cumpărăm în viaţa noastră vreun produs pe care scrie “Made in Bulgaria”.
Numai că Bulgaria este o ţară preponderent muntoasă, iar noi suntem în data de 2 ianuarie. Aşa că nu e de mirare că, nu după mult timp de la trecerea prin vamă vedem cum vremea începe să se strice. Ninsoarea devine tot mai puternică, şoseaua tot mai dificilă. Conducem cu mare prudenţă, mai ales că Loganul nostru este încălţat cu anvelope all seasons, care nu se mai asortează cu starea drumului în niciun caz. Încet, încet, folosindu-ne de staţiile de emisie (pentru atacarea curbelor sau în depăşiri), reuşim să înaintăm cu vârfuri de viteză ce nu depăşesc 20 km/oră. Ajungem cu chiu cu vai la o benzinărie şi decidem că e momentul să punem lanţurile la roţi. Reuşim să punem lanţurile la roţile Loganului, dar nu şi la ale maşinii prietenilor pentru că lanţurile pe care le aveau erau pentru altă dimensiune de roţi. Spre norocul nostru găsim lanţuri potrivite ca dimensiune la magazinul benzinăriei şi, după alte chinuri reuşim să ne urnim. De atâta stat în zăpadă şi ninsoare suntem deja cu ciorapii uzi, iar hainele mustesc. Ninsoarea devine tot mai puternică şi suntem nevoiţi să oprim periodic pentru a curăţa ştergătoarele de gheaţa formată. Sunt încălţat cu nişte ghetuţe din lac fine, subţiri, de dans, care acum sunt pline de apă şi reci de simt cum îmi îngheaţă picioarele. Nu avem timp de activităţi de încălzire şi recreaţie, aşa că ne continuăm drumul tăcuţi şi cu atenţia încordată la maximum. În faţa sunt prietenii noştri cu GPS-ul din dotare, care ne deschid drumul, iar eu văd în lumina farurilor că roata din stânga spate a maşinii lor nu se mai învârteşte! Oprim şi folosind lopata din dotare începem să curăţăm gheaţa strânsă sub aripa maşinii, cea care bloca roata. A fost o procedură pe care am repetat-o de vreo patru ori până la intrarea în ţară. Dar, până atunci mai este…
Înălţimea troienelor formate pe şosea atinge cote de neimaginat şi nu vedem niciun utilaj de deszăpezire. Iar maşinile înaintează în monom (foarte multe ale compatrioţilor care se întorceau în ţară ca şi noi), iar viteza de înaintare se păstrează la aceleaşi cote scăzute. Aşa că, suntem nevoiţi să oprim la o benzinărie pentru alimentare. Deşi Loganul mai are suficientă motorină în rezervor, decid să alimentez şi eu un plin gândindu-mă la pericolul de a rămâne blocaţi în zăpadă peste noapte. Oprirea a avut şi un aspect neplăcut pentru că lanţurile de la maşina prietenilor erau rupte şi au trebuit scoase. Orele trec cu repeziciune, dar nu şi kilometri parcurşi. Este deja târziu în noapte şi sunt tot mai dese situaţiile când convoiul se opreşte din deplasare din cauza vreunuia rămas în pană. Este trecut de orele unsprezece din noapte când suntem opriţi definitiv de un echipaj al poliţiei bulgare, care nu ne mai lasă sub nicio formă să înaintăm. Zăpada aşternută (!) are aproape un metru înălţime. Practic, nu se mai distinge nimic înainte, totul este o mare albă, fără vreo deosebire între şosea şi câmp. Chiar cei cu lanţuri la roţi (cum suntem noi) sunt deviaţi spre Pleven. Parcurgem momente dureroase pentru că noi suntem obligaţi de poliţia bulgară să mergem la dreapta, spre Pleven, în timp ce prietenii noştri, neavând lanţuri la roţile maşinii, sunt obligaţi să rămână pe loc de aceeaşi poliţie. Ne despărţim cu promisiunea că vom încerca să-i ajutăm imediat ce vom ajunge la primul telefon. Este o promisiune absolut gratuită pentru că ninge atât de puternic încât nu se vede nimic afară. Nici şosea, nici telefon. De aici încolo încep să se producă anumite lucruri care numai normale nu sunt.
Cu mare efort mă orientez mai mult după stâlpii de iluminat decât după existenţa străzilor sau a trotuarelor, pentru simplul fapt că acestea nu mai există sub covorul alb. Rătăcim prin viscol printre nişte apariţii pe care le bănuim a fi blocuri. Nu vedem niciun indicator şi nici vreun supravieţuitor pe care să-l întrebăm. Din senin, în toiul vijeliei şi al ninsorii care nu mai conteneşte, în stânga mea apare un taxi cu un călător. Deschid geamul, întreb şoferul dacă ştie englezeşte şi, după răspunsul lui afirmativ, îl rog să-mi spună care e drumul spre Ruse. Omul îmi spune că trebuie să fac stânga la prima intersecţie. Închidem geamurile, pleacă el şi plec şi eu. Cu ochii holbaţi la peisaj ajungem la ceea ce credem a fi prima intersecţie, facem stânga şi oprim. Oprim pentru că nimic din ceea ce reuşim să distingem nu seamănă a drum, a localitate sau a altceva decât o imensă întindere albă de zăpadă. Aşa cum stăm şi ne gândim ce să facem (ambiţia din noi nu ne lăsa nicio clipă să ne gândim la altă variantă decât aceea de a merge aţă spre ţară fără să luăm seama la vreme…) ghiciţi cine apare în stânga mea? Exact! Taxiul fantomă. De data asta doar cu şoferul care deschide geamul şi îmi spune că am luat-o greşit, făcând stânga la a doua intersecţie şi nu la prima, aşa cum trebuia. Drept pentru care îmi recomandă să mă întorc, ceea ce şi încep să fac. Ajuns la ceea ce credeam că ar fi intersecţia corectă, fac dreapta, înaintez vreo două sute de metri şi opresc. Nu de drag, ci de nevoie pentru că, iată, s-au rupt şi lanţurile Loganului. Opresc motorul şi ieşim cu toţii cu speranţa că vom putea repara ceva. O linişte stranie ne înconjoară, fulgii mari cât palma cad, şi cad, şi cad… Cu mâinile îngheţate încerc o remediere a lanţului, îl montez la loc şi ne repezim uzi fleaşcă în maşină. Nu apuc să pornesc şi văd în oglinda retrovizoare nişte lumini cunoscute… Sunt ale unei maşini a poliţiei bulgare. Tipii coboară, vin la noi, le spunem păsul într-o anglo-română combinată, dar bine cunoscută de interlocutori, iar aceştia se oferă să meargă înainte ca să ne deschidă drumul spre Ruse. Mergem aşa cale de vreo două sute de metri şi suntem nevoiţi să oprim din nou. Lanţul reparat cedase din nou şi nu mai putea fi reparat.
Rămânem în mijlocul ninsorii, cu picioarele îngheţate bocnă, cu mâinile în şolduri şi creierele pustii de idei uitându-ne după maşina care dispare în marea de fulgi. Staţiile nu merg, telefoanele aşişderea. Nu ştim nimic de prietenii noştri, nu ştim nimic nici măcar de noi. Dar iată că prin zidul alb se văd alte lumini care se apropie. Este o altă maşină a poliţiei bulgare. Plină cu cinci poliţişti voinici, aceştia se oferă să ne conducă spre cel mai apropiat hotel întrucât nu avem nicio şansă să mai înaintăm. Avem ocazia să aflăm o explicaţie a numărului sporit de poliţişti din maşină: patru împingeau la ea în timp ce unul conducea. Rulând au ralanti pe urmele lăsate de maşina lor împinsă, reuşim să ajungem în faţa unui hotel. Parcarea este complet ocupată, nu de maşini, ci de zăpadă. Poliţiştii îşi continuă seria amabilităţilor, intrând în hotel şi somându-i pe recepţioneri să ne asigure cazarea cu orice preţ şi să trimită doi oameni afară la degajat parcarea de zăpadă. În timp ce restul echipei noastre se ocupă de dus bagajele la camerele repartizate la etajul 13, eu nu pot sta cu mâinile în sân şi pun mâna pe lopata din dotare ca să grăbesc procesul deszăpezirii. Locul devine tot mai mare, tocmai bun de parcat un Logan, moment în care văd cu uimire luminile unei maşini care se apropie de scările hotelului, opreşte pentru câteva secunde, după care se îndreaptă cu aplomb tocmai spre locul eliberat prin munca noastră. Cu lopata ţinută ameninţător mă opresc chiar lângă geamul şoferului rival. Şi bine am făcut că m-am oprit, pentru că maşina nu era populată de altcineva decât de bunii noştri prieteni de care fusesem despărţiţi atât de nemilos de poliţia bulgară! Ce se întâmplase? Nimic altceva decât că, după un timp de stat în frig şi proteste au fost dirijaţi şi ei spre Pleven, iar acolo rătăceau de ceasuri bune pe ceea ce credeau ei că sunt străzi. Era a doua oară când treceau prin faţa acestui hotel şi, dacă ar fi făcut-o cu două minute mai devreme sau mai târziu, nu ne mai întâlneam. Cât timp au rătăcit prin Pleven, au văzut la un moment dat în depărtare o maşină cu luminile de avarie aprinse şi o maşină a poliţiei bulgare lângă ea.
- Ia te uită la afurisiţii ăştia de poliţişti bulgari cum îi ajută numai pe ai lor! au fost comentariile făcute de ei atunci.
Cred că nu trebuie să vă mai precizez că ce ce văzuseră ei era chiar momentul când primul echipaj venise să ne ajute…

marți, 25 ianuarie 2011

BLESTEM DE OM SĂRAC

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am citit de două ori înaintea publicării rândurile de mai jos aparţinând, se pare, cunoscutului Dan Puric. Concluzia la care am ajuns este că nu au nevoie de nicio prezentare.
Din balegi şi din cuib de cuci,
Răsar ca viermii, politruci
Şi din haznalele de bani –
Costume negre cu şnapani,
Viteji ca musca la arat!
Şi ne-aţi minţit şi ne-aţi furat,
Şi-aţi pus pe noi şi jug de boi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Murdari în suflet şi în gând,
Cu ghearele averi strângând,
Din flote, fabrici şi uzine,
Voi aţi lăsat numai ruine!
V-aţi gudurat pe lângă clerici
Cu mânăstiri şi cu biseric
Şi vile v-aţi făcut, de soi...
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Voi v-aţi trădat şi între fraţi,
Ca voi, şi viermii-s mai curaţi.
Aţi dărâmat şcoli şi spitale
Ca să vă fie vouă moale
Şi v-aţi brodit şi parlamente
Din licheluţe repetente.
Şi ne-mproşcaţi doar cu noroi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Aţi omorât orice dreptate,
Aţi jecmănit tot ce se poate,
Guvernul vostru cu miniştri
E-o adunătură de siniştri,
Batjocura şi umilinţa
Au mai rămas la voi credinţa?
Ghiolbani de jafuri şi gherţoi,
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Aţi sărăcit o ţară-ntreagă,
Nici dracul să nu o mai dreagă
Şi din privatizări cu fumuri
Aţi tot lăsat lumea pe drumuri!
Dar cum să faceţi voi vreun drum
Când urma voastră e doar scrum?
La tâlhării vă strângeţi roi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Blestemul greu să vă lovească,
Doar bube rele să vă crească,
Ochii să îi aveţi ca napul
Şi să vă roadă viermii capul!
Să putreziţi toţi prin palate,
Toţi spulberaţi să fiţi în toate
Şi să aveţi doar oase moi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii?
Chiar ţi-e jenă să iubeşti ţara asta? Nu trebuie să fii naţionalist-comunist pentru asta.
Dan Puric
Să auzim de bine!

luni, 24 ianuarie 2011

Pluguşorul Academiei Caţavencu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În rândurile de mai jos vă redau pluguşorul Academiei Caţavencu. E drept, a cam trecut sezonul, dar niciodată nu e timpul trecut pentru niscai urări de bine...
Victor Ponta:
Aho, aho, copii şi taţi,
Mame şi pensionaţi,
Lângă Boc v-alăturaţi
Şi cu vorbe vă-nfruptaţi!
Mâine criza se-nteţeşte
Bugetarul se-nrăieşte
Şi încep a urla,
Cum vrea Opoziţia.
Ia mai răbdaţi, măi, hăi, hăi!
Mircea Geoană:
S-a sculat mai an
Băsescu Traian
Şi-a încălecat
Încă un mandat,
Care mi l-a luat
Când m-am bucurat.
Când am ţopăit
Şi m-a ciuruit
Ca mi-a pus în plete
Flăcări violete!
Ia mai săriţi măi, hăi hăi!
Emil Boc:
Aho, aho, stimate mase
Eu sunt Boc, guvernul şase!
Sunt un minunat băiat
Şi maestru la tăiat.
Nu am mare gabaritul
Dar am mare deficitul.
Va driblez ca Adi Mutu
Şi dau gol cu împrumutu’!
Cred că v-aţi păpat norocu’
După pensii, vă tai porcu’!
Ia mai taxaţi măi, hăi, hăi!
Crin Antonescu:
Aho, aho, se face seară
Merg să lupt deci pentru ţară.
Pentru ţară şi popor
Numai la televizor.
Situaţia e groasă
Nu e de ieşit din casă.
Iar la anul, spun curat
Fac politică din pat.
Ia mai chiuliţi măi, hăi, hăi!
Roberta Anastase:
Iarna-i grea, Roberta-i mare
Când se scoală în picioare.
Dacă vreţi să număraţi
Doar la mine apelaţi.
Din cinci voturi amărâte
Eu vă fac vreo două sute.
N-are lumea ce mânca?
Luaţi de-aici reţeta mea.
Daţi-mi două-trei sarmale
Şi vă număr cinşpe oale.
Ia mai număraţi măi, hăi, hăi!
Corneliu Vadim Tudor:
Io-mi iubesc tare poporu
Şi îmi place pluguşorul
Dar vreau să vă zic ceva:
Io-s cam dus cu sorcova.
Nu mă plâng de compensate
Fiindcă am imunitate.
Nu mă tem de salmonela
Boala mea e Marko Bela.
Ia mai urlaţi măi, hăi, hăi!
Elena Udrea:
ALRO, ALRO, oameni bogaţi
Staţi puţin, nu mă sunaţi,
Poate suntem ascultaţi.
Si-apărem în stenograme
Când moare lumea de foame.
Vă aduc de la Palat
Contracte bune, de stat
Cu partidul Democrat.
Ţara să o dezvoltăm
Şi poşete să ne luăm.
Sănătate, mult noroc
Şi pantofi mişto, cu toc!
Ia mai croşetaţi măi, hăi, hăi!
Dan Diaconescu:
Senzaţional! Aho!
Doar la mine în studio.
Întrebarea OTV:
Este bine sau nu e
C-anul se-nnoieşte des?
Trimiteţi un SMS!
Şi mai am ceva să spun
Numai pentru Moş Crăciun.
Moşule, ce te-aş ruga:
Ad-o pe Elodia!
Ia mai săpaţi măi, hăi hăi!
Elena Băsescu:
Aho, aho, de la Bruxelles,
Unde sunt fotomodel
Şi îmi văd de interesuri.
Vă doresc ţoale Chanel
Şi-un an nou plin de succesuri!
Traian Băsescu:
Aho, aho, poporul meu
Să ştiţi, îmi e şi mie greu!
Mi-e greu şi capul şi ficatul
C-am reformat azi noapte statul.
S-a umplut, ziceţi, paharul?
Nu-nţeleg unde-i amarul!
Ca cât e paharul plin
Ai uitat de orice chin!
Ia mai turnaţi măi, hăi hăi!
Marko Bela:
Aho, aho, coleg valah
Hai c-am scos ţara din crah!
Fără noi la guvernare
N-avea lumea de mâncare.
Fără unguri la putere
Nu curgea lapte şi miere.
Şi de n-aveam noi securea
Nu se lumina pădurea.
Ce-i dorim la România?
Puţin autonomia.
Să auzim de bine!

vineri, 21 ianuarie 2011

Note autobiografice

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Un tip cu ceva frustrări autobiografice, ne trimite pe e-mail următoarele rânduri. Mi se par corecte şi de actualitate, aşa că le fac publice cu corecturile gramaticale de rigoare.
“Am fost director la o mare intreprindere socialistă. Cafeaua de dimineaţă era pregătită de o secretară sexy, mergeam la serviciu cu o limuzină neagră. Odată am fost întrebat dacă fabrica nu contribuie cu 100 mii de lei pentru înmormântarea unui tovarăş din Comitetul Central. Am spus că, cu atâţia bani aş înmormânta întregul Comitet Central. Din acest moment am devenit director la o întreprindere mai mică.
Cafeaua zilnică era pregătită de o secretară mai în vârstă, la serviciu mergeam cu furgoneta fabricii. Odată am fost apostrofat că nu am fost la ultima şedinţă de partid. Am răspuns că, dacă ştiam că e ultima, m-aş fi dus sigur. Din acest moment am lucrat ca maistru.
La serviciu mergeam cu maşina proprie şi eu făceam cafeaua de dimineaţă. În atelier aveam pe perete poza lui Kadar şi a Lolobrigidei. Odată m-au întrebat de ce nu dau jos poza curvei de pe perete. Am luat poza lui Kadar. Din acest moment am lucrat zilier la săpat şanţuri.
Mergeam la lucru cu bicicleta şi duceam cafeaua de acasă în termos. Odată, în timp ce săpam şanţul, au venit şi mi-au spus să-mi ascund bicicleta deoarece va trece pe acolo o delegatie sovietică. Am răspuns că să nu-şi facă probleme deoarece bicicleta este închisă cu un lacăt... din acest moment am rămas fără lucru...
... o vreme am fost şomer până la schimbarea orânduirii...
M-am reabilitat, am intrat în politică, am intrat în partid. Cafeaua îmi este servită de o secretară sexy, la serviciu merg cu un Audi cu şofer personal. În rest, îmi ţin gura şi din când în când ridic mâna ca să votez. Îmi creşte nivelul de trai şi acoperirea cheltuielilor...”
Să auzim de bine!

joi, 20 ianuarie 2011

La parastas

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Staţi uşor şi nu mânaţi! Iubesc prea mult viaţa ca să mă preocupe aspectele ei funebre. Dar în rândurile de mai jos vă voi povesti o întâmplare auzită săptămâna trecută, cu prilejul unui parastas.
Jocul sorţii a făcut ca să trebuiască să stau la masă în dreapta unei doamne distinse şi mult mai în vârstă ca mine. Pe parcursul parastasului am avut astfel ocazia să aflu numeroase amănunte despre viaţa ei sau a familiei ei. Din cele relatate se pare că doamna cunoştea lumea bine, călătorise prin numeroase şi ciudate locuri, iar nivelul ei superior de cultură nu era dezminţit de maniere. Ce să o mai lungesc, a fost o adevărată plăcere să ne conversăm şi să schimbăm impresii.
Iar una din întâmplările relatate de ea mi-a atras atenţia în mode deosebit. Era vorba de fiica ei, licenţiată ca medic, care locuieşte în State de o bună perioadă de timp. Ajunsă acolo, fata ei a fost angajată la un spital, s-a căsătorit şi a dat naştere unei fetiţe. Până aici, doar lucruri normale, chiar frumoase. Într-o dimineaţă, pe când îşi pregătea fetiţa să o ducă la şcoală, a observat pe corpul ei nişte pete specifice. Ca medic, ştia că aceste pete sunt specifice bolii cumplite numite leucemie.
A suit copila aşa cum era în maşină şi s-a dus glonţ la camera de gardă a spitalului unde era angajată. Ajunsă acolo, i-a cerut medicului de gardă să ia copila imediat în observaţie pentru că are leucemie. Ei, acum vine punctul culminant. Ştiţi care a fost reacţia spitalului? Pun pariu că nu veţi ghici, aşa că vă voi spune eu: au dat-o în judecată! De ce? Pentru că a pus un diagnostic doar pe baza unei păreri personale, fără ca să aştepte mai întâi rezultatul unor analize complete.
Ei, ce aveţi de zis? Personal, sunt perfect de acord cu acţiunea spitalului pur şi simplu doar pentru că sunt adeptul lucrului bine făcut. Cu atât mai mult cu cât distinsa doamnă mi-a confirmat că analizele au început cu primul fir de păr din vârful capului şi s-au terminat cu unghia degetului mic de la piciorul stâng. Adică, au fost COMPLETE.
Ei, ce mai ziceţi de ceea ce înseamnă eficienţă? Cred că americanii au o definiţie foarte bună a ei…
Să auzim de bine!

miercuri, 19 ianuarie 2011

Despre poveştile oamenilor

Azi dimineaţă, văzând că beneficiez de puţin timp liber neaşteptat, m-am decis să mai dau o raită prin conturile mele de e-mail ca să văd ce mesaje am mai primit. Între altele, dau peste un mesaj care se voia un comentariu la o postare de-a mea pe Blogul din Drumul Taberei. Încercând să citesc mesajul, descopăr că, ceea ce credea eu a fi un comentariu, era de fapt un link către un site. Din principiu şterg asemenea „insinuări” pentru că mi se pare mult mai civilizat să soliciţi un schimb de link-uri, lucru pe care vă mărturisesc nu l-am refuzat şi nu l-am condiţionat niciodată.
Dar, curios cum sunt, nu am rezistat tentaţiei şi am accesat link-ul. Şi bine am făcut, pentru că altfel aş fi făcut un lucru pe care, cu siguranţă că l-aş fi regretat.
Link-ul respectiv nu este altceva decât link-ul către un om. Vă rog să reţineţi exprimarea: am scris un om şi nu blog sau blogul unui om. Pentru că, accesându-l, veţi da acolo nu de un blog, nu de postări, ci de un om. La capătul link-ului veţi da de un om care trăieşte o poveste pe care nu şi-a dorit-o, nu a visat-o şi nici nu a inventat-o. Este un om care trăieşte una din acele poveşti reale, numite în mod obişnuit coşmaruri, dar care este chiar viaţa lui. Nu-i cunosc religia şi nu mă interesează. Iar starea lui socială ne-o putem imagina dacă suntem chiar aşa de curioşi. Dar indiferent de toate aceste aspecte este faptul că acolo, la capătul acelui link vom da de un om care trăieşte cu adevărat, un om care vede oamenii din jurul lui, dar care nu este văzut de ei.
Sunt supărat dacă îmi cade o cană şi o sparg şi doar invocarea nu ştiu căror ghinioane mă linişteşte. Sunt supărat dacă nu am dansat la o petrecere. Sunt supărat dacă soţia nu m-a ţinut de mână când ne plimbam prin parc. Sunt supărat dacă nu am fost la o partidă de snooker şi sunt la fel de supărat dacă pierd o zi la sală. Sunt supărat dacă nu găsesc la cabana din vârful muntelui o bere rece şi iarăşi sunt supărat dacă nu am putut vizita muzeul propus. Sunt supărat dacă am condus douăzeci de ore ca să ajung la locul dorit. Mă supăr pe tot felul de nimicuri, uitând să mă bucur că am două picioare de biciclist, două braţe de atlet şi o sănătate de invidiat. Mă supăr pentru nimicuri, uitând să mă gândesc că eu pot merge oricând şi oriunde vreau cu orice vreau şi oricât vreau. Că pot face orice vreau. Că pot îmbrăca orice haine vreau şi pot sta oriunde vreau.
Vă rog să citiţi rândurile acestui om fără să râdeţi de greşelile lui gramaticale şi să vă gândiţi cât de supărat ar trebui să fie el, omul care nu cere, nu roagă, nu cerşeşte cu toate că nu poate face nimic din ceea ce putem face noi, ceilalţi.
Rămân fără grai în faţa suferinţei de orice fel, dar mă înclin în faţa suferinţei trăite cu demnitate. Am inclus link-ul blogului său în lista mea de bloguri nu atât pentru a deschide o corespondenţă cu el, cât pentru a-mi aminti de sensul cuvântului demnitate.

marți, 18 ianuarie 2011

Un alt calcul simplu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Un prieten mai harnic decât mine şi cu ceva aptitudini matematice a făcut o cercetare pe Internet urmată de o mică socoteală la nivelul elementar, dar pe care guvernanţii noştri uită să ne-o prezinte. La fel ca şi socotela cu subvenţionarea băncilor făcută de statele afectate de criză din postarea anterioară, şi această socoteală este pe cât de simplă, pe atât de cutremurătoare.
“Am căutat taxele incluse în benzină de la 1 ianuarie 2011:
- acciza este de 467 EUR/tonă,
- taxa de drum este de 125 EUR/tonă,
- taxa de solidaritate (câte un eurocent/litru - motivul este acoperirea prejudiciului din urma falimentului Bancorex) adică 10 EUR/tonă,
Producătorul are preţul de aproximativ 370 EUR/tonă.
Astfel, rezultă următorul preţ pe tona de benzină: 370+467+125+10=972 EUR /tonă (combustibil, taxe şi accize).
Se adaugă TVA de 24 % adică 233,28 EUR,
Totalul este de 1.205,28 EUR/tonă.
Un litru de benzină este 1.205 EUR (aproximativ 5,15 RON),
Producătorul încasează 370 EUR/tonă,
Statul încasează 835,28 EUR/tonă.”
COMENTAAAŢI?
Să auzim de bine!

luni, 17 ianuarie 2011

UN CALCUL SIMPLU – UN REZULTAT IMPRESIONANT!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Momentul publicării nu coincide cu momentul redactării, dar asta nu face mai puţin interesant calculul de mai jos trimis la CNN de către un telespectator din Spania:
"Planul de salvare a băncilor cu banii contribuabililor, care încă se discută în congresul SUA, va costa impresionanta sumă de 700 miliarde de dolari, plus cei 500 miliarde care deja s-au dat băncilor, plus miliardele date băncilor europene de către guvernele acelor ţări.
Dar, să încercăm să dimensionăm numai puţin cifrele intrate în joc. Telespectatorul face următorul calcul:
Planeta are 6,7 miliarde de locuitori; dacă s-ar diviza cei 700 miliarde de dolari între cele 6,7 miliarde de locuitori, ar reveni fiecărui locuitor al Terrei o sumă de 104 milioane de dolari!
Cu asta, nu numai că s-ar termina cu sărăcia în lume ci, automat s-ar transforma în milionari toţi locuitorii Planetei!
Concluzia telespectatorului:
‘Se pare că realmente avem o mică problemă în distribuţia generală a bogăţiei...'
Făcând acelaşi mic calcul, să vedem cum s-ar aplica unei ţări europene: Spania.
Statul spaniol “unge” băncile cu 30 miliarde € care “ies” din buzunarele spaniolilor...
Practic, statul “cumpără” datoria băncilor de 30 miliarde € ca să evite “colapsul financiar”.
În acest timp, populaţia Spaniei este de 46.063.511 locuitori, conform cu datele municipalităţii din 2008.
Să facem calculul: 30.000.000.000 € / 46.063.511 locuitori = 652.180,000 € PENTRU FIECARE SPANIOL!!!
Considerând o medie de 4 persoane pe familie, ar corespunde 2.500.720.000 € pentru fiecare familie!!!
Upaaaa!!!
Cu banii ăştia, chiar că s-ar putea plăti toate ipotecile!!!
Asta-i Criza!!! Aşa ne fraieresc!!! Atât Guvernul, cât şi opoziţia stau în palatele “poporului” şi râd de noi!!! Şi noi???... NU FACEM NIMIC?"
Aici se încheie mesajul telespectatorului. Sunt convins că un calcul similar făcut pentru România ne va face părul măciucă. Aşa că, închei şi eu cu aceeaşi întrebare: NOI CE FACEM?
Să auzim de bine!

vineri, 14 ianuarie 2011

O legătură organică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Soarta noastră fuse crudă astă dată, ar fi spus marele Bolintineanu văzându-ne mutrele şi trupurile ostenite.
Tocmai am poposit la cabană, veniţi dintr-o ieşire de antrenament, aşa cum am fost învăţaţi la fiecare tabără de instruire anuală ca ghizi montani. De data asta, se pare că instructorul se întrecuse pe sine. E drept că şi vremea a ţinut cu el în sensul că viteza vântului nu trecea cu mult de 100 km/oră şi nici frig nu era mai jos de – 18 grade Celsius. Dacă la astea mai adăugaţi şi kilometri care am fost puşi... siliţi... obligaţi să îi parcurgem prin zăpada până mai sus de genunchi, atunci veţi avea o imagine cât de cât completă.
Nu ne arde de mâncare, nici de băutură, iar fumătorilor le tremură mâinile în aşa hal încât riscă să-şi bage ţigările în urechi. Culoarea feţelor noastre bate spre un vineţiu de toamnă cu mici irizaţii sângerii, care dau un aspect baroc imaginii generale. Zăcem de minute bune pe marginile paturilor şi ne privim abulici. În alte condiţii poate că am fi râs de moţul vreunuia sau de urechile altuia, dar acum suntem atât de obosiţi şi înfriguraţi încât suntem convinşi că, dacă deschidem gura, ne vor cădea dinţii pe pardoseală.
După câteva minute bune, ca să nu zic sferturi de oră, de zăcut încep să apară primele mişcări la cei mai voinici: Radu reuşeşte să se scobească în ureche, iar Matei face o tentativă de aplecare spre bocanci. Reuşeşte doar pe jumătate, în sensul că rămâne aşa, aplecat, cu mâinile atârnând şi de undeva de sub pat auzim un horcăit care ar vrea să ne spună ceva în genul:
- Fraţilor, pe mine mă lăsaţi aici până la primăvară...
Căldura dormitorului începe să îşi spună cuvântul şi, pe lângă feţele care capătă un spor de culoare roşie, pantalonii încep să se dezgheţe şi reuşim să facem primii paşi. Să nu credeţi că sunt paşi de om normal, cu şapte ani de acasă. Nuu, nici vorbă! Ne mişcăm aidoma celor de la secţiile de fizioterapie, târând picioarele, gâfâind şi ţinându-ne de paturile suprapuse. Mai târziu, după ce am revenit la viaţă, s-au auzit voci care susţineau că noi am fi putut fi folosiţi ca material documentar într-un film despre lagărele din Siberia.
Toţi suntem aşezaţi care cum putem pe paturile de jos întrucât nimeni nu are puterea şi curajul ca să se urce în patul de deasupra. Nu pentru că nu ar ajunge, ci de frică să nu cadă pentru că în acest caz s-ar sparge în cioburi ca o cană... Această aşezare face deosebit de dificilă deplasarea celor puţini printre paturile şi aşa destul de apropiate, riscurile de mutilare reciprocă crescând cu fiecare minut.
Port o pereche de bocanci a căror tălpi au fost într-o viaţă anterioară şenile de tanc rusesc T 88. Altfel nu îmi pot explica mărimea, duritatea şi ascuţişul striurilor. Încălţat cu aceşti bocanci de asasin încerc să mă deplasez printre paturi nu mai mult de 83,6 de centimetri, cu dorinţa sinceră de a face loc unui alt coleg care tot încerca să lase să-i cadă rucsacul şi nu reuşea din cauza înghesuielii. Era deja la a doua ratare şi printre gâfâituri ne-a dat de veste că dacă nici acum nu reuşeşte, ne roagă să nu-l îngropăm cu rucsacul. Fac un pas, reuşesc să îl fac şi pe al doilea, moment în care îmi este dat să aud un urlet cumplit, neomenesc, urlet care ar putea fi codificat în limbaj ASCII astfel:
- Aaargh!
Este vocea lui Cornel, transformată de frig şi durere care încearcă astfel să-mi semnalizeze că l-am călcat. Mă opresc brusc, privesc omul, privesc piciorul şi omul continuă în grai articulat, dovedind o înţelegere îngustă a relaţiei dintre om şi organele care-i constituie corpul:
- Bre, m-ai călcat pe picior, ce mama naibii! Mi l-ai zdrobit complet!
Prompt cum sunt, nu întârzii cu răspunsul:
- Lasă, bre, piciorul! Ce treabă ai cu el? Tu să fii sănătos!
În timpul celor patru zile rămase în tabără în continuare mi-a fost dat să îl văd de numeroase ori pe Cornel stând pe marginea patului, ţinându-şi piciorul în braţe şi încercând să găsească o modalitate de a înţelege cum s-ar putea simţi sănătos şi indiferent având un picior bolnav...
Să auzim de bine!

joi, 13 ianuarie 2011

Paragraful pierdut din Geneză

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dumnezeu l-a întrebat pe Adam:
- Ce se întâmplă cu tine?
Adam a răspuns că nu ar avea pe nimeni cu care să mai schimbe din când în când câte o vorbă. Dumnezeu i-a spus că o să îi facă lui Adam o companie şi că aceasta va fi o femeie. Dumnezeu a zis:
- Aceasta persoană blândă şi suavă va aduna şi prepara hrana pentru tine, iar atunci când vei descoperi hainele, ea o să ţi le spele. Ea va fi întotdeauna de acord cu orice decizie pe care o vei lua. Ea îţi va face copii şi nu îţi va cere niciodată să te trezeşti în mijlocul nopţii ca să ai grijă de ei. Ea nu te va cicăli şi va fi prima care va admite că a greşit atunci când tu nu vei fi de acord cu ceva. Ea nu va avea niciodată dureri de cap şi îţi va da în mod liber dragoste şi pasiune ori de câte ori vei avea nevoie de ele. Atunci Adam L-a întrebat pe Dumnezeu:
- Şi cât o să mă coste o astfel de femeie?
Dumnezeu a răspuns:
- Un braţ şi un picior.
La care, Adam a întrebat:
- Şi ce pot să primesc dacă dau doar o coastă?

... restul este o istorie pe care o cunoaştem bine cu toţii…
Să auzim de bine!

miercuri, 12 ianuarie 2011

Analiza unei fabule-Ursul păcălit de vulpe

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Până acum am tot analizat şi răsanalizat tot felul de basme, legende sau povestiri. De data asta vom trece la un nivel mai elevat, la analiza unei fabule. Iar cea a bietului urs păcălit de şireata de vulpe ni s-a părut cea mai sugestivă.
Firul epic e simplu: un urs flămând şi lacom se întâlneşte cu o vulpe şireată care duce un coş plin cu peşte. La sugestia ticăloasă a vulpii, ursul îşi bagă coada în lacul recomandat de aceasta (adică de vulpe), lacul îngheaţă, iar ursul ca să scape este nevoit să renunţe la coadă. De atunci se pare că provine celebra expresie: d’aia n’are ursul coadă… cu accente de reproş evidente. Morala fabulei ar fi că nu e bine să crezi tot ce ţi se spune, pentru că atunci nicio putere nu te salvează în faţa şireteniei.
Primul lucru care ne atrage atenţia este darul vorbirii pe care îl au cele două animale. Nu este ceva neobişnuit într-o fabulă ca animalele să vorbească. Dar, de cele mai multe ori, se pare că este vorba de o traducere a limbajului trupului şi nu de vorbirea articulată. Mai mult, singurele fiinţe pe care am avut ocazia să le auzim vorbind oricare din noi sunt papagalii. Dar ca să confunzi o vulpe cu un papagal ni se pare ceva forţat, chiar dacă există unele asemănări de culoare…
Al doilea aspect interesant este cel al existenţei cozii la urşi. Nicio fosilă dintre cele descoperite până acum nu a confirmat existenţa vreunei cozi, alta decât ciotul actual, la vreun urs sau strămoş de-al lui. E drept că, în urmă cu sute de mii sau milioane de ani în urmă au bântuit pământul nişte vietăţi care, e drept că aveau coadă, dar nici urşi nu erau. De fapt, erau strămoşii aproape a tuturor mamiferelor de acum. De unde putem să înţelegem foarte bine că nu erau nici fabulişti care să consemneze evenimentul…
Cel de al treilea aspect notabil este legat de momentul desfăşurării acţiunii. Din faptul că, după ce îşi bagă coada în apa lacului, aceasta a îngheţat şi ursul a rămas captiv rezultă cu mare claritate că acţiunea se petrece iarna. Că nu am auzit de lacuri ca să îngheţe vara…, iar iarna nu-i ca vara. Dar şi copiii ştiu ce face un urs iarna: hibernează! În nici un caz nu stă de vorbă cu vulpi şirete sau nu se duce la pescuit. Tot ce putem să facem pentru susţinerea autorului fabulei este să presupunem că, în vremurile acelea iarna era ca vara, adică în timpul verii era iarnă şi în timpul iernii nu era vară sau, altfel spus, era iarnă tot timpul, ceea ce ne duce cu gândul la glaciaţiuni.
Ultimul aspect semnificativ este acela al arealurilor în care îşi duc traiul cele două vieţuitoare. Vulpea, după cum am învăţat la şcoală, este un animal de stepă, poate doar dacă merge în vizită la vreo rudă să ajungă pe munţi şi dealuri. Pe de altă parte, ursul este un animal de pădure, dar nu de orice pădure, ci de pădure ca lumea, deasă şi întunecoasă în care o vulpe nu se gândeşte să intre nici dacă are lanternă şi GPS.
Punând cap la cap toate acestea, putem trage două concluzii:
1. Autorul a vrut iniţial să menţioneze cu totul alte două vietăţi, cum ar fi castorul şi vulpea, dar castorul are coadă sau ursul şi veveriţa, dar veveriţa, deşi e şireată, nu mănâncă peşte. Ulterior, dintr-o greşeală de redactare a ieşit cuplul ursul şi vulpea.
2. Acţiunea s-a petrecut cu adevărat, dar atunci va trebui să întoarcem ceasul mult, foarte mult înapoi în timp şi anume la data de 6 martie 63689325 î.Ch. Doar atunci s-ar fi putut îndeplini condiţiile cerute de fabulă: era perioada “babelor” şi apa lacului putea îngheţa chiar dacă ursul ieşise din hibernare şi toate animalele semănau între ele, ocupând arealuri nediferenţiate şi scoţând cam aceleaşi mormăituri care ne-ar putea duce la ideea unui grai comun.
Să auzim de bine!

marți, 11 ianuarie 2011

Istoria umanităţii (pe scurt)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Primesc de la un prieten următoarele rânduri. Câteva lucruri sunt clare pentru oricine:
1. Sunt copiate de pe un blog,
2. Blogul aparţine unui bărbat.
Dar, indiferent de maliţiozitatea exprimării sau de uşorul misoginism, un lucru este clar: ultima morală este cât se poate de adevărată, de reală şi de mobilizatoare. Sunt bărbat de o grămadă de ani, dar asta nu mă împiedică să recunosc faptul că fără femei am fi nişte maimuţoi grobieni…
"1. Femeia nu mai acceptă să locuiască în copac. Şi plânge. Atunci, bărbatul începe să caute o soluţie şi descoperă peştera.
2. În peşteră e frig. Femeia plânge. Bărbatul descoperă focul.
3. Copiii ţipă de foame. Femeia plânge. Bărbatul descoperă toporul, arcul şi bâta şi pleacă la vânătoare.
4. De la atâta carne, copilul se îmbolnăveşte de scorbut şi beri-beri. Femeia plânge. Bărbatul descoperă agricultura.
5. Deoarece mamutul se lasă cu greu ucis, bărbatul lipseşte prea mult de acasă. Femeia plânge. Bărbatul găseşte soluţia şi începe să crească animale domestice: vacă, oaie, porc, găină etc.
6. Femeia s-a săturat de friptura făcuta la ţepuşă cu garnitură de boabe verzi fierte, mâncată de pe o frunză. Şi plânge. Bărbatul descoperă olăritul.
7. În peşteră e curent şi umezeală şi din cauza asta copii răcesc şi fac pneumonie. Femeia plânge. Bărbatul construieşte mai întâi un bordei, apoi o casă din lemn şi piatră.
8. A venit iarna şi e frig. Femeia plânge. Bărbatul descoperă că pielea şi blana animalelor moarte se poate prelucra şi confecţionează haine.
9. Hainele din piele precum şi cele din blană put. Femeia plânge... Bărbatul descoperă pe rând hainele din lână (care sunt aspre şi zgârie - Femeia plânge), hainele din in (care tot aspre sunt - Femeia suspină) şi, într-un final, hainele de mătase (care par a fi mulţumitoare - Femeia zâmbeşte). Mai târziu, bărbatul, ca s-o mulţumească şi mai mult, rezolvă şi problema mirosurilor emanate de pieile şi blănurile menţionate mai sus.
10. Diverse treburi lipsite de importanţă cum ar fi protecţia turmelor de animale şi stârpirea potenţialilor prădători ţin bărbatul departe de casă. Femeia plânge. Bărbatul domesticeşte câinele şi pisica ca să-i ţină de urât femeii.
11. Femeia observă că seamănă prea mult cu semenele ei. Şi începe să plângă. Bărbatul inventează fardurile şi bijuteriile.
12. Femeia se plictiseşte de atâta stat în casă şi vrea să-şi lărgească orizontul. Normal, începe să plângă. Bărbatul inventează roata, domesticeşte calul şi descoperă barca, doar-doar să n-o mai audă iar plângând...
Peste ani...
Femeia se plictiseşte, simte nevoia de a "evada" din cotidian. Nu are timp, bani sau dispoziţia pentru excursii în străinătate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de văzut, afară e vreme urâtă. Şi în plus, ca de obicei, bărbatul nu e acasă şi oricum, el tot n-ar înţelege mai nimic. Femeia ar avea aşaaaaa..., un fel de chef de a scrie ceva care să-i aducă complimentele unor necunoscuţi şi să fie o chestie care să păstreze anonimatul şi absolut totul trebuie să fie sub control şi...
Pentru a nu ştiu câta oară în istorie, femeia începe să plângă. Bărbatul inventează blog-ul.
Morala 1: Când femeile plâng, omenirea evoluează.
Morala 2: Fără femei am fi trăit şi acum în copaci."
Să auzim de bine!

luni, 10 ianuarie 2011

Trailerul care vine la oră fixă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne bucurăm de o binemeritată pauză. Unii din noi fumează, alţii se uită după fete, iar alţii se uită la primii cum fumează sau la ceilalţi cum se uită după fete. Un soare blând ne mângâie feţele, oamenii par că se mişcă au relanti pe străzi şi, în ritmul ăsta se pare că vom putea ajunge la vârste matusalemice. Maşinile trec în şir continuu şi nimic nu tulbură liniştea străzilor sau a oamenilor, nici măcar obişnuitul motociclist care îşi turează motorul în draci printre blocuri.
- Fraţilor, mi-am cumpărat un ceas nou!
Nu este alta decât vocea Dănuţului cea care ne tulbură.
Plictisiţi şi toropiţi ne întoarcem capetele cu creierele lichefiate de lene spre el ca să-i acordăm elementara atenţie. Tipul e tot un zâmbet şi ţine mâna stângă astfel ridicată încât să-i putem vedea noul ceas. Gestul lui frizează inconştienţa dacă ne gândim la riscul pe care şi-l asumă arătându-ne noul lui ceas tocmai nouă, cei care l-am avut pe el drept ţinta celor mai numeroase glume vii.
Se pare că lenea şi căldura i-au atrofiat simţitor instinctul de conservare pentru că îl vedem cum continuă să râdă la noi fluturându-şi mâna cu ceasul.
Ne uităm unii la alţii şi decidem în mod tacit că dacă nu omul, totuşi ceasul merită o minimă atenţie, aşa că ne întoarcem cu totul spre el şi ne apropiem. Se pare că atât a aşteptat. Bucuros nevoie mare îşi desface siguranţa brăţării şi ni-l înmânează în cel mai solemn mod cu putinţă.
- Bre, vedeţi cum umblaţi cu el să nu-l zgâriaţi! E Seiko original!
Tuturor ne trece prin cap aceeaşi idee: să aibă Dănuţ atâţi bani încât să-şi poată cumpăra un asemenea ceas original? Nu ne gândim neapărat că ar fi la mijloc rezultatul unei tâlhării urmată de crimă, dar totuşi...
Dăm ceasul alene din mână în mână şi îl examinăm minuţios. Ceasul pare îngrijit lucrat, are tot felul de mărci şi însemne pe el, dar nu ne simţim convinşi.
- Ian uitaţi-vă, fraţilor. E antimagnetic şi antiacvatic.
- Antiseptic nu e ? îl întreabă Mirciulică într-o doară.
- Frate, nu ştiu. Dacă nu scrie pe el, probabil că nu e, răspunde Dănuţ când ar fi fost mai bine să tacă.
- Băiete, îl ia Mihăiţă din scurt, la mine una şi cu una fac două. Să-l stăpâneşti sănătos, dar ăsta nu e Seiko original.
- Fugi, băi, că te oftici, sare Dănuţ. Cum să nu fie? Tu nu vezi ce scrie pe capac? Nu vezi până la ce adâncime este antiacvatic?
- Auzi? Ştii ce? Dacă ceasul ĂSTA e antiacvatic, eu îmi mănânc pălăria! punctează Mihăiţă.
Afirmaţia lui mi se pare puţin ciudată dacă mă gândesc doar la faptul că el nu poartă pălărie.
- Poate una de împrumut, încerc eu să-l aduc cu picioarele pe pământ, dar sunt întrerupt brutal:
- Sunteţi nişte ofticoşi, conchide Dănuţ. Vă e ciudă că nu aveţi şi voi, dar ăsta e Seiko original. Am dat şaizeci de lei pe el. Şi vânzătorul mi-a garantat că e!
E clar! Suntem acum perfect lămuriţi. Preţul ne-a dat şi ultima informaţie lipsă. Neprimind niciun răspuns din partea noastră, omul continuă îmbufnat:
- L-am verificat cu magnetul şi e antimagnetic.
- Toate ceasurile de azi sunt antimagnetice, i-o întoarce Mirciulică.
- Dă, frate, dar ăsta e şi antiacvatic. Nu ai treabă cu el, rezistă la o presiune uriaşă!
- Eu v-am spus părerea mea, închide Mihăiţă discuţia.
Rămânem câteva secunde tăcuţi după care îl vedem pe Dănuţ că dispare din câmpurile noastre vizuale. Ne reîntoarcem la lenea noastră, dar se pare că omul nu are linişte, pentru că reapare după câteva minute cu o hârtie în mână.
- Fraţilor, am făcut câteva calcule.
Afirmaţia lui nu ne trezeşte nicio reacţie pentru că ştim că nu trece de tabla înmulţirii cu trei, aşa că individul continuă:
- Am calculat la ce presiune rezistă şi poate trece un autoturism peste el fără probleme. Haideţi să-l încercăm!
Puţină mişcare nu strică, aşa că ne apropiem tăcuţi de el şi îi urmărim intenţiile. Dănuţ se apropie de bordură, se apleacă şi pune ceasul jos pe carosabil, la vreo douăzeci de centimetri de ea. Noi continuăm să-l urmărim cu cea mai mare atenţie făcând gesturi semnificative cu degetele la tâmple. Dănuţ se ridică, se depărtează de bordură şi începe să aştepte. Aşteptăm şi noi. Trece o maşină. Trec două, trec o grămadă, dar niciuna nu calcă ceasul. Fără un cuvânt dăm să ne depărtăm, dar Dănuţ nu renunţă. Se apleacă, ia ceasul şi îl pune pe carosabil ceva mai departe de bordură. Aşa cum e poziţionat acum e imposibil să nu fie călcat. Gestul lui ne dă curaj şi ne reîntoarcem la locul faptei. Poziţia noastră e undeva, la vreo zece metri de colţul străzii, aşa că nu vedem mare lucru din ce este după colţ din cauza clădirii existente. Dar putem auzi. Şi auzim un zgomot puternic şi vibrant care ne răscoleşte creierii şi intestinele în timp ce vedem cum, de după colţ, apare un trailer enorm, cu un excavator cât toate zilele pe platformă. Cu o ultimă sclipire de luciditate, Dănuţ încearcă să ia ceasul de pe carosabil, dar fără succes din cauza şoferilor care nu au nicio intenţie să frâneze la vederea semnelor lui. Trailerul cel uriaş îşi continuă deplasarea greoaie, virează dreapta cu o curbă largă şi prima lui roată din dreapta ajunge să calce peste ceas. Urmează a doua, a treia, a patra şi a mai nu-ştiu-câta roată pentru că, se pare, acesta e un trailer obţinut prin încrucişarea cu un miriapod...
Dănuţ ne-a părăsit după a treia roată fără o vorbă, dar cu capul sus. Noi am mai stat până la a şasea roată, după care totul a devenit plictisitor de repetitiv şi l-am urmat cu vii comentarii despre ce înseamnă destinul ceasurilor şi legătura de cauzalitate dintre timp şi instrumentul lui de măsurare.
Să auzim de bine!

duminică, 9 ianuarie 2011

9 ianuarie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi e o zi importantă pentru mine, este ziua mea aniversară. Este ziua în care m-am născut. Ciudat, nu? M-AM născut! Nu vi se pare că sună ciudat? Cum adică, M-AM născut? Adică eu eram deja o entitate formată care am hotărât ca, în acel moment, să MĂ nasc sub forma unui trup? Cred că termenul mai adecvat ar fi că este ziua în care AM FOST născut.
Deci, astăzi este ziua în care am fost născut. Aşa că este cel mai bun prilej ca să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţa dată şi mamei mele pentru naştere.
Mă gândeam să scriu despre bucuria care mă cuprinde când mă uit în oglindă şi văd că sunt un exemplar al speciei umane şi nu un raton sau un pinguin-cu-moţ-portocaliu. Dar nu voi scrie.
Mă gândeam să scriu despre faptul că sunt un exemplar al creaţiei supreme divine, creaţie care poate produce opere de geniu şi culturi sau care poate naşte monştri ai faptelor şi gândirii. Dar nu voi scrie.
Să scriu despre faptul că sunt un stăpân al animalelor, exemplarul ultim al lanţului trofic, fiinţa în faţa căreia tremură toate animalele, fiinţa care poate crea specii noi sau extermina altele vechi de zeci de milioane de ani. Dar nu voi scrie.
Să scriu despre faptul că sunt un membru al speciei umane, specie care poate trimite oameni în cosmos, care poate uni continente cu forţa minţii şi imaginaţiei lui, care poate crea mări sau distruge civilizaţii. Dar nu voi scrie.
Bine, bine, vor zice cei mai curioşi dintre voi, dar despre ce vei scrie? În fond, e ziua ta, ce Dumnezeu, trebuie să scrii ceva!
Ei bine, voi scrie. Voi scrie despre faptul că sunt foarte fericit. Sunt fericit că sunt om, sunt fericit că trăiesc. Sunt fericit că sunt sănătos. Eu şi toţi dragi mie. Aşa că, de ziua mea, vă doresc tuturor să fiţi oameni, să fiţi fericiţi şi să fiţi sănătoşi! Voi şi cei dragi vouă.
Să auzim de bine!

vineri, 7 ianuarie 2011

Pisica Pitbull

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Deja cred că aţi ajuns să îl cunoaşteţi bine pe Dănuţ. Este tipul acela mototol şi microbist. Aceste două trăsături negative nu îl împiedică însă ca să facă vizite. Prietenilor, familiei sau oricui vrea să îl primească. Am fost colegi de şcoală, de facultate şi am ajuns să fim şi colegi de serviciu, ceea ce nu e tocmai de invidiat. Vorba evreului “Toate lucrurile au un capăt! Numai salamul are două”. Astăzi ipochimenul vine deosebit de vesel în mijlocul nostru. S-a întâlnit întâmplător cu un fost prieten din copilărie şi este invitat la el pe seară. Pe cale de consecinţă, îi facem un instructaj sumar de protecţia muncii, îi sugerăm o listă de cadouri şi îl lăsăm în plata lui. Luaţi cu munca nu observăm trecerea soarelui la asfinţit, ceea ce e un semn astronomic clar că trebuie să ne mai gândim şi la casele noastre.
Iată că vine o nouă zi. Pe când ne agăţam hainele prin cuiere, observăm apariţia Dănuţului. Omul ne acordă atenţie într-un mod inedit, ca să zic aşa, în sensul că ne priveşte dintr-o parte. Intrigaţi de poziţia lui în spaţiu, devenim curioşi şi îl întoarcem ca pe clătită, chiar dacă omul încearcă să depună o oarecare împotrivire. Insistăm recurgând la forţă şi rămânem stupefiaţi: pe unul din obrajii din dotare se văd clar urmele unei muşcături! Sfinte Sisoe! Blândul şi blajinul Dănuţ să se preteze la proceduri sado? Este peste puterea noastră de înţelegere. Mă uit întrebător la Mihăiţă şi acesta îmi răspunde sărind ca muşcat de şarpe:
- Nu eu, nu eu!
Îi răspund ducând degetul semnificativ la tâmplă. Toţi îi cunoaştem pofta de mâncare pantagruelică, aşa că nu ne-ar fi mirat să înceapă să-şi devoreze prietenii. După câteva clipe necesare reculegerii, invităm Dănuţul să ne dea explicaţii cât mai temeinice.
- Fraţilor, după cum v-am spus ieri, am fost la Fane acasă, prietenul de care vă povesteam. Stă în Vitan, e un bloc alb cu şapte etaje chiar pe dreapta, iar el stă la etajul patru, dar scara a doua, nu prima... îşi începe omul explicaţiile inutile.
- Destul! îi stăvilesc eu elanul de narator. Avem copii acasă! Treci la subiect!
- Bine, bine, oftează Dănuţ cel năpăstuit. Cum vă spuneam, am fost ieri la Fane.
- Aşa, aşa, îl încurajăm noi. Şi? El te-a muşcat?
- Nu, maniacilor. I-am cumpărat un cadou, am ajuns la timp la uşa lui şi omul m-a poftit în casă.
- După care a sărit să te muşte, am sugerat noi.
- Nu, nu! Omul are o pisică. Mare, frumoasă, cu o coadă cât salamul Victoria, dar rea.
Ne uităm unii la alţii uimiţi. Ştim despre absenţele lui Dănuţ la orele de zoologie, dar să confunde o pisică cu un tigru? Îi facem semne explicite să-şi continue naraţiunea.
- Cum m-a văzut, s-a şi repezit la obrazul meu, şi-a înfipt colţii şi nu am reuşit să o mai desprindem o juma’ de oră.
- Fantastic! exclamăm noi uluiţi de aşa agresivitate. O pisică? Dar ce mama naibii de rasă era?
- Fraţilor, nu ştiu precis, dar cred că Pitbull!
Să auzim de bine!

joi, 6 ianuarie 2011

Cartoful nu îngraşă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cartoful este recomandat de medicina modernă pentru că e sănătos, hrănitor, energetic, permis tuturor celor predispuşi la îngrăşare. Înlesneşte funcţiile intestinale, combate ulcerul, este cicatrizant. Dacă nu e preparat cu grăsime, cartoful nu îngraşă. Este chiar recomandat obezilor, hepaticilor. Administrate diabeticilor, zilnic câte 1-1,5 kg de cartofi, s-a constatat atenuarea simptomelor morbide (glicozurile, poliurie, polidipsie). Chiar dacă este voluminos, cartoful are 80% apă, ceva mai puţin decât laptele. Un cartof de dimensiuni medii cântăreşte în jur de 150 de grame şi furnizează organismului doar 100-110 kilocalorii, cât un pahar de suc de portocale. Un cartof are numai 10 miligrame de sodiu (de 400 de ori mai puţin decât aportul zilnic de sodiu). Potasiu are, însă, din plin: de trei ori mai mult decât o portocală şi chiar si mai mult decât o banană. Sunt mai greu de digerat cartofii prăjiţi, deoarece conţin mai multe lipide. Cartofii fierţi nu trebuie păstraţi mai mult de 24 ore. Nu consumaţi porţiunile verzi ale cartofului. Sunt toxice!
Consumul de cartofi poate aduce mai multe beneficii decât consumul de spanac.
Cartoful poate aduce multe beneficii organismului uman, însă din cauza faptului că cei mai populari sunt cartofii prăjiţi, plini de grăsime, beneficiile nu mai apar. Mai mult, până şi cartofii copţi sunt „îmbogăţiţi” cu unt, brânză sau bucăţi de şuncă.
Ca urmare, de multe ori, consumul de cartofi, astfel gătiţi, contribuie serios la apariţia afecţiunilor cardiace sau chiar a unui atac de cord. Însă consumul cartofilor copţi, simpli, fără grăsimi, constituie o sursă de fibre care oferă protecţie împotriva bolilor de inimă şi, mai mult, are foarte puţine calorii. Cartofii sunt o bogată sursă de vitamina C, de vitamina B6, de potasiu, de magneziu şi de fibre, susţin specialiştii.
Reputaţia cartofului
Studii recente au arătat că reputaţia cartofilor de a fi bogaţi în carbohidraţi şi că trebuie eliminaţi din alimentaţia celor care vor să slăbească este falsă. O descoperire surprinzătoare a cercetătorilor arată că broccoli este mai puţin folositor corpului uman decât cartoful. Mai mult, cartoful este mai bogat în fenoli decât spanacul sau varza.
Sucul de cartofi cruzi
Sucul de cartofi nu are egal în tratarea acidităţii gastrice şi a ulcerelor gastrice. Calmează şi cicatrizează mucoasele digestive. Este un antispastic, diuretic, emolient. Într-un pahar de vin se pun două degete de suc şi restul apă caldă. Se bea dimineaţa, pe stomacul gol. Se poate amesteca şi cu supa sau ciorba. Ca toate sucurile şi cel de cartofi se alterează repede; de aceea, trebuie extras şi consumat imediat. Milioane de indivizi suferă de artrită, dar puţini cunosc acţiunea benefică a sucului de cartofi împotriva acestei boli. Extractul crud e indicat şi în hepatită şi litiaza biliară, constipaţie, hemoroizi, scorbut. Sucul de cartofi din soiurile rozalii conţine hidraţi de carbon, protide, lipide, săruri minerale, vitamine (B1, B6, C, K). Amidonul de cartof este antiinflamator în bolile gastrointestinale, în intoxicaţii cu substanţe toxice.
Medicamentul pielii
Pentru arsuri, degerături, crăpături ale pielii, ulceraţii, edeme ale pleoapelor: se rade o cantitate suficientă de cartofi cruzi şi se aplică pe locul respectiv în amestec cu o linguriţă de miere sau ulei de măsline, lăsând să acţioneze cel puţin două ore; se fixează cu ajutorul unui bandaj. Se schimbă cataplasma în timpul zilei, până la vindecarea completă. Pentru arsuri solare se pun cartofi în rondele subţiri. Se lasă să acţioneze câteva minute. Pecinginea trece cu cartof crud, dat prin mixer, care se lasă 10 minute, apoi se clăteşte. Făina de cartofi este un bun calmant în caz de flegmoane, arsuri, erizipel, ulcer varicos, erupţii cutanate şi crăpături ale pielii. Se fixează cu un bandaj şi se lasă o oră sau două. Operaţia se repetă de două ori pe zi, până la vindecarea completă. Pe negi, se pune cartof crud, ras, odată dimineaţa şi odată după-amiaza. Transpiraţia abundentă a picioarelor se tratează cu făină de cartofi pudrată pe piele după spălarea picioarelor.
Alungă tusea şi migrenele
Chiar şi frunzele cartofului au întrebuinţare terapeutică. 15 g de frunze proaspete se fierb 5 minute în 750 ml de apă. Se strecoară. Ceaiul obţinut se îndulceşte cu miere. Se bea între mese pentru calmarea tusei. Pentru migrene, se pot aplica pe frunte şi pe tâmple felii de cartof crud sau frunze proaspete de vişin, mentă, cimbrişor sau podbal. În cazul durerilor de cap persistente, se va bea suc cald de cartofi (câte 1/4 pahar, de 3 ori pe zi, înainte de masă). Contra paraziţilor intestinali: se va mânca seara, timp de 3 zile, exclusiv o salată de cartofi amestecaţi cu 60 g de ulei de nucă. Aşadar, nu ocoliţi cartofii din dieta zilnică. La masa de seară, 100-200 g de brânză de vaci şi câţiva cartofi la cuptor reprezintă un regim de sănătate mai bun decât orice medicament din lume.
Leacuri din bătrâni
Când se formează noduli în urma injecţiilor, aplicaţi felii reci de cartofi cruzi.
În cazul durerilor în gât, se pun cartofi cruzi raşi şi daţi prin alcool încălzit; amestecul se aşează într-o ţesătură de bumbac şi se aplică pe zona gâtului; trebuie păstrată căldura.
Pentru cei care suferă de inimă, e bun cartoful copt.
Pentru a scăpa de ulcer, mâncaţi zilnic două-trei felii de cartofi cruzi sau beţi câte 100 ml de suc de cartofi cruzi (simplu sau amestecaţi cu miere de albine sau suc de morcovi) cu o jumătate de oră înainte de fiecare masă.
În sciatică şi dureri reumatice: 100 g de cartofi se fierb într-o jumătate de litru de apă. Pasta se întinde pe o cârpă şi se aplică pe locul dureros.
Cartoful şi frumuseţea
Pentru ten gras: aplicaţi, odată pe săptămână o mască pe bază de cartof ras amestecat cu zeamă de lămâie şi lăsaţi să acţioneze 10 minute, după care clătiţi cu ceai de gălbenele sau apă minerală.
Pentru ten uscat sau mixt: se face o mască din cartofi fierţi şi pasaţi amestecaţi cu gălbenuş crud şi lapte fiert. Amestecul trebuie să capete consistenţa unei smântâni şi trebuie lăsat să acţioneze 10 minute, apoi se clăteşte cu ceai de gălbenele.
De ajutor gospodinelor
Clei din cartofi: fierbem patru sau cinci cartofi timp de o jumătate de oră într-un litru de apă. Adăugăm trei sau patru prafuri de alaun (piatră acră).
Ca să curăţăm calcarul de pe un vas, fierbem îndelung în el coji de cartofi.
Ca să curăţăm geamurile şi oglinzile, le frecăm cu o felie de cartof.
Ca să ştergem urmele de degete de pe uşi, le frecăm cu o felie de cartof.
Apa de la fiertul cartofilor fără coajă curăţă perfect argintăria.
Pentru a înviora culorile unui covor: îl aspirăm bine; apoi radem doi cartofi, îi acoperim cu apă caldă şi-i lăsăm să infuzeze două ore. Îi strecurăm şi frecăm covorul cu pasta obţinută.
Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat anul 2008 drept Anul internaţional al cartofului.
Cartof (bandraburce, baraboi, barabule, balogene, pere, crumpeni, grumciri, hadeburce, mere de pământ, poame de pământ, piciorcă, ţermer, solanum tuberosum).
ORIGINE
Un platou înalt din munţii Anzi din America de Sud este locul de naştere al cartofului alb, numit astăzi “irlandez”.
Platoul cunoscut de noi astăzi ca Titicaca se întinde pe teritoriul statelor Peru şi Bolivia. Indienii Aymara au dezvoltat mai mult de 100 de varietăţi de cartofi pe care îi cultivau la înălţimi mai mari de 3.000m. Cartofii erau baza alimentaţiei incaşilor şi a indienilor Aymara
ISTORIC
În ruinele antice din Peru şi Chile, arheologii au găsit rămăşiţe de cartofi, datate din sec. al V-lea î.Ch. Incaşii îi cultivau, îi mâncau şi chiar îi adorau. Adesea, coşuri sigilate pline cu cartofi erau îngropate ca rezervă pentru anii de foamete sau în caz de război, iar uscaţi formau proviziile cărate în expediţii.
LEGENDA
Cartofii vechilor incaşi aveau coaja de culoare roşie închisă şi miezul galben. Incaşii îi numeau “papas”, aşa cum sunt numiţi şi astăzi în Peru.
O rugăciune incaşă spune: “O, Creatorule! Tu, care ai dat viaţă tuturor lucrurilor şi ai făcut ca oamenii să trăiască şi să se înmulţească, înmulţeşte şi fructele pământului, cartofii şi altă hrană pe care ai creat-o, ca să nu mai suferim de foame şi mizerie.”
Piedro de Cieza de Leon
1540 - primul european care a văzut cartofi a fost Piedro de Cieza de Leon (1518-1560).
Conchistador spaniol şi istoric care a scris despre cartof în opera sa: “Peru - Descoperire şi cucerire” - 1560
Gonzalo Jimenez de Quesada
1565 - exploratorul spaniol Gonzalo Jimenez de Quesada, a adus cartoful în Spania, în locul aurului pe care îl căutase zadarnic.
1588 - o legendă irlandeză spune că vasele armatei spaniole eşuate pe coastele irlandeze erau încărcate cu cartofi.
În secolul al XX-lea a devenit alimentul de bază în toate ţările lumii
Cartoful a ajuns in Europa prin secolul al XVI-lea şi, de atunci, nu ne-a mai lipsit de la masă. Această legumă aparent banală, dacă este fiartă pe abur sau înăbuşit, dezintoxică organismul datorită conţinutului său bogat în potasiu. Contribuie la eliminarea acidului uric, fiind indicat în reumatism şi artroză. Slab hipnotic şi calmant, cartoful e foarte bun pentru persoanele nervoase, cu crampe, insomnii, tuse pe bază nervoasă. Este recomandat şi diabeticilor, copt în cenuşă, în aşa fel încât să nu i se piardă nici savoarea, nici calităţile nutritive. Cartoful reduce glicozuria, determină o ameliorare a stării generale şi, la bolnavii cu complicaţii chirurgicale, o revitalizare a ţesuturilor prin favorizarea proceselor de cicatrizare. Cartoful conţine provitamina A, vitamina K (antihemoragică şi antianemică), sulf (combate excesul de seboree şi fier). Constituie una dintre principalele surse de vitamina C a francezilor, care consumă în jur de 120 kg de cartofi pe an de persoană. Dr. Leon Binet a demonstrat că această legumă conţine o substanţă azotată, tuberina, care favorizează creşterea copiilor. Mai cu seamă, cartofii noi sunt bogaţi în tuberină.
Să auzim de bine!

miercuri, 5 ianuarie 2011

Baby on board

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E o zi de sâmbătă de toamnă, iar eu mă întorc de la Târgovişte. Radioul îşi vede liniştit de treaba lui, maşina îşi vede liniştită de treaba ei, noi ne vedem liniştiţi de treaba noastră. Adică, eu de condus, iar soţia de conversaţie şi de alimentarea mea cu un variat sortiment de lipide, proteine şi glucide.
Ieşim din fosta capitală de ţară românească şi aleg drumul prin Răcari. Cum ieşim din Târgovişte se şi observă diferenţa: calitatea drumului este mult mai bună. Nu este o oră aglomerată şi nici noi nu ne grăbim să ne întoarcem în peisajul sumbru al blocurilor bucureştene şi în aerul său poluat.
La un moment dat, fiind în traversarea unei comune, de pe un drum vicinal din stânga, văd cum intră pe şosea un autoturism. Am 50 km/oră şi totuşi văd că distanţa faţă de el se micşorează destul de repede. Mă aşez disciplinat în spatele lui, prilej de a observa că şoferul conduce cu o grijă deosebită. Ieşim din localitate şi mă aştept ca respectivul să atingă măcar un 80 km/oră. Nici vorbă! Deşi nu depăşisem până atunci 90 km /oră în afara localităţilor, totuşi mi se pare că tipul conduce prea prudent. Privind mai atent spatele maşinii, observ o etichetă autocolantă cu inscripţia ”Copil la bord”. Mi-a fost suficient ca să-l înţeleg. Dar ca să mă mai gândesc la un aspect, pe care vi-l prezint şi vouă în rândurile de mai jos.
Şoferul nostru mergea cu o prudenţă deosebită gândindu-se cu siguranţă la riscul la care s-ar expune sau ar expune copilul din maşină, în cazul unui eveniment neprevăzut. Frumoasă şi lăudabilă comportare pe care, cu siguranţă, aţi mai observat-o şi la alţi şoferi cu copii în maşină. Dar, atunci, mă întreb, de ce oare atunci când sunt singuri în maşină sau fără copii, de ce atunci şoferii nu se gândesc la „Copilul de acasă”? Scad cumva riscurile ca respectivul copil să rămână fără tată? Faptul că a lăsat copilul acasă, iar el moare sau se accidentează grav conducând ca un bezmetic nu periclitează la fel de mult viaţa viitoare a copilului?
Dacă am fost în asentimentul vostru, atunci vă rog să-mi daţi voie să fiu primul care propune tipărirea etichetei „Copil acasă” pentru şoferii care se gândesc la copiii lor.
Să auzim de bine!

marți, 4 ianuarie 2011

Dacă îţi este poftă!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sărbătorile au trecut. Dar amintirea lor mai dăinuie. S-ar putea ca şi unele pofte… Unora le este poftă de ciocolată, altora de ceva sărat. Oricare ar fi pofta ta, uneori este atât de puternică încât te face să ieşi din casă în miez de noapte şi să te duci la magazin să-ţi cumperi mâncarea după care salivezi. Pofta de un anumit aliment este modul corpului prin care îţi spune că duce lipsă de vreo substanţă din acea mâncare. Şi de multe ori, ca să-ţi satisfaci într-adevăr pofta, trebuie să mănânci altceva decât crezi că ai nevoie.
Dacă ţi-e poftă de ciocolată. Ai nevoie de magneziu. Pe care îl găseşti în nuci, seminţe, legume, fructe.
Daca ţi-e poftă de ceva dulce. Ai nevoie de:
- crom, pe care îl găseşti în broccoli, struguri, brânză, fasole boabe, pui, ficat de viţel,
- carbon, pe care îl găseşti în fructe proaspete,
- fosfor, pe care îl găseşti în pui, vită, ficat, peşte, ouă, lactate, nuci, legume, fulgi,
- tryptophan, pe care îl găseşti în brânză, carne de miel, ficat, spanac, cartofi, stafide.
Daca ti-e poftă de pâine, pâine prăjită. Ai nevoie de azot. Pe care îl găseşti în mâncăruri proteice: peşte, carne, fasole boabe, nuci.
Dacă ţi-e poftă de grăsimi (chipsuri), prăjeli. Ai nevoie de calciu. Pe care îl găseşti în muştar, ceapă, broccoli, legume, susan, brânză, nap.
Dacă ţi-e poftă de cafea sau ceai. Ai nevoie de:
- fosfor, pe care îl găseşti în pui, vită, ficat, peşte, ouă, lactate, nuci, legume, fulgi,
- sulf, pe care îl găseşti în gălbenuşul de ou, ardei roşii, usturoi, ceapă, sare,
- fier, pe care îl găseşti în peşte, carne de pasăre, fructe de mare, verdeaţă, cireşe negre.
Dacă ţi-e poftă de alcool, pastile care să te relaxeze. Ai nevoie de:
- proteine, pe care le găseşti în carne de pui, de porc, nuci, lactate, fructe de mare,
- calciu, pe care îl găseşti în muştar, ceapă, broccoli, legume, susan, brânză, nap,
- potasiu, pe care îl găseşti în măsline negre, cartofi, spanac, verdeţuri amare.
Dacă ţi-e poftă de gheaţă. Ai nevoie de fier. Pe care îl găseşti în peşte, carne de pasăre, fructe de mare, verdeaţă, cireşe negre.
Dacă ţi-e poftă de mâncare prăjită. Ai nevoie de carbon. Pe care îl găseşti în fructe proaspete.
Dacă ţi-e poftă de băuturi acidulate. Ai nevoie de calciu. Pe care îl găseşti în muştar, ceapă, broccoli, legume, susan, brânză, nap.
Dacă ţi-e poftă de mâncăruri sărate. Ai nevoie de cloruri. Pe care le găseşti în peşte, lapte de capră, sare de mare.
Dacă ţi-e poftă de mâncăruri acide. Ai nevoie de magneziu. Pe care îl găseşti în nuci, seminţe, legume, fructe.
Dacă ţi-e poftă de lichide. Ai nevoie de apă. Trebuie să bei circa 8-10 pahare de lichid pe zi.
Dacă ţi-e poftă de solide mai degrabă decât de lichide. Ai nevoie de apă. Corpul tău a fost deshidratat pentru o perioadă aşa de lungă de timp, încât nu mai simte nevoia de apă. Trebuie să bei cât mai multă apă posibil pentru a reveni la normal.
Dacă ţi-e poftă de băuturi reci. Ai nevoie de mangan. Pe care îl găseşti în alune, nuci, arahide, ananas, coacăz negru.
Dacă ai anumite pofte în perioada premenstruală. Ai nevoie de zinc. Pe care îl găseşti în carne roşie, fructe de mare, rădăcinoase, salată, legume cu frunze.
Dacă îţi este mai mereu foame. Ai nevoie de:
- siliciu, pe care îl găseşti în nuci, seminţe,
- tirozină, pe care o găseşti în suplimentele de vitamina C, portocale, verdeţuri, legume şi fructe roşii,
- tryptophan, pe care îl găseşti în brânză, carne de miel, ficat, spanac, cartofi, stafide.
Dacă nu ai poftă de mâncare. Ai nevoie de:
- vitamina B1, pe care o găseşti în fasole, nuci, seminţe, ficat,
- vitamina B3, pe care o găseşti în ton, carne de vită, pui, curcan, porc, legume, seminţe,
- cloruri, pe care le găseşti în peşte, lapte de capră, sare de mare.
Dacă ţi-e poftă de tutun. Ai nevoie de:
- siliciu, pe care îl găseşti în nuci, seminţe,
- tirozină, pe care o găseşti în suplimentele de vitamina C, portocale, verdeţuri, legume şi fructe roşii.
Să auzim de bine!

luni, 3 ianuarie 2011

Analiza unui basm-Albă ca Zăpada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E iarnă, e zăpadă. Este momentul povestirilor spuse la gura sobei. Ce alt moment mai bun ar fi pentru analiza unui basm? Este exact ceea ce vom face în rândurile de mai jos...
Urmărind statisticile blogului din dotare furnizate de diferite crawler-e instalate pe pagină am ajuns la concluzia că vă plac basmele. De fapt, nu atât basmele, cât analiza acestora. Acestea fiind spuse, haideţi să analizăm astăzi un alt basm celebru: "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici" scris de Hans Christian Andersen. Frumos basm, nu? Să vedem dacă şi analiza va fi la fel de frumoasă...
Povestea începe cu „A fost odată o împărăteasă...” ceea ce nu ne miră pentru că e de notorietate că au fost vremuri în care împăraţii şi împărătesele bântuiau pe tot locul. Casnică fiind ca orice împărăteasă şi neimplicată în tot felul de acţiuni umanitare cum e moda acum, ea stătea într-o iarnă în jilţul ei de împărăteasă şi cosea. De remarcat este starea materială deosebită a împărătesei, pentru că geamul lângă care stătea era din lemn de abanos. Dar, ce să ne mai mirăm? Emirii de azi au maşini construite complet din aur... Neatentă şi cu gândul că vine seara şi împăratul iar o să se aşeze în faţa televizorului cu berea lângă el ca să se uite la meci, s-a înţepat într-un deget, drept pentru care trei picături de sânge au căzut în zăpadă. Aici autorul scapă puţin povestirea din mână pentru că nu putem deduce altceva decât că femeia cosea în plină iarnă cu fereastra deschisă, aplecată peste pervaz. Sincer să fiu, nu am auzit până acum de nicio împărăteasă care să procedeze astfel. Impresionată de jocul de culori, ea şi-a şoptit atunci în barbă (aici se foloseşte cu siguranţă o figură de stil, pentru că nu ne imaginăm o împărăteasă care să umble nerasă în plină zi): "Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!".
Din toată vorbăria ei ne scapă sensul expresiei „roşu ca sângele”. Un copil roşu ca sângele? Nici indienii navajo nu sunt atât de roşii... Curios fapt este că autorul continuă suspansul şi după ce împărăteasa a născut pentru că ne spune, citez, că „a născut o fetiţă albă ca zăpada, roşie ca sângele şi cu păr negru ca abanosul”. Am încheiat citatul. Pe care a botezat-o Albă-ca-Zăpada. De ce nu a botezat-o Roşie-ca-Sângele sau Neagră-ca-Abanosul, autorul nu ne spune. Oricum, cercetările continuă... Vestea proastă este că, după naştere, biata împărăteasă a murit, iar împăratul, după un an (există cercetători care susţin că doar după 364 de zile) nu s-a gândit să facă altceva decât să se însoare. Evident, cu o frumuseţe de femeie de mureau şi fotbaliştii şi crainicele TV de ciudă. În mod normal, pe cât era de frumoasă, pe atât era de mândră. Şi de proastă, vom vedea noi mai încolo. Fată simplă, din popor, singura ei zestre era o oglindă fermecată şi pârâcioasă. Ori de câte ori se privea în respectiva oglindă, nu uita să o întrebe cine e cea mai frumoasă în ţară. Şi oglinda îi răspundea numai ea ştia cum:
-Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Ceea ce dovedeşte în mod clar că nici oglinda şi nici stăpâna ei nu prea urmăreau blondele din emisiunile lui Dan Negru... Iar împărăteasa se uita la oglindă ca curca-n lemne şi râdea ca proasta crezând spusele oglinzii.
Fapt este că nici Albă-ca-Zăpada nu stătea cu mâinile în sân şi creştea, la şapte ani fiind deja o frumuseţe curtată de tot felul de agenţii de modeling. Ajunsese atât de frumoasă încât, într-o zi a fost remarcată până şi de oglinda cea pârâcioasă. Aşa că, atunci când împărăteasa a chestionat-o în pauza unei telenovele, oglinda nu a ezitat şi i-a răspuns că Albă-ca-Zăpada e mult mai frumoasă!
La auzul acestor vorbe, pe împărăteasă a început să o mănânce pizma de ciudă şi să-şi schimbe culorile mai ceva ca stopul de la intersecţia Academiei cu Regina Maria. De fiecare dată răspunsul dat de oglindă era acelaşi, aşa încât împărăteasa a ajuns să o urască de moarte pe copila cea tricoloră. Starea ei de nervi şi supărare era atât de adâncă încât nu mai dormea noaptea, deşi urmărea toate telenovelele de pe Romantica. În cele din urmă s-a decis şi a chemat un vânător, poruncindu-i să o omoare şi să-i aducă măruntaiele ei drept dovadă a faptei! Vânătorul a pornit să se afunde cu Albă-ca-Zăpada în pădure, dar când a scos jungherul de la brâu şi se pregătea să-i străpungă nevinovata-i inimioară, sărmana copilă a devenit din roşie albastră şi a început să plângă în hohote până l-a înduplecat să-i cruţe viaţa şi s-o lase să rătăcească în sălbăticie!
Vorbe grele şi de crezut pentru că, pe vremea ceea codrul era codru, nu jucărie, putând fii sigur că te rătăceşti şi fără să promiţi asta. Vânătorului i s-a făcut milă de ea i-a dat drumul deşi, în sinea lui se gândea: „Biata de ea, până la urmă tot or să o sfâşie fiarele!..." pădurea fiind plină de tot felul de fiare rămase de la şantierele părăsite din cauza crizei. Iar sadicei împărătese i-a dus măruntaiele unui pui de mistreţ. Flămândă din cauza nervilor şi a aşteptatului, împărăteasa a poruncit bucătarului să le gătească de îndată cu lănţişoare, cercei, coliere şi broşe (ce credeaţi, că sunt sadic ca autorul şi mă voi referi la alt fel de gătit?).
Copila a rămas singură-singurică în pădurea cea deasă şi întunecată, înfricoşată că nu apucase să-şi ia măcar micul ei GPS... Ce s-o mai lungim, a început să alerge şi să alerge şi să alerge şi să alerge şi să... eu zic să ne oprim aici cu alergatul. Şi s-a oprit şi ea pentru că a dat cu ochii de o căsuţă. Ei, dragii mei, de aici încolo, lucrurile se complică. În căsuţă, toate lucrurile erau micuţe-miculuţe, atât de gingaşe şi de curate, că-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Ce mai încolo şi încoace, fiind vorba de o poveste, e normal că a intrat într-o casă de poveste. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă ca spălată cu Bonux erau rânduite şapte farfurioare mici, iar lângă fiecare farfurioară se afla tot tacâmul, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Iar de-a lungul unui perete se înşirau şapte pătuţuri proaspăt aşternute şi curate. Flămândă şi însetată cum era, Albă-ca-Zăpada a început să ciugulească câte puţin din fiecare farfurioară şi sorbit din fiecare cupă câte o înghiţitură de vin, sperând astfel că gestul ei nu va fi observat de eventualii proprietari. Şi, fiindcă se simţea foarte obosită, s-a culcat în al şaptelea pătuţ, fiind singurul care i se potrivea cât de cât. Când s-a întunecat au sosit şi stăpânii căsuţei care nu erau alţii decât Cei Şapte Pitici, renumiţii mineri care tocmai se întorceau de la Regia Naţională a Huilei după o şedinţă furtunoasă cu Miron Cozma. De îndată ce au făcut lumină în căsuţă, şi-au dat seama că cineva cotrobăise peste tot. Atunci primul pitic a zis:
-Cine a stat pe scăunelul meu?
Al doilea pitic:
-Cine a mâncat din farfurioara mea?
Al treilea pitic:
-Cine a muşcat din pâinişoara mea?
Al patrulea pitic:
-Cine a luat din legumele mele?
Al cincilea pitic:
-Cine a umblat cu furculiţa mea?
Al şaselea pitic:
-Cine a tăiat cu cuţitul meu?
Somnorosul, cel de-al şaptelea pitic, se răsteşte şi el:
-Fraţilor, stingeţi odată lumina şi haideţi să ne culcăm!
De dimineaţă, dând cu ochii de copilă toţi şase piticii au început să scoată strigăte de uimire văzând frumuseţea fetei. Numai cel de-al şaptelea pitic tăcea cu ochii în pământ... Şi atât de bucuroşi erau, că nu s-au îndurat s-o trezească. Luminându-se bine de ziuă, Albă-ca-Zăpada a deschis cătinel ochii şi, văzându-i pe pitici, s-a speriat rău, zicând:
- Dumnezeule, ŞAPTE!?
Dar ei s-au arătat prietenoşi şi au început să-i pună întrebări de identificare pline de blândeţe:
-Fetiţo, cum te cheamă?
-Soarbe zeamă, a răspuns ea obraznic.
Dar văzând figurile lor uimite, şi-a revenit.
-Albă-ca-Zăpada, a venit răspunsul ei corect de data asta.
-Şi cum se face că ai ajuns tocmai în căsuţa noastră?
După care, Albă-ca-Zăpada le-a povestit de-a fir-a-păr tărăşenia. După ce au ascultat-o ca pe purtătorul de cuvânt al Guvernului, piticii i-au zis:
-Dacă te învoieşti să vezi de gospodăria noastră, adică să găteşti, să faci paturile, să dai cu mătura, să ştergi praful, să coşi, să speli, să împleteşti, să plăteşti facturile, să duci gunoiul şi să nu umbli cu telecomanda de la televizor, apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic, i-a propus Ruşinosul.
-Da, primesc cu dragă inimă! a răspuns Albă-ca-Zăpada tentată de atâtea avantaje.
Ea le îngrijea acum de toate treburile casei, şi-n fiecare dimineaţă piticii plecau liniştiţi şi cu burţile pline în munţi ca să scoată tot soiul de metale, iar seara găseau mâncarea aburind pe cuptor, praful şters, rufele spălate şi călcate şi telecomanda la locul ei. Deoarece fata rămânea singură-singurică, piticii cei buni au avut grijă s-o povăţuiască:
-Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu cu Google să afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce idei îi mai vin! Nu care cumva să laşi pe cineva să intre în casă. Mai ales bărbaţii arătoşi, a completat cel de al şaptelea pitic cu privirea în pământ...
În ăst răstimp, împărăteasa s-a apropiat de oglindă, a şters-o bine cu mâneca halatului şi i-a pus întrebarea ştiută. Atunci, oglinda cea pârâcioasă i-a răspuns privind-o drept în ochi:
-Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă. Dar colo, ascunsă-n munţi, stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi. Şi-i mult, mult mai frumoasă!...
Cât era de blondă, împărăteasa a înţeles pe dată că vânătorul era mai mincinos ca Boc. Atunci şi-a vopsit faţa şi s-a îmbrăcat întocmai ca o bătrână neguţătoreasă şi a pornit peste munţi. Într-un sfârşit s-a pomenit în faţa căsuţei. A apăsat pe butonul soneriei şi a strigat în faţa camerei de supraveghere:
-De vânzare marfă frumoasă, de vânzare!
Albă-ca-Zăpada şi-a aruncat o privire pe monitor şi a întrebat la interfon ce doreşte. Coclita i-a răspuns că are cingători minunate. Vicleană cum era, a şi scos una, pe cea mai frumoasă. „Se vede cât de colo că-i femeie de treabă – s-a gândit fata-aşa ca n-am de ce să n-o las înăuntru! E clar că sunt produse de marcă, nu făcute în Turcia sau Taiwan!..." A poftit-o să intre şi i-a cumpărat cingătoarea cea frumoasă. Pe motiv că a legat-o strâmb, maştera a încins-o repede şi atât de tare, că fetei i s-a tăiat răsuflarea şi a căzut jos ca moartă. Spre norocul ei, era vineri şi piticii aveau program redus. Şi cum au văzut-o, s-au speriat crezând că e moartă! Au ridicat-o şi, până unul din ei găsea numărul de telefon de la SMURD, i-au deschis cingătoarea ca să aibă aer. Fata a prins a răsufla iar şi şi-a revenit în simţiri.
-Ah, n-am apucat să-i fac respiraţie gură la gură, bombănea cel de-al şaptelea pitic în timpul ăsta.
Auzind apoi întâmplarea, aceştia i-au atras din nou luarea-aminte:
-Cine ai crezut că este? Obi Wan Kenobi? Ţi-am montat interfon cu cameră video! Neguţătoreasa ceea nu era alta decât haina de împărăteasă. Fereşte-te barem de-acum încolo, ce mama naibii, doar eşti păţită acum, că nu avem bani de bodyguard! a admonestat-o Bucurosul.
Cum a ajuns acasă, maştera s-a şi dus glonţ la oglindă. Iar aceasta i-a răspuns:
-Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, dar colo, ascunsa-n munţi, stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, şi-i mult, mult mai frumoasă!...
-Te sparg! Te mut în WC-ul de serviciu! Te vând pe E-bay! a început să urle împărăteasa nervoasă la culme.
Şi scorpia de împărăteasă a meşterit un pieptene otrăvit. Şi-a schimbat hainele şi a luat înfăţişarea unei bătrâne gârbovite de coxartroză pornind peste munţi în grabă ca să nu o prindă sfârşitul lui august pentru că se închidea Transfăgărăşanul. Ajunsă la căsuţa piticilor, a trebuit să ciocănească la uşă pentru că tocmai era o pană de curent. Albă-ca-Zăpada, care tocmai spăla nişte şosete de-ale piticilor, a cătat afară pe geam şi a spus:
-Vezi-ţi de drum, femeie, că nu primesc comis voiajori!
-Da’ de privit, nu vrei să priveşti? a rânjit ea printre dinţii plăcii lipite cu Corega.
Şi scoţând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimba pe sub ochii fetei. Atât de mult i-a plăcut pieptenul, că s-a lăsat amăgită şi a deschis uşa, iar bătrâna a momit-o ca s-o lase pe ea s-o pieptene... Albă-ca-Zăpada nu s-a gândit la nimic rău, mai ales că era ciufulită rău de la atâta spălat şi s-a lăsat pieptănată. Dar otrava începuse să lucreze şi biata copilă a căzut fără viaţă.
Când cei şapte pitici au sosit acasă au bănuit că iar era lucrul maşterei. Cercetând copila cu grijă, au dat peste pieptenele cel otrăvit.
-Frumoasă şi proastă, a început să bombănească Morocănosul în timp ce-i smulgea obiectul din păr.
Albă-ca-Zăpada şi-a venit în fire şi le-a povestit cele întâmplate.
-Ah, iar n-am apucat să-i fac respiraţie gură la gură, bombănea cel de-al şaptelea pitic trăgându-se nervos de barbă.
Dimineaţa, piticii au sfătuit-o din nou ca să fie cu ochii în patru şi să nu mai permită nimănui accesul în incintă:
-Ce mama naibii e cu tine? Una vorbim şi alta fumăm! au început ei să se răţoiască la copilă.
-N-ai putea monta o cameră web? l-a întrebat Mutulică pe Înţeleptul. Aşa proastă cum e, măcar ajungem mai repede la ea.
-Ce belea pe capul nostru... bombăneau ei grăbindu-se spre mină ca să nu piardă condica.
Împărăteasa, ajunsă deja la palatul ei, s-a grăbit la oglindă, care i-a răspuns cu glasul spart:
-Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, dar colo, ascunsă-n munţi, stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, şi-i mult, mult mai frumoasă!...
Auzind-o, împărăteasa a început să tremure de mânie mai ceva ca aspicul de curcan. În laboratorul ei secret a preparat un măr pe cât de frumos, pe atât de otrăvit. Acuma, cred că aţi înţeles cât era de proastă. În loc să o omoare ca lumea, aşa cum face tot criminalu’ pe Discovery, ea se complica cu tot felul de surogate. După care şi-a boit faţa ca o piţipoancă şi s-a îmbrăcat în straie de ţărancă. Aici, autorul are o mică scăpare pentru că nu ne spune din ce regiune era costumul ei de ţărancă. Schimbată astfel, iar a trecut munţii şi iar a ajuns la uşa fetei. A bătut la uşă, a apăsat butonul soneriei, dar niciun semn din partea copilei. Tocmai când se gândea dacă fata n-o fi la piaţă, că Albă-ca-Zăpada a scos capul pe fereastră şi i-a spus că nu are voie să primească pe nimeni.
-Altă pagubă să n-am! a răspuns ţăranca. Slava domnului, găsesc eu muşterii pentru merele mele! Da’, până una-alta, hai de ia şi tu unul, că e promoţie şi nu-i pe bani!
-Eşti surdă, babo? Nu auzi ce-ţi spun? Nici nu mă gândesc să-l iau, n-am voie să primesc nimic!
-Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită?... i-a sugerat cotoroanţa întrebarea cu viclenie. Fii pe pace, copiliţo!.. Iaca, tai mărul în două jumătăţi: jumătatea mai mare mănânc-o tu, iar jumătatea mai mică o mănânc eu.
Pofticioasa de Albă-ca-Zăpada a întins mâna pe fereastră luând jumătatea înveninată. După primul dumicat a căzut lată fără suflare. Maştera a plecat de pe loc cu a treia direct la oglindă şi a auzit vorbele după care tânjise atât:
-Măria ta e cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Când piticii au ajuns acasă grăbiţi să nu piardă Telejurnalul iar au găsit-o pe Albă-ca-Zăpada fără suflare. Era moartă de-a binelea. Au ridicat-o, au controlat-o, au pipăit-o (aici trebuie remarcat zelul deosebit al celui de-al şaptelea pitic care tot insista că trebuie să i se deschidă rochia la piept...) dar totul a fost zadarnic. După ce au plâns-o trei zile, au decis că, fiind atât de frumoasă să o pună într-o raclă de cleştar.
-Ca pe Lenin, a completat cu această ocazie Mutulică.
După care au cocoţat racla în vârful unui munte ca să poată fi văzută şi de pe staţia internaţională Soiuz. S-a întâmplat ca un prinţ să se rătăcească în pădurea aceea şi să dea peste pitici, cerându-le găzduire. Plecând a doua zi, el a văzut sicriul din creştetul muntelui. Atât s-a rugat şi i-a implorat pe pitici să îi dea sicriul cu copila, că aceştia au acceptat. Prinţul şi-a chemat slugile şi le-a poruncit să ia coşciugul pe umeri şi să-l urmeze.
-Mai bine că am scăpat de ea, a venit comentariul Înţeleptului. Din cauză că făceam de gardă cu rândul la căpătâiul ei ne scăzuse productivitatea cu 13,25%!'
Cum mergeau slujitorii aşa, s-a întâmplat ca unul dintre ei, mai împiedicat de felul lui, să se poticnească şi să zdruncine racla. Imediat, bucăţica de măr pe care o înghiţise i-a sărit afară din gâtlej. Domniţa a deschise ochii, a ridicat capacul sicriului şi s-a sculat în capul oaselor de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
-Vai, Doamne, unde mă aflu? strigă ea curioasă ca toate femeile.
-Cu mine eşti, cu mine! a început să strige prinţul de parcă era la meci pe Ghencea.
I-a povestit toate câte s-au întâmplat, după care i-a cerut mâna şi au plecat spre palatul prinţului unde au făcut o nuntă de s-a dus vestea. Cotoroanţa s-a certat rău cu oglinda şi, de nervi, a răposat. Acuma, că s-a terminat povestirea, daţi-mi voie să exprim câteva nedumeriri:
1. Câţi ani avea Albă-ca-Zăpada când a găsit-o prinţul? Din spusele autorului, avea şapte ani când a fost remarcată de maşteră. Să zicem că a împărăteasa a mai răbdat un an, ceea ce nu prea e de crezut la atâta ură cât era în ea. Asta face opt ani. Să zicem că a mai coabitat un an cu piticii. Pentru că nu cred că o femeie normală poate fi fericită mai mult timp pentru că le face curăţenie unor pitici mineri. Asta face nouă ani. Să mai presupunem că a stat un an pe vârful muntelui. Asta face zece ani. Să presupunem iarăşi că pregătirile de nuntă au mai durat un an. Asta face unsprezece ani. Imposibil! Nici măcar în poveşti fetele nu se mărită la unsprezece ani. Nici măcar la doisprezece sau la treisprezece. Eu cred că aici ar trebui să intervină autorităţile pentru protecţia copilului...
2. Câtă minte credeţi că poate avea o împărăteasă (era să zic o nevastă de fotbalist...) de se compară ea, femeie matură, cu o copilă de şapte ani?
2. De dragul povestirii, să admitem că fata era majoră, având cel puţin optsprezece ani. Ei bine, dragii mei, aici e cea mai mare nelămurire. În ce pat a dormit ea toată perioada cât a stat la pitici, ştiut fiind că în căsuţă erau fix şapte pitici care dormeau fix în şapte paturi. Ca o notă ajutătoare, aţi remarcat comentariul Somnorosului imediat după ce a găsit-o în pătuţul lui?
Să auzim de bine!