"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

vineri, 30 august 2013

După Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că şi acest concediu s-a terminat, iată că ne-am întors cu bine din Lefkada. Vă spuneam că am plecat spre insulă oarecum îndoiţi de alegerea făcută, oarecum suspicioşi. Pe parcursul concediului situaţia s-a schimbat radical, astfel că acum, despărţirea ne produce suferinţă, iar amintirea bucurii.
Scriam cu ani în urmă că Grecia nu îţi cere nimic ţie, ca turist, ci ea te lasă s-o descoperi. Niciunde nu ni s-a părut mai valabilă afirmaţia ca aici, în Lefkada. Fiecare zi trecută a fost un nou pas spre o apropiere tot mai intimă. Fiecare zi a fost una în care am descoperit ceva, în care am văzut ceva nou sau neobişnuit. Niciodată nu ne-am imaginat că un munte de doar 1.100 de metri poate fi atât de impunător, atât de impresionant în grandoarea lui. Niciodată nu ne-am imaginat sălbăticia şi dramatismul unei plaje aşa cum am avut ocazia să vedem în Lefkada, niciodată nu am crezut că simplul şi banalul fapt de a merge la plajă se poate transforma într-o contopire cu frumosul de aşa natură şi profunzime.
Lefkada este locul în care se formează sentimentele de apartenenţă şi de proprietate. Este imposibil ca, văzând şi colindând munţii ei, drumurile ei, cătunele ei să nu simţi că aparţii acelor locuri, că eşti o parte din ele, că îţi tragi vlaga din coastele prăpăstioase albite de spuma mării. Şi la fel de imposibil mi se pare ca, trăind între toate aceste frumuseţi să nu simţi că îţi aparţin, că sunt parte din tine, că despărţirea de ele doare.
Lefkada nu este un loc pentru oameni apatici, Lefkada este un loc pentru oameni care trăiesc. Exceptând un mic areal în jurul capitalei Lefkas, nu există nicio porţiune de şosea mai mare de 150 de metri care să fie liniară sau orizontală. Permanent, în orice direcţie te deplasezi, ai un viraj de făcut, o pantă de urcat sau de coborât sau toate la un loc... Contopirea cu munţii o realizezi după primii kilometri parcurşi pe şoselele şerpuite sau prin cătunele agăţate pe pante. Şi tot atunci îţi dai seama că Lefkada nu e o insulă bogată, ea este pur şi simplu o insulă frumoasă. Şi această imagine a frumuseţii este cea care te va urmări tot timpul.
Iar oamenii au fost liantul nostru cu natura insulei. Deschişi, primitori, vorbăreţi şi săritori, aceştia sunt oamenii insulei. I-am ascultat în discuţiile lor, fără ca ei să ştie asta, i-am urmărit şi am căutat să-i înţeleg. Nu sunt bogaţi, dar sunt demni, nu sunt voinici, dar au putere, sunt sfătoşi şi buni la suflet. Orice sat din România are case mult mai arătoase şi mai bogate decât casele localnicilor. Dar le au curate şi cu uşile deschise. Nu au garduri şi nici plăcuţe cu „câine rău” la poartă. Îşi iubesc şi îşi păstrează tradiţiile şi suferă pentru tineretul care le uită cu fiecare zi. Niciodată fiind într-o ţară străină nu m-am simţit mai acasă ca atunci când, umblând pe drumeagurile unui cătun, am întâlnit o bătrână care şedea la poartă. Imaginea ei, tăcută şi reţinută, îmbrăcată în negru, cu năframa pe cap, m-a transpus imediat în comuna copilăriei mele. Florile îi însoţesc la tot pasul, fără a fi o obsesie japoneză. Cu toată greva celor de la salubritate pe care am prins-o din plin, curăţenia este cuvântul de ordine al insulei. Credinţa care le-a dat putere este prezentă în orice moment şi în orice loc, începând cu troiţele de la margine de drum şi terminând cu biserici din vremuri imemoriale. În Lefkada cultura a fost la ea acasă, dacă ne luăm doar după statuile celor patru poeţi aflate în Parcul Municipal.
Lefkada este o insulă trist de frumoasă. Pentru cei câţiva măslini şi araci de viţă, imperii şi-au trimis oamenii la moarte. Începând cu romanii şi terminând cu ruşii, nu a fost imperiu care să nu-şi dorească perla Lefkadei în coroană. Şi, ca orice perlă, și cea a Lefkadei s-a născut din suferinţă. Aidoma vinului bun, vechimea i-a dat putere. Peste 2600 de ani îi despart pe locuitorii de azi de momentul când Sapho se arunca de pe stânci, iar potrivit arheologului german Wilhelm Dörpfeld (care a dat şi numele străzii principale), aici ar fi fost adevărata Ithaka, patria lui Ulise, ceea ce ar îndepărta şi mai mult trecutul cunoscut al insulei. Mii de ani s-au perindat peste locuitorii ei fără să lase în urmă construcţii ciclopice sau piramide, ci doar ruine şi multă suferinţă.
Lefkada este o insulă scumpă. Începând cu numeroasele taxe de autostradă şi terminând cu preţurile din magazine. Influenţa miilor de posesori de iahturi care o vizitează se face simţită din plin sub aspect comercial. Lefkada este o insulă specială, cel puţin pentru miile de windsurfer-i sau kitesurfer-i care îi bântuie litoralul. Lefkada este o insulă dificilă, cel puţin pentru şoferii care nu au sistemul de frânare perfect pus la punct şi o frână de mână beton. Lefakada este o insulă depărtată, dacă ne gândim la faptul că un drum s-a tradus în aproape 1.200 de kilometri de condus. Dar toate astea nu au însemnat nimic. Singurul lucru cu adevărat important este că am fost în Lefkada. Munţii Lefkadei nu sunt cei mai înalţi din lume, aşa cum le place americanilor să clasifice orice, dar sunt impunători. Munţii Lefkadei nu sunt cei mai prăpăstioşi din lume, dar îţi impun respect. Cascada din Lefkada nu este cea mai înaltă sau ce mai mare din lume, dar culorile ei sunt atât de plăcute şi imaginea ei e inconfundabilă. Drumurile Lefkadei nu sunt cele mai dificile din lume, dar îţi amintesc de adrenalina din tine. Cătunele Lefkadei nu sunt cele mai mari sau mai mici din lume, dar sunt atât de intime, încât în orice loc te afli te simţi ca acasă. Oamenii Lefkadei nu sunt cei mai bogaţi sau cei mai săraci din lume, dar sunt atât de prietenoşi. Oamenii Lefkadei nu sunt cei mai puternici din lume, dar după mii de ani de istorie năvălitorii au plecat, iar ei au rămas tot acolo.
La fel ca în Corfu, şi aici, în Lefkada, am avut acel sentiment pregnant al întrepătrunderii realităţii cu mitologia. Dincolo de istoria care ţâşneşte din pământ la fiecare pas, personaje mitice se dovedesc că vor fi fost reale sau altele, presupus reale, se dovedesc că vor fi fost simple exerciţii de imaginaţie. Nume gigantice ale istoriei au păşit real sau fictiv pe aceleaşi dale, te mişti într-o lume complexă, în care zeităţi sau eroi antici sunt străbunii oamenilor reali de azi. Am colindat peste şase sute de kilometri în insulă timp de douăsprezece zile cuprinşi de o stare febrilă; doream să umblăm tot mai mult, să vedem tot mai mult, să ne integrăm tot mai mult. Pentru că niciodată nu ne-am simţit mai aproape de Grecia în starea ei pură. Pentru că putem să spunem: şi noi am fost în Lefkada.
Să auzim de bine!

joi, 29 august 2013

Copiii spun chestii fantastice

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Copilaşii, cu minţile lor nepervertite şi sufleţelele lor curate, ne oferă cele mai tranşante şi mai naturale răspunsuri la probleme existenţiale pentru care un om matur ar consuma caiete întregi. Haideţi să mai vedem câteva „perle”.
Ce înseamnă să fii nemuritor? Nemuritor e când sunt doi bandiţi şi trage cu pistolul, unul moare şi celălalt rămâne în picioare nemuritor. (7 ani)
Ce sunt lacrimile? Lacrimile sunt, când creierul dă un moment de gândire, el transpiră şi transpiraţia iese prin ochi. (11 ani)
Ce este injecţia? Îi bagă injecţia la popou şi la om şi la microb şi pe el îl omoară, că e mai mic. (7 ani)
Ce este acela un minister? Minister înseamnă când scrie ceva şi se duce la alt om şi omul aşa îl trimite la alt om. (8 ani)
Ce este ministrul? Ministru e un om care stă pe scaun şi le spune la alţii să facă cerere. (7 ANI)
Câţi ani ţine copilăria? Copiii trăiesc 35 de ani, oamenii tineri 25 şi bătrânii în 5 ani mor. (8 ani), Copilăria ţine 5 ani după aia vine şcoala. (6 ani)
Ce este talentul? Talentul este o mândrie a creierului. (12 ani)
Ce este setea? Ssetea înseamnă când tu vezi cico în oraş şi vrei să bei şi mama nu-ţi dă, că după aia nu are bani de mâncare. (7 ani)
Ce este inima? Inima e o carne care stă pe sufletul oamenilor, ca să trăiască oamenii cu suflet. (7 ani)
Ce este igiena? Igiena este când vin neamurile şi vede ce curat e în casă. (7 ani)
Ce sunt microbii? Microbii sunt nişte gândăcei mici de tot, ei sunt ascunşi pe la aprozar. Ei vede că ai cumpărat cartofi, sare pe cartofi şi dacă nu-l speli pe cartof, tu mori. (7 ani)
Cum este bradul verde tot timpul? Bradul are cel mai mult organism şi calciu şi de aia e verde mereu. (12 ani)
Să auzim de bine!

miercuri, 28 august 2013

Întoarcerea din Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Şi întoarcerea asta va fi sub semnul surprizelor, aşa cum proorocisem din prima zi a concediului. Dar să nu anticipăm. Ne sculăm odihniţi, strângem prin cameră şi mergem la salon pentru micul dejun. Câteva ouă, parizer, brânză (foarte bună) şi câteva sortimente de gem ni se par suficiente. Ducem lucrurile la maşină, ne facem cruce şi pornim pe la unsprezece şi jumătate. În continuare suferim de nefuncţionarea niciunui GPS, ceea ce face să nu putem nimeri strada (în Salonic majoritatea străzilor sunt cu sens unic) cu benzinăria identificată ieri. Din două mişcări ajung la intersecţia cu Lagkada şi virez instinctiv la dreapta. Şi de data asta instinctul meu de şofer a funcţionat perfect, pentru că drumul ne va duce drept, fără ocolişuri, direct în vama cu Bulgaria. După vreo două sute de metri, ajunşi în dreptul parcului de pe Agiou Dimitriou ne dăm seama cu groază că în cursul zilei de ieri consumasem toate vitaminele liposolubile achiziţionate pentru drum. Altfel spus, nu mai aveam niciun suc. Iar termometrul de exterior al maşinii îmi indică peste treizeci şi patru de grade la umbră.
Trag pe dreapta mascat de un autobuz (pentru că era semn de interzis) şi purcedem la căutarea unui magazin de profil. Traversăm şi, dragii mei, mi-a fost dat să văd ce înseamnă adevărata economie de piaţă. Dacă faptul că fiecare încăpere aflată la parterul vreunei construcţii este folosită drept magazin nu vă va spune mare lucru, atunci ce am văzut noi acolo, da. Pentru că strada pe care intrăm, acum din pură curiozitate de fâlfani din Drumul Taberei, este ticsită de magazine cu piese auto, noi sau la mâna a doua. Pe ambele laturi, cât este de lungă, zeci, sute de magazine de piese, uşă lângă uşă, nu numai pentru fiecare marcă, ci pentru fiecare model. Iar strada care se vede în capăt are aceeaşi aparenţă. Este incredibil ce vedem. Câte magazine de piese auto cunoaşteţi în Bucureşti, care e de două ori mai mare decât Salonic? Aud?
Găsim magazinul căutat, ne refacem stocul de siguranţă şi pornim, dar nu plini de avânt, ci prudenţi pentru că nu am făcut încă plinul. Bănuiesc că vom mai întâlni benzinării, dar nu ştiu nici care va fi ultima şi nici ce preţuri va avea. Aşa că mă proţăpesc la pompa primei benzinării pe care o întâlnesc şi bine fac pentru că, ulterior, descopăr că avusese preţul cel mai mic. Cu ajutorul benzinarului îndes bine benzina în rezervor până la ultima lacrimă şi, în sfârşit, pornim cu cântec. Cu cântec pentru că radioul tocmai ni-l redă pe Antonis Remos cântând piesa Ελα να με τελειώσεις, o piesă superbă, pe care o ascultăm cu volumul la un nivel mult mai ridicat decât de obicei.
Drum de autostradă, drum fără probleme este şoseaua care ne apropie de vamă. Ne impresionează un şofer care, în dorinţa de a urca o pantă cu un camion vechi, nu ţine seama de sarcină, de temperatura de afară şi de uzura motorului şi se trezeşte că acesta îi ia foc. Dacă în Lefkada am numărat puţine, foarte puţine maşini cu numere de România (şi turişti români la fel de puţini, am întâlnit trei sau patru grupuri minuscule, familie sau prieteni), acum vedem o mulţime de maşini cu numere de România îndreptându-se spre Grecia, ceea ce ne duce la ideea că Lefkada e mai puţin accesibilă sau mai puţin cunoscută românilor. La ultimul magazin înainte de vamă (supermarket-ul Masoutis) ne oprim cu dorinţa secretă de a ne aproviziona cu câteva castronele de iaurt. Pătrundem în ambianţa lui răcoroasă şi avem un şoc financiar când vedem că produsele achiziţionate de noi pentru acasă le găsim aici la jumătate de preţ.
Salutăm câţiva călugări români veniţi pe aici cu o dubiţă cu cine ştie ce trebi şi pornim spre vamă. Găsim o vamă mai aglomerată ca de obicei, în special cu TIR-uri. Nu ştiu de ce, poate din cauză că prin această vamă am intrat prima dată în Grecia, dar de câte ori o parcurg, mă simt emoţionat.
Lucrările la drumul bulgăresc sunt departe de a fi terminate, aşa că intrăm în ocolul de acuma ştiut, după care, ce credeţi că ni se întâmplă? Exact! Suntem depăşiţi de un TIR. Politicos, îi permit, după care mă lipesc de spatele lui, ceea ce ne ajută să nu ştim când ajungem aproape de Sofia. Iar aici avem parte de o nouă surpriză. Deorece nu am mai circulat pe acest drum de mai mulţi ani, nu suntem la curent cu ultimele autostrăzi construite şi nici cu ultimele panouri indicatoare montate, cum este acesta care ne arată că trebuie să facem la dreapta dacă vrem să intrăm pe centura de sud a Sofiei. Nu, nu vrem, aşa că ne vedem de drum înainte şi rău facem pentru că ne trezim în plin oraş. Opresc la o benzinărie şi benzinarul mă informează că nu trebuie să mă sperii, pentru că nu sunt aşa multe opţiuni: mă întorc vreo douăzeci de kilometri până la indicatorul ratat sau îmi continui drumul şi voi ocoli oraşul pe la nord. Optez pentru a doua variantă şi intru într-un drum de coşmar, pentru că aşa poate fi numită o şosea de centură la o oră de vârf, cu o singură bandă pe sens şi intersecţii cu stopuri la tot pasul. După ce parcurgem câţiva kilometri din întrebare în întrebare, ajungem la capătul răbdării, nu al şoselei, şi oprim în dreptul unei maşini de poliţie, cu echipajul la interior. Nici nu avea cum să fie la exterior din moment ce toţi poliţiştii dormeau cu sforăituri şi nu s-au trezit decât când eram aproape să le sparg geamul cu ciocăniturile mele. Da, drumul este corect, aşa că ne continuăm calvarul până la alt echipaj de poliţie. De data asta la exterior, probabil de frică să nu-i ia somnul... Da, şi ei ne confirmă că acesta e drumul şi, cu adevărat, după o altă porţiune de aglomeraţie, gropi şi fum, irumpem în autostradă. Şi dă-i bătaie! Deşi mergem cu 130 km/h, nu este suficient de repede ca să nu observăm că, după un indicator care ne spune că mai sunt 64 km până la Pleven, urmează unul care ne informează că sunt 123 km, iar după kilometri buni vine altul cu 68 km. Lucruri tainice, de neînţeles, care fac parte din inefabilul bulgăresc...
Dar surprizele nu se sfârşesc aici. Pentru că, iată, suntem depăşiţi de un TIR românesc, de Mureş, după număr, după port, vorba poetului. Acum, că ne cunoaştem, bănuiţi ce am făcut, cu atât mai mult cu cât autostrada se terminase. Întrucât eu circul pe drumurile publice la modul cel mai regulamentar, adică cu centurile puse şi cu faza de întâlnire aprinsă, este imposibil ca şoferul măgăoaiei să nu mă fi văzut în oglinzile retrovizoare. Dar asta nu l-a împiedicat (sau l-a împiedicat?) să scadă sub 110, indiferent că e în localitate sau afară. Oprim la o mică benzinărie pentru un control de rutină al grupurilor sanitare cu regretul în suflet că am pierdut bunătate de TIR. Revenim pe şosea cu viteza maximă legală permisă în zonă şi iată, după câţiva kilometri, pe cine vedem târându-se pe prima bandă? Păi, pe cine altcineva decât pe TIR-ul de Mureş. Care, cum îi apărem în oglinzile retrovizoare, se trezeşte brusc din toropeală şi revine la viteza cu care ne obişnuise. Cum încetinim dintr-un motiv sau altul, cum încetineşte şi el. Cum accelerăm, cum se trezeşte şi el la viaţă.
Lucrând în această cooperativă, nici nu ştim când ajungem în Ruse. Este puţin peste ora nouăsprezece şi un record totodată. Niciodată nu am plecat aşa de târziu din Salonic ca să ajungem aşa devreme în Ruse, cu toate ocolişurile făcute. Am plecat după ora doisprezece din Salonic şi iată, nu este încă ora opt şi noi suntem în Ruse. Îl las să intre pe banda lui spre vamă şi ne oprim la ghişeul pentru taxa de pod. Achităm şi ne îndreptăm pe banda de intrare pe pod, comentând aglomeraţia de pe banda dinspre România. Parcurg câţiva metri şi mă opresc pentru că o maşină, venind pe contrasens, pe banda mea, îmi semnalizează insistent cu farurile. Dau puţin în spate ca să-i fac loc şi reiau manevra de înaintare. Fără succes pentru că o nouă maşină venind cu aplomb mă sileşte iar să dau înapoi. Manevra se repetă de patru ori. Nu-mi vine să cred şi mă uit dezorientat în jur: m-am încadrat eu pe o bandă greşită, am eludat vreo interdicţie sau ce se întâmplă? În sfârşit, îmi dau seama că nu se întâmplă nimic, iar eu nu am greşit nimic. Este tradiţionala obrăznicie românească, vizibilă cel mai manifest la nivelul şoferilor. Vorbeam de sârbi? Sunt mici copii, îi luăm cu trei lungimi, chiar la plecare cu handicap. Drept pentru care aprind faza mare şi proiectoarele şi cu claxonul blocat intru pe banda care mi se cuvenea. Intrarea mea este atât de violentă şi de impetuoasă, încât văd în depărtare maşini care sar ca iepurii din drumul meu, după ce încercaseră aceleaşi manevre obraznice. Cu excepţia unui ţigan de etnie romă care se retrage şi el, dar nu înainte de a mă înjura. Ulterior, descopăr că succesul nu-mi aparţinea în totalitate: un TIR cât Titanicul venea la fel de supărat la doi metri în urma mea.
Dar surprizele nu se termină aici. Intrăm pe drumul spre Bucureşti şi, când mai aveam câţiva kilometri, se pune problema variantei spre casă pe care o alegem: prin oraş sau pe centură. Aleg centura, prilej să mai întârziem aproape o oră din cauza drumului în lucru şi a gropilor. Aidoma ca la plecare, din nou, recordul nostru este minimalizat de lucrările la drum. Ne găsim locul de parcare neocupat şi începem procedura descărcării bagajelor. Pe tăcute şi fără să ne privim. Cicadele pe care le lăsasem la plecare nu mai cântă.
Să auzim de bine!

marți, 27 august 2013

Sfaturi vânătoreşti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu am ostenit ca, în paginile acestui blog să vă dau tot felul de sfaturi. Pe care, sper că aţi avut înţelepciunea să nu le urmaţi… Iată că azi recidivez cu o serie de sfaturi, de data asta pentru vânători.
Metodă de vânat iepuri
Materiale necesare: o cărămidă, un morcov şi un pumn de piper.
Mod de operare: Te duci în pădure şi pui cărămida într-un loc deschis, unde poate fi observată cu uşurinţă. Peste cărămidă aşezi morcovul, iar peste morcov presari piperul. Apoi, te ascunzi în desiş. Iepurele vine, vede morcovul, dă să-l mănânce, inspiră piperul, strănută şi se dă cu capul de cărămidă.
Metodă de vânat urşi
Materiale necesare: Un cub mare de gheaţă, o oglindă mare şi un sac de făină.
Mod de operare: Iei toate materialele şi le duci în pădure. Sprijini oglinda de un copac, pui cubul de gheaţă lângă oglindă, apoi iei sacul de făină în spinare şi te sui în copac. Ursul vine, vede oglinda şi, curios, se admiră. Ursul îşi pipăie pectoralii şi gândeşte: "Ce musculos sunt!" Apoi îşi va pipăi blana, spunându-şi: "Doamne, ce blană mătăsoasă am!" În timpul ăsta, tu, care eşti în copac, chiar deasupra lui, îl picuri cu făină pe spate, pentru că el nu-i atent. Ursul se va întoarce cu spatele şi se va admira: "Mamă, ce fese tari am! Sunt mândria acestei păduri!" În timpul ăsta, îi dai cu făină pe faţă, că nu-i atent. Ursul se va întoarce din nou cu faţa la oglindă şi va observa că e alb complet. "Te pomeneşti că sunt urs polar", va gândi el. În momentul ăla, va observa şi cubul de gheaţă: "E clar. Sunt urs polar! Şi, dacă sunt urs polar, e logic să stau pe gheaţă". Ursul se va aşeza cu fundul pe cubul de gheaţă. Nefiind urs polar, va răci. După ce răceşte, îl prinzi mult mai uşor.
Metodă de vânat crocodili
Materiale necesare: Un şezlong, un volum de poezie contemporană, o lunetă, o pensetă şi o cutiuţă.
Mod de operare: Te duci pe malul Nilului, sau unde ştii tu că sunt crocodili, te întinzi pe şezlong, iei volumul de poezie tânără şi te apuci să citeşti. Fiind poezie tânără, adormi imediat. Crocodilul te vede şi zice: "Hopa! Micul dejun" Se apropie şi dă să te mănânce, moment în care observă volumul de poezie contemporană şi, curios, începe să-l răsfoiască. Fiind poezie tânără, adoarme şi el imediat. Tu, care-ai adormit înaintea lui, logic, te trezeşti înaintea lui. Iei luneta, o ţii invers şi te uiţi la crocodil. Iei penseta şi-l pui în cutiuţă.
Sper că aceste sfaturi vă vor fi de cel mai real folos...
Să auzim de bine!

luni, 26 august 2013

Plecarea din Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E ziua ultimului mic dejun, e ziua când vom preda cheia, e ziua când ne vom lua la revedere. Cât durează masa purtăm a scurtă discuţie, eu şi soţia. Amândoi recunoaştem că nu am venit prea entuziasmaţi aici. Nu aveam informaţii, nu aveam recomandări, cele spuse de cunoştinţe erau incomplete sau s-au dovedit eronate. Chiar ne întrebam, la un moment dat, dacă n-am făcut o greşeală. Iar acum... acum plecăm cu sufletul întristat de despărţirea de aceste locuri şi aceşti oameni, plecăm îndrăgostiţi de tot ce am văzut şi întrebându-ne de ce n-am veni şi la anul.
E ora unsprezece şi jumătate când strângem ultimele lucruri din cameră, predăm cheia, ne luăm la revedere de la recepţioner şi ieşim fără să privim în urmă, aşa cum am făcut şi ieri când am plecat de pe plaja Kathisma. Câţiva kilometri îi parcurgem fără probleme, dar ajungem la o intersecţie în „T” fără vreun panou indicator. O iau la dreapta, dar flerul meu de şofer călit îmi spune că nu e bine şi ne reîntoarcem în intersecţie. Un localnic ne confirmă eroarea şi că am trecut pe lângă drumul care se făcea în stânga noastră. Adevărul e că îl văzusem, dar fără nciun indicator am considerat că e un simplu drum de ţară. Regăsesc drumeagul, intru pe el şi îi dăm bătaie. În mod ciudat, peisajul este cu totul altul decât la venire. Atunci, avusesem marea în dreapta şi drumul fusese unul muntos. Acum nu se vede nicio mare, iar drumul este de şes. Opresc, întorc şi tocmai bine, apare o maşinuţă galbenă cu număr de Grecia. Îi fac semn, omul opreşte, îi spun nedumerirea mea, dar el îmi confirmă că acesta e drumul bun şi ne spune să îl urmăm. Întorc iar şi mă iau după el. A fost a doua mare greşeală pentru că eu i-am spus de Ioanina ca punct de reper, când ar fi trebuit să-i spun că vrem să mergem în Salonic. Asta a făcut ca, urmându-l pe bunul om, să ajungem chiar în Ioanina, dar în nordul ei, ceea ce a însemnat un plus de vreo treizeci de kilometri faţă de punctul de întâlnire cu autostrada spre Salonic, dacă nu mai mult. După ce terecem prin pasajul de sub lac, ne despărţim la o benzinărie, unde îi mulţumesc şi încerc şi eu să mai bag ceva benzină, dar nu reuşesc decât vreo patru litri. Ulterior, căutând pe hartă, descopăr că atunci când am venit, GPS-ul s-a comportat golăneşte, pentru că drumul pe care ne-a dus este mai lung, mult mai lung decât acesta de la plecare, cu toate ocolişurile lui. Trebuia ca ieşirea din autostradă s-o facem pe E 951 spre Neo Kaisereia şi apoi Potamia, Pangia, Kerasona, Filippiada şi apoi la dreapta spre Nea Kerasounta, Louros, Nikopoli şi Preveza. În loc de asta, el ne-a scos la Tyria, spre Kato Asprochori, Vardas şi aşa mai departe, pe un drum mai lung, mai muntos şi mai prost.
În continuare nu ne funcţionează niciun GPS, aşa că mergem doar după indicaţiile panourilor. Dar nu mai are nicio importanţă, pentru că dăm de autostradă cu monotonia ei. Pe drum mă gândesc oarecum timorat la kilomentri pe care îi voi face prin Salonicul cel aglomerat, pentru că habar nu am unde să ies de pe autostradă spre strada hotelului nostru. Dar există un Dumnezeu al şoferilor care nu şi-a întors faţa de la noi pentru că, intraţi pe linia de centură a oraşului, după câţiva kilometri văd un panou care scrie „Spre centru” şi chiar aşa a fost. M-a dus în centru, pe celebra promenadă Leoforos Nikis, la câteva sute de metri de hotel. E ora patru după-amiază, oră de vârf, şi mă întreb ce loc de parcare voi mai găsi. Păi, ce loc de parcare să mai găsesc, din moment ce este unul liber chiar în faţa hotelului nostru? De necrezut! Parchez regulamentar şi oftăm. Gata, încă un pas pe drumul spre casă a fost făcut.
Tineri şi neliniştiţi, nu ne proţăpim în cameră, în faţa televizorului, ci purcedem la drum. În mod miraculos unul dintre GPS-uri a început să palpite şi ne indică o benzinărie la vreo două străzi de noi. Socotim că e util un drum de recunoaştere pentru plecare de mâine, aşa că ne îndreptăm spre locul cu pricina. Şi găsim pompele de benzină. Zic pompele de benzină pentru că benzinăria este acum ascunsă într-un magazin cu piese de schimb auto! Proprietarul este un domn în vârstă, dar asta nu-l împiedică să fie deosebit de amabil, de vorbăreţ şi de vesel în scurta discuţie avută. Încă o dată mi se confirmă teoria că unui grec e suficientă o singură întrebare ca să-şi sune toate neamurile şi cunoştinţele ca să te ajute. Data trecută într-un garaj, acum în magazin! Preţurile sunt bune şi reţinem locaţia. Intrăm pe Filippou ca să ieşim spre Egnatia şi ajungem în dreptul Forumului roman. Deşi l-am mai văzut de numeroase ori, nu rezist să nu mă opresc pentru încă o privire. Nu ca să admir pista excelent nivelată pentru mijloacele acelor vremuri, nici ca să admir tribunele sau grajdurile şi încăperile subterane, nici arhitectura sau mărimea acestuia, ci cu totul altceva: wc-urile, sau grupurile sanitare sau latrinele sau cum vreţi să le spuneţi, pentru că înseamnă acelaşi lucru. N-am crezut niciodată că voi ajunge să admir vreodată nişte closete antice, dar este imposibil să nu o faci. Pentru că cizmarii sau căruţaşii sau senatorii care veneau să asiste la întrecerile acelor vremuri, nu îşi făceau nevoile pe la colţurile clădirii sau în ganguri întunecoase, ci în nişte grupuri sanitare perfect amenajate, întocmai ca cele de azi. Cioplite din piatră, cu cabine şi scaune separate, având forma şi funcţionalitatea celor de azi, îţi oferă o imagine incredibilă asupra nivelului de civilizaţie de acum două mii de ani. Pe hărţile Google le puteţi vedea în colţul din dreapta jos al Forumului, într-o incintă de formă semicirculară. Trecem razant pe lângă Arcul lui Galeriu (care a fost daco-sârb la origine; poate de aici, un motiv în plus pentru afinităţile istorice româno-sârbe). Cu figura lui arogantă şi satisfăcută de propriul ego, Galeriu este cel care a dat libertate creştinilor în cadrul Imperiului Roman după trei sute de ani de prigoană şi a propus ca imperiul să se numească dacic, nu roman, iar pe cetăţenii romani i-a tratat la fel de dur, precum aceştia îi trataseră pe daci în vremea lui Traian. Aşa că, jos pălăria în faţa Arcului ridicat în cinstea lui! În continuare, între haltele făcute prin diferite magazine, ne oprim şi vizităm biserica Ipapanti, micuţă şi pe jumătate scufundată în pământ, marea biserică Panaghia Dexia, care pare zugrăvită de curând şi un magazin de încălţăminte (fără vreo însemnătate istorică), de unde soţia îşi cumpără o pereche de sandale, tot fără vreo însemnătate istorică. Aş fi vrut să mai intrăm odată să vizităm Rotonta, dar timpul fiind limitat, ne axăm pe locaţii nevizitate încă. Şi iată-ne ajunşi în capătul Egnatiei, de unde ne întrebăm încotro s-o apucăm: cumva spre Turnul Alb? Nu, nici vorbă, l-am vizitat de vreo două ori. Acum este momentul pentru surpriza pregătită soţiei: vom merge să vizităm Turnul OTE.
Construcţia a fost ridicată cu prilejul Târgului Internaţional în 1966. Proiectul aparţine unui arhitect grec, A. Anastasiadis, iar soluţia constructivă aleasă este deosebit de interesantă. Un „ac” are înfipte în el un număr de patru “farfurii” la diferite niveluri, cea mai mare fiind cea mai de sus. „Acul” este deosebit de subţire, prin el circulând totuşi un lift pentru trei persoane şi instalaţiile tehnico-sanitare. Culmea, în grosimea asta minusculă, la ultimul etaj, funcţionează şi un grup sanitar, separat pentru femei şi bărbaţi, cu spălător cu tot. Dar ce nu ştie soţia (şi asta e surpriza!) este că restaurantul aflat la ultimul etaj se roteşte! În decurs de aproximativ o oră poţi cuprinde întreaga panoramă a oraşului şi, vă rog să mă credeţi, e superbă. Trag poză după poză, iar soţia identifică obiectivele care se perindă lin prin faţa noastră din panoul exemplificator aflat la fiecare masă. Este noapte, este târziu şi abia îndurăm să plecăm, mai ales că mojito pe care îl terminasem, coborâse undeva, spre picioare...
Ajunşi pe faleză zărim o construcţie mare şi ciudată, undeva, în capătul cheului şi decidem, după ce achiziţionăm un porumb copt, să mergem să vedem ce este. Şi este. Este un ditamai pachebotul german care tocmai îşi revarsă turiştii din cele vreo opt punţi. Făcând o paralelă la faţa locului, constat că înălţimea lui depăşeşte blocurile cu opt etaje din apropiere, iar lungimea o depăşeşte pe cea a gării maritime. Generatoarele de serviciu mormăie surd, contribuind la impresia înfricoşătoare a uriaşei nave. Cu această ocazie observăm că imaginea unor vapoare de mari dimensiuni ne produce o poftă de mâncare proporţională, drept pentru care intrăm în plin în cartierul Ladadika, adică în cartierul cu cele mai multe taverne pe metru pătrat. Şi adăstăm la Marathos. Pe care vi-l recomand cu atâta căldură că puteţi prăji un cârnat. Luăm loc şi intrăm în procedura cunoscută: instantaneu ni se schimbă faţa de masă şi ni se pune la dispoziţie un termos cu apă rece şi două pahare. Comandăm pui cu ciuperci în sos de vin pentru soţie, caracatiţă pentru mine şi o salată cretană pentru amândoi. Dacă cu primele feluri am nimerit-o, cu salata (delicioasă!) am dat-o în bară, pentru că ni se aduce un castron atât de mare încât încep să caut în jur persoane pe care le-aş mai putea invita la masă. În privinţa berii se pare că sunt probleme. Ospătarul mă întreabă:
- Ce doriţi să beţi?
- Aş prefera un Mithos, răspund eu simplu, greceşte. În Grecia eu beau doar bere grecească! continui cu trufie.
- Dar Mithos nu este bere grecească. Fix este bere grecească.
- Nu se poate!
- Ba se poate! Şi omul continuă văzând deruta mea: Mithos a fost cumpărată de nişte străini.
Înţeleg că omul trăieşte drama oricărui patriot (şi grecii sunt) atunci când o marcă naţională este vândută unor străini şi decid să particip şi eu la boicotul lui:
- Am înţeles perfect! Atunci, te rog să-mi aduci o bere grecească, un Fix!
Şi omul pleacă, aproape ţopăind de fericire, după care revine cu o stacană (draught, cum i se mai spune pe la noi, prin Drumul Taberei) atât de rece încât are gheaţă pe ea. Acum, pentru că suntem între noi şi de băut am băut-o, pot să vă mărturisesc că tot Mithos îmi place cel mai mult...
Dacă vă spun că tot festinul ăsta, inclusiv nişte chifle abia scoase din cuptor, bune de n-am lăsat fărâmitură, a costat sub douăzeci de euro, mă credeţi? Cu burţile gogonate, aparatul foto plin de poze şi târându-ne picioarele reuşim să ajungem la hotel. E încă devreme, mai sunt cinci minute până la miezul nopţii, dar mâine dimineaţă trebuie să fiu odihnit. Plecăm spre casă.
Să auzim de bine!

vineri, 23 august 2013

Anunţuri de neurmat

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În rândurile de mai jos aveţi o culegere de anunţuri reale, culese de prin diferite locuri ale mapamondului. Dacă le urmezi, e de rău. Dacă nu le urmezi, iar e de rău. Ce să faci, cum ieşi din această dilemă existenţială? Personal, nu ştiu şi nici nu mă afectează neştiinţa mea pentru că observ că niciunul nu este din România...
1. Un local pentru cocktail, Norvegia: Doamnele sunt rugate să nu aibă copii la bar.
2. La zoo din Budapesta: Vă rugăm nu hrăniţi animalele. Dacă aveţi orice hrană potrivită, daţi-i-o gardianului de serviciu.
3. Cabinetul unui doctor, Roma: Specialist în femei şi alte boli.
4. Hotel, Acapulco: Managerul a verificat personal toată apa folosită aici.
5. Într-un restaurant din Nairobi: Clienţii care găsesc ospătăriţele noastre urâte să vadă managerul.
6. Pe o autostradă din Athi River: Luaţi aminte: Când semnul este sub apă, acest drum este impracticabil.
7. Pe un poster la Kencom: Eşti un adult care nu poate citi? Dacă da, te putem ajuta.
8. Un semn în sala de aşteptare a unei spălătorii: Nu porniţi cu mâinile umede.
9. În camera de gardă a maternităţii Pumwani: Nu permitem copii.
10. Într-un cimitir: Nu este permis culesul florilor decât de pe mormântul personal.
11. Regulamentul dintr-un hotel din Tokyo: Oaspeţii sunt rugaţi să nu fumeze sau să aibe alte comportamente dezgustătoare în pat.
12. Liftul unui hotel, Paris: Vă rugăm să vă lăsaţi toate vaslorile la ghişeul de la intrare.
13. Hotel, Jugoslavia: Schimbatul lenjeriei cu plăcere este treaba cameristei.
14. Hotel, Japonia: Sunteţi invitaţi să profitaţi de cameristă.
15. Un anunţ la un dentist din Hong Kong: Dinţii sunt extraşi de ultimii metodişti.
16. O spălătorie din Roma: Doamnelor, lăsaţi-vă hainele aici şi petreceţi o după-amiază plăcută.
17. Avertisement pentru călăreţii de măgăruşi, Thailanda: V-ar plăcea să călăriţi pe fundul propriu?
18. Birou de bilete de avion, Copenhaga: Noi vă luăm bagajele şi le trimitem în toate direcţiile.
19. Citită într-un vehicul de transport public din Orlando: Când ieşiţi din vehicol, vă rugăm să vă asiguraţi că aţi coborât capul şi că sunteţi atent la treaptă. Dacă eşuaţi în a face aşa, vă rugăm să vă asiguraţi că aţi coborât vocea şi că sunteţi atent la limbaj. Mulţumim.
20. Compartimentul roţii: Nu o folosiţi când temperatura depăşeşte 140 Fahrenheit.
21. Fierăstrău suedez cu lanţ: Nu încercaţi să opriţi lanţul cu mâinile.
22. Interstate 10, lângă Phoenix, AZ: Puşcărie: Nu opriţi pentru autostopişti.
23. Rim Drive, Durango, CO: Atenţiune: Nu loviţi acest semn.
24. Şosea necunoscută, Clemson, SC: Fiţi prudenţi, este apă pe şosea în timpul ploii.
25. Platformă de scufundări: Toţi scufundătorii trebuie să aterizeze în apă!
26. Bloc de plumb (de o tonă): Nu mâncaţi sau inhalaţi pentru că va provoca vomă.
27. În vitrina unui blănar suedez: Haine de balnă făcute pentru doamne din pielea proprie.
28. Pe cutia unei jucării mecanice făcute în Hong Kong: Garantat să funcţioneze pe durata perioadei de folosire.
29. Într-un han de munte elveţian: Specialitatea zilei – nicio îngheţată.
30. Într-un templu din Bangkok: Este interzisă intrarea unei femei, chiar dacă persoana străină este costumată ca un bărbat.
31. Într-un bar din Tokyo: Cocktail-uri speciale pentru doamne cu nuci.
32. Pe uşa unei camere de la un hotel din Moscova: Dacă sunteţi la prima vizită în URSS, sunteţi binevenit.
33. În curtea din faţă a uneor pompe funebre: Conduceţi cu grijă, noi aşteptăm.
34. Într-o zonă de nefumători: Dacă te vedem fumând vom presupune că ai luat foc şi vom lua măsurile corespunzătoare.
35. Pe uşa camerei de naşteri: Împinge, împinge, împinge.
36. În cabinetul unui optician: Dacă nu ştii ce cauţi, ai venit la locul potrivit.
37. Pe fereastra unui taxidermist: Noi chiar ne cunoaştem marfa.
38. Pe un gard: Comisvoiajorii sunt bineveniţi. Mâncarea pentru câini e scumpă.
39. Pe maşina unui vânzător auto: Cea mai bună metodă să mergi pe jos – nu plăti o rată.
40. Pe geamul unui magazin de tobe de eşapament: Nu este necesară o programare. Te vom auzi când vii.
41. Pe biroul de recepţie al unui hotel: Împuşcăm fiecare al treilea comis voiajor, iar al doilea tocmai a plecat.
42. Pe caroseria unui camion de gunoi: Noi avem ce aţi luat şi luăm ce aveţi.
Să auzim de bine!

joi, 22 august 2013

A douăsprezecea zi, ultima zi în Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi este ultima noastră zi din acest concediu în Lefkada. În timp ce molfăim micul dejun, discutăm planul zilei. Nu avem făcute bagajele şi nici nu ne grăbim pentru că vom preda camera mâine la prânz. Aşa că, şi ziua de azi poate fi o zi la fel de plină ca celelalte.
Enumerând plajele în ordinea frumuseţii, ne facem socoteala că Porto Katsiki e prea departe, iar Egkremni e prea dificilă. Ne rămâne plaja de la Kathisma, o plajă cât se poate de frumoasă. Ne încărcăm bagajele în maşină şi luăm drumul Kathismei. Şi pentru că este ultima dată când o vedem acest an, ne oprim la două puncte de belvedere şi tragem câteva rafale de poze, aşa, de panoramă...
Deja am ajuns să cunoaştem plaja foarte bine, aşa că găsitul unui amplasament propice pentru maşină şi pentru noi nu mai este o problemă. Faptul că administratorul plajei udă şi azi terenul din zona parcării şi a drumului de acces se dovedeşte a nu fi doar o întâmplare, aşa cum eram tentaţi să credem în prima zi, ci un obicei cât se poate de sănătos contra prafului.
Dar plaja e plajă şi turiştii sunt turişti. Adică, printre ei nu sunt doar greci sau români, ci şi sârbi. Sârbii nu prezintă nimic dăunător în esenţă, doar că sunt mulţi. Iar numărul lor formează exact acea masă critică ce favorizează apariţia obrăzniciei şi a insolenţei. Oriunde există mai mult de un sârb vei găsi gălăgie, acea gălăgie ostentativă şi trufaşă, „noi suntem mulţi, noi suntem tari, noi facem legea”. Să nu credeţi cumva că dovezi de nesimţire am observat doar la ei. Există şi alte naţii ale căror exemplare umane ţin musai să se facă de râs. Aşa cum a făcut o familie de italieni când tatăl, aflat pe mal şi fără să bănuiască faptul că-i înţeleg limba, le recomanda soţiei şi fiicei aflate în mare: ei, acum ia faceţi şi voi un pipi în apă!
Cum vă spuneam, la vreo cinci metri de noi se poziţionează în linie un grup format din trei sârbi. E mult, deja prea mult şi mă crispez anticipând posibilul conflict. Cei din extreme vorbesc atât de tare şi atât de mult încât nu aud ce spune soţia, aflată cu şezlongul lângă al meu, la doar o jumătate de metru distanţă! Încerc să prind privirea unui dintre ei, dar fără folos. Nu am trăit cu frică niciodată aşa că, în ciuda semnelor ei insistente că să mă potolesc, îi răspund urlând:
- Ce spui? Nu te aud!
Bănuiesc că ea continuă să mă roage şoptind să evit scandalul, iar eu îi răspund urlând cu o octavă mai sus:
- Ce spui acolo? Nu te aud deloc! Vorbeşte mai tare!
În grupul de alături s-a făcut linişte. Indivizii se privesc câteva secunde bune, după care se uită ţintă la mine. Mă ridic şi eu într-un cot şi îi privesc la fel de direct, după care îi văd că se ridică şi pleacă cu lucruri cu tot, probabil ofuscaţi de gălăgia făcută de români pe plajele greceşti...
În continuare, ziua ne-a decurs într-o linişte tulburată doar de foşnetul valurilor şi ţârâitul cicadelor, ceea ce presupun că-şi doreşte orice om normal când vine la plajă.
Către orele şase seara plecăm şi noi, deşi soarele e sus pe cer, de zici că e miezul zilei. Nu ne ducem direct la hotel, ci tragem o raită prin supermarket-uri ca să facem ultimele cumpărături (sucuri pentru drum, covrigei de ronţăit, tot pentru drum etc) pentru noi sau pentru cei de acasă. Şi rău am făcut. Pentru că, la plecare, oprind la ultimul supermarket înainte de graniţa cu Bulgaria, găsim aceleaşi produse la jumătate de preţ. Dar asta urma s-o aflăm... Ceea ce reuşim acum să aflăm este că nu găsim o benzinărie la care să plătim alimentarea cu cardul. Cum auzeau de card, oamenii săreau ca muşcaţi de şarpe. Cu greu, pe drumul spre Nidri, găsim o benzinărie unde benzinarul nu are nicio reacţie de refuz. Plătesc la fel de uşor ca în Drumul Taberei, aşa că fac plinul şi ne îndreptăm spre hotel. Dacă pun la socoteală şi distanţa pe care o voi parcurge mâine la ieşirea de pe insulă, înseamnă că am trecut de şase sute de kilometri parcurşi pe drumurile insulei, ceea ce e ceva, dar nu mult, dacă mă gândesc că în Thasos am făcut opt sute cincizeci de kilometri.
Lăsăm cumpărăturile în portbagaj, ne schimbăm şi luăm drumurile oraşului spre taverna noastră. Dacă soţia a mâncat tot un file de pui, eu m-am dedat la o orgie gastronomică, pentru că am comandat pastitsio, un fel de mici greceşti cu paste şi sos. Porţia e enormă, aşa că masa durează ceva mai mult, prilej de a purta cu ospătăriţa cea isteaţă o scurtă discuţie pe teme muzicale greceşti, finalizată cu o concluzie comună: Haris Alexiou e cea mai bună. Şi pentru că e ultima seară, nu am venit cu mâinile goale, ci cu bateriile de la lada frigorifică şi rugămintea către patroană de a le pune la congelat până mâine, când plecăm.
Lăsăm bateriile în mâinile doamnei şi pornim într-o ultimă tură prin magazine cu inimile pline de speranţa că vom găsi ceva măcar acum. De fapt, problema nu e de formă, ci de fond. Sub influenţa Italiei apropiate şi a turiştilor ei care abundă, nu numai tavernele au profil italienesc în majoritate, dar magazinele sunt magazine de fiţe, cu produse scumpe pentru posibilităţile noastre. O cămaşă ieftină pentru mine m-ar costa 25 de euro, 15 euro o bluziţă pentru un copil sau 40 de euro pereche de ghetuţe. A trebuit să luăm strada principală la picior de două ori până am găsit un magazin cu magneţi pentru frigider. Nici vorbă de magazinele cu mărunţişuri şi suveniruri la preţuri ieftine cu care ne obişnuisem din alte localităţi greceşti. Turul făcut ieri de soţie nu dăduse roade, aşa că seara a fost dedicată vizitării fiecărui magazin de pe artera principală şi de pe străduţele adiacente. Obositoare activitate... mai ales pentru un bărbat...
Dar a trecut şi asta, iar noi, cu forţe proaspete, ne apucăm să facem bagajele pentru mâine şi să le ducem la maşină. E ora unu şi jumătate când terminăm ultimul drum.
Să auzim de bine!

miercuri, 21 august 2013

Doctorii în literatură

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Următoarele citate sunt luate din înregistrări medicale reale şi au fost dictate de medici.
- În momentul când a fost adus, inima agitată s-a oprit, iar el s-a simţit mai bine.
- Pacienta are dureri de piept dacă stă pe partea stângă mai mult de un an.
- În a doua zi genunchiul a fost mai bine, iar în a treia zi a dispărut complet.
- Pacientul a fost demoralizat chiar de când a început să mă vadă din 1983.
- Pacienta este înlăcrimată şi plânge tot timpul. Se pare că are o supărare.
- Statutul eliberării: în viaţă, dar fără permisiune.
- Este vorba de un bărbat decrepit de nouăzeci de ani, mental alert, dar fără memorie.
- Pacientul refuză o autopsie.
- Pacientul nu are antecedente de sinucidere.
- Pacientul şi-a uitat celulele albe la alt spital.
- Istoricul medical al pacientului este insignificant cu excepţia unui câştig în greutate de 20 kg în ultimele trei zile.
- Ea a alunecat pe gheaţă şi în aparenţă picioarele ei s-au dus în direcţii diferite la începutul lui decembrie.
- Pacientul a fost în starea lui normală de sănătate până când avionul a rămas fără gaz şi s-a prăbuşit.
- Pacienta e în stare de sănătate bună de la degetele piciorelor în jos.
- Pielea era umedă şi uscată.
- Pacientul era alert şi fără răspuns.
- Când s-a bucurat, ochii ei s-au rostogolit în jurul camerei.
- Copilul a fost născut, cordonul pensat şi tăiat şi dat pediatrului, care a început să respire şi să ţipe imediat.
- Examinarea zonei genitale a dovedit că este circumscris.
- Examenul rectal a arătat o mărime normală a tiroidei.
- Ea a declarat că a fost constipată cea mai mare parte a vieţii începând din 1989 când a divorţat.
- Am văzut pacientul tău azi şi este încă sub maşina noastră pentru fizioterapie.
- Pacientul trăieşte acasă cu mama lui, tatăl lui şi broscuţa ţestoasă, care este permanent în registrele de control trei zile pe săptămână.
- Sângerarea a început în zona rectală şi a continuat tot drumul până la Los Angeles.
- În timp ce era în camera de urgenţă ea a fost examinată, iradiată şi trimisă acasă.
- Pacientul trebuia să aibă o rezecţie de anus. Oricum, a primit în loc o slujbă de broker la bursă.
- Dureri de cap ocazionale, constante, întâmplătoare.
- Examinarea a dat la iveală un bărbat bine dezvoltat tolănit în pat cu familia fără nicio problemă.
Să auzim de bine!

marți, 20 august 2013

În a unsprezecea zecea zi în Lefkada ratăm plaja Mylos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Începem ziua de azi într-o atmosferă deprimantă. E a unsprezecea zi, în afară de ziua de azi mai avem doar o zi de stat în Lefkada, mai sunt atâtea de văzut, iar noi nu ştim când a trecut timpul.
Stăm la masă în restaurantul hotelului şi molfăim abătuţi. Nu reuşeşte să ne bucure nici măcar imaginea iahturilor din portul marina sau cea a unui camion de gunoi trecând. Nu ne mai amuză nici imaginea turiştilor care încearcă să pună compot în castronele cu furculiţa. În timp ce, neatenţi de supărare, nu observăm că radem cutiuţele cu margarină sau unt una după alta, mă gândesc că lucrurile nu evoluează cum trebuie, nu trebuie să ne gândim de acum la plecare, aşa că încerc o mică discuţie ajutătoare cu soţia. Se pare că metoda aleasă a fost cea bună pentru că văd cu îi revine tonusul, dacă mă iau după faptul că şi-a mai pus o cană de ceai. În esenţă, discuţia s-a axat pe un proces decizional: mergem la plaja Deck sau la Kathisma? La Kathisma mergem mâine, vine răspunsul ei prompt şi aşteptat, pentru că e firesc să laşi la sfârşit cea mai bună îmbucătură.
Ne suim în maşina noastră cea spălată şi fără antenă radio şi pornim spre plajă. Pe drum, mai discutăm de una, de alta, inclusiv de faptul că, deşi la venire nu ne simţeam cu nimic atraşi de aceste locuri, acum suntem realmente îndrăgostiţi şi ne întrebăm dacă nu cumva am făcut o greşeală promiţându-le celor din Thasos că vom veni la anul la ei.
La plajă găsim loc de parcare imediat, ceea ce ne înlătură şi mai mult din starea de depresie. Iar când îi traduc cu dedicaţie cuvintele ακομα ενα φιλι στο στομα (mai sărută-mă o dată pe gură) spuse de solistul Sarbel, care tocmai ne cânta despre o vară fierbinte care îl aşteaptă, depresia dispare cu totul...
Plaja ne întâmpină la fel de liniştită, cu aceleaşi alge şi acelaşi pietriş, doar că acum soţia are cipiceii de care nu se mai dezlipeşte de când i-am cumpărat. Ocupăm două fotolii cu o umbrelă şi, în timp ce soţia se duce să se bălăcească, eu fotografiez de zor o viespe care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se aşeze pe una din sticlele noastre cu suc. Acum e momentul să vă spun că, anul trecut, trecând printr-un magazin Auchan, am descoperit la raionul de articole de turism un fel de huse cilindrice termoizolante pentru sticle de un litru. Ei bine, anul acesta şi-au dovedit din plin eficienţa, dacă ne gândim la faptul că sucurile erau încă reci şi băubile chiar la sfârşitul zilei de plajă.
Aşa cum stăm noi liniştiţi sub umbrelă şi admirăm marea, o idee groaznică ne vine în minte: nu am văzut încă plaja Mylos! Constatarea, pe cât de reală, pe atât de uimitoare, ne determină să strângem catrafusele şi să ne luăm tălpăşiţa spre Ag. Nikitas. Cu ajutorul bunului Dumnezeu găsim loc de parcare, ne luăm bagajele şi pornim să atacăm cărarea care ni se spusese că ar fi una dintre variantele de acces. Cealaltă, cu bărcuţa taxi care pleacă chiar de pe plajă, nu ne surâde pentru că tariful este de şase euro de persoană un drum. Numai că, noi nu mai suntem sportivii antrenaţi pe care îi cunoaşteţi, de când cu plaja Egkremni. Iar efectele tratamentului culinar din Lefkada se observă cel mai uşor la dimensiunea burţii din dotare şi gâfâitul care îmi însoţeşte orice mişcare mai vioaie. Cărarea care ni se derulează în faţa ochilor nu numai că dispare la un moment dat, dar este evident că ne va conduce peste micul munte aflat în faţă. Nu ne simţim dispuşi la un asemenea efort, cu atât mai mult cu cât riscăm o experienţă neplăcută, neavând nicio informaţie prealabilă despre ce este dincolo de culme. Drept pentru care abandonăm, convinşi că ne este mai utilă o masă la taverna Klimataria, pe care acum deja o cunoaşteţi...
Luăm loc la o masă, ni se schimbă instantaneu faţa de masă şi comandăm pentru început două porţii de saganaki, aşa, ca să ne intrăm în mână. După care, soţia o dă pe supă de pui, iar eu pe caracatiţă prăjită. Din păcate, caracatiţa trebuie să rămână pe uscat pentru că sunt la volan... Masa decurge într-o atmosferă mult mai plăcută decât prima dată pentru că ni se alătură şi patroana localului, cu care purtăm o discuţie cât se poate de concretă despre problemele zilei. Aşa aflăm că ceea ce credem noi acum că este aglomeraţie, este doar o părere, dacă ne gândim că, până la criză, turiştii stăteau la rând ca să ocupe un loc la o masă. Ne simţim bine stând toţi trei de vorbă, o muzică de calitate se aude în difuzoare, iar mâncarea este delicioasă (νοστιμα/nostima, cum se spune în greceşte).
Masa terminată, ne repliem spre un local aflat peste drum unde se servesc creppe şi comandăm două creppe cu ciocolată la exterior şi îngheţată în interior. Numele localului este format din numele a două persoane, aşa că o îi spun junei de la ghişeu că voi comanda după ce îmi spune cine e unul şi cine e celălalt. Spre surprinderea mea, fata îmi arată bucătarul şi îmi spune că e unul dintre ei, iar celălalt e acasă şi doarme. Convins astfel, luăm loc şi cât ai zice creppe suntem serviţi cu câte o clătită uriaşă, fierbinte şi plină de îngheţată. Motivaţi de iniţiativa noastră, un grup aflat în vecinătate reiterează comanda şi pentru ei.
Pentru uşurarea digestiei facem o scurtă plimbare prin Ag. Nikitas, prilej de a relua regretul că am ratat plaja Mylos despre care ştim doar că e frumoasă. Mai ştii, poate data viitoare... Recuperăm maşina şi ajunşi în Lefkas mă opresc la un chioşc şi cumpăr o cărticică cu informaţii despre insulă, acum, când mai avem doar o zi de stat...
Până ne-am spălat şi schimbat s-a făcut seară, aşa că ne-am îndreptat spre To Kato Vrizi. Dar nu la modul direct, ci după câţiva kilometri buni făcuţi pe străduţele care nu se mai termină şi care ne oferă de fiecare dată ceva de văzut. Astfel reuşim să ajungem să vizităm Muzeul Fonografului, un muzeu mic, amplasat practic într-o cameră. O facem cu plăcere întrucât, din cauza orarului de funcţionare, ratasem Muzeul de Arheologie. Muzeul Fonografului are o denumire oarecum improprie, deoarece aci poţi vedea nu numai binecunoscutul fonograf, dar şi o colecţie de cele mai vechi obiecte ale locuitorilor insulei. Alături de iatagane poţi vedea un radio cu lămpi sau alături de fotografiile unor partizani (care ne-au impresionat, întrucât fuseseră executaţi de ocupanţi) poţi vedea o carte sau o tapiserie.
Uşor, uşor, din străduţă în străduţă, ajungem şi la localul nostru de bază, flămânzi morţi şi cu pingelele tocite. Dar nu atât de lipsiţi de vlagă încât să nu putem comanda câte un saganaki de căciulă, un peşte spadă pentru mine şi un file de pui pentru soţie, însoţite de cunoscuta sticlă de Retsina. Aşteptând comanda, purtăm o scurtă conversaţie în care recapitulăm o parte din evenimentele concediului. Prilej de a constata de comun acord că aici, în Lefkada, soarele are un comportament bizar: stă foarte mult pe cer după care, brusc, dispare. La ora şapte seara soarele este la fel de sus ca în miezul zilei, dar odată ce a apucat-o spre asfinţit, în zece minute dispare. Ni s-a întâmplat nu o dată ca, luîndu-ne după înălţimea soarelui, să credem că este mult mai devreme. Uitându-mă în datele cuprinse automat în metafile de camera foto la o suită de poze făcute cu asfinţitul în Lefkas, am constatat că tot asfinţitul a durat 12 minute!
O plimbare pe latura estică a oraşului în căutarea unui magazin în vitrina căruia observasem celebrii cârnaţi de Lefkada şi un tur pe faleză completează seara, iar eu revin la hotel pentru că am multe poze şi filme de descărcat, iar soţia dă o tură singură prin magazine ca să caute câteva suveniruri pentru cei de acasă.
Să auzim de bine!

luni, 19 august 2013

Prostii ştiinţifice din clasele a XI-a şi a XII-a

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că avem încă o dovadă că prostia nu numai că este nelimitată, dar este şi universală. În rândurile de mai jos puteţi să vă delectaţi, eventual să râdeţi, de prostiile spuse de câţiva elevi din State.
1. Şira spinării este o lungă adunătură de oase. Capul este în vârf, iar noi stăm pe partea de jos.
2. Este aşa de cald în unele ţinuturi încât oamenii de acolo trebuie să trăiască în alte ţinuturi.
3. Impulsul este ceva ce dai unei persoane când pleacă.
4. Ciupercile cresc întotdeauna în locuri igrasioase de aceea arată ca nişte umbrele.
5. Cele patru sezoane sunt sarea, piperul, muştarul şi oţetul.
6. Canalul alimentar este localizat în partea nordică a statului Indiana.
7. Tunetul este o sursă bogată de zgomot.
8. Unii oameni îţi pot spune ce oră este doar uitându-se la soare, dar eu nu am fost niciodată în stare să citesc cifrele.
9. Când planetele se rotesc şi se tot rotesc în cercuri, noi spunem că orbitează.
10. Una din principalele cauze ale prafului este pământul.
11. Musonul este un domn francez.
12. Pentru a păstra laptele proaspăt, păstrează-l în vacă.
13. Genetica explică de ce arăţi ca tatăl tău, iar dacă nu, de ce ar trebui.
14. Vaporii de apă se unesc într-un nor mare. Când este sufficient de mare pentru a fi numit o picătură, aşa face.
15. Este o greutate uriaşă care apasă spre centrul pământului deoarece sunt atâţia oameni care tropăie în zilele noastre.
16. Cauza dispariţiei parfumului este evaporarea. Evaporarea este blamată pentru o mulţime de lucruri cărora oamenii uită să le pună capac.
Să auzim de bine!

vineri, 16 august 2013

A zecea zi în Lefkada este doar pentru Porto Katsiki

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi e o zi mare, o zi rezervată unei plaje până acum ocolite aidoma unei ispite, o plajă renumită pentru frumuseţea ei. Este o plajă cotată pe locul şase în lume, pe locul trei în Mediterana şi pe locul întâi în Grecia. Este plaja de la Porto Katsiki.
Procedura matinală o cunoaşteţi, aşa că nu voi mai insista asupra ei. Cu genţile termoizolante pline de sticle de suc ne repezim să găsim maşina. Zic să ne găsim maşina pentru că venind la hotel la ore destul de târzii, parcăm pe unde apucăm, numai lângă hotel nu. De altfel, în prima zi a sosirii noastre în Lekada, când l-am întrebat pe recepţioner (în greceşte pentru că, deh, poate primesc vreun favor...) unde pot parca, omul a făcut un gest evaziv cu mâna prin aer spunând:
- Pe aici, pe undeva...
Aşa că noi, ori de câte ori plecăm, ne căutăm maşina pe aici, pe undeva. Faptul că suntem la zece metri de hotel sau la zece kilometri nu are nicio relevanţă pe planul securităţii, dovadă că, pe toată perioada şederii noastre, am lăsat maşina cu trapa deschisă şi camera de filmare auto în parbriz. Iar în preumblările noastre nocturne am observat că nicio maşină grecească nu avea led-ul martor de existenţă a vreunei alarme...
Pornim cu o oarece emoţie pentru că mulţi dintre cunoscuţi ne recomandaseră în ţară plaja de la Porto Katsiki, iar noi nu ştiam dacă laudele sunt meritate sau se repetă povestea cu pomul şi sacul. Oricum, ştiam că şi aici ne aşteaptă de coborât şi de urcat o sumă de trepte, doar că mult mai puţine.
Locaţia se află aproape de capătul sudic al insulei, Capul Lefkatas. Peisajul acestui cap este cât se poate de dramatic şi poate că acesta a fost unul dintre motivele care au determinat-o pe poeta Sapho să se arunce în mare tocmai de pe stâncile de aici. Serpentinele cunoscute se derulează o porţiune bună de drum, dar observăm la un moment dat că, deşi intrăm pe un drum nebătut până acum, acesta nu pare să ne ducă spre Porto Katsiki. Curând temerile ni se confirmă: deşi azi nu ne mai doream să ne rătăcim, ne-am rătăcit. Şi confirmarea ne vine când ne trezim că am ajuns aproape de Vasiliki. Luăm drumul înapoi şi ne dăm seama că devierea se produsese la Hortata, unde a trebuit să intrăm pe un traseu deviat din cauza lucrărilor la drum. Nu suntem supăraţi, cum poţi să te superi pe Lefkada? şi nici măcar întârziaţi pentru că plecasem foarte devreme.
Iată că ajungem şi la locul mult râvnit. Drumul e asfaltat până la ultimul metru înaintea scărilor, iar un flăcău destoinic se ocupă cu poziţionarea în parcare. Îi mulţumesc deosebit de călduros omului pentru că ne-a repartizat un loc mai bun decât repartizase unor sârbi care ne chinuiseră o bună parte a drumului fiind în faţa noastră şi mergând pe mijlocul şoselei ca să nu poată fi depăşiţi. Parcarea e poziţionată strategic, fiind înconjurată de o sumă de terase şi taverne, fapt ce cred că a mărit substanţial numărul turiştilor supravieţuitori. Coborâm cele optzeci şi cinci de trepte (şi chiar atâtea sunt, de data asta am numărat bine) şi atingem nisipul plajei cu ochii holbaţi de mirare pentru că scara deja ne-a făcut să trecem pe lângă una din grotele care fac frumuseţea acestei plaje.
Plaja nu e foarte lată, cam cum e cea din Eforia noastră, dar avem umbreluţe şi şezlonguri disponibile şi e nisipoasă, iar apa are o culoare inimaginabilă. Aşa cum suntem poziţionaţi pe plajă nu putem aprecia decât o parte din măreţia ei, lucru pe care îl vom constata doar atunci când, tineri şi neliniştiţi cum suntem, ne vom cocoţa pe o stâncă aflată în partea ei dreaptă. De aici, cu adevărat ţi se pare un loc pe care vrei şi îţi propui să-l cunoşti dincolo de poze sau relatări. Culorile malurilor abrupte asociate cu cea a apei, imaginea stâncilor sfârtecate, înălţimea lor şi ocrotirea pe care o oferă plajei sunt lucruri pentru care îţi pare rău că nu eşti scriitor ca să le poţi descrie. Aşa cum este peste tot pe coasta vestică a insulei, vântul ajută marea să facă valuri la ţărm, suficient de mici ca să nu fie periculoase şi suficient de mari ca să fie spectaculoase, contribuind şi ele la frumuseţea generală. Acest vânt a fost prima noastră întâlnire cu specificul insulei. În prima zi, abia sosiţi la prânz, ne-am repezit pe plaja de la Ag. Ioannis, cea cu amatorii de kitesurfing. Acolo am căutat un instructor, l-am găsit şi l-am întrebat dacă putem face şi noi un curs de kitesurfing. Omul ne-a spus că da, în principiu da, că ne costă patruzeci de euro, dar că vântul e o problemă, e prea puternic pentru un începător.
Intrăm în apa minunată, ne bălăcim şi revenim sub umbreluţe tocmai la timp ca să vedem cum, prin faţa noastră, trece zorit un tânăr care strigă în gura mare că preia comenzi. Îi fac semn şi omul se prezintă disciplinat la raport. La chestionarul meu model FZ-431 omul ne lămureşte că la fiecare douăzeci şi cinci de minute revine pe plajă, livrează comenzile preluate la precedenta trecere, după care preia comenzi noi, el asumându-şi sarcina de a urca cele 85 de trepte în locul clienţilor. Comandăm şi noi două lipii fără untdelemn şi nu apucăm să ne aşezăm mai bine pe şezlonguri, că junele cel inimos apare, scoţând un timp mult sub cele douăzeci şi cinci de minute regulamentare. Îmi exprim nedumerirea, iar el mă lămureşte:
- Am făcut-o pentru dumneavoastră. Îmi place că vorbiţi greceşte. De unde sunteţi?
- Din România, vine răspunsul meu cinstit.
- Steaua, Rapid? continuă omul încercarea de conversaţie.
- O, nu, să nu aud de fotbal. Nu-mi place.
Bunul creştin recepţionează lovitura din plin şi pleacă capul. Consider că e momentul să-i mulţumesc omului pentru gest, iar el continuă:
- De ce vorbiţi greceşte?
- Pentru că îmi place. Îmi place limba foarte mult, îmi place Grecia foarte mult, vreau să înţeleg oamenii.
Omul mă ascultă atent, după care mă ia brusc:
- Cum se traduce în româneşte γρήγορα/grigora?
Îi răspund că se traduce prin „repede”.
Moment în care îl văd pe bunul flăcău că se ridică şi îşi reia periplul pe plajă strigând din toţi bojocii “repede, repede!”. Ulterior, de câte ori va trece prin dreptul nostru ne vom face semne amicale.
Şi sesiunea de plajă a decurs bine până când o trupă de sârbi s-a aşezat în faţa noastră. Despre sârbi şi nivelul sonor al conversaţiilor lor vă voi vorbi în altă postare, cu mai multe referiri şi exemple legate de noţiunea de bun-simţ. Cu toate acestea, am stat aici mai mult decât pe orice altă plajă de până acum. Cele optzeci şi cinci de trepte ni se par un fleac nouă, ăstora antrenaţi pe treptele de la Egkremni... Recuperăm maşina şi plecăm spre hotel oarecum trişti pentru că ştim că nu vom mai reveni aici prea curând, e prea departe de hotel. Iar benzina costă mai mult aici, pe insulă, decât pe continent. Dacă la una din ultimele benzinării înainte de intrarea pe insulă notasem o benzinărie cu preţul de 1,65 euro/litru (iar în Salonic chiar şi mai scăzut), pe insulă nu am găsit niciuna sub 1,72 euro/litru. Dar tot am avut un mic succes când am descoperit pe coasta de est o benzinărie unde puteam plăti cu cardul...
Ajunşi la hotel parcăm pe aici, pe undeva, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm relaxaţi. Zic plecăm relaxaţi pentru că de dimineaţă, în graba plecării, uşa camerei rămăsese întredeschisă. Şi tot aşa o găsisem pentru că nimeni nu se atinsese de ea. Îmi amintesc de vorbele domnului Stratos, din Thasos: Ce, e chior? Nu vede că nu e lucrul lui? şi îi transmit mental o urare de bine. Ţinând cont de gradul nostru de înfometare, nu există decât un singur leac: taverna To Kato Vrisi. Spre care ne îndreptăm cu paşii calului care simte ieslea, gândindu-ne că apoi vom putea să facem şi plimbări câte vrem. Luăm loc la masa noastră, tânăra ucenică în ale ospătăriei îşi face apariţia instantaneu cu faţa de masă şi lista de bucate. Îi opresc din zbor elanul, spunându-i că nu mai avem nevoie de listă, noi vrem cod cu sos de mujdei, că nu putem bea vin Retsina pe burta goală. Bunînţeles după două porţii de saganaki.
Până au venit preparatele, am prilejul să schimb câteva cuvinte cu soţia. Cuvinte prin care îmi exprim admiraţia faţă de grecoaice, indiferent de vârstă. Că sunt tinere su bătrâne, frumoase sau urâte, bogate sau sărace, ele ies împreună în oraş. Nu există niciun local unde să nu vezi cel puţin un grup din trei, patru doamne ieşite în oraş singure, fără bărbaţii din dotare, doar din dorinţa de a fi împreună şi de a conversa. Mărturisesc faptul că mi-ar plăcea să văd şi româncele noastre făcând aşa ceva, în loc să bântuie oraşul cocoşate de copiii ţinuţi cu o mână şi sacoşele din cealaltă, timp în care ei, bărbaţii, se umflă de bere în faţa televizorului. Mi-ar plăcea să văd româncele cum stau la o terasă, picior peste picior, conversându-se despre câte’n lună şi în stele, măcar o seară pe săptămână, lăsând naibii călcatul sau făcutul mâncării. Mi-ar plăcea tare mult să văd că româncele se consideră nişte doamne.
Să auzim de bine!

miercuri, 14 august 2013

Culmi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Eşti culmea, mi-a spus un amic zilele trecute. Zău, chiar aşa? Păi, hai să vă dau eu să vedeţi ce sunt alea culmi...
Culmea birocraţiei: să faci copie după actul sexual.
Culmea limbii franceze: să-ţi otrăveşti profa de franceză cu verde de Paris.
Culmea politeţii: să stai pe scaunul electric şi să cedezi locul unei doamne. Să baţi la uşă şi atunci când ieşi afară.
Culmea fotbalului: să înceapă meciul şi să scrie pe gazon "Nu călcaţi spaţiul verde". Să deschizi frigiderul şi să strigi "Goool!!"
Culmea croitoriei: să coşi o pereche de chiloţi pentru fundul mării. Să întorci pe dos costumul lui Adam.
Culmea şovăielii: să ezit, să nu ezit...
Culmea cruzimii: să-ţi omori timpul.
Culmea norocului: să te calce o salvare.
Culmea nesimţirii: să scrii pe colivă "La Mulţi Ani".
Culmea melancoliei: să cazi pe gânduri şi să-ţi rupi mâna.
Culmea înotului: cu o mână să înoţi, cu cealaltă să dai din picioare.
Culmea unui cuţit de bucătărie: să taie pofta de mâncare a mesenilor.
Culmea lăcomiei: să mănânci bătaie şi să nu te saturi!
Culmea orei exacte: să pui ceasul după radio şi să-l uiţi acolo.
Culmea mâncatului: să mănânci cu vesta de salvare la gât şi să te îneci.
Culmea yoga: să-ţi tragi un cap în gură!
Culmea prostiei: un poliţist blond. Să stingi lampa şi să aprinzi un chibrit ca să vezi dacă s-a stins.
Culmea paraşutismului: să sari cu paraşuta şi să-ţi dai seama că-i plecată în Turcia.
Culmea ghinionului: să faci pe prostul şi să rămâi aşa! Să-ţi recuperezi banii de la Bankcoop şi să-i bagi la FNI.
Culmea fizicii: să paşti un cal putere pe un câmp magnetic.
Culmea ceasului deşteptător: să sune ocupat...
Culmea răbdării: să iei apă în gură şi să stai cu fundul pe aragaz până fierbe apa!
Culmea inutilităţii: să plantezi în Sahara plăcuţe cu "Nu călcaţi pe iarbă".
Culmea somnului: să visezi că dormi.
Culmea mizeriei: să aibă puricii păduchi.
Culmea aglomeraţiei: să meargă şoferul autobuzului pe scară. Să cedeze şoferul locul unei femei gravide.
Culmea imprudenţei: să faci baie într-o cadă cu benzină şi să-ţi aprinzi o ţigară!
Culmea iubirii: să te-ndrăgosteşti de tine şi să-ţi dai întâlnire la restaurant.
Culmea orbului: să-şi vadă moartea cu ochii.
Culmea chiorului: să vezi dublu cu un singur ochi.
Culmea strabismului: să se uite ciclopul chiorâş...
Culmea auzului: să auzi cum se crapă de ziuă.
Culmea agronomiei: să faci să înflorească un boboc de raţă...
Culmea fitness-ului: să slăbească un ardei gras.
Culmea pescuitului: să pui scrum de ţigară în ac şi să prinzi peşte afumat.
Culmea telefoniei mobile: să ieşi cu telecomanda în oraş şi să sune.
Culmea zgârceniei: să-ţi pui ceasul cu trei ore în urmă, ca să faci economie de timp. Să speli hârtia igienică şi să o pui la uscat!
Culmea rasismului: să bei whisky "Black & White" din pahare diferite.
Culmea timidităţii: să dai înapoi în faţa unui ceas care o ia înainte...
Culmea gravidităţii politice: să întrerupi o sarcină de partid...
Culmea culmilor: mutul să-i spuna surdului că orbul se uită la el.
Culmea igienei: locomotivele să folosească tampoane "Always".
Culmea zgomotului: să facă dragoste 2 schelete pe un acoperiş de tablă.
Culmea zborului: să zbori pe cerul gurii.
Culmea matematicii: să stai de unul singur şi să te simţi în plus.
Culmea tramvaiului: să-l tragă poliţia pe dreapta.
Culmea furatului: să-ţi furi rufele de pe sârmă.
Superculmea furatului: să te mai dai şi în judecată...
Culmea îmblânzitului: să îmblânzeşti fiare vechi.
Culmea beţivului: să îi lase gura apă.
Culmea telecomunicaţiilor: să transmiţi la radio şi să apari la TV.
Culmea sărăciei: să cumperi mâncare de la secondhand.
Culmea interfonului: să suni şi să primeşti ton de fax.
Culmea memoriei: să uiţi cheia de la casă încuiată pe dinăuntru!
Ei, v-au plăcut culmile astea?
Să auzim de bine!

marți, 13 august 2013

În a noua zi în Lefkada mergem la Aghios Nikitas

Panoramă Lefkas
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că ne-a ajutat bunul Dumnezeu şi am ajuns în a noua zi a şederii noastre în Lefkada. După un mic dejun, care chiar a ajuns să fie mic pentru că nu mai mâncam ca altădată, ne retragem în cameră să facem planul de bătaie pentru ziua de azi. Cu harta în faţă începem să iscodim locurile semnificative. Spun cu harta în faţă pentru că, în mod ciudat, de la sosire, imediat ce am trecut podul pliant de la intrarea în Lefkada, niciunul din cele trei (3!) GPS-uri aflate în dotare nu mai funcţionează.
Şi decizia unanimă (luată cu două voturi pentru, nicio abţinere, niciunul împotrivă) este să lăsăm naibii şi GPS-urile, şi hărţile şi toate indicaţiile şi recomandările şi să hălăduim pe unde ne-o duce volanul. De rătăcit nu avem cum să ne rătăcim, doar suntem pe o insulă, benzină mai avem şi, cândva, tot vom ajunge la un liman. Doar suntem turişti şi trebuie să ne ducem menirea la îndeplinire, adică să vedem şi să cunoaştem cât mai multe despre aceste locuri.
Devalizăm frigiderul de sticlele de suc şi apă puse la rece şi pornim spre sud. Este vorba de sudul geografic şi nu sudul din filmele americane... Şi intrăm pe serpentine, că tare le duceam dorul, doar nu le mai văzusem de două zile. Vremea este superbă, iar frumuseţea peisajului este picturală. Profit de primii kilometri de şosea, deja cunoscuţi, pentru a-i povesti soţiei o întâmplare pătimită pe drumul de sosire în insulă. Cam pe la jumătatea drumului spre Lefkada după ieşirea din autostradă la Ioanina, am simţit nevoia imperioasă de a cunoaşte aspectul interior al unui grup sanitar. Văd o benzinărie pe dreapta, excelent flancată de două garduri vii, mari cât toate zilele. Opresc, cobor şi încep să dau târcoale incintei. Tocmai când constatam că este închisă, apare un flăcău de undeva, din spate. Ne salutăm şi îmi exprim doleanţa. Omul mă ascultă şi, arătându-mi din cap unul dintre gardurile vii, spune:
- Alături. Nu avem grup sanitar.
Îi mulţumesc, omul dispare, iar eu rămân bujbe în faţa benzinăriei gândindu-mă la cât de mult s-a schimbat nivelul de civilizaţie al grecilor. Un grec să-mi recomande tufişurile? Şocat de constatare, decid că n-am altceva de făcut decât să-i urmez sfatul. Mă îndrept spre spatele gardului viu şi acolo dau peste o cafenea. Cu grup sanitar şi tot ce trebuie.
Acum, întorcându-ne la momentul prezent, ne continuăm alergatul pe şoselele Lefkadei, prilej de a constata că, pe plan local, noţiunile de parapet sau glisieră nu prea sunt cunoscute. Sau, dacă sunt, nu prea sunt aplicate. Altfel spus, la câştigul de frumuseţe pe care ţi-l oferă şoselele insulei se adaugă unul generos de adrenalină. Văd un indicator spre una dintre localităţile deja cunoscute şi, la modul cel mai intenţionat, virez exact în sens opus. Imaginile se succed vertiginos, vântul ne flutură pletele (mă rog, ale soţiei, dar am vrut să folosesc o licenţă poetică...), iar motorul toarce molcom nereuşind să acopere ţârâitul miliardelor de cicade. Iubesc aceste mici gâze, cu cântecul lor permanent şi neînfricat, îmi place să adorm în ţârâitul lor. Cu câtva timp înaintea plecării din Bucureşti am observat că au apărut câteva şi în arborii din jurul blocului. Vizitasem deja Sfakiotes, Exanthia şi Kalamitsi, ştiam Hortata, Dragano şi Athani, văzusem Kariotes din primele zile, iar acum reuşim să abordăm Drimonas şi, după o porţie bună de serpentine, Vlyxo. În Alatra avem parte de un moment de mare rafinament artistic atunci când vizităm biserica Ai Yiannis. Micuţa biserică are pereţii acoperiţi cu fresce bizantine atât de pure şi de frumoase încât ţi se taie respiraţia. Ne reîntoarcem pe lângă Poros prin Vasiliki spre Ag. Nikitas, punctul final stabilit pentru ziua de azi. Toate aceste localităţi ni se perindă cu casele lor zugrăvite proaspăt, cu pereţii şi ferestrele încărcate de flori, cu oamenii lor, unii în vârstă, alţii mai tineri, cu străzile lor inimaginabil de înguste pe care, vă rog să mă credeţi, localnicii nu numai că circulă cu maşinile, dar le şi parchează, cu imaginile şi spiritul lor atât de specifice încât le simţi plutind în aer. Nu trebuie să vorbeşti cu oamenii, nu trebuie să le vezi bogăţiile, pentru că nu au, ca să le înţelegi spiritul, ca să înţelegi că singura lor dorinţă, pentru care au fost dispuşi să moară, a fost să trăiască. Yiannis Kotsiras ne cântă în boxe piesa O kaimos (dorul), noi parcurgem serpentinele Lefkadei şi abia acum înţelegem semnificaţia acestui cuvânt pentru greci, dorul de munţii uriaşi, de marea necuprinsă, de pământul şi casa lor.
Localităţi mai sunt de vizitat, ca şi alte locuri semnificative, dar au trecut deja ore bune de când ne preumblăm şi stomacurile ne dau ghes. Ajungem în Ag. Nikitas cu stomacurile ghiorăind şi având în priviri porniri canibalice. Pentru cei cu inima tare, vă spun că Ag. Nikitas este o localitate fără locuri de parcare. Sau, mai bine spus, are locuri de parcare pe unde apuci, pe marginile şoselei. Ceea ce face să găsim un loc tocmai hăt, după ieşirea din localitate. Cred că, dacă mai mergeam puţin, ajungeam în Ioanina... În dreptul nostru, pe cealaltă latură a şoselei este un hotel, pe care îl considerăm locul indicat de obţinere a unei informaţii. Atacăm ghişeul recepţiei tocmai când recepţionera se chinuia să-i explice unui furnizor că nu are mărunţi pentru rest. Bărbat cu sânge în vene, omul nu se lasă doborât şi obţine restul mult râvnit. Iar noi informaţia că hotelul este închiriat de sârbi, iar pentru a ajunge la plaja Mylos, trebuie să aburcăm pe o cărare aflată pe după hotelul Poseidon.
Ne luăm picioarele la spinare şi reuşim să ajungem în râvnita staţiune Ag. Nikitas. Primul drum este la plajă. Mică, pietroasă, presupune frecventarea ei de nişte oameni harnici, sculabili la ore cât mai matinale pentru a prinde un loc. Nu noi suntem ăia... Revenim la scopul principal al opririi noastre, mâncarea. Căutăm din ochi un stabiliment, pentru că sunt destule, şi norocul ne surâde. O tavernă discretă, Klimataria pe numele ei, pentru care trebuie să urci câteva trepte, aflată sub un umbrar de iederă este tot ce îşi pot dori doi muritori de foame ca noi. Urcăm, luăm loc la masă şi faţa de masă ne este schimbată instantaneu de o tânără care, auzindu-ne vorbind româneşte, ne declară în cea mai frumoasă limbă românească:
- Ştiţi, eu sunt grecoaică născută în România. Putem vorbi româneşte dacă vreţi.
Cum să nu vrem? Cu atât mai mult cu cât aflăm că patroana este moldoveancă de-a noastră. Ce vă spuneam că ne-a surâs norocul? Pentru soţie am comandat o ciorbă de pui, iar pentru mine, ei bine, n-o să ghiciţi, o ciorbă de linte. Fraţilor, vă rog să mă credeţi că am mâncat multe feluri şi cantităţi de ciorbe la viaţa mea. Dar ca ciorba asta, ba! Servită cu o ceapă roşie dulce tăiată peştişori şi un castronel de mujdei... Vai de capul meu! Scriu rândurile astea şi am apă în gură. Terminăm, plătim şi, după promisiunea unei reveniri, plecăm spre un loc liniştit, un loc cu verdeaţă unde să facem şi noi puţină plajă. Şi locul ales se dovedeşte a fi plaja Deck aflată pe drumul între Ag. Nikitas şi Lefkas. Plaja e cotată cu steag albastru, deci se dovedeşte atractivă. Dar nu este. Şi primul lucru care ne displace sunt algele împrăştiate peste tot pe nisipul plajei. Nici nisipul care, de fapt este pietriş, nu ne place. Altel, liniştită, dotată cu o tavernă şi grup sanitar. Spre seară, osteniţi de atâta umblat, înotat şi stat la soare, decidem să ne întoarcem la hotel fără să mai mâncăm ceva în oraş. Şi iată că s-a apropiat şi momentul decisiv al zilei: spălatul maşinii. Identificăm o spălătorie în incinta unei benzinării. Văzînd numerele maşinii, un flăcău lasă baltă (la modul propriu, fiindcă tocmai spăla o maşină) alte preocupări şi ne abordează. Urmându-i indicaţiile, fâţâi maşina prin curte şi reuşesc s-o poziţionez între periile utilajului de spălat. Ca o observaţie personală trebuie să vă spun că, înainte de a o băga în utilaj, sărmanul om a trebuit să-i dea o spălare cu jet, atât de murdară era... După cinci minute maşina iese din utilaj spălată, uscată şi strălucitoare, dar fără antena radio, care rămăsese extinsă, iar uscătorul utilajului a rupt-o nemilos.
Marcaţi de eveniment, ne târâm necăjiţi paşii spre hotel, ducem genţile la cameră şi plecăm în turul cotidian al oraşului. Doar mai sunt atâtea străzi de văzut şi nu este încă miezul nopţii. Plimbarea ne dă prilejul degustării unor îngeţate mari cât pumnul meu, iar pentru soţie, de a-şi achiziţiona o pereche de cipici pentru plajă, ca urmare a vizitării plajei Deck. Şi a trecut şi ziua de azi.
Să auzim de bine!