"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

vineri, 19 septembrie 2014

Thasos în doi (12)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Şi azi e plecarea. Înghiţim ultimul mic dejun cu entuziasmul condamnaţilor la scaunul electric aflaţi şi ei la ultimul lor mic dejun... Terminăm împachetatul în cameră, ducem catrafusele la maşină (prilej de a observa că portbagajul, în mod ciudat, e mai plin decât la venire) şi ne luăm rămas bun de la recepţioneră, fără a-i spune nimic despre intenţiile noastre. Şi pornim.
În anii trecuţi făceam plinul pe insulă şi, apoi, mergeam cât ţinea drumul imediat ce coboram de pe ferry. Anul acesta m-am şmecherit: voi face plinul pe continent. Ajungem la casa de bilete şi intrăm într-un ferry care se va umple doar pe jumătate până la final. Nava pleacă la orele 09.35 şi vă rog să reţineţi ora. Pe timpul traversării nu am reuşit să mai fim atât de duri, aşa că am stat pe punte şi ne-am lungit gâturile spre insulă şi spre „hotelul nostru”. Imediat ce am ajuns pe cheul de la Keramoti am tras pe dreapta şi soţia s-a dus să mai cumpere câteva cadouri (deh, famelie mare, renumeraţie, după buget, mică...), ceea ce a mai amânat plecarea noastră cu încă cel puţin un sfert de oră. Vă rog să reţineţi şi acest interval de timp. De aici am intrat în prima benzinărie şi bine am făcut pentru că, urmărind apoi preţurile pe parcurs, s-a dovedit cea mai ieftină. Aici am mai pierdut încă vreo zece minute, pentru că am dorit un rezervor plin gât.
În sfârşit, ne urnim şi nu mai oprim până la intersecţia cu autostrada, fac dreapta şi luăm drumul spre Komotini, apoi spre Makaza. La ieşirea din Komotini am mai oprit o dată şi am completat plinul la rezervor, deşi computadorul maşinii îmi arăta că avusesem un consum de 6,4 litri la sută la viteza de 130 km/oră fără climatronic, cum mersesem pe autostradă, ceea ce îmi dădea o mare autonomie în continuare. Aşa că, vă rog să mai adăugaţi alte zece minute la cele pierdute până acum.
Şi iată-ne în vama Makaza unde vameşul ne ia paşapoartele şi ne spune câteva cuvinte într-o limbă pe care nu reuşesc să o identific. Văzând nedumerirea noastră, omul îşi cheamă un coleg şi acesta ne spune şi ne arată: parcare! Ne îndreptăm spre locul indicat, oprim şi aşteptăm derularea evenimentelor. Vameşul vine, ne face semn să deschidem portbagajul şi, apoi, genţile frigorifice (una mai mare, cu motor şi una mai mică, de plajă). Se uită prin ele şi încerc să-i explic, mai mult prin semne că, ceea ce vede în interior, sunt bateriile pentru păstrat berea Mithos rece pe plajă. Îi mai cere soţiei să deschidă două sacoşe şi ne face semn că e în regulă şi putem pleca. E prima experienţă de acest gen pe care o trăim şi plecăm mirându-ne că încă nu ne cunosc toţi vameşii după câte drumuri am făcut în Grecia... şi mai adăugaţi cincisprezece minute la socoteală.
Telefonul ne trezeşte la realitatea drumului cu piesa Don Luigi (piesă a trupei BZN despre un naş mafiot, cu care prietenul meu seamănă la prestanţă şi autoritate). Este chiar el, prietenul meu, naşu’ cum l-am botezat noi, în toată măreţia lui corleoneză, care ne întreabă dacă am plecat, ne anunţă că ei au mers pe ploaie şi ne informează că membrii clanului îi sunt bine-sănătoşi. Nu, nu e nicio ploaie, cerul e superb şi drumul minunat.
Drumul ales a fost unul prin care am evitat cu obstinaţie de câte ori s-a putut traversarea oraşelor şi am folosit liniile de centură, chiar dacă asta a însemnat câţiva kilometri în plus: Makaza, Kardzali, Stara Zagora, apoi la dreapta spre Gurkovo (nu confundaţi cu Gabrovo, că daţi de belea) şi din nou spre nord prin Veliko Târnovo, Byala şi Ruse.
O singură oprire ne-a întrerupt cursivitatea drumului, atunci când am fost interesaţi de decoraţiunile interioare ale grupurilor sanitare de la o benzinărie... Aşa că, mai adăugaţi zece minute la cele calculate deja.
Abia trecuţi de jumătatea drumului, soţia îmi atrage atenţia asupra unui putenic miros de azbest:
- E de la noi? se arată ea îngrijorată.
- Nu, în niciun caz. Cred că e de la camioanele încărcate care frânează pe pantele astea.
Şi adevăr grăit-am. În curând ajungem din urmă un camion cu număr de Moldova din ale cărui roţi din stânga-spate iese deja un fum gros. Clacsonez, fac semne insistente cu faza mare, dar fără folos, nimic nu-l poate opri pe răzeşul lui Ştefan atunci când acesta s-a pornit la drum. Încerc o abordare prin dreapta cu speranţa că voi putea striga ceva la el dar, deşi mă vede că trag pe dreapta şi zbier la el, nu dă semne că ar vrea acelaşi lucru. Pornesc iarăşi, îl depăşesc prin stânga, soţia strigă şi ea ieşită pe geam, dar fără folos. Până când, ajuns în faţa lui, vede semnele făcute de soţie, ieşită pe jumătate pe geamul din dreapta şi, în sfârşit, opreşte. Prin oglindă, soţia îl vede cum coboară şi se duce spre roţile fumigene.
Mulţumim lui Dumnezeu că am putut face o faptă bună şi ne continuăm drumul. Ca să ajungem la casieria unde se plăteşte taxa de pod din vama Ruse fix la ora 17.35. Acum, sunteţi destul de mari ca să faceţi singuri socoteala cât a fost timpul efectiv de mers pentru aproximativ 530 kilometri. Dacă nu puteţi, vă spun eu: şapte ore şi cincisprezece minute, din care, dacă scădem traversarea cu ferry, care durează aproximativ 35 de minute, ne mai rămân şase ore şi treizeci şi cinci de minute. Ceea ce, iertată-mi fie lipsa de modestie, zic că e un timp bun, chiar foarte bun, mult sub cel calculat de Google şi mă face să mă întreb dacă nu am putea da câte o fugă la sfârşit de săptămână... Nu vă spun ce viteză medie mi-a indicat computadorul maşinii pentru îmi este frică să nu fiu arestat.
Care e avatajul obţinerii unui timp aşa de scurt? Păi, vă spun imediat. Ai timp să descarci lucrurile din portbagaj şi să mergi al Billa la cumpărături pentru că abia ai venit din concediu şi frigiderul e gol...
Aici se termină odiseea noastră în colţul de rai numit Thasos. Nu îmi imaginez în acest moment vreun motiv plauzibil care ne-ar readuce curând pe insulă, dar vă pot asigura că, şi dacă vom reveni peste zece ani, locurile ne vor fi la fel de cunoscute, de dragi şi de familiare. Thasos nu este o insulă pe care să o uiţi sau să o bagi la bagajul de cunoştinţe comune, este o insulă cu personalitate, cu un trecut viguros şi plină de viaţă. Pentru cei care vor să cunoască Grecia aşa cum este, în formele ei pure, Thasos este primul pas, este abecedarul iubitorilor de Grecia. Thasos nu este o insulă cosmopolită, dar oraşele ei sunt atât de curate şi prietenoase. Peisajele thasiene nu sunt apocaliptice, dar îţi impun respect. Ne-am făcut noi prieteni, pe care sperăm să îi revedem la Bucureşti, ne-am îmbogăţit sufletele şi cunoştinţele cu lucruri frumoase şi suntem convinşi că, şi dacă vom merge a cincia oară, tot vom avea ceva nou de văzut. Thasos este o insulă armoniosă, o insulă a cărei frumuseţe nu se rezumă doar la plaje, o insulă pe care trebuie să o respecţi şi pe care nu o poţi trata îmbătându-te prin taverenele ei pentru ca, apoi, să spui că ai fost în concediu în Grecia...
Bucuria acestor două concedii din acest an în Thasos este amplificată şi îşi capătă un bun temei prin dragostea pe care le-am insuflat-o celor care ne-au însoţit (pe naşu’ nu-l pun la socoteală pentru că el era “virusat” cu mult înaintea noastră) pentru frumuseţile Greciei. De unde ştiu asta? Nu, nu din vorbele lor că le-a plăcut, că a fost frumos, că mai vor o dată şi etc, ci din faptul că, abia veniţi, s-au aşezat în faţa monitoarelor şi îşi fac deja traseul pentru viitoarele lor concedii din care Grecia nu mai poate lipsi. Iar cei care nu au fost cu noi, dau deja semne evidente că ar dori în vara viitoare...
Am stat trei săptămâni în acest an în Thasos, adică în Grecia. Anul viitor sperăm să stăm patru. Unde? Soţia înclină spre o revedere a Lefkadei cea frumoasă sau spre Kefalonia. Eu, spre Corfu cel rămas nevizitat în totalitate sau spre Nea Peramos. Asta înseamnă că s-ar putea să ajungem în Creta... sau în Rodos... Sănătoşi să fim...
Să auzim de bine!

miercuri, 17 septembrie 2014

Thasos în doi (11)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi e ultima zi de plajă aici, în Thasos. Şi va fi ultima pentru o lungă perioadă de timp, pentru că, deja am colindat aceste meleaguri de patru ori. Nu ne este în fire o asemenea statornicie, Grecia mai are multe de arătat, iar noi abia aşteptăm să le vedem. Cine ştie când vom mai reveni pe aceste meleaguri...
Alegem să mergem la plaja Pachis nu pentru că este mai apropiată decât Golden Beach, ci pentru că aici se prepară cel mai bun mojito din partea asta a Europei, iar eu nu vreau să-l ratez tocmai astăzi. Îmi voi îneca amarul în mojito, îi spun soţiei, care mă aprobă tristă. Sau în Mithos? supralicitez eu perfid...
Se pare că bunul Dumnezeu a vrut să ne despărţim de această plajă cu ochii în lacrimi, nu din cauză de mojito băut în exces (şi nici din cauză de Mithos pentru că, până la urmă, mi l-am înecat în ambele...), ci din cauza de fumat în exces. Suntem înconjuraţi de câteva familii de ţigani greci, care fumează ţigară de la ţigară, în special femeile. Prin norii de fum putem observa totuşi că, până şi ţiganii grecilor sunt diferiţi de ai noştri, cel puţin prin comportamentul mult, mult mai civilizat. Nu avem ce spune nici ce face pentru că toate şezlongurile sunt ocupate, aşa că aşteptăm plecarea sau mutarea lor cu cea mai mare nerăbdare.
Pe la orele două, oamenii pleacă şi putem să inhalăm din nou aerosolii locali cu toată forţa. Plecăm de la plajă fără a arunca o privire în urmă, lucru neobişnuit pentru noi dar, cum am spus, cine ştie când vom mai reveni pentru că mai avem atâtea de văzut în Grecia. Ajunşi la hotel facem plata cuvenită zilelor petrecute, ne schimbăm şi luăm cap compas Doukasul, unde avem de gând să ne bucurăm de o cină de adio. Pentru mine, ea s-a materializat într-un platou cu fructe de mare, devorate pe îndelete cu ajutorul unei balercuţe de vin alb Retsina. Iată cum, şi orgiile bahice au un final...
Terminăm masa şi plecăm şi de aici fără a ne lua la revedere. Gest nepoliticos, dar simţim că altfel nu putem. Urmează o raită prin centru pentru a cumpăra ultimele cadouri pentru cei de acasă. Prilej de a vedea într-un magazin o curea din piele pentru pantaloni (ulterior, s-a dovedit că este chiar din piele), care mă atrage. Este un magazin pe care îl mai vizitasem, dar fără a cumpăra ceva. Se pare că patronul, om cu comerţul în vene, ne reţinuse figurile, pentru că acum mă supune unui test. Ajungem la casă, scoatem banii şi îi dăm cureaua ca s-o împacheteze. În timp ce o împacheta, mă întreabă în greceşte, nu în englezeşte, deşi ne auzise vorbind româneşte până mai adineaori:
- Aţi măsurat-o? Se potriveşte?
- Da, răspund eu scurt, oarecum derutat de abordarea elină a problemei.
Soţia mă întreabă ce mi-a spus şi eu îi traduc (hehe, până acum nu i-am dat prilejul să-mi spună băiete, cuvântul ăsta nu l-ai ştiut...) arătându-i circumferinţa taliei:
- M-a întrebat dacă se potriveşte.
Moment în care omul izbucneşte în râs, îmi înmânează pachetul şi îmi spune înclinându-se adânc:
- Vă mulţumesc mult de tot şi vă salut cu tot respectul!
Plecăm amuzaţi de întâmplare, dar şi nedumeriţi de testul la care fusesem supus spre o nouă porţie copioasă de clătite. La final, părăsim şi acest loc al pierzaniei culinare în acelaşi mod, adică fără a ne lua rămas bun. Faptul că ştim că nu vom revedea curând aceste locuri şi aceşti oameni, ne doare destul de mult ca să nu mai răsucim cuţitul în rană cu vorbe de rămas bun.
Vremea este superbă, noaptea s-a aşternut bine peste insulă şi noi ne aşezăm pe banca devenită în ultimul timp „banca noastră”. Urmărim cu mare interes acostarea ultimei curse de ferry nu pentru că nu am mai văzut vreun ferry boat, ci pentru că nu am mai văzut un căpitan să acosteze cu ditamai măgăoaia cu o asemenea precizie. Pe cheu este făcut un marcaj alb dreptunghiular al cărui rost nu-l pricepusem până acum când, vedem cum monstrul acostează, enorma trapă începe să coboare şi, culmea, se aşează fix între laturile marcajului. Dar ştiţi ce e aia fix? Fix! Din prima. După care maşinile pot coborî liniştite, iar noi, ca doi şoferi ce suntem, comentăm dacă am putea parca aşa măcar o bicicletă.
În depărtare se văd luminile Kavalei cea frumoasă, şi ne amintim de locurile văzute cu ocazia ultimei vizite, printre care şi de biserica Sf. Nicolae, prilej de unele meditaţii asupra sufletului. Biserica a fost clădită pe ruinele unei biserici antice, clădită şi ea, la rândul ei pe ruinele unei bisericuţe construite pe locul unde apostolul Pavel a pus piciorul pentru prima dată când a debarcat pe continent. În timpul ocupaţiei otomane, care în Grecia s-a manifestat cât se poate de distructiv şi violent, biserica a fost transformată în moschee la ordinul lui Ibrahim Paşa. Acest Ibrahim Paşa a avut funcţia de mare vizir (un fel de prim ministru al zilelor noastre), el fiind originar din Parga, o localitate de pe coasta de vest a Greciei, deci un grec cât se poate de grec. Luat cu forţa de turci pe când era copil, a fost musulmanizat şi a ajuns să ocupe cea mai înaltă funcţie, după cea a sultanului Suleyman. Ei bine, acest grec ajuns paşă turc, nu a găsit altceva mai bun de făcut decât, dintre toate bisericile existente pe teritoriile ocupate de turci, să musulmanizeze această biserică, biserică grecească veche, antică, biserică a poporului din care făcea parte, oricât de mare paşă va fi fost, biserică a credinţei părinţilor şi străbunilor lui. Ce adâncimi, ce neguri poate ascunde un om în suflet...
Pe drumul spre hotel ne oprim la un mic magazin, ca să cumpărăm sucurile trebuitoare supravieţuirii pe drumul de mâine. Cât timp soţia colindă magazinul, eu stau afară lângă o vitrină. Iar ce văd în vitrină mă umple de groază. De groază că noi, românii, suntem atât de lipsiţi de coloană vertebrală, atât de umili şi slugarnici, încât ne renegăm până şi limba în faţa străinilor. Motivul constatării mele este unul cât se poate de banal, dar mult, mult mai semnificativ. În vitrină sunt câteva sticle de bere Heineken cu un sortiment numit Verde. Ei bine, acest nume, Verde, nu este scris în nemţeşte, nici în englezeşte, ci în greceşte, nu scris cu caractere greceşti, ci tradus, Πρασινη. Grecia este o ţară cu o suprafaţă jumătate cât a noastră, cu o populaţie tot cât jumătate, dar cu o coloană vertebrală de două ori mai puternică. Cunoaşteţi un singur produs străin vândut în România sub un nume tradus în româneşte? Jalnici putem să mai fim în indiferenţa şi slugărnicia noastră...
Ne continuăm drumul spre hotel şi mă bucur de privilegiul de a fi pasager butonând în voie radioul maşinii. Şi iată, am parte de un regal muzical. Un post local, Cosmo Radio, care emite pe 104,7 FM şi care îmi oferise cu câteva seri în urmă un regal de muzică spaniolă, tocmai transmite în această seară muzică ţigănească. Am fost întotdeauna iubitor de muzică, indiferent de gen, cu o singură condiţie: să fie bună. Că e ţigănească sau simfonică nu mă interesează, bună să fie. Iar ce ascult acum este muzică bună. Două piese ţigăneşti splendide, ai căror interpreţi reuşesc să îi identific cu ajutorul unei aplicaţii de pe telefon, îmi bucură auzul pe drumul spre hotel (ulterior, ajuns acasă, am făcut rost de ele). Iar serata muzicală se pare că se prelungeşte cu una de adio pentru că, mulţumită staţiilor de amplificare, concertul marelui solist Vasilis Karras, susţinut pe plaja La Scala, se aude până la noi. Este unul dintre soliştii noştri preferaţi, aşa că muzica ascultată “peste mări” vine să mai îndulcească până la ore târzii amărăciunea despărţirii.
Cât mai pregătim din bagaje, pornim televizorul cel inexistent până acum. Prilej de a viziona un film pe un canal grecesc. Este acelaşi canal pe care am vizionat filme şi în Lefkas. Ce are aşa deosebit un canal de televiziune în Grecia? se vor mira cei mai curioşi dintre voi. Păi, nu mare lucru, afară de faptul că iarăşi avem ocazia să vedem un film pe care nu l-am văzut în ţară şi pe care nici nu cred că-l vom vedea curând, televiziunile noastre fiind ocupate cu difuzarea filmelor Rambo, Total Recall sau Arma Mortală, până când nu va exista român care să nu le fi învăţat pe de rost.
Să auzim de bine!

luni, 15 septembrie 2014

Thasos în doi (10)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mâncăm micul dejun oarecum plouaţi. Şi la propriu şi la figurat. Naşu’ a plecat azi dimineată, tocmai când ne obişnuisem. Blestemăm săritul în piscină cu telefonul în buzunar care ne-a făcut să pierdem trei zile de petrecere împreună şi ne facem planurile pentru azi. Pentru că sunt nori şi trage a ploaie (erh, barometrul meu funcţionează şi aici, departe de casă) decidem să vizităm Melies şi, eventual, să vizităm fabrica de ulei de măsline.
Luăm drumul spre Skala Marion şi, pe breteaua cunoscută acum, ieşim pe sub şosea spre Melies. Drumul e superb şi, vă rog să mă credeţi, merită parcurs doar pentru peisaj. Încă odată ne minunăm de efectul datorat lipsei formelor de relief intermediare şi trecerea bruscă de la nivelul mării la cel al muntelui. Deşi nu sunt înalte (la noi sunt echivalentul dealurilor), această trecere bruscă îţi creează imagine unor piscuri înfricoşătoare prin înălţimea şi abruptul lor.
Peisajul este pigmentat de turme de capre, care de care mai simpatice, pe care le fotografiez de zor. Şi ajungem în Melies. O localitate pe cât de mică, pe atât de frumoasă, iar străzile tradiţionale înguste şi înclinate îşi au locul lor aparte. Cât timp ne învârtim pentru a ne stabili o direcţie, avem ocazia să vedem o lecţie de şoferie oferită de un grec care îşi întoarce maşina cu patru persoane în ea pe o stradă înclinată la 30 de grade, îngustă de nu puteau trece două maşini în acelaşi timp.
Primul obiectiv este chiar localitatea. Casele sunt clădite pe pantele muntelui, sprijinite unele de altele, pornind unele din altele, formând un fel de fagure uman. Margând pe aceste străduţe ajungem la biserică. Deşi renovată, păstrează prinse în noile ziduri elemente ale vechii construcţii. Facem poze şi ne întoarcem conduşi de săgeţi indicatoare spre “vechea piaţă”. Piaţă care, de fapt, este un spaţiu de vreo două sute de metri pătraţi în care se deschid trei taverne şi gospodăria unui localnic mai înstărit. În buna tradiţie grecească, nu sunt împrejmuiri, aşa că suntem la un pas de a lua loc la masa gospodarului (care tocmai pusese de un grătar cu familia...) în locul mesei uneia dintre taverne. Lăm loc şi instantaneu ne este adusă obişnuita sticlă cu apă rece şi pahare. Comandăm câte un suc şi o cafea grecească şi schimbăm câteva cuvinte cu o jună şi veselă chelneriţă, care ne spune că am putea vizita lacul aflat la doar doi sau trei kilometri depărtare pe un drum accesibil şi că fabrica de ulei e închisă până în noiembrie. Admirăm liniştea localnicilor risipiţi pe la mese şi încercăm să ne integrăm în ea. Localnicii vin, iau loc la mese, comandă un mizilic şi, dacă tot stau la taclale, patronul îi mai pune la mici treburi gospodăreşti, cum ar fi ştersul tacâmurilor. Se cunosc, sunt vecini, aici s-au născut, aici trăiesc şi aici vor muri, unici în trăsături, dar identici în comportamente, formând o comunitate de care, chiar dacă nu se mândresc, nici nu se vor despărţi. Crescut într-o comună întinsă pe vreo trei kilometri în lungul şoselei, cu case bine ascunse după garduri, îmi este dificil să intuiesc în totalitate mentalitatea unor oameni care stau cu uşile deschise tot timpul, cu case crescute una din alta şi cu pieţe de zece metri pătraţi din care se deschid intrările a trei gospodării.
Sentimentul de linişte, de calm, de înţelegere este atât de profund încât ne desprindem cu greu. Înainte de a părăsi “vechea piaţă”, o chem pe juna chelneriţă şi îi spun:
- Aici este un loc minunat! Este un mic colţ de rai.
Şi atunci, am parte de unul din şocurile acestui concediu când, fata, care părea o fire veselă, îmi răspunde cu privirea în gol şi cu o voce atât de seacă şi de goală, încât şi acum, când scriu, mă trec fiori:
- Da. Un colţ de rai.
Fără intonaţie, fără semne de punctuaţie, un glas sec de robot uman. Plecăm gândindu-ne la sensurile cuvintelor ei şi îndrept maşina spre lacul dorinţelor noastre imediate. Şi intrăm pe un drum forestier din care apar pietre atât de ascuţite, încât îmi este frică să nu-mi taie cauciucurile. Deşi eu sunt membrul familiei cu apetitul cel mai ridicat pentru risc, refuz să mai parcurg chiar şi un metru şi ne întoarcem, mulţumiţi cu faptul că măcar vom revedea peisajul superb al drumului până în Skala Marion.
Ajunşi la şosea ne îndreptăm spre Limenas cu intenţia de a identifica monumente nevizitate până acum. În Limenas deja picură uşor şi parchez în faţa unei clădiri aparent anodine, dar care, după ce cobor, se dovedeşte a fi fostul sediu al partidului extremist Χρήση αύγη/Zori de aur. Din câte ştiu, partidul este acum interzis pentru că au ajuns să se dedea la crime, dar asta nu ne împiedică să ne suim în maşină şi să plecăm în trombă spre o altă parcare...
Şi avem noroc în campania noastră pentru că, deşi a început să plouă binişor, apucăm să fotografiem templul lui Hercule, templu care mă îndeamnă la unele cugetări mai adânci. Construcţia, aşa cum este ea acum, o ruină, ocupă o suprafaţă ce mi se pare uriaşă, cred că sunt peste două mii cinci sute de metri pătraţi. Ori, ca o comunitate să construiască pentru un zeu, important, ce e drept, dar nu primordial în panteonul grecesc, un templu atât de mare, asta înseamnă că este vorba de o mare comunitate, de un organism potent şi funcţional. În general, când auzi sintagma „insule greceşti” te gândeşti la comunităţi minuscule, cu câteva case vopsite în alb şi plaje imense. Dar iată că aici, în Thasos, pe o insulă care nici măcar nu e printre cele mai mari, acum două mii de ani existau nu câţiva primitivi care săreau dintr-un copac în altul târându-şi cozile de maimuţă, ci o comunitate civilizată puternică, cu un mare potenţial uman şi economic, cu un ridicat nivel cultural şi economic care, doar uitându-te la aceste ruine, îţi apare în toată măreţia ei. Adăugând la acest templu Agora (uriaşă şi ea, pe care am vizitat-o în anii anteriori), Acropole, templul lui Dionysos, zidurile cetăţii şi porţile ei de intare, îmi apare o imagine grandioasă a oamenilor de aici, a civilizaţiei pe dalele căreia călcăm chiar acum.
Norocul ne surâde în continuare şi descoperim Poarta lui Zeus şi a Herei, construcţie la fel de impresionantă, precum şi Arcul lui Galerius (împărat roman care ocupă un loc aparte în sufletul meu), construcţii care nu fac decât să contureze şi mai bine imaginea unei Grecii antice pe care noi doar bănuim că o cunoaştem.
A trebuit să luăm Limenasul de două ori la picior de la un cap la altul ca să găsim o terasă cu scaune uscate după ploaia abia terminată... dar găsim şi ne aşezăm comod, dar nu pentru mult timp, pentru că locul devine foarte înghesuit. Mai mult, chelnerul vine şi preia comanda unei familii venite după noi. Sunt nervos pe ploaie, sunt nervos pe îngesuială, aşa că fac ce n-am făcut niciodată: mă iau la harţă cu omul. În timp ce se pregătea să le ia comanda, îl apuc de braţ şi îi spun scurt, în engleză, privinndu-l crâncen:
- Şi noi?
- Ce e cu noi? îmi răspunde omul mirat, dar politicos.
- Nouă când ne iei comanda? Stăm aici de cincisprezece minute.
- Cincisprezece minute, domnule? se miră el nevinovat.
- Da.
- O iau acum, îmi spune şi se întoarce cu carnetul spre noi.
- Nu, acum nu mai vreau nicio comandă. Ia-o la masa vecină şi mai vedem...
După vreo cinci minute, soţia îmi face semne:
- Fii atent, dă-i comanda! Omul aşteaptă în spatele tău.
Tocmai în acel moment îmi este dat să aud o conversaţie în grecește între chelnerul împricinat şi un coleg:
- Ce faci? De ce nu-i iei comanda?
- Mai aştept. Domnul este foarte supărat şi mi-e frică.
Impresionat de faptul că, şi atunci când vorbesc despre un client în particular, o fac cu politeţe, îl chem, îi dau comanda şi îi spun:
- Îmi pare rău că am fost nervos. Stai liniştit, nu sunt supărat. Vreau să rămânem prieteni.
Omul râde, dăm mâna, dar nu mai stăm mult din cauza înghesuielii.
Mâncăm la taverna cu meniul de patru euro şi jumătate şi am parte de o altă întâmplare. Văzându-mă cu banii în mână, unul dintre chelneri vine să-i încaseze, prilej cu care îi spun să reţină zece euro, în loc de nouă euro. Omul plecă cu banii şi revine după două minute cu restul pentru nouă euro, spunându-mi că nu poate lua mai mult decât a costat... Unde sunteţi, o, voi, chelneri din Bucureşti...
Plecăm oarecum ruşinaţi şi comutăm urgent pe meniul de clătite şi tot soţia este aceea care conduce pe drumul spre hotel. Iar aici, ei bine, aici avem o surpriză: ni s-a adus televizorul în cameră!
Să auzim de bine!

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Thasos în doi (9)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi am decis să îi arătăm şi lu’ naşu’ plaja Pachis. Aşa că, după cuvenitele procese de fagocitoză a preparatelor culinare etalate în restaurantul hotelului la bufetul suedezo-norvegiano-finlandez, luăm cap compas plaja respectivă. Am stabilit o oră de întâlnire mai blândă, mai omenească, pentru că omul e din aceia de se scoală şi sâmbăta la şapte...
Ei sunt cazaţi într-un hotel din Potos, în sudul insulei, aşa că gestul de a veni până aici este unul de apreciat. Dorinţa mea expresă este de a găsi locuri la Tropical, pentru a-l dedulci şi pe naşu’ la plăcerile mojito-ului... şi reuşim din prima.
Ne aranjăm şezlongurile şi pornim în cunoscutul pelerinaj la bar. Cât timp barmanul prepară licoarea pierzaniei, am un mic schimb de cuvinte cu el:
- Am mai adus un client pentru mojito, e prietenul meu.
- Da, văd, mulţumesc! Ştiţi ceva? De când aţi strigat că aici se prepară cel mai bun mojito din Grecia nu mai prididesc cu comenzile.
- Perfect, mă bucur.
- Daaa, de azi dimineaţă (este ora 11, nota mea) am preparat deja 18!
Vestea dată de bunul om mă umple de bucurie. Iată că perseverenţa şi metodele înaintate în educaţie dau întotdeauna rezultate pozitive, îi spun eu mulţumit lu’ naşu’, care nu-mi poate răspunde fiind deja cufundat cu nasul de naş în sonda cu mojito.
Ne întoarcem la umbrele, dar nu pentru mult timp pentru că soarele arde efectiv şi ne gândim că o baie ar fi tocmai ceea ce ne trebuie. Eroare, ca să nu zic greşeală, pentru că apa mării este aşa de caldă încât nu ştim dacă suntem în apă sau afară. Împreună cu soţiile ne dedăm unor jocuri în apă, care se dovedesc atât de vesele şi plăcute că aproape uităm să ieşim.
Ne întoarcem pe şezlonguri şi nu ne trebuie mult timp ca să observăm că un nou grup s-a aşezat în vecinătatea noastră, iar femeile grupului sunt topless. Nici în iunie, nici acum, în august, nici aici şi nici pe altă plajă din insulă, nici acum şi nici cu ocazia altor vizite nu am mai văzut aşa ceva, iar îndrăzneala lor (zic îndrăzneală ca să nu zic nesimţire, nu pentru că suntem pudibonzi, dar grecii nu practică aşa ceva, deşi numai de lipsa apetitului sexual nu pot fi acuzaţi, pentru asemenea amatori având plaje separate) ne face să punem pariuri: sunt sau nu românce. Ei bine, sunt. Am stabilit şi aici o performanţă cu care ne putem mândri: singurele femei topless văzute de noi de când batem plajele Greciei sunt românce. După vorbă (că după port n-au cum...), par a fi din Transilvania şi este a doua oară (după dezastrul numit Boc şi liota adusă de el la Bucureşti) când văd ardeleni făcându-se de băcănie.
Vine şi momentul despărţirii temporare pentru că am stabilit ca în seara asta să mergem noi la ei, cu atât mai mult cu cât ne spun că au descoperit în Potos un zăcământ cu parfumuri incredibil de ieftine.
Ne întoarcem la hotel, ne schimbăm şi luăm drumul Potosului. Conduc eu de data asta şi ajungem la destinaţi la ora estimată. Parcăm pe un maidan şi începem să căutăm hotelul. Nici urmă de un hotel cu respectivul nume. După ce bântuim locul o bună bucată de timp (noroc că suntem prevăzători şi ne-am luat o marjă de timp), mă decid să intru într-un magazin şi să solicit ajutor specializat:
- Bună ziua! Am nevoie de ajutor. Ştiţi unde se află hotelul S.? îi spun în greceşte.
Îmi este dat să iau notă (pentru a câta oară?) de amabilitatea grecilor, cel puţin faţă de turişti.
- Da, sigur, veniţi cu mine!
Şi vânzătoarea mă ia de mână, iese din prăvălie şi, după câţiva metri, ne explică:
- Mergeţi înainte, o luaţi pe prima alee la stânga, la intersecţie vedeţi un panou cu o cruce roşie, iar în dreapta e hotelul.
Îi mulţumesc frumos şi dăm să ne îndepărtăm, dar femeia strigă după noi:
- Aţi înţeles, a fost clar? Nu vreţi să merg cu dumneavoastră?
Îi mulţumim din nou şi o asigurăm că totul a fost foarte clar. Şi chiar a fost pentru că vedem imediat hotelul. Întâlnirea de gradul trei are loc la piscina hotelului, unde naşu’ îşi savurează cafeaua şi ţigara de după cină.
Şi ne îndreptăm spre prima ţintă, magazinul cu parfumuri. Ei bine, aici putem găsi toate mărcile de parfumuri, masculine sau feminine la preţuri incredibil de mici. Nu bag mâna în foc că sunt originale, dar mirosul este, ca şi durata cât se menţine mirosul (de dimineaţă, naşa îmi dăduse un puf pe încheietura mâinii ca să mă conving şi, după toate băile în mare şi duşul de la hotel, acum este 11 noaptea şi încheietura mea miroase la fel). Aşa că, după îndelungi analize de miros şi pufăituri decidem şi cumpărăm patru flacoane la un preţ echivalent de vreo 30 de lei flaconul. Încheiem seara apoteotic la un bar discret în capătul staţiunii. Acum, pentru cei care mă cunosc, cum credeţi că se numeşte licoarea bahică cu care ne-am desfătat? Exact, mojitooo! Mojito să trăiască!
E trecut bine de miezul nopţii, iar oamenii trebuie să se retragă la odihnă, pentru că mâine vor pleca. Aşa că îi conducem până la hotel, ne luăm rămas bun, iar noi ne întoarcem în centrul staţiunii ca să mai dăm o tură. Pe la ora unu ni se face o aşa foame că nu mai rezistăm şi ne aşezăm la una din mesele unei taverne. Vrem să mai ajungem şi la hotel, aşa că nu stăm să analizăm meniul, ci comandăm scurt câte un gyros la farfurie. Cine o face ca noi, ca noi să păţească, pentru că ni se aduce câte un gyros atât de mare încât nici eu, om care merg la sală de trei ori pe săptămână, nu îl pot dovedi, aşa că luăm jumătăţile cu noi, la pachet.
Şi ne întorcem la hotel, în camera noastră cea fără de televizor...
Să auzim de bine!

joi, 11 septembrie 2014

Thasos în doi (8)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne repezim la micul dejun mai devreme pentru că la ora 09.30 trecute fix avem întâlnire cu naşu’ la Golden Beach. Cât timp molfăim la produsele culinare din farfurii, mai aruncăm şi câte o privire prin sală. Efortul a meritat din plin. Primul pe care îl observăm este un ins care poartă o bluză roz, dar nu o poartă oricât şi nici oricum. O poartă de vreo cinci zile cu gulerul ridicat astfel încât să se poată vedea numele fabricantului, aidoma celor care poartă ochelarii de soare cu eticheta fabricantului pe lentilă. Ne amuzăm câteva momente de neam-prostia ambulantă, dar asta nu este decât o formă nevinovată. Pentru că o alta, mai gravă, o vedem la o masă vecină unde, cei doi comeseni au lăsat în farfurie un munte de felii de pâine nefolosite. A-ţi umple farfuria peste măsură pentru ca, apoi să nu mănânci, şi asta ni se pare o formă de neam-prostie, dar care nu ne mai amuză.
Ne îndreptăm spre maşină discutând pe această temă, care ne oferă subiecte la tot pasul, cum este şi acest şofer (bucureştean, deh) care îşi parchează maşina seara doar la peronul principal al hotelului, chiar dacă prin asta blochează toată aleea.
Îl ştim pe naşu' ca fiind unul dintre cei mai punctuali oameni din sud-estul Europei, aşa că pornim în trombă şi ajungem la plaja Golden Beach la ora 09.15 trecute fix. În timp ce scoatem catrafusele de plajă din maşină, doi flăcăi tomnatici mă roagă să le spun cum ajung la Grota Sirenelor sau Piscină, cum îi spunem noi, ca să facă niscai poze. Le explic în detaliu şi tare m-ar bucura să nimerească, pentru că se dovedesc novici în ale loculul, iar de aici, drumul este deosebit de întortocheat.
Ocupăm două umbrele cu şezlongurile aferente şi aşteptăm. Şi aşteptăm. La ora 09.40 pun mâna pe telefon şi sun.
- Ooo, ce faci, te-ai sculat? mă ia el la rost.
- Eşti sănătos la cap? Ştii cât e ceasul?
- Uite, acuma plecăm.
Pe la 10 sun din nou, îngrijorat că s-ar putea rătăci din cauza drumului întortocheat.
- Pe unde sunteţi?
- Unde să fim? Acum ieşim din hotel.
Îi lăsăm în plata Domnului şi ne vedem de activităţile noastre obişnuiite de plajă, mai puţin consumul de mojito. Pe la ora 11 sună telefonul. Este el, naşu'.
- Ce faceţi frate, mă admonestează el? Mai veniţi la plajă sau nu?
- Bre, noi suntem deja la a doua baie, ce Dumnezeu!
- Hai, măi, nu se poate. Uite, eu sunt pe plajă, am slipul verde. Ne-am săturat de când vă aşteptăm... Nu mă vezi? Acum fac semne cu mâna.
- Cum să te văd pe o plajă de trei kilometri? Ţi-am spus că ne întâlnim la monument. Eşti la monument?
- Nu.
- Atunci vino la monument! Hai, acum! Eu ies în şosea, ca să mă vezi.
După un sfert de oră apar, în sfârşit, şi ei. Îi îndrum la locul păstrat şi am satisfacţia să-i văd rămaşi cu gura căscată.
- Frate, ne-ai rupt! E minunat, e cea mai mişto plajă pe care am văzut-o până acum.
De bucurie desfac repede două cutii de Mithos rece şi ne cinstim. Ne simţim bine, spune glume, ne povestim diferite întâmplări hazoase şi bem bere rece. Omul ştie înota, aşa că îmi găsesc partener pentru o scurtă partidă de înot, spre indignarea soaţelor care ne pierd din vedere o bună perioadă de timp.
Întrucât ei au deja un program plătit pentru după-amiază, stabilim locul şi ora întâlnirii pentru mâine. Iar pentru că ei se duc să mănânce ceva de prânz, dau şi eu o fugă la o mică tavernă din zonă ca să achiziţionez un gyros şi un frappe, prilej de a mă lua în beţe cu chelnerul, care nu vrea să primească bacşiş!
Către orele şase ne despărţim, ei ducându-se spre Potos, unde sunt cazaţi, iar noi spre Limenas. În drum ne oprim şi la magazinul Carrefour, doar-doar vom mai găsi băuturile dorite. Nici vorbă de ele, aşa că ne mulţumim cu niscai baxuri cu cutii de diferite sucuri şi facem observaţia că, spre deosebire de sortimentele de Coca, foarte bine reprezentate, cele de Pepsi sunt aproape inexistente, lucru confirmat şi de vânzătoare.
După primenirea zilnică de la hotel decidem să mâncăm iarăşi “la hârtie”, cum îi spunem noi tavernei unde eşti servit pe o coală de hârtie. Dar nu ne ducem imediat, ci după o scurtă plimbare pe dig, prilej de a admira asfinţitul dimpreună cu câteva iahturi ancorate la cheu, care nu mai sunt iahturi, ci adevărate vapoare. Impresionante ca aspect şi realizare tehnică, par la fel de impresionante şi prin cheltuielile de întreţinere. Departe de noi să ne dorim aşa ceva, dar la unul mai mititel, aşa, ca pentru noi, parcă nu am zice nu...
Considerăm că seara nu poate fi terminată fără nelipsitele clătite, aşa că adăstăm şi la stabilimentul cu pricina. Şi pentru că îmi promisese că face cinste, ne oprim şi la un alt local, unde se serveşte iaurt îngheţat. Văzându-mi neştiinţa în ale aprovizionării (pentru că sistemul este unul de autoservire), un flăcău dezgheţat în privinţa iaurtului îngheţat vine şi mă îndrumă: de unde să pun în pahar, cât să pun, cum să-mi aleg topping-ul etc. Cu fiecare pas, uimirea şi admiraţia mea cresc gândindu-mă că voi beneficia de toate aceste bunătăţi la un euro şi jumătate, aşa cum e scris preţul pe eticheta din vitrină. Termin de făcut toate selecţiile şi mă aleg cu un pahar mare, plin cu iaurt îngheţat şi tot felul de adaosuri, care mai de care mai aromate.
- Acum, veniţi la cântar, mă îndrumă omul cu amabilitate.
Nu înţeleg ce să caut la cântar cu un produs care are un preţ fix, dar accept.
- Şapte euro şi jumătate, mă anunţă el victorios.
Văzând privirile îngrijorate schimbate cu soţia, omul se simte dator să ne lămurească cum e situaţia, şi anume că preţul afişat e doar pentru un pahar mic de iaurt, fără alte adăugiri, care sunt la vreo doi euro fiecare.
Ne dăm bătuţi şi ne retragem la o măsuţă unde consumăm iaurtul, înghiţindu-l cu şapte noduri şi jumătate. Pe drumul spre casă ne permitem o scurtă discuţie legată de un fenomen ciudat: am văzut sau traversat nenumărate localităţi în Grecia, ne-am plimbat pe cele mai dosnice sau centrale străduţe sau bulevarde, am văzut monumente şi locuri frumoase, dar un lucru nu am văzut. Pieţe. Pieţe nu am văzut nicăieri. E drept, am văzut produse agroalimentare în supermarket-uri sau minimarket-uri, am văzut magazine oarecum asemănătoare aprozarelor de la noi, dar pieţe, aşa cum este Piaţa Drumul Taberei sau Gorjului nu am văzut.
Iar la hotel nu avem televizor în continuare...
Să auzim de bine!

marți, 9 septembrie 2014

Thasos în doi (7)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Micul dejun de azi ne oferă o surpriză. Nu, nu e una legată de miros sau gust, ci una legată de barbă. Unul dintre ospătari şi-a ras barba şi aproape că nu-l mai recunoaştem. Ca o paranteză, pot să vă spun că grecilor le stă bine cu barbă. Terminăm liniştiţi produsele culese de la bufetul suedez, ne luăm bagajele şi pornim spre Pachis.
Cum vă spuneam, plaja Pachis are două secţiuni: cea din stânga se numeşte Elis, iar cea din dreapta (acea cu mojito-ul ticălos) se numeşte Tropical. Cu administratorul de la Elis mă cunosc din vedere, ne salutăm şi schimbăm câteva cuvinte atunci când ne vedem şi chiar am stat mai zilele trecute pe şezlongurile de acolo.
Astăzi, sculându-ne mai târziu, ajungem mai târziu la plajă, destul de târziu ca să observăm că nu mai sunt umbrele libere. Ne învârtim printre şezlonguri, căutăm, dar fără folos. La un moment dat, observ două şezlonguri chiar în apropierea barului. Le ocupăm şi începem dezbrăcarea, dar nu trecem de nivelul bluzelor pentru că iată, vine amicul meu, administratorul. Încerc un scurt schimb de cuvinte în greceşte cu omul, dar acesta îmi atrage atenţia politicos că şezlongurile nu sunt libere, ci sunt ale echipei şi, pe cale de consecinţă, trebuie să le eliberez.
Deşi conversaţia a fost cât se poate de politicoasă, mă simt puţin ofensat şi nedumerit de pretenţiile anunţate, aşa că ne mutăm la Tropical, iar la Elis nu vom mai intra pe toată durata şederii. Cât a durat mutatul catrafuselor am încercat să analizez situaţia prin postura dacă aş fi fost eu administratorul: să păstrez şezlongurile pentru cei doi oameni ai mei care, oricum, nu stau cât e ziua de lungă, ei umblând printre umbrele cu comenzile sau să pierd doi clienţi, fie şi numai pentru o zi. Şi îmi revine înaintea ochilor imaginea localului din Teologos unde, pentru o imagine proastă produsă de o eroare de comportament de acum doi ani, nici acum nu intrăm, nu numai noi, ci şi alţi şaisprezece oameni...
Acum, fiţi sinceri şi recunoaşteţi: ce pot face doi oameni în căutare de umbrele libere atunci când le găsesc şi acestea se află în dreptul barului Topical? Exact, comandă un mojito! Fiind o oră destul de târzie, i-am comandat şi soţiei unul şi rău am făcut pentru că tot restul zilei abia s-a ţinnut să nu adoarmă...
Ieri după amiază, pe când bântuiam străduţele Limenasului, am găsit o mică prăvălie şi mi-am cumpărat o pereche de ochelari de soare din aceia bengoşi, cu sticle de un albastru metalizat intens. Acum, abia ieşit din apă, îmi pun ochelarii pe nas şi, înainte de a mă aşeza pe şezlong, stau cu braţele întinse în lături ca să mă usuc. Pe plajă e linişte, valuri nu sunt ca să foşnească, iar dogoarea soarelui mă face să mă abţin cu greu să nu aţipesc, chiar stând în picioare. În această linişte, îmi este dat să ascult fără nicio intenţie o scurtă conversaţie purtată între două familii de greci, aflate în imediata noastră apropiere.
- Cine crezi că sunt ăştia? întreabă cineva din stânga mea. Ai idee (vorbele mă lasă rece)?
- Nu ştiu, dar am impresia că sunt români, vine răspunsul din dreapta (precizarea mă face să devin atent),
- Iar tipul se crede Superman (abia mă abţin să nu izbucnesc în râs pentru că este clar că, din cauza ochelarilor, precizarea se referă la mine)!
Mă depărtez ca să pot râde în voie, după care îi povestesc întâmplarea şi soţiei, care tocmai ieşise din mare. Întâmplarea a avut şi o urmare practică. De atunci soţia foloseşte apelativul ori de câte ori este o treabă de făcut, în genul Superman, vezi că trebuie să duci gunoiul şi altele asemănătoare...
După cuvenita schimbare de seară, ne deplasăm în oraş, parcăm şi ne îndreptăm spre Doukas unde vreau să mă răsfăţ cu o porţie de peşte spadă aşa cum numai aici se prepară. În aşteptarea sosirii comenzii, domnul L., patronul, ia loc la masa noastră şi putem avea o scurtă conversaţie. Printre altele, omul îmi spune:
- Restaurantul ăsta l-a avut bunicul meu. El a lăsat afacerea tatălui meu.
- Iar tata v-a lăsat afacerea dumneavoastră, completez eu la nimereală.
- Exact, bunicul i-a lăsat afacerea tatei, iar el mie. Şi eu o voi lăsa fiului meu.
Gândindu-mă la carenţele educative şi mentalităţile tineretului din zilele noastre, îi spun:
- Şi băiatul ce zice? E de acord?
Omul se uită la mine de parcă aş fi comis un sacrilegiu.
- Cum adică dacă-i place? Păi, el e chelner în local. Iar soţia lucrează la bucătărie.
Îl privesc cu consternare. Localul îl evaluez la o cifră de afaceri de un milion de euro pe sezon. Şi totuşi, acest om, patronul, lucrează aici zi şi noapte, strânge farfurii, ia comenzi, încasează note de plată, iar fiul lui este chelner, nu beizadea care sparge banii părinţilor prin cluburi. Ce mare, ce uriaşă diferenţă de mentalitate, la care patronii români nu cred că vor ajunge nici peste o sută de ani. Şi îmi amintesc de domnul Stratos, o persoană care nu putea fi considerată săracă în niciun caz, dar care îşi dăduse fiica la şcoală aici, în Limenas, nu în Elveţia şi care nu se gândea să se mute în capitală pentru că, după cum spunea el, de ce m-aş duce acolo dacă viaţa mea e la fel aici şi acolo?
Şi mă gândesc la tinerii noştri analfabeţi care, după ce pică bacul cu nota doi pentru că n-au ştiut să facă altceva decât să toace banii babacilor pe beţii prin cluburi, declară că vor să plece în străinătate pentru că aici nu se poate face nimic. Şi mă gândesc la diferenţele economice dintre diferitele zone ale României, motiv pentru mulţi de a spune că ei vor la Bucureşti pentru că aici, în orăşelul lor, nu pot face nimic. Mă gândesc chiar şi la tânărul mirositor din restaurantul hotelului, care strânge vesela şi spală vase ca să-şi susţină dorinţa de învăţătură şi nu e de părere că ar trebui să plece în altă ţară pentru că aici nu poate face nimic...
Îl felicit şi bunul om ne părăseşte pentru că, iată, a venit comanda, servită, ca de obicei, pe un ditamai platoul nu ca să te impresioneze, ci pentru că porţia este cu adevărat uriaşă. O stacană de vin Retsina alb s-a asortat atât de bine că nici nu ştim când am terminat-o. Terminăm cu greu şi tradiţionala îngheţată, dar asta nu ne face să renunţăm la clătitele cu îngheţată, aşa că, după un scurt tur prin câteva magazine, luăm loc în localul unde eliberăm viciul din noi:
- Bună seara! Bine aţi venit!
- Bună seara! Bine v-am găsit!
- Cu ce?
- Cu afine şi cu vanilie.
- Vă mulţumesc!
- Vă mulţumesc!
Asta e discuţia minimală care are loc în fiecare seară şi care dă frâu liber plăcerilor noastre culinare în materie de clătite.
Într-o pauză masticatorie mă decid să trimit un sms.
- Cui îi scrii? se interesează soţia.
- Lu’ naşu’. Trebuia să dea un semn de viaţă de trei zile şi până acum, nimic. Nu înţeleg ce e cu ei.
Nu trec cinci minute şi sună telefonul. La aparat e naşu’:
- Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, mă ia el pe nepregătite.
- De ce? Ce-am făcut? îl întreb eu îngrijorat.
- Ai trimis sms-ul.
- Şi ce mare brânză e asta? Dar parcă trebuia să dai TU un semn de viaţă ca să ne întâlnim după ce veniţi...
- Da, aşa e, doar că am sărit în piscină în primele cinci minute de la sosirea la hotel şi aveam telefonul în buzunar. Nu mai am niciun număr în memoria lui.
- Cum Dumnezeu ai reuşit?
- Habar n-am. Am observat abia după a doua săritură... Acum mi-am cumprat o gioarsă de doi euro, dar nu mai am niciun număr şi aştept să mă sune populaţia.
Stabilim ora şi locul întâlnirii de mâine şi plecăm fericiţi spre hotel. La urma urmei, nu doar concediul în doi îţi oferă satisfacţii...
Să auzim de bine!

vineri, 5 septembrie 2014

Thasos în doi (6)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Micul dejun a devenit o parte din ce în ce mai puţin dorită a zilei. Asta, pentru simplul motiv că unul dintre ospătari nu prea are atracţie spre camera de baie sau, chiar dacă el are, n-au hainele lui. Şi miroase. De fapt, nu miroase, pute. Stând de vorbă cu persoane abilitate, aflu că e student la arheologie şi munceşte sezonier ca să-şi susţină studiile. Lucrul este demn de tot respectul, dar asta nu ne împiedică să ne ţinem de nas atunci când trece pe lângă masa noastră.
Şi, cum în orice rău este şi un bine, masa noastră este permanent cea mai curată din tot restaurantul şi niciodată nu are nimic de strâns, noi grăbindu-ne să ducem imediat la bucătărie orice farfurie murdară...
După ce mâncăm, reuşesc s-o conving pe soţie să mergem să vedem plaja Porto Gatos. O luăm spre vest, prin Skala Rachoniou, Skala Prinou, Skala Kalirachis, iar în Skala Marion ieşim din şosea pe o bretea spre dreapta. Poate că cititorii mai curioşi se vor întreba ce e cu atâtea Skale în Thasos. Păi, ce să fie? Nimic. Ca şi în româneşte, skala înseamnă scală. Adică o scară gradată (aşa cum aveau vechile aparate de radio), localităţile fiind întinse pe terenuri în formă de scară.
Parcurgând câteva străduţe de o îngustime tradiţională, reuşim să ajungem la râvnita plajă. Este curată, este discretă, este liniştită, apa este la fel de curată şi foarte liniştită datorită golfului, are locuri de parcare, nu este aglomerată, dar... Întotdeauna există un dar, iar în cazul nostru el înseamnă că ocuparea unui set fotoliu plus umbrelă se plăteşte cu o consumaţie nu la bar, ci la una din tavernele aflate chiar lângă plajă, ceea ce se traduce printr-un cost mult mai ridicat, mai ales pentru nişte persoane salariate ca noi, care nu mănâncă în cursul zilei.
Aşa că, după o scurtă vizită, decidem să ne întoarcem spre casă. Drumul până aici este presărat de benzinării şi pe stânga şi pe dreapta, benzinării de la care ne notasem preţurile la benzină. Acest lucru ne ajută să oprim la aceea cu benzina cea mai ieftină şi să facem prima alimentare, până acum circulând doar cu benzina din plinul făcut la plecarea din ţară. Cu benzină de douăzeci de euro mai grei, ne îndreptăm spre plaja Glykadi. Aflată nu departe de hotelul nostru, plaja are un drum de acces în pantă spre un loc de parcare bănuit a fi la umbră. Plaja este curată, apa minunată, barul difuzează muzică house şi latino (că, deh, de aia am venit în Grecia...) şi doi ospătari bântuie printre eşzlonguri. Regretul meu nu este că difuzează aceste genuri de muzică ci, că volumul la care se difuzează, volum ce mă împedică să-mi folosesc căştile pentru a asculta muzica grecească din dotare.
Facem cuvenita comandă, din care nu lipseşte şi cea de mojito, dar (şi încerc să fiu cât mai obiectiv) calitatea nu se ridică la aceea de la barul Tropical. E mai diluat, sau romul nu e de calitate, nu ştiu ce îi lipseşte, dar nu-mi place. Încerc câteva poze subacvatice, înotăm, ne jucăm în apă şi aţipim la soarele arzător, ce mai încoace-încolo, ne bucurăm de zilele frumoase ale concediului. Observ cum, un cetăţean din vecinătate, amator şi el de scufundări, a harponat o sepie şi se laudă cu ea faţă de cei din jur. Este un lucru cu care nu mă împac, mai ales că astăzi am avut ocazia să fiu martorul unei scene care m-a făcut să mă întreb dacă voi mai mânca vreodată peşte.
Înotam lipit efectiv de nisipul de pe fund urmărind de foarte aproape un banc de vreo 30 – 40 de peştişori argintii, lungi de vreo 4 centimetri, însoţiţi de alţi doi, mari cam cât palma mea. Unul dintre micuţi se opreşte şi începe a scotoci chipurile nisipul de pe fund, de fapt, el urmărindu-mă cu ochişorii lui mărgeluţe, când cu unul, când cu altul. În acel moment, unul din peştii babani iese din formaţie, se întoarce şi îl muşcă uşor pe micuţ de coadă. Acesta sare ca din puşcă, oprindu-se între tovarăşii lui, iar cel mare revine în formaţie. Este un mesaj atât de clar al grijii şi atenţiei părinteşti la nişte fiinţe pe care le credem fără minte, încât ies din apă zguduit şi îi povestesc soţiei toată întâmplarea.
Ne întoarcem la hotel pe la asfinţit într-o maşină încinsă şi condusă de cine? Ei da, de soţie, căreia i-am promis că va conduce tot concediul. Iar eu sunt om de cuvânt... Ne spălăm, ne schimbăm pe îndelete şi ne îndreptăm spre Limenas pentru cuvenita cină, ocazie de a vedea, pentru prima dată de când colindăm Grecia, un echipaj de poliţie. Încetinim pentru a vedea cât mai multe amănunte, prezenţa lui fiind pentru noi un element inedit. Echipajul se află poziţionat la începutul liniei de centură şi legitimează şoferii într-un mod care mi se pare aleatoriu. Suntem cu toate actele în regulă, maşina e nouă şi trecută prin toate reviziile, nu au ce să-i găsească, dar noi suntem de modă veche, adică suntem dintre aceeia care consideră că nu e bine să ai de-a face nici cu poliţia şi nici cu doctorul.
Azi vom încerca o nouă experienţă culinară numită gyros cu autoservire. Ce este ăla un gyros, noi ştim mai de mult, dar nu ştiam ce e un gyros cu autoservire. Ne aşezăm la masă şi, deoarece nimeni nu vine la noi, mă ridic şi mă adresez vânzătoarei. Ocazie de a afla că un gyros cu autoservire este atunci când clientul se află în faţa vitrinei cu preparatele componente ale gyros-ului, alege din ochi ce-i place şi îi spune vânzătoarei, iar aceasta îl prepară. Râdem în hohote de noul sens al noţiunii de autoservire, dar mâncăm gyros-ul cu poftă pentru că e proaspăt, mare şi bun. După care urmează nelipsitele clătite. Fătuca a ajuns să intre într-o rutină în ceea ce ne priveşte. Ne vede, ne salutăm şi întreabă doar atât: cu ce? Asta pentru că eu, fiind duşmanul declarat al monotoniei, schimb mereu ciocolata cu vanilia, vanilia cu fructele de pădure şi aşa mai departe.
Nu ne întoarcem imediat la hotel, ci profităm iarăşi de o bancă liberă şi ne aşezăm să admirăm portul noaptea, timp de vreo jumătate de oră, iar efectele sunt atât de plăcute încât nu ne mai supără faptul că la hotel vedem că nici azi nu avem televizor.
Să auzim de bine!

miercuri, 3 septembrie 2014

Thasos în doi (5)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi se anunţă o zi la fel de frumosă şi călduroasă. Suntem la micul dejun şi ne facem planuri pentru incursiunile de azi. Tocmai molfăi o linguriţă plină cu dulceaţă amestecată cu miez de nucă şi smântână (e delicioasă!), că îmi văd soaţa că se strâmbă. Nu e prima dată când are o asemenea mimică atunci când nu-i place mâncarea, aşa că îmi continui linsul castronelului spunându-i:
- Dacă nu-ţi place, nu mai mânca.
- Ced că mi-am spart un dinte, îmi răspunde ea tristă.
Situaţiile excepţionale impun măsuri excepţionale, aşa că las la o parte orice mâncare, ne schimbăm şi plecăm urgent în Limenas. Am plecat în Limenas pentru că am considerat că este imposibil să nu existe măcar un medic stomatolog (nu dentist, aşa cum spun reclamele noastre idioate). Dar, pe drum, îmi dau seama că nu am remarcat nicăieri un asemenea anunţ.
Parchez într-o zonă cât mai centrală şi mă gândesc care ar putea fi sursa noastră de inspiraţie (ulterior, discutând despre întâmplare cu unul din patronii Doukas, acesta şi-a exprimat regretul că nu m-am gândit la el ca la un prieten, pentru că m-ar fi putut ajuta). Şi alegerea îmi cade pe o farmacie, noţiunea de farmacie părându-mi-se cea mai apropiată de aceea de medic. Intru în prima farmacie, salut şi îmi exprim problema. Imediat, bunul om îmi spune să-l însoţesc şi iese, eu urmându-l. Aţi citit bine? Hai să facem un repetir: Imediat, bunul om îmi spune să-l însoţesc şi iese, eu urmându-l. Acum aţi prins ideea? Iese fără ca măcar să tragă uşa după el. Ce alarme, ce lacăte, ce-s alea? După o scurtă distanţă intrăm într-un magazin de pantaloni şi omul ne face prezentările, după care se întoarce la farmacia lui. Repet povestea şi bunul om începe să dea câteva telefoane, după care ne spune să-l urmăm. Şi plecăm în aceleaşi condiţii ca adineaori. Adică, lăsând uşa larg deschisă şi stativele cu pantaloni expuse pe trotuar. Nu alarmă pusă, nu vorbă lăsată vecinului, nu uşă închisă cu şapte lacăte, nimic din toate astea. Vouă, cititorilor români, vă vine să credeţi că asemenea întâmplări sunt reale?
Şi mergem cale de vreun sfert de oră, până ajungem la un cabinet de stomatologie situat într-o vilă cochetă, după care îi mulţumim şi ne luăm rămas bun (e un fel de a zice pentru că, de atunci şi până la plecare, l-am vizitat în fiecare seară şi ne-am promis o reîntâlnire atunci când va veni în România). Nefiind o urgenţă, aşteptăm cale de un pacient, după care suntem invitaţi în cabinet. În timp ce doctoriţa aplică tratamentul necesar, eu am un schimb de impresii cu ea, prilej cu care aflăm detalii despre ea şi familia ei, că a studiat medicina în Bucureşti, că este un oraş care i-a plăcut foarte mult şi pe care îl vizitează anual. O cred, pentru că şi mie îmi plac Bucureştii, aşa că facem un schimb de cărţi de vizită şi ne promitem o reîntâlnire în plen în Bucureşti. La final, buna doctoriţă face un gest neaşteptat şi ne invită în cabinetul ei personal, unde ne taie chitanţă pentru suma plătită şi ne dă adeverinţă pentru asigurător deşi, la sosire, ne avertizase că nu are contract încheiat cu niciun asigurător.
Cu problema rezolvată, finanţele zguduite şi timpul de plajă aproape trecut, ne gândim că salvarea ne poate veni doar de la cea mai apropiată plajă, aceasta fiind cea de la Pachis. Luăm Pachis cap compas şi, după câteva minute, suntem cu maşina parcată la un loc pe care îl credem că e cu umbră dar care, la plecare, se va dovedi o amăgire, pentru că găsim maşina în plin soare. Ocupăm vremelnicele locuri, după care, încă îmbrăcat, îi spun îngrijorat soţiei:
- Dragă, ar trebui să merg urgent la bar să comand ceva în contul umbrelei, ştii bine.
- Dar am mai stat aici şi am comandat ceva mai târziu, se miră ea. Măcar dezbracă-te!
- Ştiu, dar nu vreau să ne facem de râs, îi răspund eu cu trupul deja îndreptat spre bar.
Acum, prietenii ştiu deja motivaţia puseului meu de corectitudine: este viciul din mine, iar la bar se află prietenul meu barman care, deja mă priveşte cu ochi nerăbdători.
- Daaa, un mojito mare, rece, pentru plajă. Repede! îi comand eu pe când mă apropiam.
Adevărata prietenie româno – greacă îşi arată roadele, pentru că bunul om se apucă să prepare menta pe când încă nu terminasem comanda.
Întors la umbrelă, ne tolănim vicioşi şi ne permitem chiar o mică discuţie.
- Vezi, îi spun eu, acum a înţeles perfect ce i-am comandat.
- Asta spuneam şi eu, poate ei nu înţeleg întotdeauna ce le spui.
- Imposibil! Există termeni consacraţi şi la ei. De pildă, beach bar.
- Ce e cu beach bar?
- Nimic, şi ei spun beach bar.
- La mojito?
- Nu, la beach bar.
- Păi, era vorba de mojito, iar tu ai spus că la mojito îi spun beach bar.
- Nu, am vrut să spun că la beach bar îi spun beach bar.
- Dacă la beach bar îi spun beach bar, atunci la mojito cum îi spun?
- Cum să-i spună? Tot mojito.
- Şi de ce nu ai spus aşa de la început?
E clar, tratamentul susţinut cu frappe o predispune la ironii la adresa mea, aşa că o sărut şi ne reîntorcem la lenea din noi.
Ziua terminată, trecem pe la hotel pentru cuvenita spălare şi schimbare, după care abordăm oraşul. Nu ne este încă foame, aşa că decidem să ne aşezăm pe o bancă pe faleză, ca doi pensionari. A fost o alegere cât se poate de inspirată. Soarele asfinţind, culoarea mării şi ţipetele pescăruşilor, liniştea sufletească care domină locurile, toate astea au creat o atmosferă al cărei romantism îl vom resimţi mult timp. Ne decidem să abordăm o tavernă mai ciudată descoperită ieri unde, pentru cinci euro, eşti servit cu patru souvlaki (pentru necunoscători, sunt un fel de frigărui), o salată şi pâine servite pe o coală de hârtie şi un suc sau o bere. Merită, iar conversaţia purtată în greceşte cu ospătarul îmi creşte brusc cota de simpatie din partea acestuia. Teminăm seara cu un set de clătite cu îngheţată mâncate cu tihnă şi cu convingerea ospătăriţei că ştiu greceşte mult mai bine decât afirm.
Ne-am simţit atât de bine, încât soţia îmi oferă o surpriză: se oferă să conducă ea la întoarcere. Gest de o mare imprudenţă din partea-i pentru că, din acel moment, ea a devenit şoferul familiei pe toată durata şederii pe insulă... ceea ce a permis creşterea semnificativă a consumului de bere pe cap de turist. Iar la hotel, toate vechi şi toate noi, adică nici astă seară nu avem televizor.
Să auzim de bine!

luni, 1 septembrie 2014

Thasos în doi (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi va fi o zi bogată în evenimente: avem de gând să facem un tur prin Kavala cea frumoasă. Aşa că, după micul dejun, pornim în trombă spre Skala Prinou, lăsăm maşina într-o parcare şi fuga, fuga la ferry că tocmai se pregăteşte de plecare. Luăm loc în salonul curat şi spaţios abia când ajungem pe la jumătatea drumului pentru că peisajul văzut de pe punte e mult mai plăcut, ba chiar fac nişte poze.
Ajunşi în oraş, ne îndreptăm spre un punct de informare turistică pentru a ne pune la curent cu principalele obiective şi străzi. Primul punct este muzeul de arheologie care, prin mărimea sa presupune o colecţie impresionantă de obiecte, iar tariful de intrare este de doar doi euro. Într-adevăr muzeul e mare, într-adevăr tariful e doar doi euro, dar asta nu ne ajută cu nimic pentru că este luni şi lunea, se ştie că orice muzeu din lume este închis. De necaz, ne aducem aminte că trebuie să facem niscai plăţi şi căutăm o siglă ING în jur. Vedem una cât toate zilele pe un bloc, urcăm la etajul corespunzător şi aflăm că este un ING pentru asigurări şi nu unul bancar.
Ne consolăm cu gândul că, de aici vom merge să vizităm Imaret-ul, lucru pe care îl dorim cu ardoare. Ajungem la locul cu pricina după un urcuş specific Kavalei, ca să ni se spună că, dacă ne oprim să bem o cafea, putem vizita cafeneaua, dar nu şi Imaret-ul pentru că a fost transformat în hotel... Ce mai tura-vura, ghinion pe toată linia, ghinion care nu poate fi stins decât cu o doză corespunzătoare de mojito. Drept pentru care adăstăm la o ditamai terasa aflată pe faleză nu pentru că ne-ar fi plăcut îndeosebi localul ci, pentru că eram morţi de căldură. Vine un flăcău, comand un frappe pentru soţie şi un mojito pentru mine. Nu vă pot descrie uimirea insului la aflarea cererii mele. Nedumerirea ospătarului este atât de evidentă încât soţia, care nu cunoaşte limba greacă, se simte nevoită să mă întrebe:
- Băiete, tu eşti sigur că ei înţeleg ce le spui?
- Dragă, m-am uitat şi în dicţionar. În greceşte mojito se spune la fel ca în româneşte. Şi nu are niciun fel de contraindicaţii, completez eu doct.
Comand şi pentru mine un frappe şi cad pe gânduri, în timp ce privesc un ferry care tocmai intră în port. Ce Dumnezeu au grecii cu mojito-ul de sunt aşa de contrariaţi când îl comand? Statul pe gânduri e un lucru folositor uneori pentru că, iată, creierul mi se mobilizează şi încep să-mi pun şi alte întrebări: de ce sunt aşa multe maşinile care aşteaptă îmbarcarea? E Thasos un centru economic atât de important? Şi unde a dispărut norul de pescăruşi cu care fusesem învăţat că urmăreşte orice ferry? Are vreo legătură cu împuţinarea dramatică a cicadelor (pentru că, dragii mei, anul acesta n-am auzit decât o singură cicadă în pomii de lângă hotel, spre deosebire de alţi ani când ţârâitul lor ne însoţea pe toate drumurile)?
Terminăm consumaţia, plătim şi ce credeţi că fac doi turişti când nu-şi realizează planurile de vizitare? Exact, se duc la cumpărături. Aşa că atacăm magazinele aflate din belşug pe faleză, prilej de a mă alege şi eu cu o pereche de saboţi pentru plaje şi de a mai trage câteva poze interesante. Cu toate cumpărăturile pentru neamuri şi prieteni făcute, o luăm agale pe străzile principale. Ajungem la colţul unei străzi de unde putem vedea o clădire ciudată, evident părăsită şi cu zăbrele la ferestre. În timp ce mă consult cu soţia în ce priveşte posibila destinaţie a clădirii, aud o voce în spatele meu:
- Tabaco factori (cu accentul pus pe ultima silabă).
Nedumerit, mă întorc pentru a auzi a doua oară acceaşi sintagmă. Rostită de un domn venerabil, care dă din cap în semn de regret amarnic. Din senin mă lămuresc. Da, o fostă fabrică de tutun, asta vroia domnul să-mi comunice cu un amar justificat de vârsta care îi permisese să vadă cum arăta Kavala pe vremea când era centrul european al comerţului cu tutun. Şi avea dreptate bătrânul domn. Orice fir de tutun care intra sau ieşea din bătrânul continent, pe aici trecea. Nici de departe nu îmi pot imagina tumultul şi efervescenţa vieţii sociale şi economice din acele vremuri...
Ne continuăm periplul impresionaţi de regretul domnului şi ne oprim la o altă intersecţie pentru a filma şi fotografia câteva străzi atât de înclinate şi de înguste încât greu pot fi parcuse chiar cu piciorul, dar pe care maşinile se foiesc fără probleme. Şi o muzică uriaşă ne învăluie, ne potopeşte, ne acoperă pe noi şi pe toţi aflaţi pe o rază de un kilometru. Este cea mai puternică muzică auzită vreodată pe stradă şi nu ne este greu să descoperim sursa imediat: o maşină aparţinând unei firme de tuning audio, care vrea să-şi facă cunoscută prezenţa.
Continuăm să sperăm, aşa că ne îndreptăm spre biserica Sf. Nicolae pe care sperăm să o găsim deschisă, dar rămânem cu speranţa... Se pare că lunea, în Kavala, singurele localuri deschise sunt tavernele şi magazinele. Mai fac câteva poze cu apeductul şi cu primăria, mai intrăm în câteva magazine şi ne îndreptăm spre gara maritimă. Încă o serie de poze cu stâncile de la baza fortului, biletele de îmbarcare şi hopa sus în ferry.
Reîntorşi în Skala Prinou ne recuperăm maşina şi decidem (pentru că încă este devreme) să mergem să vizităm Panaghia. Un drum frumos şi plăcut, care ne oferă prilejul de a ne convinge încă o dată (dacă mai era cazul...) că românul nu pierde niciun prilej de a arăta tuturor cât este de educat. În dreptul unei benzinării, un cocalar îmi apare brusc în faţă, fără să semanlizeze şi, mai rău, fără să se asigure. De unde ştiu că era cocalar? Simplu: conducea un BMW de Ilfov al cărui număr era, exact, aţi ghicit, BMW. Refuz să-i acord onoarea unei clacsonări. Acelaşi nivel ne este subliniat odată ajunşi în Panaghia unde, pentru a ocupa un loc de parcare, sunt obligat să întroc pe o străduţă îngustă. Exact când mă aflam de-a latul străzii, un bucureştean, după număr, după port, intră cu maşina exact în spatele meu, acţiune tembelă care ne blochează pe amândoi. Îl gratulez cun un bucureştene, bucureştene, la care el îmi răspunde cu un prietenos ce vrei, bă?
Reuşim să parcăm şi purcedem la o abordare pedestră a localităţii, preilej de a mai intra o dată în biserică şi a admira steagul de cruciat al lui Richard Inimă de Leu şi de a ne minuna de curăţenia şi modul de decorare ale unor case deosebit de pitoreşti.
Ajungem în Limenas seara târziu abordând oraşul dinspre est, ceea ce face să nu mai mergem la Doukas ci, să ne oprim la o tavernă pitorească unde lumea face coadă ca să ocupe un loc la o masă unde eşti servit pe o coală de hârtie cu meniul comandat. La care, eu am adăugat şi un Mithos. Rece.
Să auzim de bine!