marți, 29 iulie 2014

De ce, ce?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Gata, iată că s-a încheiat şi marele congres al unificării. PDL şi PNL şi-au dat mâna. Şi-au dat mâna domnii Blaga şi Johannis, dar nu orice mână, ci mâna dreaptă, formând o puternică construcţie politică de dreapta. Şi ne referim aici doar la cele două personalităţi pentru că domnul Ungureanu nu este un lider politic, aşa cum Forţa Civică nu este un partid.
Interesant mai este şi un alt aspect. Acela că doamna Udrea a rămas cu mâna dreaptă a dumneaei în aer. Oare cine îi va cere respectiva mână, PSD sau PNL? În mod absolut firesc au apărut comentatori, specialişti sau speculanţi, care nu au pregetat să deplângă soarta defunctului PDL. Iar domnul Blaga este supus unui tir de acuzaţii care, culmea, vin din partea dreaptă, nu din partea stângă a presei (care, între noi fie vorba, nici nu există). Pentru a clarifica puţin lucrurile şi a linişti spiritele, haideţi să rememorăm câteva date despre PDL.
Odată apărut PDL, s-a pornit de la premisa eronată că este un partid. Dar PDL nu a fost niciodată un partid, el nu a apărut ca urmare a acumulării unei anumite ideologii sau platforme politice în rândul populaţiei. El nu a fost un partid, ci o creaţie. Constituirea lui s-a făcut peste noapte, la modul cel mai propriu, la comanda domnului Băsescu, prin alăturarea transfugilor de la PNL şi fostul PD. Mai mult, ca să pună capac, domnul Băsescu a comandat şi schimbarea ideologiei, la fel de peste noapte. PDL nu a avut un trecut istoric şi nicio activitate istorică, singura lui sarcină fiind aceea de a duce la îndeplinire comenzile venite de pe punte.
Odată cu părăsirea lui de către domnul Băsescu (în stilul caracteristic şi tradiţional), PDL-işii au început să conştientizeze faptul că au şi ei un nume, o soartă în lume, dar conştientizare insuficient de aprofundată din moment ce domnul Băsescu le trăgea şuturi la ţurloaie, iar ei, în loc să strige vai, strigau că îl vor susţine oriunde şi oricând pe căpitanul jucător.
Şi iată că s-a ivit ocazia numită nu Johannis, nu PNL, nici măcar Antonescu. Ocazia ivită s-a numit Frunzăverde, domn de care nimeni nu mai pomeneşte nimic acum, domn a cărui plecare a lăsat multă jale în PDL, aducând potopuri de fericire în PNL, personaj care, se pare, că a fost eminenţa cenuşie a acestei unificări. Unificare care, prin lumina celor de mai sus, este mai mult “întoarcerea acasă a fiilor risipitori”.
Dar faptele sunt fapte şi acum, iată că avem o dreaptă unificată şi puternică, lucru pe care şi l-a dorit orice cetăţean român cu scaun la cap. Întrebarea care persistă este de ce acum, din ce motiv? Ce a presat atât de mult dreapta românească la o unificare dorită dar nerealizată de atâta vreme? Răspunsul se prefigurează la capătul tunelului: alegerile prezidenţiale. Alegeri prezidenţiale la care dreapta neunită nu putea să spere în victoria vreunui candidat propriu. Speranţe care, acum, au renăscut oarecum firav deoarece cine aleargă după doi iepuri riscă să nu prindă niciunul, iar dreapta reunită alergă şi după domnul Predoiu, şi după domnul Johannis, şi după domnul Diaconescu ca să enumerăm doar câţiva. Pe domnul Antonescu nu-l pomenim, deoarece degringolada logică manifestată de dânsul nu poate atrage oamnii în secţiile de vot decât, poate, pentru a face curăţenie. Ei bine, chiar aşa stând lucrurile, de unde până unde dorinţa asta ardentă a dreptei ca România să aibă un preşedinte de dreapta, cunoscut fiind faptul că atribuţiile constituţionale nu îi permit prea multe acţiuni?
Şi iată cum a apărut răspunsul: pentru a avea o continuitate a guvernării băsiste, adică a acelei guvernări în care preşedintele face ce vrea el, chiar dacă constituţia nu-i permite. Inclusiv prin intermediul unui prim ministru care s-ar putea numi Băsescu.
Să auzim de bine!

vineri, 25 iulie 2014

Etalonul cu două măsuri

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În data de 3 iulie a anului 1988, un distrugător american, pe umele lui Vincennes, patrula prin Golful Oman, în apropierea Iranului. Erau vremuri tulburi în zonă, iar Jandarmul Universal trebuia să-şi facă simţită prezenţa.
Exact în aceeaşi zi, un avion de tipul A300B al companiei aeriene iraniene decolează cu 274 de pasageri la bord. Dintre cei 274 de pasageri, 66 erau copii. Deci un avion plin cu oameni, oameni ca şi noi, şi cu copii, copii ca ai noştri. Radarul distrugătorului îl detectează, ofiţerul alocat activităţii de urmărire îl urmăreşte şi observă că avionul se îndrepta direct spre nava lor. Se fac cuvenitele raportări finalizate prin somaţii repetate adresate comandantului aeronavei, somaţii la care nu se primeşte niciun răspuns.
Echipajul distrugătorului intră în regim de alarmă de luptă, ocupă poziţiile de luptă şi aşteaptă încordaţi comanda de distrugere a avionului inamic care, iată, se apropie tot mai mult fără să răspundă somaţiilor.
După momente de încordare şi somaţii repetate, iată că vine şi comanda. O rachetă pleacă de pe lansatorul distrugătorului şi doboară avionul într-o clipă. Nu a existat niciun supravieţuitor, niciun adult, niciun copil. Toţi, dar absolut toţi au devenit neant într-o clipă.
A urmat ancheta de rigoare, prilej cu care s-a stabilit că a vinovat este pilotul aeronavei, care nu a răspuns somaţiilor. Ofiţerii distrugătorului, atât cel care a dat comanda de distrugere, cât şi cel care a apăsat pe buton au fost decoraţi şi primiţi acasă cu mari onoruri pentru tăria şi curajul de care au dat dovadă în lupta cu inamicul necruţător. Totul se datorase unei nefericite confuzii, radarul distrugătorului neputând face diferenţa între un avion de linie şi unul de luptă. Dar echipajul îşi făcuse datoria, ca nişte adevăraţi militari instruiţi ce erau şi care îşi meritau toate laudele.
Ulterior, un ziarist neliniştit a continuat investigaţiile şi a descoperit că adevărul era cu totul altul. Adevărat, radarul făcuse o confuzie, dar distrugătorul nu avea ce căuta acolo! În cel mai pur stil aventurier american (să ne amintim un caz similar cu un pilot american, caz petrecut în Bosnia, când o armată întreagă a trebuit să lupte pentru recuperarea unui pilot care se credea cow-boy) echipajul distrugătorului îşi luase libertatea să se abată de la ruta ordonată, în căutare de ceva aventură, ceva „fierbinte” şi intrase în apele teritoriale iraniene. Mulţumită acestui ziarist, întreaga situaţie a fost înecată în grotescul cel mai negru: nişte militari ajung să fie felicitaţi şi medaliaţi pentru că au omorât 274 de civili din greşeală!
Departe de mine vreo atitudine filo-rusă. Cu toată cultura şi resursele sale uriaşe, poporul rus nu a reuşit să fie unul drag inimii mele. Dar examinând cu atenţie cele două cazuri, asemănătoare până la identificare, şi comparând primirea victorioasă a ucigaşilor americani de copii, cu oprobiul mondial la care sunt supuşi ucigaşii ruşi de copii, nu credeţi că e o diferenţă de evaluare? Nu credeţi că toţi meritau acelaşi oprobiu? Nu credeţi că uciderea a 274 de civili din greşeală de un echipaj legitim şi instruit este la fel de odioasă ca uciderea a 298 de civili de către un comando separatist? Din păcate, nu-mi amintesc de nicio acuzaţie adusă echipajului american...
Să auzim de bine!

luni, 21 iulie 2014

Noi şi Thasos-întoarcerea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne sculăm ceva mai devreme, dar nu ne manifestăm regretele. Am stabilit ora opt şi jumătate ca oră de pornit motoarele şi aşa se întâmplă. Ajunşi la ponton plătim biletele de îmbarcare pe ferry şi la nouă şi jumătate acesta îşi porneşte motoarele.
Pe punţi există tot felul de persoane care reuşesc să manifeste o oarecare veselie, dar nu şi noi. Câteva poze, câteva discuţii şi stăm pleoştiţi pe băncile de afară, fără să băgăm de seamă când am ajuns în Keramoti. Aşteptăm disciplinaţi la coada de debarcare, ne formăm grupul şi pornim. După ieşirea din Chrysopouli este o primă intersecţie, cea cu vechea şosea Egnatia, iar abia la a doua intersecţie poţi întâlni autostrada. Mă gândesc să le ofer şi colegilor plăcerea unei călătorii pe anticul drum şi virez dreapta pe Egnatia, iar după vreo jumătate de oră intersectăm autostrada pe care rulăm până la Komotini.
Am prilejul să îmi etalez din nou cunoştinţele despre sistemul rutier grecesc, aşa că, deşi şoseaua are numeroase viraje şi intersecţii, îi scot la vamă cât ai zice Makaza. Spre deosebire de situaţia întâlnită la venire, acum toate formalităţile durează câteva secunde pentru fiecare maşină şi ne înscriem pe traseul pe care îl alesesem pentru întoarcere ca fiind cel mai uşor din toate punctele de vedere: Makaza, Momchilgrad, Kardzalî, Haskovo, Stara Zagora, Nova Zagora, Gurkovo, Veliko Târnovo, Byala şi Ruse.
Totul a mers bine şi frumos până aproape la intrarea în Stara Zagora. Lăsând o distanţă prea mare între maşini, Florentina, fiind şi ultima maşină, ratează o bretea şi intră pe autostrada spre Varna. A fost începutul unei serii de comunicării disperate pe staţii sau telefoane, întoarceri din drum şi opriri, toate cu speranţa reîntregirii grupului. Stabilim de câteva ori diferite puncte de reîntâlnire, dar fără a le putea fructifica. Dar tot răul e spre bine pentru că, în rătăcirile lor, Florentina şi Andrei află că, în continuarea traseului, şoseaua este închisă din cauza unui raliu în desfăşurare, aşa că trebuie să ocolim iar prin pasul Şipka, o veste cât se poate de nesuferită.
Luăm drumul codrului la modul cel mai propriu şi mergem în formaţia rămasă până la Popasul Şipka. O scurtă oprire pentru gustare şi Alin ne spune că ei vor trebui să o ia înainte deoarece trebuie să ajungă la Braşov în seara asta. Zis şi făcut, şi o ia din loc.
Plecăm, dar pe serpentinele de coborâre mama îmi spune că nu prea se simte bine şi că ar fi bine să ne grăbim. Şi plecă măre voinicul... cum se spune prin basme. Bunul simţ mă împiedică să vă spun cu ce viteză dar, ca să vă faceţi o părere, vă pot spune că, la sfârşitul serpentinelor îl ajunsesem din urmă pe Alin, iar înainte de Veliko Târnovo l-am ajuns din urmă şi pe Andrei, care aştepta reîntregirea formaţiei...
În vama bulgaro-română găsim o aglomeraţie de bâlci la plata taxei de pod, dar biruim şi, de acum încolo, nimic nu ne va opri să ajungem cât mai repede acasă, pe uşa căreia intrăm pe la orele opt şi treizeci de minute. Ce a urmat e de la sine înţeles: despachetarea, aranjarea lucrurilor care se puteau aranja şi baia de rigoare. Dar toate astea după un raid prin Billa, deoarece frigiderul e sinistru de gol...
Exceptând devierea de la traseu impusă, drumul nu a ridicat probleme dificile, chiar dacă a existat acel moment de rătăcire. Dar aceste devieri, de la dus şi de la întors, nu semnifică nimic faţă de efectele acestui concediu petrecut în grup lărgit. Plecaţi cu unele temeri şi îngrijorări din cauza lungimii traseului, eu fiind singurul din grup care avea la activ atât ieşiri din ţară cu maşina, cât şi condusul pe distanţe lungi, toţi s-au întors cu sentimentul declarat că drumul nu e o problemă, iar încrederea în forţele proprii fiind atât de evidentă încât, ascultându-i, aveai sentimentul că au făcut drumul ăsta de sute de ori. Ceea ce e binişor.
Durata concediului a fost mică, iar locurile vizitate destul de reduse faţă de potenţial. Şi totuşi, toţi au fost atât de pătrunşi de frumuseţea apei şi a peisajelor, de comportamentul oamenilor şi de calitatea serviciilor încât nu-şi mai pot imagina că vor face concediul altundeva decât în Grecia. Şi asta cred că e bine.
Nu am reuşit să le prezint tot ce ştiu despre istoria acestei insule şi a acestor locuri, dar atât cât au văzut, a fost suficient ca să le aprindă dacă nu dragostea, măcar interesul pentru istoria şi cultura acestui popor, pentru tot ce au însemnat pentru civilizaţia lumii. Ceea ce e foarte bine.
Copiii s-au comportat admirabil, s-au adaptat imediat noilor condiţii şi noilor regimuri alimentare, s-au împrietenit imediat şi s-au jucat în voie bună, fiind foarte atraşi de povestirile mele istorice. Mai mult, unul dintre ei a ieşit din această vacanţă cu alfabetul grecesc învăţat, nu numai ca scris, dar şi ca pronunţie, lucru care îl făcea să-mi citească toate firmele întâlnite... Ceea ce e cât se poate de bine.
Familiile noastre, ale ăstora maturi, ca să nu zic bătrâni, s-au acomodat imediat, ne-am simţit bine tot timpul, fără discuţii sau bârfe şi, chiar dacă nu am putut să ne facem de cap aşa cum am fi dorit din cauza copiiilor, ne-am despărţit mai uniţi decât la venire şi cu convingerea că, de acum încolo, vom face toate concediile împreună, în Grecia. Ceea ce mi se pare foarte bine.
Deşi grecii vorbesc greceşte mai bine ca mine, greaca mea a fost la înălţime, dacă ne luăm după faptul că interlocutorii mei au înţeles ce am a le spune fără să-mi obosesc mâinile, în condiţiile în care am învăţat-o singur, fără ajutorul vreunui profesor. Ceea ce nu poate fi decât cât se poate de bine.
Faţă de bogăţia de peisaje şi locuri istorice pe care ni le poate oferi doar acest mic colţ de rai verde numit Thasos, noi am văzut doar o mică parte. Dar prietenii mei au fost unanimi în a recunoaşte că nu au bănuit nicio clipă că acest concediu li se va părea aşa de scurt, că nu vor avea niciun moment de plictiseală. Toţi au simţit că, ajuns în Grecia trebuie să-ţi laşi sufletul liber, să trăieşti plenar fiecare clipă, să te bucuri de tot ce-ţi oferă simţurile. Ca să vă faceţi o idee mai completă, unul dintre noi, aflat sub tratament medical, a fost atât de fascinat de cele văzute şi auzite, încât a uitat să-şi mai ia medicamentele pe toată durata concediului. Pe scurt, nu poţi vizita Grecia decât trăind. Ceea ce cred că e cel mai bine.
Să auzim de bine!

vineri, 18 iulie 2014

Noi şi Thasos-a şasea zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi e ultima zi din concediul nostru de grup. Dacă în primele zile au mai existat voci care îndrăzneau să facă referiri la data plecării, acum toţi tac de bună voie şi savurează fiecare clipă. Nu ştiu dacă tăcerea lor este rezultatul recomandărilor mele de a da la spate orice alte gânduri atunci când au venit în Grecia sau cel al adaptării naturale, dar indiferent de motiv, mă bucură. Îmi este greu de crezut, dacă nu imposibil, că o persoană care se gândeşte aici, acum, la problemele de serviciu sau grijile casei lăsate în ţară se poate simţi bine.
De altfel, aşa cum voi vedea mai târziu, odată ajunşi în ţară, prima grijă a tuturor a fost să stabilească deja când şi unde vom merge la anul în Grecia... Iniţiativa lor mă bucură, ca şi dragostea născută pentru frumuseţile Greciei, dar mă îndoiesc că vom mai merge cu şaisprezece persoane după noi, ca să invoc doar vechiul adagiu latin multi sunt vocati pauci vero electi/mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt cei aleşi...
Fiind ultima zi, se decide în mod unanim să mergem la cea mai frumoasă plajă, adică la Golden Beach. Serpentinele care mi-au înspăimântat companionii în prima zi, acum nu mai prezintă nicio ameninţare, iar drumul li se pare tuturor mult mai scurt. Găsim libere numărul corespunzător de şezlonguri şi ne întindem la soare, preilej de a da ghes unor mici cugetări. Dacă în alţi ani vedeam plajele şi localităţile nepădite de turişti greci sau nemţi în majoritatea lor, acum, insula mi se pare un judeţ românesc. La sosirea noastră pe insulă ferry-boat-ul a fost plin ras cu maşini cu număr de România, în special din judeţele Bacău şi Galaţi, ca să nu mai vorbim de Bucureşti, şi acelaşi lucru se observă în toate locaţiile vizitate. Maşini fără număr din România, urmate ca pondere de maşini sârbeşti şi abia pe locul trei de cele greceşti. În magazine nu trebuie să te străduieşti să vorbeşti englezeşte cu un alt cumpărător pentru că poţi fi sută la sută sigur de faptul că persoana căreia i te adresezi este din România.
Deşi ar trebui, situaţia nu este una care să mă bucure pentru că român sunt şi eu, ceea ce mă face să cunosc foarte bine mentalităţile care ne caracterizează. Ca să mă înţelegeţi mai bine, un ultim exemplu (pe lângă cel al şoferului bucureştean care ocupa două locuri de parcare cu uşa lui deschisă) am avut chiar ieri, la urcarea spre acropole, când un grup de trei români care coborau, au avut pretenţia să le dăm noi prioritate, noi care urcam...
Despărţirea de mare şi de plajă provoacă scene duioase de rămas bun, atât din partea adulţilor, cât şi din partea copiiilor. Cu gâturile strâmbe de atâta uitat în urmă, ne îndreptăm spre hotel de unde, după schimbările habituale, vom merge în grup compact spre Doukas pentru o ultimă cină.
Profit de popasul făcut la hotel pentru a o căuta pe doamna S. patroana hotelului. Cumpărasem din ţară o mică atenţie, o farfurie cu motive populare, şi doream să i-o facem cadou. O găsesc în subsol băgând nişte rufe la spălat. Aştept să mă observe şi mă adresez în greceşte:
- Bună seara! Aş dori să stăm puţin de vorbă.
- Bună seara! Sigur că da. Ştiţi cine sunt eu, sunt doamna...
- Ştiu foarte bine, o întrerup eu, ne-am cunoscut acum trei ani, când am venit prima dată. Am venit şi acum doi ani, şi acum, şi vom mai veni peste o lună.
- Da? Ce bine! Vă place aici.
- Foarte mult. Aici ne simţim ca acasă. De aceea vrem să vă rugăm să primiţi un mic cadou din partea noastră.
Şi îi întind punguţa frumos aranjată.
- Un cadou? Pentru mine? Nu se poate, niciun turist nu a mai făcut aşa ceva, nu pot să primesc, nu pot...
- Vă rog mult. E din inimă, şi îi întind iarăşi punguţa. Aici suntem ca acasă.
Buna doamnă întinde mâna tremurând şi începe să plângă.
Plec din subsolul hotelului lăsând-o pe doamna S. cu lacrimi în ochi şi punguţa strânsă la piept. Mă simt foarte bine, foarte uşor, ca după o spovedanie sau aşa cum mă simt ori de câte ori am făcut o faptă bună.
Masa a decurs în tonul de veselie cu care ne-am obişnuit, veselie întreţinută şi de carafele cu vin Retsina. Încet, încet, ne ridicăm de la mese şi ne îndreptăm spre ieşire. Împreună cu familia, rămânem mai la urmă şi îl abordez pe domnul N., unul dintre patronii localului:
- Ştiţi, a venit ceasul. E ultima seară, mâine dimineaţă vom pleca acasă. Dar ne vom revedea peste o lună.
E momentul în care bunul om începe să aibă o comportare ciudată.
- Vă rog mult de tot, mai staţi un moment! Vă rog mult, doar un moment! Să nu plecaţi, aşteptaţi-mă aici. Vă rog mult!
Ne uităm miraţi unii la alţii. Omul dispare spre bucătărie şi revine în scurt timp cu un ambalaj lung şi foarte arătos. Mi-l oferă, îl deschid şi găsesc în el o sticlă cu un vin dintre cele mai bune.
- Vă mulţumesc, îi spun emoţionat omului.
- Nu, nu, eu vă mulţumesc! Vă mulţumesc mult!
După care începe să ne îmbrăţişeze şi să ne pupe pe fiecare, spre mirarea membrilor familiei cărora nu apucasem să le traduc discuţia purtată.
Suntem toţi emoţionaţi, aşa că neglijăm alegerea drumului de întoarcere. Neatenţie care era să mă coste pentru că, iată, ne apropiem de gemeni cu pas vioi şi unul dintre ei este deja la balustrada localului scrutând străduţa. Momentele extreme impun soluţii extreme, ne învaţă arta războiului, aşa că, având o inspiraţie de moment, o rog pe soţie să păşească în dreapta mea, timp în care se va strădui să-mi tragă şapca cât mai mult pe ochi, iar tata se va situia în aceeaşi extremă, făcându-se că îmi pune un pulover pe umeri.
Stratagema dă roade şi pot parcurge cei câţiva metri fără ca persoana-mi să fie identificată. Dar nu şi neremarcată, deoarece colegii îmi confirmă ulterior că-l văzuseră pe bietul om cum îşi face cruce şi îşi strâmbă gâtul uitându-se după mine...
Nicio remuşcare nu mă bântuie pentru că am stabilit deja cu soţia că-i vom vizita pe gemeni peste o lună, când vom reveni. Drept pentru care ne îndreptăm spre prima benzinărie şi facem plinul. Datorită faptului că am venit pe un drum cu mult mai scurt, chiar dacă mult mai încet, trebuie să alimentez mult mai puţin. Practic, dacă fac o socoteală rapidă, e concediul în care am consumat cea mai mică cantitate de benzină. Un plin făcut la Bucureşti (într-un rezervor în care mai aveam deja vreo douăzeci de litri), câteva picături în vama din Giurgiu şi o alimentare de douzeci de litri zilele trecute. Iar acum nu intră mai mult de patruzeci şi opt de litri (din care, ajuns acasă, am mai mers câteva zile bune).
Iar bunul Dumnezeu are grijă ca seara de rămas bun să fie una care să ne facă despărţirea mai uşoară pentru că, iată, o furtună cumplită se dezlănţuie. Fulgere numeroase brăzdează cerul şi o ploaie cu spume ne potopeşte. Este clar, nu mai putem rămâne nici măcar pe terasa piscinei, aşa că ne retragem tiptil în camerele noastre pline cu bagajele făcute.
Să auzim de bine!

miercuri, 16 iulie 2014

Noi şi Thasos-a cincia zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne sculăm Oarecum traumatizaţi de întâmplările neplăcute de ieri. O scurtă şedinţă de analiză după micul dejun. Mihai iar are nevoie de câteva ore de stat la hotel în faţa computadorului, aşa că decidem cu unanimitate de voturi că e şi el de-al nostru, că e om ca şi noi şi că e bine să-l lăsăm să-şi facă treaba, timp în care noi vom da o raită prin alte locuri istorice, cum ar fi, de exemplu, teatrul antic sau acropole.
Lăsăm maşinile pe maidanul cunoscut şi purcedem la modul pedestru prin centru spre strada care urcă spre teatrul antic. Fiind destul de devreme, terasele sunt încă închise, dar avem prilejul să vedem ce fac pescarii întorşi din larg, care acum şi-au acostat barcazurile la cheu şi trebăluiesc pe ţărm. Unii, care au pescuit sepii, le izbesc cu putere de dalele de piatră pentru a le ucide, după care le întind una lângă alta. Alţii, care au pescuit pisici de mare, au activitatea ceva mai diversificată. Din cauză că, se pare, nu toate pisicile de mare sunt apte de a fi preparate, unele sunt aruncate moarte înapoi în mare, unde devin deliciul peştilor carnivori, care le înconjoară imediat. Altora li se fac două incizii pe spate, pe unde se bagă un cuţit pentru jupuit, după care pielea le este jupuită cu ajutorul unui cleşte de cuie, iar apoi sunt eviscerate. Deşi am tras câteva cadre, spectacolul nu este dintre cele mai plăcute, nici măcar pentru adulţi, aşa că ne continuăm drumul spre teatrul antic.
Deoarece drumul e destul de anevoios, decidem să-l lăsăm pe tata cu ceva bani la el la umbra unei terase ca să ne aştepte. Urcăm agale, gâfâind din greu şi oprindu-ne din când în când pentru sesiuni de fotografiere. Şi iată că ceea ce doream să se întâmple s-a întâmplat: am ajuns la teatrul antic. Suficient de lucizi ca să citim un panou care ne anunţă că teatrul este închis până la sfârşitul anului pentru lucrări de renovare. A ţinut careva din voi socoteala ţepelor? Că noi le-am pierdut şirul...
Avem totuşi un oarece noroc şi invadăm gradenele prin spatele teatrului. Lucrările nu sunt nici pe departe terminate, dar dacă situaţia este aşa cum o vedem acum, atunci restaurarea este o mizerie. Lângă blocurile de marmură, acum gri, cu muchiile rotunjite şi ciuruite de vreme au fost puse blocuri de marmură albe ca laptele, netede şi cu muchiile vii. Nu, orice ar zice cine ar zice, imaginea este cât se poate de disonantă.
Până la teatru au fost cam două sute de metri. Ne aşteaptă alţi vreo trei sute până la acropole. Denumirea de acropole vine, de unde altundeva decât din greacă, de la termenul ακρόπολης/acropolis, care se traduce prin oraş ridicat, cetate, prin extensie. Iar în Thasos, acropole este o cetate situată cât se poate de sus, ocupând o poziţie excelentă pe două vârfuri ale munticelului aflat la sud-est de Limenas. Ruinele sunt năpădite de vegetaţie, multe ziduri sunt dărâmate, dar există şi porţiuni care îţi sugerează pe deplin măreţia vechii construcţii. Ambrazuri, coridoare, scări înguste şi abrupte, terase şi contraforturi, nimic nu lipseşte. Toţi suntem atât de prinşi în acestă imagine a trecutului încât nu ne-ar mira să auzim zăngănit de săbii sau şuierat de săgeţi... Mă plimb printre ruine şi îmi răsună în urechi vorbele mamei: vorbiţi, pietrelor, vorbiţi...
Coborâm la fel de greu datorită vegetaţiei ţepoase şi spinoase şi înţepătoare şi... ce să mai vorbim, pe scurt, ciuruiţi. Eu şi soţia nutrim o oarecare îngrijorare faţă de tata care nu stă bine la capitolul limbi străine, mai ales pe căldura asta... Îl găsim perfect relaxat, cu două cafele băute la activ, o sondă cu suc rece de portocale şi un ouzo făcut cinste de unul din patronii teraselor din zonă. Nu ne-ar mira să ne ceară să-l mai lăsăm de unul singur la o terasă...
Ne continuăm periiplul prin centru în căutarea unor mici atenţii pentru cei de acasă şi completarea stocului de condimente. Eu caut cu ardoare două seturi formate din breloc şi patru căpăcele de ventil, set dedicat pe marca maşinii. Dorinţa mea se propagă rapid printre membrii comunităţii şi, în curând, toţi căutăm blesematele de seturi care, cu ani în urmă umpleau rafturile tonetelor. Un semn sugestiv îmi atrage atenţia că tata a găsit ceva. Da, aşa este, dar este doar unul, pe care nu-l pot lua întrucât nu am garanţia că voi mai găsi un altul asemănător. Căutatul intens printre rafturi şi magazine îmi oferă prilejul să observ că taverna care oferea acum doi ani două souvlaki, o salată şi două sticle de Pepsi pentru cinci euro oferă acum patru souvlaki şi două sticle de bere pentru patru euro, fapt care spulberă incă o dată zvonurile alarmiste care circulă la noi despre majorarea preţurilor în Grecia.
Odată terminate micile cumpărături, decidem că putem să mai profităm de soarele arzător şi luăm cap compas plaja Pachis, plajă care, se pare, a plăcut în mod deosebit tuturor. De data asta nu mai găsim locuri libere grupate, aşa că eu şi cu familia ne repliem spre dreapta, unde plaja este administrată de patronul altei taverne. Ne desantăm bagajele şi fac cuvenita vizită de curtoazie la bar pentru a comanda ceva în contul şezlongurilor vremelnic ocupate. Întors la şezlong am ocazia să constat că noul amplasament îmi oferă avantaje neaşteptate. Dacă la lcocaţia iniţială erai atenţionat că nu ai voie să consumi decât produsele cumpărate la bar, aici lucrurile sunt mult mai laxe. Informaţia este deosebit de importantă pentru consumatorii de bere Mithos cărată pe plajă în genţile frigorifice, care consumatori, acum, o pot bea lejer, fără să se mai ascundă ca ilegaliştii. În scurt timp, toţi membrii grupului se mută la noua locaţie, iar liniştea locurilor este tulburată de sâsâitul cutiilor desfăcute.
Seara se termină altcum decât la Doukas. Acuitatea personalului localului s-a îmbunătăţit semnificativ în ultimele zile şi este suficient să intre doar unul dintre noi în local şi imediat sunt aliniate vreo opt mese... Aşa cum stăm aliniaţi la mese, profilurile ne sunt puternic distorsionate de burticile în creştere constantă de când am venit pe insulă. Mesele încep cu bere rece, adusă în stacane cu gheaţă pe ele şi se continuă cu carafe de vin alb Retsina la fel de rece. Bem de plăcere, bem cu măsură astfel încât nimeni nici măcar nu s-a ameţit. Suntem veseli, râdem, glumim şi ne simţim bine, de parcă am fi fost împreună de când ne ştim. Chiar mama şi tata, mult mai în vârstă decât media grupului, s-au integrat perfect şi participă la glumele colective.
Da, au de ce să fie nemulţumiţi prietenii: o săptămână e prea puţin pentru a te simţi bine pe deplin aici, în Thasos, insula de smarald.
Să auzim de bine!

luni, 14 iulie 2014

Noi şi Thasos-a patra zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că mica noastră colonie începe să dea semne de stabilizare. Tocmai acum, când mai avem puţin şi trebuie să plecăm... Oamenii şi-au format deja gusturile pe meniurile specifice, au început să se obişnuiască cu locurile şi, ceea ce este cel mai important, au devenit tot mai nemulţumiţi de alegerea făcută, fiind perfect conştienţă că nu ai ce face în Grecia cu cinci zile de concediu. Zece zile este un minim necesar, e concluzia unanimă la care au ajuns membrii grupului.
Este un rezultat la care noi, eu şi soţia, am ajuns ceva mai greu, în decursul anilor. Prima dată am mers şi noi, ca tot românul, cinci zile, la plecarea din Grecia gândindu-ne că şapte ar fi mai bine pentru sporirea bagajului de cunoştinţe. Următoarea vizită a fost de şapte zile, la sfârşitul concediului fiind ferm convinşi că cel mai bun concediu în Grecia este de zece zile. Vizita următoare exact atât a durat şi am plecat convinşi că pentru a înţelege ceva e nevoie de încă două zile la cele zece. A mai durat un an până am înţeles că doisprezece zile nu reprezintă un multiplu de şapte, aşa că am decis că vom sta paisprezece zile. Am ajuns să stăm paisprezece zile, insuficient, după părerea noastră, şi pentru vizitat şi pentru odihnă. Anul acesta am venit acum pentru o săptămână, iar peste o lună vom mai veni pentru încă alte două săptămâni. Probabil că, la anul, ne mutăm în Grecia...
Azi se anunţă o zi mai ciudată din punct de vedere meteorologic. Nişte nori ciudaţi stau atârnaţi de munţii din apropiere, iar orizontul e acoperit de un fel de pâclă.
- Αυτό το καιρός με τρελαίνει/Mă înnebuneşte vremea asta, îi spun cu obidă doamnei de la recepţie.
- După nori vine şi soare, mă linişteşte ea zâmbind, dovedind existenţa unor paralelisme culturale, cel puţin în privinţa zicătorilor.
Aşa stând lucrurile, decidem să consacrăm ziua plimbărilor. Ne suim în maşini şi o luăm spre sud, pe drumul de centură, până în Panaghia. Parcăm la intrarea în localitate, fecem o sesiune de fotografii având în fundal peisajul superb care se poate admira din acel punct şi purcedem spre interiorul Panaghiei. Primul drum este la mănăstire, pe care o vizităm în amănunt, prilej de a le prezenta prietenilor o relicvă cu adevărat istorică: steagul de cavaler cruciat al regelui Richard Inimă de Leu, datând din vremea primei cruciade. Cavaler de legendă, mare conducător militar, dar slab rege, cu acest steag ne este dat să rememorăm unul din personajele romanelor lui Walter Scott care acum ne apare cât se poate de real, atâta timp cât a avut un steag în mână. Nu cunosc împrejurările în care a ajuns aici, dar este păstrat într-o raclă de sticlă şi nu este permis fotografiatul. Prin ţesătura subţiată răzbat razele aceluiaşi soare care, în urmă cu peste opt sute de ani, lumina drumul cruciaţilor spre Ierusalim.
De la mănăstire plecăm spre o micuţă fabrică de ulei. Necunoscând amplasarea exactă în teritoriu a fabricii, intru într-un birou cu uşă la stradă, aparţinând unei agenţii imobiliare.
- Bună ziua, salut eu politicos. Sunteţi amabilă...
Fără o vorbă, dar zâmbind, o funcţionară îşi ridică brusc şi la fel de politicos braţul, indicându-mi un punct aflat la 187 grade sud-vest. Urmăresc direcţia şi văd chiar fabrica de ulei, lucru care mă face să ies din cameră râzând în hohote. Uleiul se fabrică chiar sub ochii vizitatorilor în hala din spate şi este vândut în magazinul aflat la stradă. Obţinut la rece şi curăţenia garantată sunt două din motivele care ne-au făcut să achiziţionăm cantităţi însemnate fără să clipim. Cu portbagajele pline de bidoane plecăm spre o altă mănăstire, aceea a Sf. Arhanghel Mihail. Iar în parcarea din faţa mănăstirii ne este dat să trăim o întâmplare care ne dovedeşte că bucureştenii nu se dezmint. Un cetăţean stă şi citeşte având uşa din dreapta larg deschisă, astfel încât mai ocupă un loc de parcare. Omul se arată surd şi insensibil la toate încercările de a parca ale lui Valentin, ceea ce mă face să intervin cât pot de politicos:
- Nu vă supăraţi, vreţi să închideţi dumneavoastră uşa aia sau vreţi să o închidem noi cu maşina?
Bosumflat, omul trânteşte uşa, Valentin reuşeşte să parcheze, mie îmi scade adrenalina şi toată lumea e mulţumită. Îmbrăcaţi în hainele de camuflaj primite la intrare, arătăm ca nişte recent eliberaţi din lagăr, ceea ce ne sporeşte veselia până la pragul la care suntem atenţionaţi. O sesiune bogată în fotografii încheie periplul nostru, predăm hainele vremelnic purtate şi plecăm spre noi zări.
Care se dovedesc a fi cele ale localităţii Limenaria. Găsim locuri de parcare pe lângă biserică şi coborâm spre faleză. Întrucât se înseninase între timp, ne gândim că nu ar strica o mică plimabre spre sau pe plajă. O nouă ţeapă se adaugă la cele existente, întrucât plaja este plină de buldozere. Găsim un local cuviincios şi ne oprim mai mult din cauza foametei care îi bântuie pe copii. Să nu mâncăm mult, pentru că vom mânca un berbec la proţap în Theologos este deviza noastră. Aşa că ne rezumăm la bouiourdi, saganaki sau tirosalata. Cu burţile oarecum liniştite, ne suim în maşini şi plecăm plin de avânt tineresc spre Theologos. Toţi salivăm abundent la gândul bunăciunii de berbec cu care ne vom delecta la destinaţie.
Cum se numeşte situaţia în care un grup de optsprezece persoane, adulţi şi copii, se aşteaptă să mănânce un berbec la proţap în Theologos şi găsesc localul închis şi părăsit? Ţeapă? Da, exact, încă o ţeapă, adăugată la cele deja acumulate. Nici urmă de viaţă, totul este pustiu, părăginit şi sunt semne clare că nu de azi, de ieri. Norocul nostru a fost că am apucat să mâncăm câte ceva în Limenaria. Adevărul este că în Theologos mai există un local unde se pot devora berbeci la proţap, local aflat peste drum de cel căutat de noi. Dar comportamentul obraznic manifestat de chelneri când l-am vizitat acum doi ani, a lăsat urme adânci şi de neşters. Ciudate mai sunt câteodată şi legile scrise sau nescrise ale comerţului... Iată, acum, după doi ani, optsprezece oameni preferă să rabde de foame din cauza experienţei neplăcute trăite de doar patru dintre ei, decât să intre în local.
Plecăm cu burţile ghiorăind şi salivând spre hotel şi fac greşeala, ca să nu zic eroarea, să anunţ doamnele grupului înainte de plecare:
- Ştiţi, vom trece pe lângă Iris Gold, cel mai mare magazin de bijuterii din partea asta a Europei.
Efectul spuselor mele nu s-a lăsat mult aşteptat, doamnele manifestând un interes ardent, mai puţin soţia mea care cunoştea preţurile de la vizitele anterioare.
- Eşti tare, îi spun lui Mihai în timp ce aşteptăm la maşini, ca nişte soferi bine instruiţi. Ţi-ai lăsat nevasta singură în magazin.
- Nicio problemă, îmi răspunde el rânjind sardonic. Cardul e la mine.
După vizita acesta, soldată totuşi şi cu achiziţii, plecăm cu pas hotărât spre Limenas, nu de alta, dar se lăsa seara, iar noi supravieţuiserăm doar cu câte un castronaş de bouiourdi sau saganaki. Ce efecte devastatoare poate avea foamea asupra unui grup de oameni civilizaţi şi cu rate la bănci vă puteţi da seama şi singuri dacă vă spun că nu am mai oprit la hotel, ci direct la Doukas.
Ne repezim sălbatici la mesele salvatoare şi, până să vină comenzile, dăm gata feliile de pâine din coşurile de pe mese. Multe s-au spus în această seară despre oamenii care îşi doresc să mănânce un berbec la proţap şi găsesc localul închis...
Seara s-a încheiat apoteotic, pe terasa piscinei hotelului, unde am ras toată berea pe care o mai aveam în stocuri.
Să auzim de bine!

vineri, 11 iulie 2014

Noi şi Thasos-a treia zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi dimineaţă, în timpul procesului de ingurgitare a micului dejuns sunt abordat de Adriana, care îmi spune că Mihai are de rezolvat nişte probleme de corespondenţă cu firma şi ar trebui să fie la hotel către ora prânzului. Soluţia de sacrificiu pentru tot grupul ar fi să mergem la o plajă mai apropiată, de unde omul să ajungă cât mai repede la hotel. Decid să mergem la plaja Pachis, întrucât ieri fusesem la Nisteri.
Disciplinaţi, colegii mi se aliniază în formaţia de marş şi pornim către noua plajă. Lăsăm maşinile albe încă de praful colectat ieri, parcate pe stânga şoselei, sub nişte măslini, ne luăm bagajele şi coborâm spre plajă. Plaja ar fi minunată dacă nu ar fi problema treversării care, culmea, se află în curba şoselei. Cu ochii pe copii, treversăm în grupuri mici şi îl aud pe Alin mărturisind:
- De emoţie mi s-a uscat gura.
Având ceva pregătire sanitară la bază, îndrăznesc recomandarea unui tratament:
- Crezi că un Mithos te-ar ajuta să-ţi recapeţi gradul de hidratare optim?
- Două, răspunde el scurt, dovedind aceleaşi cunoştinţe sanitare aprofundate...
Plaja se numeşte de fapt Elis, dar indicatorul aflat la marginea drumului spune că e vorba de Pachis. Ocupăm vremelinic numărul corespunzător de şezlonguri şi umbreluţe şi unul dintre administratori se iveşte pentru a ne prelua comenzile, întrucât şezlongurile nu se plătesc.
Se pare că omul are o bună memorie vizuală sau fizionomia mea este una uşor de memorat, pentru că îl văd că dă semne evidente de recunoaştere, deşi au trecut doi ani de la ultima noastră întrevedere. Ajungând în dreptul nostru îi dau comanda pentru părinţi şi pentru noi:
- Două frappe cu lapte, zahăr şi îngheţată din belşug, două beri pentru mine şi domnul şi un mojito pentru mine.
Omul notează conştiincios, după care plecă spre o altă umbrelă. De unde văd că iţeşte un gât lung şi mă întreabă peste capetele tuturor:
- Mojito acum?
- Da.
- Aici?
- Da, îi răspund mirat, gândindu-mă că în Grecia există un program în timpul căruia consumul de mojito este legal.
Plaja stârneşte încântarea tuturor, chiar mai mult decât Golden Beach, nu atât datorită frumuseţii ei, cât datorită faptului că are în dotare tot felul de accesorii pentru joaca copiiilor. Andrei nu pregetă şi deturnează copiii aflaţi în zonă spre o hidrobicicletă cu tobogan, în curând chiuiturile lor umplând plaja de veselie.
Mai liniştit, eu încerc să mă dedic filmărilor subacvatice. Curând ies la iveală la modul cel mai propriu cu un mic crab pagur în mână pe care îl arăt copiilor, plăcerea vederii vietăţii fiind susţinută şi de vădita nemulţumire manifestată de micul crab, care îşi exersează cleştii pe neoprenul mănuşii mele.
Considerând că mi-am făcut datoria de părinte de copii, iau aparatul de filmat, mă scufund şi ies din apă după vreo zece minute, având pe faţă imaginea dorinţei vii de a vedea ce am filmat. Toţi se strâng curioşi în jurul meu, suficient de aproape ca să vadă cu ochii lor că mă scufundasem cu aparatul setat pe redare... Vibrând de nerăbdare îmi reiau activitatea subacvatică, tocmai bine pentru a avea în cadru niscai peştişori foarte frumoşi. Revin în mijlocul colectivităţii animat de aceleaşi intenţii şi descopăr că acum, aparatul fusese setat corect, dar avea bateriile epuizate...
În mod curios, deşi anunţ că voi schimba bateriile, nimeni nu a mai fost interesat de activitatea mea submersibilă. Ziua trece uşor cu joaca copiiilor şi nici nu ştim când se face ora de plecare. Ne retragem spre hotel sătui de soare, de înotat şi de bere Mithos. Urmează o etapă importantă în existenţa noastră: spălatul maşinilor colbuite. Iar pentru a duce la îndeplinire această sarcină este nevoie de o spălătorie. Alin, fire prevăzătoare, o şurluise în spatele hotelului cu ajutorul unei sticle de apă şi al unei cârpe.
Pornim de la un raţionament prin sinonimie: dacă în Lefkada am găsit spălătorie într-o staţie de benzină, e probabil ca situaţia să se repete şi în Thasos, ambele fiind insule. Aşa că ne îndreptăm cu aplomb spre prima benzinărie şi iată, norocul ne surâde, benzinăria are staţie de spălare (ulterior, uitându-ne mai atent şi la alte benzinării, am descoperit existenţa altor spălătorii). Imediat apare un vrednic cetăţean care, spre deosebire de aiuritul din Lefkada, ne face semne disperate spre antena radio a maşinii. O scot rapid şi la fel de rapid omul îmi indică locul unde trebuie să proptesc roţile. Instalaţia de spălat e identică cu cea din Lefkada: un cadru cu perii, care se mişcă înainte şi înapoi, după care vine o duză care suflă aer pentru uscare. Deşi instalaţia mi se pare mai primitivă decât cea cu care sunt obişnuit ca locuitor din Drumul Taberei, tot procesul nu durează nici zece minute, mult mai puţin decât la noi în cartier. E drept, periile ating caroseria, dar dacă ne gândim la curăţenia cârpei cu care cei de la noi şterg maşinile, nu văd nicio diferenţă în minus. Ba din contră...
Acum, maşina străluceşte şi este atât de curată, că îmi vine să îi fac o poză cu spălătorul lângă ea. Opt euro a costat spălatul şi eu cred că a meritat. Plecăm din benzinărie şi mai facem o oprire la supermarketul Arvanitidis. Dar prăzile sunt de mică amploare deoarece bande mixte de sârbi şi români invadaseră anterior magazinul şi topiseră toată berea Mithos din rafturi. Ne mulţumim cu niscai sucuri şi câteva sticluţe cu mojito, pina colada şi altele din aceeaşi familie.
Şi iată, am ajuns la un moment decisiv al zilei: ce facem până la masa de seară? Mă gândesc la faptul că bunii mei colegi au cunoscut într-o măsură mai mică detalii despre istoria insulei, aşa că decid să îi duc în apropiere, la celebra Poartă a lui Silen, poartă caracterizată printr-un basorelief cu Silen într-o puternică erecţie. Ideea mea se dovedeşte salutară, doamnele din grup fiind deosebit de interesate să cunoască cât mai multe amănunte despre perfecţiunea sculpturilor antice, interes concretizat prin numeroasele poze făcute având basorelieful pe fundal...
Încărcaţi de emoţii artistice, ne deplasăm în grup compact spre faleza oraşului, eu fiind în căutarea unui vechi prieten, pe care nu am reuşit să-l contactez la telefon. Casa în care ştiam că locuieşte este pustie şi se vede că nu e locuită de vreme bună. Întrucât în pliantele turistice apare un restaurant pe faleză cu numele lui, decid să îl vizităm, poate, poate... Ajungem la locul cu pricina şi abordez un chelner, cu rugămintea de a-l chema pe patron. Omul se execută şi apare patronul.
- Bună seara!
- Bună seara! Caut un vechi prieten, Stratos pe nume, care avea un restaurant şi m-am gândit că...
- Da, eu sunt domnul Stratos. Restaurantul e al meu.
- Da, dar nu sunteţi, prietenul meu e mic de statură şi chel.
- Eu sunt înalt şi cu chelie.
- Da, văd, aveţi şi mustaţă, dar nu sunteţi domnul Stratos.
- Ba sunt. Dar, mă rog, cum credeţi... Nu intraţi? Să ştiţi că şi aici, în restaurantul meu, se mănâncă bine.
Îl tratez cu un refuz politicos şi promisiunea unei revederi. Peste o lună, când vom reveni, cu siguranţă îmi voi ţine promisiunea. Refuzul meu nu a fost dictat doar de consideraţii personale, ci şi de reacţia grupului atunci când am propus să rămânem aici să mâncăm. Au fost sunete, gesturi şi cuvinte care nu se pot reproduce decât după miezul nopţii...
Toţi vor la Doukas. Mai ales că, în urma nu ştiu căror erori de calcul, îngheţatele cu care suntem serviţi gratuit la desert vin la masă fără număr, fără număr... spre deliciul copiiilor. Aşa că mergem la Doukas unde îmi stabilesc un ţel în viaţă, acela de a mânca un calamar umplut cu brânză. Lucru pe care vă sfătuiesc cu toată căldura să nu-l faceţi. Porţia depăşeşte puterile unui om cu un fizic atletic, care merge de trei ori pe săptămână la sală.
Să auzim de bine!

miercuri, 9 iulie 2014

Noi şi Thasos-a doua zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că soarele a răsărit în mica noastră colonie din Thasos pentru a doua zi. Spre deosebire de continent, de unde auzim veştile cele mai teribile privind ploile şi furtuna care bântuie, aici este soare, cer senin şi cald. Apa mării are undeva între 18,5 şi 19,5 grade Celsius, iar termometrul de exterior al maşinii nu indică temperaturi mai mari de 27 de grade Celsius, ceea ce face să fie o căldură acceptabilă. Desigur, la creşterea gradului de accesibilitate contribuie şi consumul regulat de bere rece...
Valurile sunt mici, atât cât să-ţi amintească existenţa mării, iar culoarea apei mi-a bulversat toţi companionii. Suntem de două zile aici, dar deja aud discuţii privind planurile pentru anul viitor. Bufetul suedez pe care îl atacăm cu aceeaşi viociune în fiecare dimineaţă, ne oferă preparatele deja cunoscute: omletă, ouă fierte, parizer, caşcaval, brânză, roşii, măsline, diverse salate de verdeţuri sau cu paste făinoase, prăjituri, dulceţuri, ceaiuri, suc de fructe şi cafea. Nicio diferenţă faţă de acum doi ani, dar este lucrul care ne interesează cel mai puţin.
Aşa şi azi. Consumăm produsele culinare disciplinaţi, îmi beau cele două pahare de suc şi ne pregătim pentru ora de plecare spre Plaja de Marmură. Va fi a treia ţepă pe care o luăm după cea cu devierea drumului la bulgari şi cea cu statul în vamă.
Ca un cunoscător al locurilor ce mă aflu, îmi avertizez colegii că va trebui să plecăm cât mai devreme pentru că, plaja fiind mică, locurile pe şezlonguri sunt limitate. Luăm cap compas regulamentar şi pornim motoarele. O scurtă oprire la supermarketul Arvanitidis aflat la intrarea pe drumul spre plajă ne ajută să ne refacem stocurile de bere şi sucuri. Drumul este neschimbat, la fel de plin de hopuri şi găuri, la fel de plin de praful alb de marmură. Dar gândul la plăcerea ce ne va fi dată ne face să omitem aceste neplăceri. Şi ajungem la renumita plajă.
Şoc! Lovitură de baros! Simt genunchii moi şi privirile înceţoşate. Plaja este o ruină, complet dezafectată. Nu mai are grup sanitar, nici duş, nu mai are şezlonguri şi umbreluţe, nu mai are bar şi nici baldachine, nu mai are nici măcar drum de acces, iar buldozerele au scurmat până în apropierea ei. Nu mai este nici măcar o umbră a plajei care a fost. Bazându-ne pe experienţa mea, nu am luat prosoape pentru a le întinde pe plajă şi nici umbrele, aşa că şederea noastră aici va fi scurtă, foarte surtă, altfel ne va năuci soarele.
O baie scurtă, urmată de uscare şi împachetăm pentru a ne retrage. Zeci şi zeci de maşini îşi fac apariţia din colbul învolburat, toate conduse de şoferi animaţi de imaginea plajei care a fost şi nu mai este... Aglomeraţia de maşini îmi oferă prilejul unei consolări meschine: nu numai românii au neamuri proaste, ci şi turcii. Un turc îşi lasă maşina minute bune în mijlocul drumeagului şi aşa gâtuit pentru a-şi aştepta turcoaica, care vine tacticos, fără grabă, îşi aranjează şalul, mai dă un ocol maşinii, îşi aranjează bancheta, iar îşi aranjează şalul, iar mai dă ocol maşinii pentru ca, după vreo cinci minute să se suie şi ea. Drumul este acum complet blocat de maşinile care s-au strâns neputând intra din cauza turcului şi de maşinile care încearcă să iasă din infernul creat.
Reuşim să spargem blocada de uscat şi, după vreun kilometru sunt rugat să opresc de un bucureştean care vine spre plajă. Printre norii de praf care ne învăluie, omul mă întreabă dacă mai e mult şi care e situaţia. Îi relatez tristul adevăr, însoţit de recomandarea mea călduroasă să nu se ducă acolo. Nu trece mult şi un alt şofer mă abordează cu aceleaşi întrebări, al căror răspuns a devenit trist pentru mine.
Reuşim să ieşim la şosea cu maşinile albe de praf şi pe afară şi pe interior. O nouă oprire la supermarket şi ne consultăm încotro vom merge, având în vedere timpul pe care îl mai avem la dispoziţie. Le ofer varianta plajei de la Nisteri, plajă aflată în apropiere, între Limenas şi Glyfada. Lăsăm maşinile la şosea, la loc cu umbră, loc cu verdeaţă, ne luăm sarsanalele şi coborâm spre plajă.
Plaja nu e mare, dar e curată, dotată şi are o mică pădurice în apropiere. Şezlongurile şi umbreluţele se ocupă pe termen nelimitat contra unei consumaţii la bar, pe care nu întârziem s-o facem: nelipsita bere, însoţită de câte un frappe bine garnisit cu lapte, zahăr şi îngheţată. Amatorii de statistici trebuie să nu scape din vedere conţinutul genţii frigorifice zilnice, conţinut bogat în bere Mithos rece ca gheaţa...
Ne simţim bine, este linişte, iar posesorii de copii au unde să-i hrănească consistent la orele amiezii. Noi ne mulţumim să comandăm câte un gyros per capita. În timp ce mă întreţin în greceşte cu chelnerul (deh, am căpătat şi eu obiceiul grecilor de a fi vorbăreţ...) observ o cutie mare, cu pereţi din sticlă, în care sunt puse la uscat tentacule de caracatiţă.
- Doresc să fie cu carne de porc, îi precizez eu chelnerului comanda mea de gyros.
- Nu avem cu carne de pui, îmi explică el.
- Exact! Aşa vreau şi eu, cu carne de porc, nu cu carne de pui.
- Da, aşa am spus şi eu, cu carne de porc, se uită el mirat la mine.
- Ambele la pachet, continui eu cu o uşoară teamă în suflet.
- Opt euro. Vă costă mai mult.
- Mai mult decât ce?
- Decât dacă stăteaţi la masă. Pentru că sunt la pachet, vă costă mai mult.
- Cum mai mult? Pe listă scrie opt euro fără nicio precizare.
- Da, aşa e.
- Deci, cât mai mult? Mai mult de opt euro?
- Nu. Opt euro e mai mult.
- Nu înţeleg. Mă costă mai puţin de opt euro, dar trebuie să plătesc opt?
- Nu, vă costă opt euro.
Obosit de cugetarea intensivă la care fusesem supus, îi dau cei opt euro. Bunul om îi ia şi pleacă fredonând. Gyros-ul se dovedeşte uriaş şi bun, aşa că îl devorăm cu mare poftă.
Ziua trece cu comentarii despre decepţia provocată de Plaja de Marmură şi expuneri prelungite la soare, urmate de băi intense în mare. Anul acesta mi-am propus să stau ceva mai mult în apă şi o fac înotând când cu labe, când fără ele.
Seara, la masă, deja partenerii au început să se dedea la rafinamente culinare şi să îşi recunoască neputinţa în faţa porţiilor uriaşe. Ajungem la hotel către orele zece din noapte şi Andrei pune la bătaie o sticlă de palincă cu tot felul de plante şi articole de tâmplărie plutind la interior. La câţi bărbaţi însetaţi suntem, sticla se epuizează rapid, dar nu şi buna noastră dispoziţie, care îi ţine treji pe ceilalţi turişti ai hotelului încă o bucată bună de vreme.
Să auzim de bine!

luni, 7 iulie 2014

Noi şi Thasos-prima zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ieri seară, după debarcarea noastră asemănătoare cu cea de pe plaja Omaha, am stabilit că nu ar fi rău să mergem să mâncăm ceva, nu de alta, dar poate ne oprim în drum şi la un supermarket pentru a ne face provizia necesară de bere. Am plecat pe drumul ştiut şi am parcat pe maidanul pe care îl ştim de ani buni. Şi iată că surprizele continuă. Supermarketul Star, cel de unde cumpăram bere Mithos şi apă la preţuri de nimic este desfiinţat. Au rămas doar geamurile vitrinelor, iar imaginea spaţiului pustiit ne dă fiori: cum vom rezolva problema atât de gravă a berii?
Cu paşii trişti ne-am îndreptat spre restaurantul Doukas pe căi ocoloite pentru a nu da ochi cu gemenii de la Twins care mă doresc cu ardoare. Ieşim pe faleză pentru a ne face inventarul şi văd cu coada ochiului cum, unul dintre patronii Doukas-ului, se uită lung spre noi. E clar, nu mai am scăpare aşa că, râzând cu gura până la urechi şi surprins de parcă acum îl vedeam prima oară, mă îndrept spre bunul om. Între oameni cunoscuţi se pot face mici glume nevinovate, aşa că, după ce îl salut, îl întreb în greceşte, afişând un aer lejer:
- Aveţi ceva de mâncat şi de băut pe aici?
Bunul om cască nişte ochi cât cepele, izbucneşte în râs, după care îmi zice:
- Hai să vezi!
Deşi om în vârstă, care a văzut multe la viaţa lui, nu reuşeşte să-şi reprime un sughiţ atunci când ne vede coloana în desfăşurare.
- Câţi? apucă el să îngaime.
- 18, răspund eu privindu-l în ochi.
- Mese, mese, aduceţi mese, începe să zbiere la chelneri.
Dar să-i lăsăm pe veselii convivi să se sature cu minunatele preparate şi să revenim la prima zi. Ne sculăm puţin cam devreme pentru nişte oameni aflaţi în concediul lor legal de odihnă şi înfulecăm micul dejun pe terasa bufetului. Peisajul e atât de frumos, încât şi nefumătorii se gândesc să se lase pradă viciului doar pentru a bea o cafea pe terasă...
Un mic consiliu de război, urmat de îmbarcarea în autoturismele din dotare şi luăm drumul spre Chrisi Amoudia sau, cum se spune prin Drumul Taberei, Golden Beach. Plecăm pe linia de centură a Limenasului şi ţinem şoseaua spre sud. Nou veniţii ajung puţin alarmaţi de serpentine şi de lungimea drumului, dar după ce văd plaja, toate comentariile lor se reduc la oftaturi adânci. Un set format dintr-o umbrelă şi două şezlonguri ne costă cinci euro, tarif neschimbat faţă de cel de acum doi ani. Ce este schimbat este politica fiscală a guvernului elen. Care îi face pe greci să nu mai îţi dea chitanţă pentru orice fleac, aşa cum ne învăţaseră...
Copiii îşi încep bălăceala în apa puţin adâncă însoţiţi de părinţii grijulii. Curând descopăr că, ceea ce consideram eu grijă părintească era o crudă realitate: sunt singurul adult din grup care ştie să înoate. Ce să mai fac? Ăştia-s oamenii, cu ăştia înotăm...
Începutul depresiei este repede atenuat de Alin care mă serveşte prompt cu o bere rece scoasă din lada-i frigorifică. Nu pot rămâne insensibil la un asemenea gest, aşa că îl tratez şi eu la rândul meu cu o doză asemănătoare. Doar chirăiturile de foame ale copiiilor ne-au mai trezit la realitate, aşa că începem să strângem ca să intrăm în programul de seară. Ajunşi la hotel stabilim o nouă tactică de luptă. Întrucât aseară chelnăriţa (care i-a luat locul amicului Robert, dispărut în anonimat) ne-a dat un singur bon pentru toate familiile, decidem ca astă seară fiecare familie să stea la o masă separată pentru că socotelile care trebuiesc făcute ulterior pentru împărţirea banilor depăşesc nivelul cunoştinţelor noastre matematice, mult diminuate după un consum intensiv de bere...
Către orele opt din seară suntem deja în parcare, gata de plecare. Lăsăm maşinile pe maidanul cunoscut şi o luăm gale spre local. În seara trecută, novicii făcuseră cunoştinţă cu peştele spadă, dorada sau scoicile în sos de roşii picant, aşa că acum erau intraţi în sevraj la gândul plăcerilor culinare care îi aşteptau. Atacăm localul precum partizanii, în grupuri mici şi pe fronturi diferite, ocupând mese ici şi colo. După finalizarea campaniei de ocupare, biata chelnăriţă îşi dă seama de greşeala făcută: în loc să servească o singură masă, ce e drept mai lungă, acum trebuie să alerge prin tot localul, de la o masă la alta. În final se declară învinsă:
- Gata, am aranjat! De mâine puteţi sta cu toţii la o singură masă şi vă fac bonuri separate pe fiecare familie, ne anunţă ea extenuată, dar victorioasă.
Cei două sute de metri până la maşini ni se par insuficienţi pentru plimbarea de seară, aşa că decidem să dăm o tură prin centrul comercial, aşa, ca să ne facem o impresie generală. Pentru mine, prilej de a mă reîntoarce fără să dau ochii cu gemenii şi de a-i arăta mamei ruinele unui templu antic, lucru care o emoţionează profund.
- Vorbiţi, pietrelor, o aud şoptind în timp ce mângâie o coloană şi aceste vorbe mi se par cea mai frumoasă mulţumire pentru concediul pe care i l-am oferit.
Ne reîntoarcem la hotel ghiftuiţi, dar nu suficient de hidrataţi, aşa că mai radem o bere mică pe terasa piscinei, aşa, până se culcă copiii.
Să auzim de bine!

vineri, 4 iulie 2014

Noi şi Thasos-drumul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ruse are nu mai puţin de cincisprezece kilometri în lungime, dar pe care îi parcurgem relativ uşor datorită faptului că autorităţile au mărit viteza limită la 80 km/oră. În formaţia stabilită ne deplasăm spre următorul reper al călătoriei noastre, Byala. Mai o glumă spusă prin staţii, mai o conversaţie în intimitatea maşinii şi iată-ne ajunşi în dreptul localităţii, pe care o ocolim pe centură îndreptându-ne spre Veliko Târnovo.
Îmi avertizez prietenii prin staţie că vor avea parte de o vedere superbă a oraşului pe sub care trecem prin tunel, casele apărându-ne suspendate pe pereţii muntelui. Imaginea este deosebit de frumoasă şi îmi promit că, la următoarea trecere, mă voi opri să o surprind cu aparatul foto.
Până aici, toate bune şi frumoase, am ţinut şoseaua 5/E85 şi, după ce ieşim din Veliko Târnovo, am planificat să mergem spre sud pe 55, întrucât 5 ne va duce spre Gabrovo şi, de acolo, spre nedoritul pas Şipka. Doar că, aproape de Debelets suntem deturnaţi spre Gabrovo, pe 5, din motive de lucrări de reparaţii la drum. Cumplită veste! Ştiu ce înseamnă pasul Şipka, l-am mai parcurs şi mă gândesc la el cu oroare. Iar presimţirile mele sumbre se adeveresc: din cauza serpentinelor strânse şi nenumărate, unor copii li se face rău. Este necesară o oprire (care se va adăuga la şirul de întârzieri) şi o facem tocmai în vârf, la popasul Şipka. Noi, ăştia mai bătrâni şi căliţi în lupte, profităm de prilej ca să mai înfulecăm ceva şi să căutăm cu înfrigurare un indicator pe care să scrie W.C. Şi îl vedem la marginea şoselei, pe marginea unei râpe care duce în pădure. Dumnezeule, ne minunăm noi, la ce grad de civilizaţie au ajuns bulgarii, de marchează şi W.C.-urile aflate în mijlocul naturii! Dar admiraţia noastră sfârşeşte brusc când vedem că, după ce începi să cobori în râpă, o clădire adăposteşte cele necesare şi este accesibilă pentru o jumătate de leva. Parcă era mai convenabil dacă s-ar fi rezumat doar la indicator...
Plecăm încolonaţi spre următorul punct ales fără voia noastră, Kazanlâk. Îl parcurgem oarecum razant şi ne îndreptăm spre Stara Zagora reintrând pe şoseaua 5. Ocolim oraşul pe linia de centură, după care virăm la dreapta, tot pe şoseaua 5, spre Dimitrovgrad, după ce traversăm autostrada Trakia.
Mai facem o oprire pentru copii pe centura Haskovo, după care ţinem şoseaua 5 în continuare spre sud, unde trebuie să întâlnim următorul reper al traseului, Kardzalî. La câţiva kilometri de oraş se face o bifurcaţie, dar noi ţinem în continuare şoseaua 5 pentru că ramura cealaltă a traselui, cea din stânga, deşi ne poate scoate la aceeaşi destinaţie, e mult mai sinuoasă şi muntoasă.
Din Kardzalî nu mai avem cum rătăci traseul deoarece peste tot sunt indicatoare spre Makaza, noul punct vamal deschis anul trecut. Şoseaua e coală de hârtie, netedă şi cât se poate de comodă. O abordăm cu un optimism care se va dovedi deplasat pentru că, la 1,5 km de vamă intrăm în coada formată. Dacă până acum am mers în majoritatea timpului pe ploaie şi pe un frig anormal (au fost momente când termometrul de exterior îmi indica 13 grade, şi asta nu pe traseu montan!), acum intrăm în plină furtună. O ploaie torenţială se dezlănţuie ţintuindu-ne în maşini. Afară nu se poate ieşi, un geam deschis poate provoca inundarea interiorului maşinii, iar noi suntem patru persoane blocate într-o maşină care devine curând suprasaturată de umezeală şi condens. Două ore şi patruzeci şi cinci de minute a durat calvarul nostru în vamă, rod al întârzierilor cumulate. Geamurile sunt atât de încărcate de condens încât nu la mai putem curăţa nici măcar cu şerveţelele.
Furtuna a încetat odată cu ieşirea noastră din vamă, dar ploaia ne-a urmărit mai mult sau mai puţin agresiv până aproape de Komotini. Komotini trebuie abordat pe centură pentru a nu risca destrămarea formaţiei de luptă pe străduţele mici şi întortocheate, iar aici am ocazia de a le demonstra prietenilor cunoştineţele mele despre configuraţia rutieră a Greciei, ceea ce face să intrăm rapid şi fără bâlbâieli pe autostradă.
Credeţi că o formaţie de cinci maşini care intră pe o autostradă ve goni de acum încolo cu 130 km/oră? Să nu credeţi. Pentru că, după doar câţiva kilometri, Mihai îmi solicită prin staţie o oprire pentru că aude o bătaie la una din roţile din faţă. Urmează minute bune de căutat o cheie potrivită pentru prezoanele roţilor lui, strângerea lor şi rugămintea de a rula cu viteză mai mică. Deja este târziu, foarte târziu faţă de ora estimată, dar ne apropiem totuşi de ţinta noastră. Pentru prima dată de când vizitez Grecia am ocazia să văd câmpuri inundate de ploi sau revărsări. Iar noua politică financiară adoptată de guvernul elen îşi face prezenţa printr-un punct de taxare inexistent până acum, unde trebuie să plătim 2,4 euro.
Ieşim de pe autostradă pe breteaua spre Chrisoupoli şi, în acelaşi ritm lejer, de plimbare, ajungem în portul Komotini. Parcurgem bucla din faţa platformei de îmbarcare şi ne proptim la casa de bilete.
- Bună ziua! Vă rog bilete pentru patru persoane şi un autoturism, o rog eu în greceşte pe casieriţă când îmi vine rândul.
- Pentru ce maşină? mă întreabă femeia rămasă cu mâna cu bilete în aer.
Sunt puţin blocat de întrebarea ei, aşa că decid să îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează:
- Pentru a mea.
Femeia mă priveşte lung şi oarecum curios, repetând întrebarea ceva mai rar.
- Mică, îi răspund eu luminat de o idee salvatoare.
Casieriţa face un gest de lehamite şi îmi dă biletele în valoare de 29 de euro, după care suntem alertaţi de nişte mateloţi hotărâţi:
- Passangers out! latră ei şi revăd scenele filmate pe peroanele lagărelor de concentrare la sosirea unui nou transport.
Bietul tata, fire prevăzătoare, îşi pusese centura, crezând că va înfrunta astfel valurile mai uşor, iar acum se încurcă în hamuri încercând să coboare, ceea ce încetineşte vizibil procesul îmbarcării. Urmând indicaţiile aceloraşi mateloţi, urc maşina pe o rampă laterală şi mi se spune să opresc exact când mai aveam doi centimetri până la bara maşinii din faţa mea. Grupul nostru reprezintă ultimele maşini îmbarcate.
Ne răspândim pe punte, pe castel sau în cabine, facem poze, hrănim pescăruşii cerşetori şi dăm frâu liber aptitudinilor noastre de vechi lupi de mare încercând să mergem pe punţi fără să ne batem de toţi pereţii.
În mod curios debarcăm în formaţie completă şi, fără un cuvânt, ne îndreptăm spre hotel. Lăsăm maşinile parcate pe unde apucăm în jurul hotelului şi ne repezim la recepţie. Flăcăul existent acolo ne primeşte buletinele, mai puţin pe al meu şi al soţiei, completând aferat:
- Ah, pentru dumneavoastră nu e nevoie.
După care îmi comunică câteva indicaţii privind camerele şi regimul de detenţie. Toţi ocupăm acelaşi corp de clădire, iar tata şi mama sunt în cemra alăturată nouă. Este ora 19 când intrăm în cameră.
Să auzim de bine!

miercuri, 2 iulie 2014

Noi şi Thasos-plecarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Niciodată nu şi-a dovedit mai bine utilitatea bătrâna şi buna înţelepciune românească decât în aceste momente. Spune zicerea bătrânilor că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din Thasos şi nimic nu e mai adevărat.
Pentru că ni s-a dus buhul, iată că acum, cu puţine zile înaintea plecării, vine şi fratele lui Alin, care ridică disciplinat două degete şi glăsuieşte: vreau şi eu. Ca urmare, pune mâna băiete pe condei şi scrie epistole atrăgătoare patroanei hotelului, doar, doar i se face milă şi mai găseşte o cameră liberă şi pentru el. Acum, când preţurile au urcat pe înălţimi olimpiene... ca să fim în atmosfera locului.
Dar abilităţile turistice ale celor din hotelul Esperides nu se dezmint şi primesc un răspuns care ne năuceşte: da, i s-a găsit o cameră liberă şi, având în vedere bunele relaţii avute cu subsemnatul, vor să îmi facă o surpriză plăcută şi îmi oferă un preţ cu 40 % mai mic decât cel plătit de noi, ăştilalţi la contractare! Informaţia este atât de valoroasă încât mă abţin s-o comunic şi celorlalţi pentru a nu produce răzmeriţe soldate cu victime omeneşti...
Şi iată cum, un concediu nevinovat planificat pentru patru persoane în Thasos devine o adevărată campanie turistică pentru 18 persoane, adulţi şi copii. 18, optsprezece, op’şpe, optisprezece, spuneţi cum vreţi că tot ăia sunt. Încep să fiu preocupat de întrebări existenţiale: oare de la ce număr de maşini în sus Poliţia îţi dă motociclist antemergător cu girofar şi sirenă? Care este numărul minim de persoane necesare pentru a întemeia o colonie? Exodul nostru va duce la modificarea PIB-ului? Suleyman se împacă cu Hurrem? Precum şi multe altele, la fel de legitime pentru un adult. 18 persoane în cinci maşini, 18 persoane care au venit spre mine cu inima deschisă şi şi-au spus speranţa că le voi oferi ocazia unui concediu deosebit, având în vedere încrederea pe care o au în abilităţile mele turistice. Deosebit va fi cu siguranţă. Să vedem şi cât de frumos...
Credeaţi că pot pleca liniştit, ca tot românul care se duce în Thasos cu 17 persoane după el? Aşa e, nu pot. Pentru că, abia rezlov problema fratelui lui Alin că îmi vine o colegă în birou, închide uşa în urma ei şi grăieşte cu lacrimi în ochi şi voce gâtuită:
- Te rog să mă salvezi de la o moarte aprigă! Bărbatu-meu a dormit pe el până acum, când s-a trezit că vrea în concediu, dar nu oriunde, ci doar în Thasos. Dacă mă salvezi, îţi voi face cinste cu un cataif de 4,50 lei!
Nu sunt omul care rezistă unei asemenea tentaţii, aşa că pun mâna pe tastatură şi iar le scriu celor de la hotel, cu speranţa că voi reuşi să nu dau ochi cu ei cât voi sta acolo. Dar Dumnezeu e mare şi îşi arată bunătatea printr-un răspuns favorabil: da, s-a rezolvat şi problema camerei pentru colega mea (care, din fericire, nu pleacă odată cu noi) şi la aceleaşi preţuri atrăgătoare.
Număr zilele până la plecare ca un soldat pe cele până la liberare, nu doar din dorinţa de a revedea Thasos-ul, ci de frică să nu se suplimenteze iar efectivul. Şi chiar în ultima zi, când credeam că toate necazurile au rămas sau vor rămâne la urmă, iată că descopăr că GPS-ul e stricat. L-am conectat la computador şi, se pare că antivirusul acestuia l-a dat peste cap. Aşa că, în loc să mă odihnesc în vederea plecării de mîine dimineaţă, alerg prin oraş ca bezmeticul ca să mă întâlnesc cu reprezentantul firmei de unde l-am achiziţionat. Ore de aşteptare, soft schimbat, card înlocuit şi un răspuns cu două feţe: gata, l-am reparat, dar aţi pierdut tot ce aveaţi pe card. Văleu! Adicătelea crema muzicii greceşti. Cu sufletul negru de obidă îi comunic vestea soţiei şi butonez la el ca să-i exemplific trista realitate. Surpriza e uriaşă: muzichia este la locul ei, acolo unde a pus-o subsemnatul. Dacă a fost o glumă, a fost sinistră. Dacă nu, a fost o minune.
O scurtă sedinţă cu viitorii partreneri de drum pentru stabilirea orei, prilej de a preciza încă odată (vorba lui Zaharia Stancu: dacă nu am mai spus-o, o repet): este vitală respectarea orei de plecare, orice întârziere se va amplifica şi va avea repercusiuni, ca să nu zic urmări, dintre cele mai grave.
Se face seară, duc maşina la spălătorie, trec pe la socrii şi le iau bagajul, fac ultimele cumpărături şi la ora 21 trecute fix sunt în patul conjugal în vederea unei odihne cât se poate de necesară: la ora 4 avem întâlnirea pe Şoseaua Giurgiului.
Un orologiu bate ora trei din noapte/Pe noptiera mea oare cin’ se zbate? E soneria de sculare. La ora 03.55 suntem toţi patru la punctul de întâlnire. Nimeni. O uşoară nelinişte mă cuprinde. Se face ora 4 şi tot singuri suntem. La 04.05 mă sună Alin ca să mă întrebe unde suntem pentru că el a ratat punctul. Discuţia durează suficient ca să observ că este 04.10 şi că telefonul sună din nou. Este Valentin ca şă mă întrebe acelaşi lucru, din aceleaşi cauze: ratarea punctului. Cum naiba să ratezi momentul trecerii unei căi ferate este întrebarea care mă va urmări pe parcursul dimineţii. Cele două telefoane, urmate de apariţia apelanţilor, nu mă liniştesc prea mult pentru că, iată, este 04.15 şi Mihai nu a apărut. O rog pe Ştefania să o sune pe Adriana şi, după o scurtă convorbire, îmi spune că acum au plecat de acasă. Repet rugămintea la ora 04.30 pentru ca să obţin un răspuns similar: acum au plecat de acasă. Este ora 04.45 când reuşim să fim în plen şi plecăm în forţă. Intrăm în vamă pe la Oinacu şi ne proptim la benzinăria din vamă pentru a alimenta ultimii mililitri de combustibil. Preilej pentru unii dintre noi de a începe o sesiune de cumpărături care ne mai ţine în loc alte douăzeci de minute. Neliniştea mea este cât se poate de justificată: având în vedere faptul că avem şi copii cu noi, se prevede o călătorie care va dura mult, mult mai mult decât a fost estimat. Asta n-ar fi nimc, dar întârzierea se comensurează în timp pierdut pe drum în locul timpului petrecut pe plajă. La toate acestea se mai adaugă o eroare strategică ce îmi aparţine: deoarece i-am averitzat că frânele maşinii mele sunt foarte eficiente, toţi vor păstre o distanţă de cel puţin cinci sute de metri între maşini, ceea ce va înlesni apariţia cazurilor de rătăcire şi va îngreuna traversarea oraşelor.
Plătim taxa de pod, parcurgem podul cel plin de hârtoape şi ne vedem intraţi pe treitoriul bulgar. Acum, cred că ştiţi care este primul lucru făcut de şoferul român care intră în Bulgaria: cumpără vigneta. Doar că, din cauza întârzierilor noastre, acum sunt sute de maşini în benzinăria care vinde atât de necesarele vignete. Ceea ce va adăuga altă întârziere la cele deja cumulate. Ramona, zorile nu-s trandafirii, ferdonez eu în barbă (e o figură de stil pentru că sunt proaspăt ras) intrând în Ruse, prima localitate de pe itinerarul nostru.
Să auzim de bine!