vineri, 30 octombrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A zecea zi în Asprovalta

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi e ultima zi din concediul nostru în Stavros. Ne sculăm destul de târziu faţă de zilele anterioare şi mâncăm singuri în sala de mese. O familie de timişoreni cu care mai schimbam câte o vorbă plecase şi ea, locul lor fiind luat acum de o familie de lituanieini.
Mâncăm nehotărâţi încotro s-o apucăm: spre Stagyra sau spre altă locaţie? Decidem că un loc liniştit este tot ce ne dorim, aşa că plecăm spre Asprovalta. Numele localităţii este unul uşor de tradus: Άσπρο/Aspro, adică alb şi βαλτα/valta, adică baltă, mlaştină. Aproape că ne simţim ca în Bucureşti...
Ajungem imediat şi începem căutarea unui loc de parcare. Găsim unul chiar lângă rampa de gheaţă a unui restaurant. Îl părăsim după doar un minut, gândindu-ne că, astfel, vom împiedica procesul economic de care depinde buna funcţionare a unei unităţi de alimentaţie publică, tocmai acum, când Grecia e în plină criză. Ne mutăm la un alt loc, ne luăm accesoriile de plajă şi, trecând pe lângă locul abia părăsit de noi, observăm că a fost ocupat imediat de o altă maşină al cărei proprietar habar nu are de efectele crizei...
Între taverenle de pe faleză şi plajă se întinde o parcare lungă cât o zi de post unde, în timp ce o traversăm, observăm un fenomen ciudat: un grec, care parcase pe un loc rezervat persoanelor cu handicap este amendat de un echipaj de poilţie. Imediat, gândurile ne zboară la Leoforos Nikis (ar fi un fel de Calea Victoriei în varianta grecească) din Salonic, bulevard cu oprirea interzisă pe toată lungimea lui şi unde, dacă ar da amenzi, poliţia metropolitană ar trebui să chelească Grecia de păduri pentru tipărirea formularelor. Poate acesta este considerentul pentru care nu am văzut niciodată vreun poliţist amendând pe cineva acolo.
Ne poziţionăm pe două şezlonguri aflate în apropierea unui grup de babe, cehoaice după vorbă, apropiere care ni se pare de bun augur, bătrânii fiind unanim recunoscuţi pentru firea lor tăcută. Urgent apare şi un flăcău care ne ia comenzile, iar noi ne permitem scurte meditaţii pe seama lucrurilor cărate de noi inutil. Am adus două şezlonguri pliante în ideea că vom face economie sau că vom avea pe ce să ne întindem în caz de aglomeraţie. Nu le-am folosit nici măcar o dată din simplul motiv că şezlongurile intră într-o consumaţie pe care, oricum, o făceam. Am cărat cu noi un suport pentru umbrelă, suport care nu mai e pliabil, pentru că trebuie umplut cu apă sau nisip la locul faptei. Nu l-am folosit nici măcar o dată, nu ştim nici măcar pe unde se poate introduce apa în el din acelaşi raţionament ca mai sus.
Am cărat cu noi o umbrelă atotcuprinzătoare în ideea că ne va proteja de soare atunci când nu vom găsi locuri libere sub umbrelele plajei. Nu am făcut altceva decât să ne încurcăm de ea prin portbagaj şi nu am deschis-o nici măcar să vedem cât de mare este. La fel, ne-am adus un sfredel pentru forat gaura în care vom introduce umbrela. Care umbrelă? În acelaşi mod, am cărat după noi un fel de cilindru care se umple cu apă sau nisip şi se prinde în jurul tijei umbrelei, deasupra suportului, şi care ţine umbrela dreaptă chiar dacă e vânt. Care umbrelă?
Dar cugetările noastre încep uşor-uşor să-şi piardă din coerenţă. Nu este de vină soarele şi nici cantitatea de mojito ingurgitată. Nici măcar cele două cutii de Mithos băute în regim de urgenţă, ci cu totul altceva. De vină sunt babele cehoaice, babe care încep să ne ucidă lent cu vorbăria lor. În special una dintre ele, cea mai apropiată de noi, este de o incontinenţă verbală inimaginabilă. Turuie tare, turuie fără întrerupere, nu trebuie să o întrebe cineva ceva pentru că îşi găseşte singură subiect. La un moment dat, chiar prietenele ei amuţesc terorizate de debitul ei verbal.
Pe la două şi jumătate baba dă semne că ar vrea să intre în apă. Încep să mă pregătesc să intru şi eu cu speranţa tacită că un atac venit din străfunduri nu va fi observat. Având o viziune mai realistă asupra vieții, soţia mă opreşte atrăgându-mi atenţia că, după atâta vorbărie, o linişte prea profundă pe plajă va trezi suspiciuni...
Mă reîntorc la şezlong pentru a mă bucura din plin de cele câteva minute de linişte cât timp baba e în apă. Iar baba revine tonifiată de talazoterapia pe care o practicase, cu un debit verbal sporit, cu un şi mai mare entuziasm. Ne uităm disperaţi în jur, dar toate şezlongurile sunt ocupate, nu avem nicio scăpare. Iar azi nu am mai băgat în portbagaj şezlongurile şi umbrela personală, sătui de trambalatul fără rost cu ele pe tot locul.
Rotindu-ne privirile pe plajă ne este dat să vedem un spectacol cumplit: la vreo cinci metri de noi, un grup de trei grecoaice se uită la babă şi îşi fac cruce. Ori, e unanim cunoscut că grecoaicele pot fi acuzate de orice, numai că sunt tăcute, nu. Imaginea este greu de suportat, aşa că încep să vorbesc mai tare cu soţia, sperând că baba va pricepe apropoul sau îşi va da sema că nu-şi mai aude prietenele. Încercare inutilă, baba continuând să toace din gură, chiar dacă prietenele ei o pun să repete tot timpul ce spune pentru că nu mai înţeleg nimic.
În sfârşit, cu urechile făcute ţăndări de ceheasca fără vocale şi cu creierii arşi de pălăvrăgeala ei, apucăm să vedem că se pregăteşte de plecare. Aştept în picioare momentul plecării, iar când baba îşi ia şi ultimul lucru şi se întoarce să plece, îmi fac o cruce mare până în pământ. Baba observă, dar se pare că e imunizată la astfel de ieşiri pentru că nu are nicio reacţie. Dar colegele ei râd, la fel şi grecoaicele.
Rămânem pe plajă până aproape de asfinţit, ne strângem lucrurile şi considerăm că, după atâta suferinţă, merităm o mică recompensă şi ne oprim la o cofetărie unde comandăm câte o clătită cu îngheţată. Se pare că am ales tratamentul optim pentru că, odată cu terminarea clătitelor, ne revine şi pofta de viaţă.
Ne întoarcem la hotel, ne schimbăm şi decidem să mergem la restaurantul Agnanti. Pentru o seară de adio ni se pare cel mai potrivit. Bunul patron face râie pe inimă că nu poate părăsi locul de muncă, el fiind şi casier, dar ne mulţumim să ne luăm un călduros la revedere acolo, în inima producţiei. După care, ne încheiem seara apoteotic cu câte un mojito băut pe îndelete la terasa Apollo. La fel de mare şi la fel de bun ca în seara trecută, mojito-ul ne deschide apetitul spre confesiuni şi amândoi ne exprimăm convingerea că este minunat să fii turist în Grecia.
Să auzim de bine!

luni, 26 octombrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A noua zi în Noua Stagyra

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Practic, de azi am intrat în linie dreaptă spre sfârşitul concediului nostru în Grecia, aşa că ar trebui să ne facem de cap.
Şi începutul ni-l dă chiar sala de mese a hotelului. La sosire observasem un mare recipient din inox, prevăzut cu robinet. Iniţial am crezut că e destinat unor ocazii speciale pentru a fi umplut cu ceai sau apă caldă.
În timp ce rad ultimele bruschete din farfurie, îl văd pe unul dintre salariaţii hotelului că se apropie de recipient cu un pahar, deschide robinetul, umple paharul şi pleacă. În sfârşit, curiozitatea învinge: iau un pahar, îl poziţionez sub robinet şi îl deschid. Un lichid incolor începe să curgă. Opresc robinetul şi amuşinez conţinutul paharului. Uzo! Asta este în uriaşul recipient, uzo! Iar eu habar nu am avut de el atâtea zile, puteam să fac o cură de uzo în toată regula, aş fi putut să mă satur de uzo până în vara viitoare, aş fi putut... ehe, câte n-aş fi putut. Iar eu descopăr asta abia acum, în preajma plecării.
Hotărât să recuperez consumul de uzo în puţinul timp rămas, decid că, dacă e să ne facem de cap, atunci nu putem face asta decât pe noua plajă descoperită în Stagyra. Şi acolo plecăm.
Acum ştim drumurile, aşa că nu mai mergem pe şoseaua care urmăreşte ţărmul, ci ieşim din Stavros pe o şosea care, cu serpentinele de rigoare, ne scoate aproape de destinaţie pe un drum de munte. Grecia nu este frumoasă doar pe litoral, ci şi pe munte, aşa că mergem cu viteză redusă bucurându-ne din plin ochii cu frumuseţea locurilor.
Parcăm maşina la şosea şi coborâm pe plajă. Ca şi ieri, muzică bună, şezlonguri de calitate, baldachine şi serviciu prompt. Aşa cum stăm tolăniţi între două băi în mare, observăm că, la solicitarea turiştilor, acestora li se aduce de la bar o ladă frigorifică pentru păstrarea băuturilor. Este prima dată când vedem aşa ceva pe o plajă, indiferent pe unde am colindat. Aerul frige, iar umbrela nu mai face faţă cu umbra oferită aşa că, singura soluţie este să stăm cât mai mult în apă. Care apă, între noi fie vorba, este şi ea foarte caldă, termometrul ceasului indicându-mi 24 de grade.
În sfârşit, ne hotărâm să plecăm, dar nu spre casă, ci spre noua Stagyra ca să vedem parcul lui Aristotel. Nu avem un drum direct către Nea Stagyra şi chiar dacă am avea, nu l-aş utiliza pentru că îl bănuiesc a fi plin de serpentine. Aşa că, ţinem şoseaua spre sud, până aproape de Stratoni, iar la pasajul de nivel virez stânga pe sub pasaj şi apoi dreapta, spre Stratoniki (care, în traducere, ar fi Stratoni cel mic), şi iat-ne ajunşi în Nea Stagyra. Chiar şi pe acest traseu, nu am scăpat de serpentine pe porţiunea dintre Stratoni şi Stratoniki.
Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu fac din nou precizarea că NU acesta este locul de naştere al lui Aristotel, aceasta este o localitate nouă, care nu are nicio legătură cu copilăria sau viaţa lui Aristotel. Aici, în Nea Stagyra este doar Parcul lui Aristotel, o zonă verde amenajată pe marginea şoselei, la intrarea în localitate (cum am intrat noi, dinspre Stratoniki, pe stânga, la ieşirea din localitate). De unde am plecat, adică vechea Stagyra, nu am avut de parcurs mai mult de 30 – 35 de kilometri.
Chiar lângă intrarea în parc este şi intrarea într-o parcare destul de mare, având în vedere numărul însemnat de autocare cu turişti. Parcăm şi noi şi intrăm în parcul având o formă dreptunghiulară, cu o latură mică la şosea, intrarea fiind prin colţul dreptunghiului. Aici sunt expuse, perfect funcţionale, replici ale invenţiilor marelui om. Astfel, putem vede discurile optice care, prin rotirea lor provoacă un efect de hipnoză, un suport cu o prismă care descompune lumina în cele şapte culori spectrale, o lentilă, pendulul, sferele cu inerţie, turbina cu apă şi reflectoarele parabolice (două discuri concave din piatră care îţi permit ca, aflat în focarul unuia, să auzi şi cea mai fină şoaptă din focarul celuilalt), compasul, ceasul solar şi pentaphonul (care s-ar traduce prin cinci voci/cinci sunete), un instrument format din bare de metal care scot sunete diferite, în funcţie de lungime.
Turiştii aflaţi la începuturile activităţii de turist ar fi bine să nu considere telescoapele montate pentru admirarea peisajului drept realizări ale lui Aristotel... Acesta, adică telescopul, a fost inventat de Hans Lipperhey abia pe la 1600, adică puţin mai târziu.
Ne plimbăm şi admirăm exponatele urmăriţi de umbra marelui om şi minunându-ne de posibilităţile minţii omeneşti, ne permitem chiar să le punem la încercare şi, deoarece seara se apropie, ne retragem în plină glorie spre hotel. Primul lucru pe care îl fac după ce intrăm în cameră este să verific frigiderul. Da, este rece, berea e îngheţată tun, sucurile aburesc paharele. În sfârşit, avem şi noi momentele noastre de mici bucurii domestice...
Mergem să mâncăm la prietenii noştri de la Giannis, dar nu mai avem apetitul de altădată: ne mulţumim cu câte o feta saganaki, un calamar şi o salată Caesar. Apoi ne îndreptăm spre mini-market-ul unde observasem în primele zile ale sosirii noastre rafturi pline cu lichiorul nostru preferat. Stupoare! Rafturile sunt goale! Fac apel la bunăvoinţa casierei, care începe să scotocească printre sticle şi rafturi, doar-doar o mai fi vreo sticlă. Nici vorbă, totul a fost ras. Cred şi eu: la un preţ la jumătate faţă de cel din ţară, nici nu avea cum să nu se întâmple. Nicicând, în decursul istoriei, popoarele român şi sârb nu s-au arătat mai înfrăţite... şi mai însetate...
Încercăm să ne îndulcim amarul colindând magazinele din zonă. Intrăm într-un magazin în care, de departe, cred că se găseşte orice, de la chei tubulare de 14 la peruci cu cârlionţi, şi fac greşeala să-l întreb pe patron despre un produs. Imediat, amabilul om lasă totul baltă şi începe să ne prezinte aproape fiecare produs. Şi ne prezintă, şi ne prezintă... Exasperat, încerc să mă eschivez spunându-i că trebuie să sun acasă să-mi întreb membrii familiei dacă au nevoie de un produs sau altul. Am sărit din lac în puţ: omul devine şi mai interesat, prezentându-ne acum şi produse omise ceva mai devreme. Scăpăm doar cumpărând câteva lucruri, ce e drept, utile.
La ieşirea din magazin mă uit la ceas: am stat aproape o oră sub focul lui concentrat. Clătinându-ne, ne îndreptăm spre faleză cu gândul că o gură de aerosoli nu poate să ne facă decât bine. Şi aşa dăm de o mică terasă, numită Apollo, aflată într-o bifurcaţie. Fără speranţe de mai bine comandăm două mojito. Comanda vine prompt, în nişte sonde uriaşe (cred că cele mai mari sonde din Grecia) şi însoţită de o farfurioară cu alune şi alte chestii asemănătoare. Sorbim o gură şi nu ne vine să credem: este cel mai bun mojito băut vreodată în existenţa noastră efemeră. Mai tragem o doză şi convingerea noastră se întăreşte, însoţită acum de un regret sincer: de ce nu am trecut noi mai demult pe aici? Stăm relaxaţi în fotoliile comode, sorbim din sonde şi concluzionăm că vom veni şi mâine seară tot aici. Iar pentru că am ratat tot atâtea lucruri bune câte am avut parte, vom reveni la anul aici, în Stavros.
Să auzim de bine!

luni, 19 octombrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A opta zi în Vechea Stagyra

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am început să ne revenim la ritmul nostru de turism în doi. Azi ne-am propus să să vedem Stagyra. Dar nu oricare Stagyra, pentru că e plină Grecia de localităţi cu acest nume, ci pe cea veche, Stagyra lui Aristotel, că de aceea i se spunea Aristotel stagyritul.
Aristotel nu a fost cine ştie ce personalitate: doar cel mai mare filozof al antichităţii şi fondatorul şcolii peripatetice. Un banal spirit enciclopedic (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc) care a împins lumea înainte prin întemeierea ştiinţei politice pe baza învăţăturii căpătate de la Platon, un alt banal filozof universal. Lucrările lui nu au avut cine ştie ce valoare, ele stând la baza culturii occidentale doar până în secolul al XVII-lea.
Tatăl lui Aristotel stagyritul a fost medicul bunicului lui Alexandru cel Mare, iar el, la rândul lui, a devenit educatorul măreţului Alexandru. Între două cugetări, Aristotel a înfiinţat prima instituţie de învăţământ cunoscută sub numele de liceu (Lykeion). Mama lui Aristotel se trăgea dintr-o familie nobilă, dar asta să nu vă ducă cu gândul că locuia într-un castel cum este cel de la Chambord. În acele vremuri, nobil însemna doar că ai ceva mai multe capre. Să ne reamintim de regele Ulise, eroul lui Homer, care domnea în Ithaka peste o populaţie de câteva sute de păstori şi care, ca rege, avea un servitor, un câine şi o turmă ceva mai mare de capre.
Legat de Aristotel stagyritul mai rămâne de lămurit un singur lucru: acea şcoală peripatetică nu înseamnă că era o şcoală plină de patetism, nici vorbă. Termenul provine de la grecescul περιπαθώ/peripatho, care se traduce prin plimbare, eu mă plimb, dicursurile sale în faţa discipolilor fiind susţinute în timpul unor lungi plimbări.
Acesta a fost Aristotel ale cărui locuri natale dorim să le vizităm. Ştim că sunt două Stagyre, una nouă şi una veche. Cea veche este relativ aproape de Stavros, pe coastă, la vreo douăzeci de kilometri, pe când cea nouă este mult mai departe, în interiorul teritoriului.
Plecăm bine aprovizionaţi cu sucuri pentru că nu avem de gând să ne întoarcem până seara. Pe scurtul drum apucăm să comentăm faptul că acum, după ce am desoperit Leul din Amfipoli, oriîncotro ne-am îndreptat am dat de el de fiecare dată, ceea ce e puţin ciudat. Şoseaua e minunată şi nici nu observăm când ajungem. De fapt, indiciul că am ajuns a fost observarea ruinelor unui turn pe vârful unui deal. Mai rulăm puţin şi întoarcem. Trag pe dreapta într-un refugiu şi caut o cale de acces. Vedem un grup de turişti descinzând din maşini, care îşi iau bagajele de plajă şi încep să coboare. Oricât de original ar fi un turist, ne vine greu să credem că îşi va lua cu el pe vârful dealului lăzile frigorifice cu bere sau corturile pliante. Ca să nu mai vorbim de faptul că poteca coboară şi nu oricum, ci prin nişte tufişuri aproape impracticabile.
Mergem câteva zeci de metri în lungul şoselei şi dăm de un indicator către cetatea Stagyrei. Atât doar că îndicatorul e îndreptat spre acelaşi drum impracticabil. Ne întoarcem la maşină, pornim şi înaintăm până ce se termină un gard. Trag pe dreapta şi cercetăm gardul. Poarta e închisă şi el ar putea fi de la locuinţa unui cetăţean paşnic, aşa că ne suim în maşină şi continuăm drumul încet. Ajungem într-o intersecţie unde se desparte un drum către Olympiada, ceea ce nu ne interesează acum. Decidem să facem cale întoarsă, ne-am depărtat prea mult de cetate.
Ajungem în dreptul refugiului şi întorc iarăşi. Trag pe dreapta şi ne minunăm de plaja care se deschide la picioarele noastre. Şi nu e una, ci două, tocmai bune ca mărime, prinse în două golfuri mici ca în căuşul unor palme de uriaş.
Oricât ne uităm nu vedem nimic lămuritor, iar nemulţumirea noastră creşte văzând nişte cetăţeni tocmai sus, pe ruinele turnului de cetate. Cum Dumnezeu au ajuns ei acolo?
Pornesc iarăşi maşina şi opresc ceva ai jos de gardul ştiut, decis să obţin informaţii de la presupusul localnic domiciliat acolo. Ei bine, acolo nu domiciliază niciun localnic, ci este chiar intrarea în parcul cetăţii Stagyra. Aşa că intrăm şi noi, în sfârşit.
Urcăm pe drumul spre intrarea în cetate cu un fel de evlavie. Aici, pe acelaşi drum, îşi tocea sandalele micul Aristotel, pe acest drum a plecat în pelegrinările sale şi tot pe acest drum s-a întors. Pe acest drum cobora cu părinţii când se ducea cu treburi în alte localităţi, pe acest drum urcau când veneau cu provizii sau bunuri pentru casă şi familie. Ajungem în interiorul zidurilor pe care alerga copilul Aristotel împreună cu ceilalţi copii ai cetăţii şi ne aşezăm pe ruina unui zid de unde se vede un peisaj minunat cu cele două golfuri. Poate, tot aici, pe aceste pietre a stat Aristotel admirând marea şi cugetând la mersul lumii, marea de topaz a fost mângâiată şi de privirile lui, poate în aceste golfuri se scălda împreună cu alţi copii în joaca lor.
Cetatea e mare chiar după standardele de acum. Ocupă culmile a două dealuri vecine, iar construcţiile, chiar aşa ruinate cum le vedem sunt numeroase. Găsim o construcţie inelară şi ne aşezăm pe marginea ei ca într-un amfiteatru. Imaginea marelui Aristotel ne urmăreşte. Oare a stat şi el pe aceste pietre, cu blidul în poale, pe când îşi mânca porţia de linte sau fasole? În peregrinările noastre prin Grecia am fost în numeroase situaţii puşi în situaţia de a păşi în locuri istorice, locuri memorabile. Dar întodeauna a existat o doză de probabilitate, nu aveam nicio certitudine că un personaj istoric a păşit la rândul său exact prin aceleaşi locuri. De data asta avem, ştim cât se poate de clar că aici s-a născut, că aici a copilărit, că ruinele pe care le privim sunt autentice şi nu au fost modificate de două mii de ani. Nu avem nicio îndoială că şi Aristotel, la rândul lui a stat pe aceste pietre privind cele două golfuri minunate, este imposibil, este împotriva firii.
Terminăm cu greu de vizitat uriaşa cetate, morţi de căldură şi de sete. Înainte să ieşim pe poartă mă opresc la ghişeul aflat la intrare să ne completăm cunoştinţele cu câteva lămuriri. Discuţia începe în limba engleză dar, fiind tot mai interesaţi de spusele lui şi de lămuririle care ne pot ajuta să ajugem şi la noua Stagyra începem, încet, încet să vorbim greceşte. La început un cuvânt, apoi două şi tot aşa, fără să observăm, îmi dau sema la sfârşitul discuţiei că vorbim greceşte. Nu ştiu dacă şi bunul om a observat trecerea pentru că e foarte sârguincios în a ne oferi hărţi şi informaţii.
Ne suim în maşină amuzaţi de întâmplare şi întoarcem pentru a doua oară. De data asta ca să ne oprim la unul din golfuri pentru o plajă binemeritată.
Între noi fie vorba, vă fac o mică precizare pentru cei care, aflaţi în zonă, vor dori să întrebe cum ajung în Stagyra: cuvântul se pronunţă cu accentul pe prima silabă, STAgyra.
Ajungem în dreptul celui de al doilea golf, parchez la marginea drumului pentru că la ora asta e imposibil să mai găseşti loc în parcarea amenajată, ne luăm catrafusele şi coborâm.
Rar ne-a fost dat să vedem o plajă mai frumoasă. Găsim repede o pereche de şezlonguri libere sub o umbrelă şi vine o fătucă să ne ia comanda, care trebuie să fie minimum trei euro. Un frappe şi un mojito, pentru că bere Mithos am în geanta frigorifică. Nu ne aşezăm imediat, dorind încă să ne bucurăm ochii de frumuseţea plajei. Muzică bună, serviciu prompt, plajă lată cu nisip fin, apă minunată, ce să ne mai dorim? Dar crimă perfectă nu există: gust din mojito şi e poşircă, cel mai slab mojito băut vreodată. Necazul însă e mult prea mic faţă de confortul şi frumuseţea plajei. Ca să nu mai vorbim că, pentru doi euro, fătuca ne aduce o cutie plină cu sandvişuri şi chipsuri. Iar mergând spre capătul de sud al plajei dau de o zonă stâncoasă unde, cu prilejul câtorva scurte scufundări, dau de o mulţime de peştişori extraordinari de frumoşi. Atât de frumoşi încât nu observ că m-am prins în firul unui pescar. El simţea că peştele trage, şi trăgea şi el de fir, eu simţeam că pescarul trage şi trăgeam şi eu de fir. Până la urmă am reuşit să mă eliberez fără să mă vadă, dar sunt convins că omul povesteşte şi acum cum era să prindă el un caşalot în mările Greciei şi cum s-a luptat...
Plecăm târziu de la plajă, trişti că nu vom mai vedea asemenea frumuseţi. Ajunşi acasă, soţia intră la duş şi eu rămân să-mi fac ordine printre aparate. O cutie de Mithos este exact accesoriul de care am nevoie pentru o activitate eficientă şi mă îndrept spre frigider ca s-o extrag, fără mari speranţe că va fi rece. Din uşa băii soţia mă anunţă:
- Vezi că am observat că televizorul nu se stinge când scot cartela şi ieşim din cameră.
Rămân încordat pe recepţie. Televizorul? Nu se opreşte când ieşim? De ce televizorul? Asta trebuie să se întâmple cu frigiderul. Pun mâna şi încep să mut mobilele cu frigider şi televizor în căutarea prizei. Dau de ea şi urmăresc firele. Da, aşa e, în priza care nu se întrerupe este băgat ştecherul de la televizor, nu cel de la frigider. Le schimb şi fac proba: iată, când scot cartela şi ies din cameră acum se opreşte televizorul, iar frigiderul continuă să funcţioneze.
Acesta era misterul nedezlegat de atâtea zile care făcea ca berea mea să nu fie niciodată rece şi congelatorul dezgheţat... De bucurie îl îndes cu toate cutiile de bere disponibile şi toate sticlele de suc din cameră. Măcar acum, pentru două zile să le avem şi noi reci.
Să auzim de bine!

miercuri, 14 octombrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A şaptea zi în Nea Vrasna

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Începând de azi suntem singuri-singurei. Prietenii noştri au plecat şi noi am rămas să ne facem de cap. Nu ne mai sculăm aşa matinali şi luăm micul dejun cât mai relaxaţi, admirând peisajul.
Ziua se anunţă frumoasă, tocmai bună de plajă, iar noi am cam neglijat acest aspect până acum. Aşa că ne pregătim echipamentele de plajă, ne suim în maşină şi începem să ne întrebăm încotro vom merge.
În unanimitate decidem să mergem în Nea Vrasna. Dar nu oricum, ci pe drumul de costişă, adică pe drumul paralel cu faleza şi nu pe şoseaua naţională.
Nea Vrasna face parte dintr-un şirag de staţiuni, care începe în sud cu Stavros şi se continuă spre nord cu Paralia Vrasna (Plaja Vrasna), Nea Vrasna (Noua Vrasna), Asprovalta (Balta Albă), Riviera şi Serraiki Akti (Coasta Serres), ultima, toate înşirate pe coasta golfului Strymonikos. Numele golfului provine de la râul Struma care izvorăşte din Bulgaria şi se varsă cu o mică deltă în Marea Egee puţin mai la nord de Serraiki Akti.
Toate staţiunile sunt foarte cochete, cu vile care nu depăşesc două etaje, foarte curate, bine dotate cu magazine, taverne, cofetării şi toate cele necesare unui turist. Ce e interesant este trama stradală: toate străzile se întretaie în unghiuri drepte, formând careuri cu latura de aproximativ cincizeci de metri. Oriunde te afli în aceste staţiuni este imposibil să te rătăceşti: dacă nu mergi spre şoseaua principală vei merge spre mare, dacă nu mergi spre nord vei merge spre sud. Nu ai alte variante.
Cum spuneam, alegem Nea Vrasna şi plecăm. Alegând varianta pe scurtătură nu mai este nevoie să parcurgem kilometri întregi aiurea. Ieşim pe aleea din faţa hotelului, traversăm şoseaua principală şi intrăm pe unul din drumeagurile care se deschid în faţa noastră. Oricare, pentru că toate ne duc în maximum cinci minute în centrul Vrasnei.
Începem să căutăm un loc de parcare, dar nu oricum, ci unul ferit, la umbră. Deşi avem parasolare pentru toate geamurile, condiţia este absolut necesară dacă mai vrem să plecăm din staţiune înainte de miezul nopţii.
Tot căutând, ne mutăm de la un loc la altul, până găsesc unul tocmai bun, sub umbra unui arbust bine dezvoltat. Parchez, dar nu sunt mulţumit pentru că sunt prea departe de bordură, iar drumul nu este suficient de larg ca să-mi inspire încredere. Pornesc, în timp ce mişc maşina uşor în faţă iau de volan dreapta şi uşor stânga, apoi dau în marche arriere şi iau de volan mult stânga, apoi mult dreapta. Oglinda retrovizoare îmi arată că mai am doi centimetri de la bordură, aşa că îmi continui liniştit mersul cu spatele. Până aud. Ce aud? Aud un scârţâit îngrozitor, care nu se mai opreşte, pe toată latura stângă a maşinii. Opresc, cobor şi văd minunea: crengile arbustului sunt prevăzute cu o mulţime de ţepi, nu mari, dar tari, suficient de tari încât îmi zgârie uşă din stânga şi stâlpul hayonului.
Bucuroşi de asemenea realizare ne ducem pe plajă, ocupăm două şezlonguri şi imediat vine o fătucă să ne ia comanda. Un mojito şi un frappe au devenit băuturile noastre tradiţionale. Din boxele barului de pe plajă se revarsă o muzică house, nu rea, dar multă. După vreo două ore de ascultat, în sfârşit aud o piesă grecească excelentă cu trupa Stavento, Για σενα ποθ λατρεωο/Pentru că te iubesc şi văd cum toţi pe plajă bat tactul cu mâinile, picioarele sau ce au la îndemână. Mă duc la bar, salut şi îl întreb în greceşte pe barman:
- A cui e muzica?
Bucuros de asemenea întrebare şi văzând faţa mea satisfăcută, omul răspunde mândru:
- A mea!
- Perfect. Atunci de ce nu pui şi muzică grecească? Am venit în Grecia să ascult muzică grecească, nu house.
Flăcăul se preface că spală cu foc nişte pahare. Continui:
- Aveţi o muzică uşoară excelentă. I-ai văzut cum dansau adineaori? Ai auzit de Nino?
- Da.
- Îţi place de el cum cântă?
- Da.
- Atunci de ce nu pui piesa 100 φορές/100 de ori? Ca să-ţi dau doar un exemplu. Argiros, Ploutarhos, Kokkinou şi o mulţime de alţi cântăreţi ce au?
Flăcăul tace câteva secunde, apoi îi vine o idee salvatoare:
- Aţi înţeles greşit, nu e muzica mea, nu ştiu unde e colegul cu play list-ul.
Îl las în treaba lui şi mă întorc la preocupările noastre estivale, adică băutul sondei de mojito, înotatul şi statul la soare.
Plecăm pe înserat bine bronzaţi, chiar foarte bine bronzaţi, dar nu ne ducem direct la hotel, ci decidem să ne oprim la un super-market Diskount aflat pe treseul mai lung, cel pe şoseaua naţională: e absolut nevoie să refacem provizia de sucuri. Mai adăugăm câteva nimicuri în coş şi ne prezentăm la casă. Casiera mă întreabă în mod reflex, fără să ridice privirea:
- Aveţi card Diskount?
Femeia pare de treabă şi nu vreau să o las să trăiască în neştiinţă, aşa că îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează:
- Nu, nu am, sunt străin.
Ridică ochii, mă examinează scurt şi îmi răspunde râzând:
- Se vede!
Ajungem la hotel când începe a se întuneca, ne spălăm, ne schimbăm şi mergem pe jos la localul prietenilor noştri, Giannis. Se pare că personalul localului mai are şi momente de odihnă ca să stea de vorbă, pentru că observ că toţi ne cunosc. Un domn în vârstă, pe care îl bănuiesc a fi unul dintre proprietari sau tatăl unui dintre ei, vine şi ne salută personal. Un asemenea gest din partea unui vârstnic e demn de toată consideraţia şi îl rugăm să ne facă plăcere să stea la masa noastră ca să mai schimbăm o vorbă. Ne mulţumeşte, dar nu poate pentru că are farfurii şi tacâmuri de strâns sau de pus.
Atacăm o crarcatiţă, o salată Caesar şi câte un bouiourdi, după care plecăm spre centru. Ne oprim la câteva magazine ca să cumpărărm niscai suveniruri şi mâncăm câte un porumb copt pe o bancă în parc. Şi a trecut a şaptea zi.
Să auzim de bine!

joi, 8 octombrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A şasea zi în Thasos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi e ultima zi de concediu a prietenilor noştri. Nu ne grăbim, averm un singur obiectiv de atins pentru toată ziua, aşa că ne îmbuibăm pe îndelete la micul dejun.
Plecăm tot cu maşina noastră şi, acum ştiind drumurille, ajungem imediat la autostrada cea cu numeroase restricţii criminale. Nu avem altceva de făcut decât să urmărim şoseaua, pentru că vom fi anunţaţi din vreme de panourile indicatoare când va trebui să facem dreapta, spre Keramoti.
Întrucât avem timp destul la dispoziţie, ajunşi în dreptul Kavalei, ieşim spre stânga pe bretea, spre Amigdaleonas. Nu pentru că ar fi vreun obiectiv interesant de vizitat, ci pentru că aici se află un magazin Jumbo, de unde vom putea achiziţiona cănile cu pereţii dubli. Magazinul se află pe partea dreaptă a şoselei, imediat ce ieşi prin nordul localităţii. Parcăm şi intrăm. O hală uriaşă ne oferă tot ce ne-am putea imagina în materie de turism sau jucării. Găsim imediat stiva de căni şi ne umplem căruciorul. La casă plătim cu cardul şi, la întrebarea mea generată de informaţiile aiuritoare din mass-media românească, casiera îmi spune că niciodată nu au fost probleme cu cardurile.
Ne întoarcem spre autostradă şi reluăm drumul spre Keramoti. Ne ajută Dumnezeu şi ajungem pe platforma de îmbarcare pe ferry exact când se deschidea accesul maşinilor. Deşi am parcurs acest traseu de nenumărate ori, preferăm să stăm pe punte şi să ne bucurăm de soare şi peisaj, în timp ce soţia prietenului meu hrăneşte pescăruşii cerşetori.
Pentru că am intrat printre primii pe ferry, tot printre primii ieşim şi pornim spre Golden Beach. Peisajul pe care îl oferă acest drum este atât de frumos, încât e imposibil să nu ne oprim ca să-l admirăm în linişte. Găsim loc de parcare dar, surpriză, nu găsim niciun şezlong disponibil. Este incredibil cât de aglomerată este plaja. După vreo jumătate de oră de alergat şi de interogat administratorii de plajă, reuşim să obţinem numărul corespunzător de şezlonguri într-o zonă din nordul plajei.
Spre deosebire de zonele colindate până acum, aici marea este cât se poate de liniştită. Iar această plajă este cunoscută pentru faptul că intarea în apă se face lin, pe distanţe de câteva zeci de metri. Şi nici atunci nu este vreun pericol pentru că apoi, urmează un prag de nisip care prelungeşte intrarea cu alte câteva zeci de metri.
Apa este foarte limpede, mai limpede ca în staţiunile vizitate până acum şi deosebit de caldă: aproape că nu simţi când ieşi din mare. Bălăcitul în apă ne dă prilejul reîntâlnirii cu peştişorii pupăcioşi, care vin grupuri-grupuri să ne ciugulească picioarele.
Nu putem sta cât am dori pentru că ne aşteaptă un drum destul de lung până acasă, plus că nu ştim programul de circulaţie al ferry-boat-ului.
În Panaghia facem o scurtă haltă. Eu rămân la maşină la fântâna din piaţa principală, iar ceilalţi se duc la fabrica de ulei pentru a face o achiziţie serioasă din acest produs. Într-o jumătate de oră se întorc cocoşaţi de bidoane cu ulei de măsline, suficient până la vara viitoare.
Ajunşi pe pista de îmbarcare, prindem un ferry care tocmai se pregăteşte de plecare. Ne îmbarcăm urgent şi, într-o jumătate de oră suntem în Keramoti.
Drumul spre autostradă îmi este cunoscut, aşa că nu mai stăm pe gânduri şi pornim. Pe la jumătatea drumului ne este dat să vedem ce face un neamţ în Grecia, atunci când face ce vrea el să facă. Pe partea dreaptă a drumului, la doar vreo cincizeci de metri de o pădurice, un gipoi cât toate zilele cu o rulotă la remorcă este tras pe dreapta. După număr este din Germania, dar după comportarea şoferului neamţ, se pare că este din mijlocul celui mai primitiv trib de pe Amazon. Pentru că, fără nicio jenă sau remuşcare, şoferul s-a proptit pe marginea drumului şi urinează.
Trecem mai departe scârbiţi şi cu regret că nu am oprit să-l întrebăm dacă aşa l-a învăţat nemţoaica de mă-sa.
Ajunşi pe continent nu mai avem de ce să ne grăbim, aşa că parcurgem drumul până în Stavros la pas, urmărind în voie peisajul superb oferit de litoralul şi marea care se derulează în stânga noastră.
Şi vine şi masa de rămas bun. Unul dintre membrii administraţiei hotelului vine să ne anunţe că vinul va fi din partea casei. Aşa că nu ne rămâne altceva decât să ne punem pe petrecut. La început suntem puţin stresaţi pentru că, din experienţa noastră de până acum, restaurantele hotelurilor nu excelează în calitatea preparatelor. Ei bine, aici, la Arhondiko, bucătarul este unul de excepţie. Rar am mâncat preparate atât de bine făcute ca aici. Iar vinul merită toată atenţia, aşa că nu băgăm de seamă când terminăm două butelci.
Ne retragem târziu la camere, mai mult din grijă ca prietenii noştri să nu fie obosiţi mâine, decât din dorinţa de a termina masa. Ei vor pleca dimineaţă, devreme, aşa că ne luăm rămas bun şi mergem la culcare.
De mâine suntem doar noi doi, singuri, singurei. Să vedem unde vom merge.
Să auzim de bine!

miercuri, 30 septembrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A cincia zi în Sarti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi am ales destinaţii mai depărtate: vrem să vizităm Sarti şi Vourvourou. Aşa că ne sculăm suficient de devreme ca să nu mai simţim că suntem în concediu, mâncăm în regim de urgenţă şi pornim.
La sosirea în Grecia am stabilit să mergem o zi cu o maşină şi în ziua următoare cu cealaltă. Ieri am circulat cu maşina prietenilor, aşa că, acum mergem cu “cealaltă”, adică maşina noastră. Intenţia noastră este să vedem Sarti, Vourvourou şi, dacă ne mai rămâne timp, să vedem şi Stagyra, cea veche sau cea nouă, după cum vom avea traseul de întoarcere.
Mutăm toate catrafusele în maşina noastră şi pornim. Ştiind că avem de parcurs o distanţă destul de mare, decidem ca, după ce ieşim prin sudul staţiunii Stavros, să o luăm pe un drum presupus de noi a fi o scurtătură, şi nu pe traseul Stavros, Olimpiada, Stratoni, Ierissos şi, apoi, la Vrastama spre Nikiti şi, în final, Sarti.
Primele semne rele ni se arată după câţiva kilometri parcurşi pe serpentine, când, constatăm că ambele GPS-uri (al meu şi al prietenului meu) nu mai indică nimic corect. În mod ciudat, nici radioul nu funcţionează cum trebuie. Tragem pe dreapta, le pornim şi le repornim, dar fără folos. Suntem în plină zonă crepusculară, în mijlocul unor munţi, pe nişte serpentine cumplite şi nu ştim încotro să o luăm. Să ne întoarcem este exclus, aşa că ne continuăm drumul.
Oricum, sudul este direcţia spre care trebuie să ne îndreptăm, aşa că procedăm în consecinţă. În sfârşit, serpentinele diabolice se termină (drept să fiu, cu toate serpentinele cumplite, drumul este deosebit de frumos) şi intrăm într-o localitate, Arnea. Aici, facem eroarea să o luăm la dreapta, în loc să mergem la stânga, spre Stratoni. Aşa că, ne trezim ajunşi în Poligiros, extrem de departe de traseul dorit de noi. Colac peste pupăză, la intrarea pe breteaua autostrăzii vedem pe o altă bretea urmele unui accident groaznic. Trei cearşafuri albe acoperă trei trupuri fără viaţă, întinse pe asfalt, sub soarele Greciei, lângă o grămadă de fiare contorsionate. Da, e trist, e cumplit de trist, şi aici, în Grecia, mor oameni nevinovaţi...
Ce e drept, şoseaua, ca să nu zic autostrada, e superbă, dar acest lucru începe să ne intereseze tot mai puţin. Deja mergem de ore bune şi nu suntem nici la jumătatea drumului. În Poligiros ne vin minţile la cap şi o luăm spre Vrastama, iar de aici, facem dreapta şi intrăm pe drumul spre Nikiti. Radioul şi-a revenit, dar GPS-urile continuă să ne ofere indicaţii eronate.
În Nikiti intrăm în plină oră a amiezii şi un trafic infernal. Nu ştiu din ce motive, dar coloana nu înaintează deloc. În timpul cât am stat până la prima mişcare, am fi putut parcurge localitatea la pas. Nu văd agenţi de circulaţie, nu văd utilaje grele sau agabaritice şi, totuşi, nu se înaintează. Ieşirea din Nikiti ne ia mai mult de o oră. Pornim nervoşi spre Sarti, sătui de serpentine şi staţionat fără rost. Noroc că am alimentat în Arnea...
Ajungem în Sarti la o oră când alţii deja se gândesc să se retragă pentru masa de prânz. Găsim lesne un loc de parcare chiar lângă plajă, ocupăm şezlongurile şi umbrelele de rigoare şi încercăm să ne bucurăm puţin de rezultatele călătoriei noastre dezastruoase, intrând în apă pentru o repriză de înot. Cât pe ce să ne fie fatală pentru că, deşi plaja este uriaşă, cu nisip fin şi oferă un peisaj superb, intrarea în apă se face atât de brusc, încât după o jumătate de metru, deja ai apa până la gât.
Ne este clar că programul zilei va suferi schimbări, aşa că decidem să renunţăm la Vourvourou şi, după ce ne săturăm de Sarti, să revenim acasă. Având în vedere distanţa, este clar că vom ajunge în Stavros la ore prea târzii pentru a mai face plajă.
Încheiem ziua petrecută în Sarti cu o plimbare pe faleză, nu numai pentru a admira locurile, dar şi pentru a nota numele unor hoteluri care ni se par potrivite pentru viitoare călătorii. Iar prietenul meu achiziţionează o hartă, în GPS-uri nemaiavând nicio încredere. Plimbarea ne oferă ocazia de a observa că, majoritatea pensiunilor sau hotelurilor sunt proprietăţi sârbeşti sau rezervate pentru sau de ei. Constatarea este întărită şi de numărul impresionant de maşini cu numere sârbeşti, pe care le vedem la tot locul. Nu am nimic cu sărbii, nici cu banii lor, dar îmi este ciudă că nu văd acest lucru făcut de români. Dar, se pare că sârbii au o viziune mai pragmatică asupra modului în care îşi cheltuiesc sau investesc banii...
Şi plecăm spre Stavros pe drumul normal, drum pe care ar fi trebuit să-l parcurgem la venire, prin Metagkitsi, Megali Panaghia, Palaiochori, Nea Stagyra, Stratoni, Olimpiada şi Stavros. Drumul e lejer, cu o circulaţie aproape inexistentă şi ajungem la hotel într-un timp nesperat de scurt. Parchez şi, ca tot şoferul grijuliu, fac un tur în jurul maşinii. Sistemul de frânare al maşinilor este altfel conceput şi setat încât accentul se pune pe frânarea roţilor din faţă, ele duc cea mai mare pondere a efortului de frânare. Din acest motiv, vedem că discurile de frână ale roţilor din faţă au un diametru mai mare decât cel al roţilor din faţă, din acestă cauză se observă, după perioade sau drumuri mai lungi, că jenţile roţilor din faţă sunt acoperite de o zgură neagră, de la ferodoul plăcuţelor. Ei bine, acum, făcând turul de onoare, constat că, din cauza numărului uriaş de serpentine parcurse cu maşina încărcată, şi jenţile roţilor din spate sunt pudrate cu zgură. Cu siguranţă că, ajuns acasă, va trebui să schimb toate plăcuţele de frână.
Dar necazurile noastre nu s-au terminat. Ajunşi în camere, ne curăţăm, ne schimbăm şi decidem să ne ţinem promisiunea: vom parcurge urcuşul până la localul Agnanti pe jos. În fond, nu sunt decât doi kilometri. Şi pornim cu cântec. După aproape un kilometru, prietenul meu zice că renunţă şi se întoarce să ia maşina. După ce stăm câteva momente, ne dăm seama că îi va fi imposibil să ne regăsească pe străduţele întortocheate şi decidem şă o luăm la pas săltat pentru a-l întreba pe patronul cel cumsecade cum se numesc străzile şi cum ne poate găsi. Ajungem în vârful Golgotei uzi de transpiraţie şi gâfâind, tocmai bine ca să ne sune prietenul meu şi să ne spună că a reuşit să nimerească locul unde ne lăsase, dar nu ştie să meargă mai departe.
Drept pentru care facem exact cum stabilisem: îi pasăm telefonul patronului şi acesta îi dă nişte indicaţii atât de clare, încât ne reunim după doar cinci minute. În sfârşit, suntem iarăşi împreună şi, mai mult de atât, avem o poftă de mâncare grozavă. Luăm loc la o masă, aşteptând să apară ospătarul cu meniul. Dorinţă imposibil de atins. În jurul nostru, la toate mesele, toţi clienţii fumează cu atâta furie, încât ajungi lesne la concluzia că vor să se sinucidă. Numărăm patru persoane, femei şi bărbaţi, care fumează în timp ce mănâncă: trag un fum adânc, iau o bucată de friptură în gură şi, în timp ce mestecă, mai trag un fum adânc. E peste puterile noastre de nefumători, care vor şi ei să trăiască, aşa că ne ridicăm să plecăm. Oroare! Toţi ospătarii sar alarmaţi de gestul nostru. Le spun că am vrea să mâncăm, dar nu putem sta din cauza fumului de ţigară. Imediat suntem invitaţi să luăm loc la masa patronului şi lucrurile se rezolvă.
Ne întoarcem cu maşina, renunţând la binefacerile mersului pe jos. Ajunşi la hotel, directorul hotelului le face un anunţ prietenilor noştri: mâine seară, fiind ultima lor seară în Stavros, sunt invitaţi să ia masa la restaurantul hotelului. E o surpriză plăcută, care sperăm să se alăture celei pe care vrem noi să le-o facem: întrucât şi-au exprimat regretul că nu au navigat cu un vapor şi nu au văzut o insulă, de comun acord cu soţia, am hotărât să-i ducem mâine în Thasos. Astfel, vor avea parte şi de vapor şi de insulă.
Să auzim de bine!

joi, 24 septembrie 2015

Crizele puternice se păstrează în flacoane mici

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Atenţia tuturor a fost reţinută în ultimul timp de aşa-numita „criză a refugiaţilor”. Zic „aşa-numita” deoarece criza în care se află Europa nu este nici de departe una a refugiaţilor.
Poate fi o criză de amnezie a doamnei Merkel care, după ce într-o zi invită şi aşteaptă hoardele de migranţi cu braţele deschise, la o săptămână distanţă vorbeşte foarte grav şi responsabil despre securizarea frontierelor sau controlul şi înregistrarea migranţilor.
Poate fi o criză de nervi a domnului Gâdea care, într-o emisiune, declama vituperat „cum îşi permite Ungaria să refuze intrarea migranţilor, deşi aceştia au fost chemaţi de Germania”. Chiar aşa, auzi tupeu la unguri, să refuze niscai migranţi CHEMAŢI de Germania...
Poate fi criza de sciatică a mătuşii Aglaia, căreia nu i-au mai rămas bani din pensie ca să-şi cumpere unguentele calmante.
Poate fi orice criză, dar nu una a emigranţilor. De fapt, criza este a unui sistem şchiop, incapabil să ia vreo măsură timp de luni de zile, un sistem parazitat de birocraţie şi salarii uriaşe nejustificate, un sistem constituit să funcţioneze la ordin cu dublă la comandă, un sistem numit Uniunea Europeană.
Este criza unui sistem în care se impun decizii fără consultarea partenerilor, în numele unei „spirit european” care funcţionează comandat de la acelaşi pupitru.
Când ţiganii noştri au invadat Europa, în calitate de cetăţeni la fel de europeni ca doamna Merkel, nimeni nu a invocat „spiritul european”, nimeni nu a propus cote pentru re-locarea lor sau asimilarea lor pe motive de împrospătare a unei Europe îmbătrânite. Au fost puşi cu sila în trenuri sau avioane şi trimişi înapoi la mama România.
Ascultând comentariile şi citind postările făcute pe diferite site-uri sau portaluri, mi-am dat seama că, totuşi, ceva lipsea. Lipsea o caracterizare pertinentă şi concisă, lipsea „bomboana pe colivă”. Şi, iată, aceasta a apărut când nu mă aşteptam, tocmai din gura unui preot de prin Timiş, pe când urmăream un reportaj la televizor.
Reportajul urmărit ne înfăţişează în culori triumfaliste pregătirile umanitare făcute pentru migranţi, lumea satului stând nerăbdătoare pe la porţi, aşteptând cu drag invadarea şi integrarea cu spiritul musulman. Un reporter mai îndrăzneţ opreşte un preot înveştmântat cu odăjdii şi îi pune câteva întrebări legate de modul cum vor fi ajutate hoardele de migranţi.
Preotul îi răspunde, după care reporterul îl întreabă: dar ce veţi face cu ajutoarele, pentru că ei nu suportă crucea? În acel moment, preotul îi răspunde: atunci vom renunţa la cruce.
Aţi citit bine, acestea sunt vorbele unui preot: vom renunţa la cruce.
Sunt vorbele unui preot care cunoaşte mai bine ca oricine patimile lui Iisus, care cunoaşte mai bine ca oricine pentru ce a fost El răstignit. Un preot care a urmat un seminar teologic, unde a învăţat despre sfinţii şi mucenicii care şi-au dat viaţa pentru cruce şi credinţă, un preot care a învăţat în acelaşi seminar suficientă istorie ca să ştie pentru ce au luptat popoarele Europei de două mii de ani, pentru ce au murit martiri şi armate întregi.
Se afirmă că popoarele îşi au conducătorii pe care îi merită. Ei bine, acum, acest preot completează aforismul: popoarele îşi au religia pe care o merită.
Să auzim de bine!
P.S. Deşi nu sunt filo-ungur (ba, aş putea spune că din contra) vreau să transmit pe această cale felicitările mele sincere guvernului şi statului ungar pentru modul în care, în deplin acord cu legislaţia europeană în materie şi cu prevederile Acordului de la Dublin, îşi apără independenţa, cultura şi credinţa.
P.P.S. Iată că ne este dat să vedem şi atutudinea conducătorilor Bisericii Ortodoxe Bulgare care, fără a repinge spritiul creştinesc al ajutorării celor deja ajunşi, consideră că afluxul necontrolat de migratori "ridică întrebări despre stabilitatea şi existenţa statului bulgar" şi că, de asemenea,  ridică întrebarea "în ce fel de context spiritual, în ce fel de mediu spiritual va trăi poporul bulgar ortodox, dacă acest aflux continuă până într-acolo încât să modifice echilibrul etnic actual pe teritoriul patriei noastre". Despre ce vorbeam?

luni, 21 septembrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A patra zi în Salonic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi avem programate o mulţime de activităţi şi o mulţime la fel de mare de drumuri. Aşa că nu întârziem mult la micul-dejun şi ne pregătim de plecare.
În timp ce mă bărbieresc, o rog pe soţie:
- Te rog să iei tu şi borseta mea cu acte.
Urmează câteva momente de tăcere, o aud forfotind prin cameră, după care vine şi răspunsul:
- N-am cum s-o iau, pentru că ai lăsat-o în maşină. În cameră m-am uitat şi nu e.
Deşi oamenii de ştiinţă britanici au descoperit că bărbieritul necesită un mare consum fizic şi nervos din partea bărbaţilor, găsesc totuşi resurse să îi răspund:
- N-am cum s-o iau din maşină pentru că ştii că nu las acte în ea.
Se lasă o linişte de mormânt. Întrebarea care ne chinuie simultan este aceeaşi: dacă în maşină nu sunt, dacă în cameră nu sunt, atunci unde sunt actele mele? Pe tăcute, începem să scotocim metodic camera: nici urmă de acte. Disperat, mă reped la maşină. Scotocesc maşina mai ceva ca un vameş, dar fără rezultat: actele mele nu sunt acolo. Mă întorc deprimat în cameră. Nu e vorba de acte banale, ci e vorba de permisul auto, talonul maşinii, cartea mea de identitate, cardurile bancare. Îmi este greu să-mi imaginez efectele pierderii lor.
Ne aşezăm pe scaune şi ne privim, încercând să reconstituim ultimele mişcări de ieri seară. Ca luminată de un far, ne apare din străfundurile memoriei cina luată la terasă. De acolo n-am mai mers nicăieri. Dacă în cameră şi în maşină nu sunt, atunci acolo ar trebui să fie.
Între timp, apar şi prietenii noştri. Le povestim tragedia şi prietenul meu se oferă să mă conducă la localul suspectat. Om bun, om de nădejde, care confirmă zicala că prietenul la nevoie se cunoaşte. Ne suim în maşina lui şi ajungem la local în cinci minute. Este prea devreme pentru clienţi, localul abia s-a deschis şi se face curăţenie. În timp ce prietenul meu parchează, eu încep să caut spătarele scaunelor de pe terasă. Acolo, agăţând-o de un spătar, îmi amintesc că ar fi fost ultima mişcare făcută cu borseta.
Nici urmă de borsetă. Traversez şi intru în local. O fătucă mătură în sală, iar în bucătărie văd un domn pregătind nişte carne. Mă vede şi mă întreabă care e problema. Îi explic în câteva cuvinte, dar omul nu pare cuprins de agitaţia mea. Îmi cere să mergem pe terasă şi, deşi i-am explicat că am căutat spătarele scaunelor, le mai căutăm o dată. Apoi, întreabă una din chelneriţele de pe terasă dacă a văzut borseta. Îl întrerup şi îi spun că femeia nu servise în seara precedentă, ci un june slăbuţ. Ne întoarcem în local şi aflu că el este patronul (faptul că e şi bucătar nu e ceva de mirare în Grecia). Întreabă şi fata care făcea curăţenie prin sală, dar fără rezultat. Încerc să-i explic faptul că trebuie vorbit cu junele chelner pentru că, se pare că noi fuseserăm ultimii clienţi. Omul îmi răspunde că flăcăul e fiul lui şi că, acum, doarme. Îl întreb dacă nu-l putem suna, omul îmi spune că da, dar nu face niciun gest.
Între timp, apare o doamnă, care se dovedeşte a fi soţia patronului. Îi explicăm amândoi situaţia, iar femeia ne răspunde că, dacă băiatul a găsit-o, atunci a pus-o pe aici, pe undeva. Începem să căutăm toţi trei prin toate sertarele şi dulapurile, dar nu găsim nimic. În sfârşit, patronul se hotărăşte să-şi sune feciorul. Om de mare bun simţ, ţine telefonul pe speaker pentru ca eu să pot auzi conversaţia şi să nu-l bănuiesc de vreun aranjament. Băiatul îi dă indicaţii precise, ne ducem toţi trei la dulapul cu pricina şi găsim borseta. Consider că şi eu trebuie să dau dovadă de un bun simţ asemănător, aşa că o preiau aşa cum e, împachetată, fără să mai verific conţinutul.
De bucurie, îl iau în braţe, le mulţumesc lui şi doamnei, iar el ne invită să venim din nou diseară, şi îi răspund că vom veni, cu siguranţă. O politeţe elementară m-ar fi obligat să vin, dar gustul mâncării încă îmi stăruie în memorie, ceea ce mă face să fiu sigur că nu vom veni. Îmi sun soţia ca să-i dau vestea bună şi ne întoarcem la hotel. Le găsim pe doamne consolându-se una pe alta, iar soţia mă pune să promit că nu voi mai scoate borseta de la gât. Abia acum o verificăm şi constatăm că toate actele sunt la locul lor, neatinse.
Deja orele sunt înaintate, aşa că decidem o schimbare de plan. Lăsăm pe altă dată obiectivele planificate pentru azi şi pornim spre Salonic. Prietenul meu consideră că încă sunt suficient supărat din cauza actelor, ca să mă abţin de la condus, aşa că vom merge cu maşina lor. Dar nu vom folosi autostrada, ci am ales un drum pe care, deşi mai lung şi nu la fel de rapid, îl bănuim mai frumos: pornim din Stavros pe un drum care merge pe la sud de lacurile Volvi şi Koroneia, trecând prin Rentina, Apollonia, Sitvos şi Lagkadika. Ajunşi în Agios Vasileios, facem stânga şi trecem prin Exochi şi Pefka, intrând în Salonic prin Polichni, prilej de a ataca oraşul prin nord, pe lângă zidul bizantin.
Alegerea noastră s-a dovedit una fericită: drumul are porţiuni atât de frumoase încât ne oprim de câteva ori ca să facem poze. Trag şi eu câteva panorame cu munţii şi lacurile şi intrăm în Salonic. Despre Salonic se pot spune atâtea, încât nu mi-ar fi suficient spaţiul oferit de o pagină de blog, aşa că mă voi abţine de la comentarii istorice. Tot ce pot să vă spun este faptul că oraşul este unul drag inimii noastre. Este un oraş cu personalitate, un oraş cald, prietenos, care te face să te simţi de-al locului. Iar istora este la ea acasă.
Intrăm în oraş pe una din numeroasele străduţe minuscule, iar prietenul meu, aflat nu numai la prima vizită în Grecia, dar şi la prima ieşire din ţară cu maşina, e nevoit să dea dovadă de abilităţi de şofer nebănuite pentru el dar, ghidat de mine, reuşeşte să iasă la liman cu brio, în uralele noastre.
Parcăm departe, pe faleză şi pornim spre oraş. Încet, încet, ajungem în Piaţa Aristotelou şi ne facem nelipsitele poze cu degetul lui Aristotel. Prietenii mei vor să viziteze biserica Sf. Dumitru şi ne îndreptăm spre ea. Observăm că se lucrează în continuare la metrou, ceea ce contribuie la sporirea aglomeraţiei tradiţionale. Căldura este sufocantă şi golim sticlă după sticlă cu apă sau suc. Şi, surpriză, biserica este închisă, având orar de funcţionare aidoma unui magazin! Este un lucru pe care nu-l putem înţelege. Pe lângă faptul că este un monument istoric, care intră obligatoriu în orice circuit sau vizită, este, la urma urmelor, un loc de rugăciune. Iar credinţa nu credem că îţi vine zilnic între orele 8.30–12 şi 14-18, duminica închis.
Plecăm spre maşină suficient de supăraţi ca să nu ne mai dorim o croazieră cu vaporaşele din port. Oricum, am umblat destul pe căldura ucigătoare care nu se mai ostoieşte. Ne întoarcem în Stavros pe autostradă. E târziu ca să mai mergem în altă staţiune, aşa că vom face plajă chiar în Stavros. Câte un mojito pentru sexul tare şi câte un frappe pentru cel frumos completează plăcerile zilei. Şi aici funcţionează sistemul ocupării şezlongurilor pe baza unei consumaţii minime.
Ne reîntoarcem la hotel mulţumiţi de cele văzute şi, după schimbarea toaletelor, decidem să mergem la restaurantul Agnanti din “capul satului”, ca să zic aşa, adică pe o culme de lângă Stavros, la care ajungi după un urcuş himalaian. Restaurantul mi-a fost recomandat de un prieten, care îl vizitase anul trecut şi fusese încântat.
Găsim loc de parcare şi purcedem în local. Luăm loc la o masă şi, instantaneu, ni se pune faţă de masă nouă şi ni se aduce nelipsita sticlă de apă rece. Ospătaru, un băiat tânăr şi vesel, aşteaptă respectuos comanda. Îmi întreb convivii şi se hotărăşte în unanimitate să fac comanda în greceşte. Îi spun junelui ce dorim şi, după ce se dă un pas înapoi, băiatul mă întreabă:
- Sunteţi grec?
- O, nu, sunt român.
Tânărul începe să râdă şi îmi spune:
- Mă scuzaţi, dar nu vă cred.
- Te rog să mă crezi, sunt român. Dar îmi place limba greacă, îmi place istoria Greciei, îmi place ţara voastră şi vreau să înţeleg totul cât mai bine.
Omul mă ascultă şi observ că s-au mai strâns doi chelneri lângă noi. După câteva secunde, reia:
- Poate spuneţi că sunteţi român, dar eu cred că sunteţi grec şi locuiţi în România. Avem şi noi un coleg care ştie să vorbească româneşte, dar nu este acum aici.
Şi pleacă să aducă comanda, iar noi începem să facem poze cu înserarea care s-a lăsat, pentru că peisajul Golfului Strimonikos (numele îi vine de la râul Stimoniko, bulgărescul Struma, care se varsă în acest golf, ceva mai la nord de Asprovalta), aşa cum se vede de aici, de sus, este superb. Chelnerul vine cu comanda şi ne punem pe devorat bucatele, între care nu lipseşte paştele spadă.
Aşa cum mâncăm şi discutăm liniştiţi, aud o voce în dreapta mea, care întreabă în greceşte:
- Ce faceţi?
Ne oprim din procesul masticaţiei, iar eu mă întorc să văd despre ce e vorba. Văd un domn îmbrăcat simplu, cu o faţă jovială, aşteptând răspunsul meu. Aşa că îi răspund şi eu, tot în greceşte:
- Mulţumesc, bine.
- Vorbiţi foarte bine greceşte, mi-au spus colegii, continuă el în româneşte. Eu sunt cel care ştie româneşte (ulterior aflăm că este patronul localului).
- O, chiar ne bucurăm.
- Ia spuneţi, cum vă simţiţi? Vă place mâncarea (întrebările sunt obişnuite pentru orice patron grec care se respectă)? Vreţi să beţi ceva?
- Da, sigur, am vrea un vin alb.
- Am, dar nu e Retsina.
- Nicio problemă, vom încerca ce ne oferiţi, avem încredere.
Pleacă şi vine o chelnăriţă cu vinul. Îl punem în pahare şi ne continuăm ospăţul. Vinul este excelent, cu adevărat. Iată că patronul apare din nou:
- Ei, cum vă place vinul?
- Domnule, este un vin minunat, un vin de biserică, de împărtăşanie.
- Cred şi eu, ne răspunde omul râzând în hohote, doar e făcut de un popă.
După ce ne potoloim din râs, ne spune că este făcut de fratele lui, care e preot. Mai schimbăm câteva cuvinte, terminăm masa şi băiatul strânge masa, aducând nelipsitul desert din partea casei. Acum, e momentul să vă să spun că, într-un local grecesc care se respectă şi îşi respectă cleinţii, farfuriile nu se strâng decât după ce clientul a terminat toată masa. A strânge farfuriile după fiecare fel, este o impoliteţe, un semn că îl grăbeşti pe client, că vrei să scapi de el.
Cu burţile gogonate, ne îndreptăm spre maşină, promiţându-ne că, la viitoarea vizită, vom veni pe jos. Ca să nu mai vorbim de faptul că vinul e aşa de bun, că e păcat să nu bea şi şoferii...
Să auzim de bine!
Concediu de criză în Grecia – A cincia zi în Sarti
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi am ales destinaţii mai depărtate: vrem să vizităm Sarti şi Vourvourou. Aşa că ne sculăm suficient de devreme ca să nu mai simţim că suntem în concediu, mâncăm în regim de urgenţă şi pornim.
La sosirea în Grecia am stabilit să mergem o zi cu o maşină şi în ziua următoare cu cealaltă. Ieri am circulat cu maşina prietenilor, aşa că, acum mergem cu “cealaltă”, adică maşina noastră.
Accident cu 3 morţi
Să auzim de bine!

luni, 14 septembrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A treia zi în Amfipoli şi Nea Peramos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Concediile sunt făcute pentru odihnă, spun înţelepţii feng-shui, alături de alte recomandări înţelepte, cum ar fi să nu ţinem frigiderul lângă aragaz sau să nu lăsăm capacul ridicat la wc. Aşa că, nu pregetăm în pat niciun minut peste ora şapte şi jumătate. Azi suntem în a treia zi de concediu şi avem un program încărcat: trebuie să mergem să admirăm Leul de la Amfipoli şi să vedem Nea Peramos, anticul Anaktoroupolis.
Dată fiind noutatea locaţiei, plecăm ghidaţi benevol de GPS-uri, amplasamentul fiind undeva, în apropiere de Kavala. Leul este unul dintre obiectivele din zonă care m-au atras mai de mult, nu numai datorită măreţiei, ci şi datorită istoricului său incomplet elucidat.
Parcurgem porţiunea de autostradă respectând restricţiile care nu se mai termină şi ajungem la breteaua care ne îndrumă spre Amfipoli. Nu durează mult până dăm de un alt indicator cât se poate de clar, care ne indică drumul spre celebrul Leu. Din acest moment, se pare că intrăm într-o zonă crepusculară, pentru că, GPS-ul ne tot indică drumul spre Leu, dar de văzut, nu-l mai vedem. Ajunşi într-un punct care ni se pare semnificativ de depărtat de Leu, decidem să întoarcem. După un timp, oresc în dreptul unei gospodării şi întreb în engleză o gospodină paşnică dacă ştie drumul spre Leu:
- Cum să nu? Vă întoarceţi şi mergeţi drept înainte.
Ca să fiu sigur, repet întrebarea în greacă, spre uimirea gospodinei. Acelaşi răspuns clar: drept înainte (όλο ευθεία/olo eftheia).
Şi aşa facem. Întoarcem şi mergem drept înainte până ajungem în dreptul unei bifurcaţii. De aici în colo, sintagma “drept înainte” devine o opţiune proprie. Decidem că “drept înainte” înseamnă să o luăm la dreapta, dar după câtva timp, ne dăm seama că se consumă benzina de pomană. Ne întoarcem la bifurcaţie şi pornim spre stânga. Şi iarăşi parcurgem o mulţime de kilometri fără rost. Sătui de atâtea rătăciri, ne hotărâm să abandonăm căutarea şi să ne vedem de restul programului.
Tocmai atunci, o aud pe soţie făcându-ne atenţi:
- Acolo, după copacii ăia, am impresia că am văzut Leul!
Oprim şi virăm spre direcţia indicată. Şi iată Leul în toată măreţia lui. Descoperit de nişte soldaţi în timpul Primului Război Mondial, Leul are o poziţie şi un amplasament care mi se par ciudate. Un monument de o asemenea măreţie nu se punea aşa, pur şi simplu la o margine de drum. De obicei, statuile cu lei străjuiesc o incintă sau o construcţie. Iar orientarea lor nu este una aleatorie; fie în spate, fie în faţă, ei ar trebui să indice un obiectiv. Ori, acest leu este aşezat singuratic, la o margine de drum. Ceva nu e în regulă şi, probabil, viitorul ne rezervă surprize. Personal, îmi este greu să nu cred că există o legătură între Leu şi recentul descoperit mormânt al lui Alexandru cel Mare, deşi acesta se află la vreo cinci kilometri de Leu.
Ne despărţim cu greu de uriaşa statuie, de o frumuseţe incredibilă nu numai pentru epoca în care se presupune că a fost ridicată, ci chiar pentru vremurile moderne. Din orice unghi este privit, leul degajă o forţă şi o vitalitate impresionante. Este puternic, este vigilent, este dominant. Niciun moment nu ai senzaţia că eşti în faţa unei statui inerte, bătută de ani. Oricât talent nativ va fi avut sculptorul, îmi este greu să cred că nu a fost “cizelat” într-o şcoală. Dacă acesta a fost elevul, cum erau profesorii, cine i-a învăţat pe ei şi când, în acele vremuri când noi presupunem că omenirea abia mijea ochii?
De aici, tot conform indicaţiilor GPS-urilor, ne îndreptăm spre ceea ce am ales de pe hartă că ar fi fost mormântul uriaş (peste patru sute de metri în circumferinţă) al lui Alexandru cel Mare. Şi ajungem pe un drum de ţară, care se sfârşeşte în curtea gospodăriei unui localnic nevinovat.
Nu se mai poate, am rătăcit deja prea mult, aşa că renunţăm la orice căutare şi pornim spre hotel. Frumosul Leu şi marele Alexandru sunt subiectele noastre care ne captivează atenţia pe parcurs. La un moment dat, în toiul unei discuţii aprinse, îl aud pe prietenul meu că spune:
- Parcă ASTA nu era când am venit.
ASTA se dovedeşte a fi un punct de taxare pe autostradă, punct de care niciunul nu ne aminteam să-l fi văzut la venire. Plătim şi ne continuăm drumul, reluând discuţia şi nedând prea multă atenţie faptului. După un timp, îmi aud soţia întrerupănd discuţia cu un comentariu ciudat, în timp ce ne arată parbrizul:
- Ce e cu clădirile ALEA? Parcă nu avem aşa ceva pe lângă noi.
Cu adevărat, în zare se văd grupuri de clădiri mari, cu un vădit aspect industrial, care se apropie vertiginos. Mă uit la prietenul meu, el se uită la mine şi amândoi la ceasuri. Da, aşa e, la ora asta ar fi trebuit să fim de mult la hotel. Mirarea noastră este rapid spulberată de un indicator, care ne informează că am intrat în Salonic!
Dumnezeule! Duşi de discuţie, nu am observat nici că ne-am abătut din drum şi nici că am mers mult prea departe. Reuşim să întoarcem la o primă intersecţie şi luăm drumul înapoi. Prilej de a observa cum ne îndreptăm spre furtună. O furtună mare, puternică şi cât se poate de reală, care întunecă cerul şi zările. Curând începe şi ploaia, o ploaie grea, cu spume, care ne obligă să mergem la pas, dar care nu mă împiedică să fotografiez un curcubeu de toată frumuseţea. Şi, pentru că tot ne fâţâim pe autostradă, ca noi nimeni, decidem să nu mai oprim în Stavros şi să mergem în Nea Peramos.
Şi în Nea Peramos, anticul Anaktoroupolis observăm aceeaşi tramă stradală, în careuri, şi găsim un loc de parcare la umbră, tocmai bun să atacăm plaja. Ne ocupăm fotoliile încă uimiţi de cât de distraţi am putut fi. În dreapta noastră, în capătul de sud al plajei, pe o colină, se pot zări ruinele fortului bizantin şi şantierul arheologic deschis.
Nea Peramos datează din antichitate, cam din vremea lui Filip al II-lea. Fortul de pe colină a fost construit în plină epocă bizantină, pe la mijlocul secolului al IX-lea, iar localitatea se pare că a fost fondată de colonişti din Thasos, ceea ce îmi confirmă părerea, formată după vizitarea Thasos-ului, că insula a avut parte de o viaţă incredibil de bogată şi de puternică în antichitate. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, Anaktoroupolis a fost sediul piratului Alexios din Vithinia, şi nu e de mirare pentru că, în acele vremuri, pirateria era o meserie bine definită în nomenclatorul de meserii al epocii. Acum, Nea Peramos serveşte ca punct şi bază de aprovizionare pentru insula Thasos.
Admirăm fortul, facem poze cu duiumul şi mă opresc câteva momente în faţa unei cruci bizantine lucrată din cărămizi încadrate de un arc, pe înălţimea unui zid. Locul este atât de încărcat de istorie, încât o simt cum vibrează în aer. Soldaţi cu tunici roşii alergau pe aceste ziduri, scoţând strigăte de luptă, bombarde trăgeau prin creneluri, bucătarii fierbeau cazane de mâncare pentru soldaţi, totul fremăta, totul era viaţă, totul era mişcare. Şi acei oameni, care acum nu mai sunt nici măcar fum, iubeau sau urau, sufereau de boli sau din dragoste, îşi făceau planuri, erau vanitoşi sau resemnaţi, toţi erau la fel ca noi, cei de acum. Existau la fel ca noi şi au dispărut, la fel cum o vom face şi noi.
În momentul când ni se aduc comenzile făcute în contul şezlongurilor ocupate, observăm ceva interesant: berea ne este adusă în nişte pocaluri de o jumătate de litru, făcute din plastic, cu pereţi dubli. Între pereţi se află un gel care, după ce pocalul este scos din congelator, ajută la păstrarea rece a conţinutului pentru o bună perioadă de timp. Paharele ne atrag şi decidem ca, la plecare, să întrebăm la bar dacă sunt de vânzare.
Se face ora de plecare şi ne amintim de pahare, aşa că intrăm în bar şi întrebăm chelnăriţa dacă au şi de vânzare. Râzând, femeia ne spune că nu au, dar că le putem cumpăra dintr-un magazin Jumbo. Notăm informaţia şi ne întoarcem din Nea Peramos după ce dăm un mic tur pe faleză şi prin centrul localităţii. Magazinele nu ne prezintă nimic deosebit faţă de cele din Stavros, exceptând câteva de „fiţe”. Întrebând în câteva mini-market-uri, primim acelaşi răspunsuri referitoare la stocurile de Pepsi:
- Ne pare rău, nu avem. În staţiune găsiţi doar Coca-Cola.
Întrucât orele sunt înaintate, decidem să nu mai mergem la hotel să ne schimbăm, ci să mergem direct la masă. Parcăm în centrul Stavros-ului şi începem căutările. Încă nu avem o vedere generală asupra taverenelor din localitate, aşa că decidem să ne oprim la o terasă. Îmi agăţ borseta cu acte de spătarul unui scaun ca să-mi marchez locul şi ne aşezăm la masă. Terasa funcţionează într-un sistem cunoscut deja de noi: pe o latură a şoselei se află taverna cu bucătărie cu tot, iar peste drum, se află terasa respectivei taverne, chelnerii traversând strada pentru onorarea comenzilor.
Imediat ni se aduce meniul. Pare destul de sărăcăcios, iar la întrebările noastre, unele feluri lipsesc, dar este târziu şi ne este foame, aşa că facem o comandă ca să nu stăm de pomană. Între timp, începe şi ploaia, care ne prinde la adăpostul terasei. Este ora unsprezece şi jumătate când ne ridicăm de la masă. La terminarea mesei, constatăm că nici măcar preparatele comandate nu au fost la înălţime, iar unele chiar ciudate, cum a fost un tiri-saganaki acoperit cu zăhăr ars!
Drumurile de azi ne-au obosit suficient ca să nu ne mai ardă de plimbare, aşa că ne reîntoarcem la hotel. Parcăm în parcarea plină de maşini sărbeşti şi ne repezim în camerele noastre. Nu mai avem chef nici măcar de un joc de table. Frigiderul este dezgheţat în continuare, iar televizorul nu ne oferă programe în plus. Ne culcăm. Mâine ne aşteaptă o nouă zi de colindat.
Să auzim de bine!

marți, 8 septembrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A doua zi în Asprovalta

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Seara trecută am decis să nu lenevim şi la ora opt să fim la masă. Fix la opt ne întâlnim în restaurant. Micul dejun se prezintă sub forma unui bufet suedez. Sau finlandez, sau norvegian, că nu mă pricep prea bine, dar esenţialul este că mesele sunt pline de mâncare.
Pe lângă băuturile tradiţionale (ceai, lapte, suc etc) este o masă cu gemuri, dulceţuri şi miere, o alta cu semipreparate (sendviciuri, bruschete etc), o alta cu cornuri, saleuri şi produse de patiserie, o altă masă cu fructe (pepene roşu, galben şi piersici), o alta cu slate şi preparate vegetale, sălămoase, caşcaval şi, în sfârşit, ultima, cu mâncare gătită (omlete, ouă fierte, cremvurşti, rulouri, etc). Până să ajungem în dreptul meselor, am observat un recipient de vreo două vedre, făcut din inox, prevăzut cu un mic robinet. O curiozitate atrofiată m-a oprit să verific ce conţine, până în ultima zi a şederii noastre. Rău am făcut...
Aşa cum stăm toţi patru la masă, ne facem planul de acţiune. Trebuie remarcată amplasarea localităţii, precum şi structura ei urbanistică. Stavros este o localitate distinctă administrativ, dar care se prelungeşte în mod aproape continuu cu Vrasna şi Asprovalta, la fel cum, la noi sunt staţiunile Venus, Cap Aurora şi Neptun. Atâta doar că localităţile nu sunt contruite pe principiile unei staţiuni, ci pe cele ale unei localităţi obişnuite. Străzile se întretaie perpendicular, la fel ca anticele cardo şi decumanum romane, împărţind localităţile în mici blocuri pătrate. Asta înlesneşte mult orientarea turistului, făcând imposibilă rătăcirea, atât de uşoară pe aleile şerpuite şi întortocheate de la noi...
Plaja, dacă socotim Stavros unul din capete, merge spre nord neîntreruptă, având o lăţime convenabilă, mai mare în dreptul Vrasnei şi un nisip de calitate. Inconvenientul ei, pe toată lungimea, este faptul că intrarea în apă se face relativ brusc, ceea ce necesită un plus de atenţie din partea părinţilor care şi-au luat odraslele cu ei.
Pe toată această lungime, de la Stavros până în Asprovalta, faleza este ticsită de taverne, patiserii sau cofetării. Cu ocazia plimbărilor noastre, am constatat că sistemul şezlongului la consumaţie s-a extins aproape în totalitate: este de ajuns să consumi ceva peste trei euro la beach-bar şi beneficiezi de umbrelă plus două şezlonguri în mod gratuit, pentru toată ziua. Iar un mojito este patru euro, în varianta scumpă. Dacă până acum am considerat beach-bar-ul de pe plaja Pachis fiind locul unde se prepară cel mai bun mojito din Grecia, cu două zile înainte de plecare vom descoperi că acest loc este aici, în Stavros.
Decidem că vom aborda staţiunile mergând pe varianta şoselei şi nu pe străzile care leagă staţiunile în continuare, pentru a avea un contact fizic mai bun cu supermarket-urile întâlnite la venire.
Micul dejun fiind un moment colocvial, prietenul meu ne înştiinţează că au fost mutaţi în altă cameră, mai mică şi cu paturi mai puţine, fapt care era de aşteptat. Acum ne despart mai mult de două camere, dar tot nu suntem supăraţi pentru că suntem mai mult plecaţi din hotel.
Terminăm micul dejun, ne luăm catrafusele şi plecăm spre Asprovalta. Înainte să luăm drumul indicat, facem o scurtă haltă la localul “Giannis” şi mă adresez unui domn pe care îl văd trebăluind la tejghea:
- Bună ziua! Ştiţi, am mâncat aseară aici şi am vrea să venim şi azi, dar ne gândim dacă vom găsi o masă liberă.
- Cum să nu, îmi răspunde amabilul domn, veţi avea rezervată chiar masa unde aţi stat aseară, ne precizează el, dovedind un adevărat spirit comercial.
Îi mulţumim, îi promit că vom veni la opte seara şi pornim. Duşi de GPS ajungem chiar în mijlocul staţiunii cât ai zice “şalău”, care este tot un peşte şi el. De aici, îmboldiţi de careurile desenate de străzi, începem să căutăm un loc mai umbrit şi prietenul meu găseşte unul la doar câţiva metri de plajă. O elementară socoteală privind eficienţa consumului de benzină ne-a făcut să alegem opţiunea “o zi cu o maşină, o zi cu cealaltă maşină”. Astăzi suntem în varianta “o zi cu o maşină”.
Ne luăm cele trebuincioase şi reuşim să găsim şezlonguri şi umbrele libere. Întrebându-l pe barman cât costă, acesta îmi răspunde că este suficientă o consumaţie, indiferent de valoare. Aşa că ocupăm şezlongurile şi comandăm câte un mojito pentru partea bărbătească şi câte un frappe pentru partea femeiască.
Marea este uşor montată, dar valurile nu pot decât să ne ajute într-o şedinţă ad-hoc de talazoterapie. Aşa cum spuneam, singurul inconvenient este praqgul existent la intrarea în apă: se adânceşte prea brusc. Aşa cum am văzut-o din şoseaua principală, staţiunea este mai mare decât Stavros, cel puţin ca lungime. Iar strada pricipală este mai lată, dotarea cu magazine fiind proporţională. Clădirile nu depăşesc două etaje, chiar dacă este vorba de un mare hotel. La fel ca în Stavros, străzile se intersectează în unghi drept, formând careuri. Ce este interesant este faptul că foarte multe, ca să nu zic majoritatea pensiunilor sau localurilor de cazare sunt deţinute de sârbi sau firme sârbeşti, după cum reiese din tot felul de plăcuţe şi panouri montate pe pereţi.
Cu toată muzica ce se aude din boxele barului şi, poate, ajutaţi şi de concentraţia de rom a mojito-ului, reuşim să aţipim binişor pe plajă, aşa că soarele îşi face de cap cu noi şi ne bronzează din plin, până decidem să plecăm. Întoarcerea nu o mai facem folosind tot şoseaua principală, ci şoseaua care leagă cele trei staţiuni mergând paralel cu ţărmul. E drept, drumul ne scoate mult mai repede la hotel, dar pierdem contactul cu benzinăriile şi cu super-market-urile. Aşa că, ajunşi în Stavros, ne întoarcem puţin şi intrăm în magazinul Lidl.
Iar aici, surpriză: o aglomeraţie incredibilă! Efectiv, circulăm în magazin om lângă om. Cu greu reuşesc să interceptez raftul cu bere şi să bag în coş câteva baxuri cu Mithos. Stând la rând, la casă, am posibilitatea să fac o mică statistică: în toată masa aceea de oameni număr sărbi cu duiumul, bulgari şi chiar ruşi, dar nicun român în afară de noi. Constatarea îmi întăreşte convingerea că aceste trei staţiuni sunt fieful sărbilor, ceea ce îmi creează o uşoară insatisfacţie. Nu din cauza prezenţei lor pe plajă sau în magazine, ci pentru că, deşi ospătăriţa mi-a spus că am faţă de grec, eu sunt şi rămân român şi mi-ar fi făcut plăcere să văd şi un fief al românilor.
Ne întoarcem la hotel, ne spălăm, ne schimbăm şi la ora opt fix (ακριβώς/akrivos, cum se pune în greceşte) suntem la poarta localului, aşa cum promisesem. Masa ne aşteaptă, iar rezervarea este marcată de un anunţ pus pe masă, rezemat de o sticlă de Mithos. Gestul mă emoţionează şi mă motivează, aşa că, după ce luăm loc, comand urgent o halbă:
- Te rog să-mi aduci o bere.
- Mithos? mă întreabă flăcăul, dovedind o bună ţinere de minte.
- Desigur.
- La halbă sau la sticlă?
- La halbă.
- Mare sau mică?
- Ce crezi? Nu te uiţi la mine?
Omul se uită şi pleacă lămurit deplin. Aşteptând berea, o caut din ochi pe ospătăriţa de ieri seară. Nu o văd, aşa că mă duc la tejgheaua unde se preiau comenzile şi întreb în greceşte o doamnă mai în vârstă:
- Vorbiţi româneşte?
Râzând, doamna îmi răspunde că nu, dar o va chema o ospătăriţă care ştie. Şi în câteva momente apare o doamnă care, cu adevărat vorbeşte româneşte, dar nu pentru că aşa a vrut ea să înveţe, ci pentru că este româncă, stabilită aici de douăzeci şi cinci de ani. În continuare, de câte ori va avea prilejul între două comenzi, va veni să mai schimbe o vorbă cu noi.
Eu îmi comand doritul peşte spadă, alături de un tiri-saganaki. Tiri-saganaki, spre deosebire de feta-saganaki sau midia-saganaki este un preparat din brânză prăjită în ulei de măsline, cu mirodenii. Dar, dacă e să vă fac o recomandare, ei bine, vi le recomand pe toate trei (poate că vor mai fi fost şi altele, dar eu nu le cunosc).
Berea s-a terminat de mult, iar peştele în vin înoată, aşa că facem comandă pentru o butelcă de vin Retsina alb. Pe care o terminăm cât ai zice “peşte spadă”. Uitându-ne toţi patru la ceasurile de la mână prin aburii alcoolului, reuşim să descifrăm ora, plătim şi lăsăm câte un euro de fiecare familie. Ni se mulţumeşte de parcă am fi lăsat zece euro de persoană, şi nu e o impresie falsă. Ulterior, am asistat la numeroase şi diferite momente, în care un client grec plătea ospătarul; niciodată nu i-am văzut lăsând nici măcar un eurocent.
Nu putem să mergem aşa, direct în pat, deşi alcoolemia ne-ar fi adormit instantaneu. Decidem să pornim la un tur de noapte al magazinelor. Prilej pentru doamne de a proba diverse articole vestimentare, iar pentru noi, bărbaţii, de a da noi dovezi de răbdare.
În sfârşit, ajungem şi în camere, unde găsim acelaşi frigider dezgheţat şi acelaşi televizor cu doar două programe.
Să auzim de bine!

luni, 31 august 2015

Concediu de criză în Grecia – Prima zi în Stavros

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca să fim sinceri şi să respectăm adevărul istoric, este prima jumătate de zi de concediu. Este ora 14, soarele arde din plin, iar eu mi-am ţinut promisiunea faţă de hotelier: i-am spus că vom ajunge în jur de 13.30 - 14. Şi, iarăşi ca să fim sinceri, meritul nu este numai al meu, ci şi al prietenilor noştri care, au condus cot la cot cu noi, veteranii, fără să zică „pâs”, fără o singură solicitare de oprire. Prilej de bucurie generală şi de înlăturare a oricăror temeri cu care porniseră la drum. Prietenul meu chiar îşi permite uşoare aventurări imaginare:
- A, păi, dacă se ajunge aşa de uşor, putem veni mult mai des.
Mă prezint la recepţie şi, faptul că o fac în greceşte, mă scuteşte de prezentarea oricăror acte sau vouchere. Profit de ocazie şi solicit ca prietenii noştri să fie cazaţi într-o cameră alăturată nouă. Solicitarea îmi este refuzată pe motive de rezervare şi, astfel, vom fi despărţiţi de o cameră, ceea ce nu e o catastrofă.
Începem să descărcăm maşinile, dar nu suntem lăsaţi de directorul hotelului şi un salariat, care vin să le care până în camere. Prilej de a observa că prietenilor noştri li s-a alocat o cameră puţin cam mare faţă de necesităţi. Ca să nu mai vorbesc de numărul de paturi...
- Voi aţi venit doi şi aveţi de gând să plecaţi trei? ne amuzăm noi.
Lăsăm multe din bagaje nedesfăcute, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm într-o raită de prospectare a oraşului. parcăm aproape de centru şi ne deplasăm în grup compact spre plajă. Ajungem imediat, e o problemă de ordinul zecilor de metri, dar plaja nu ne satisface. Îngustă, cu puţine amenajări şi nisip destul de grunjos. Oricum, nouă nu ne place să batem pasul pe loc, aşa că va fi un motiv în plus pentru plimbările noastre.
În centrul localităţii dăm de un parc, înconjurat de tonete cu porumb copt sau fiert, şi aromele emanate mă determină să iau decizia de a mânca un porumb copt în fiecare seară.
Ne reîntoarcem în Stavros şi, după ce colindăm magazinele care ne ies în cale, decidem că este destul de târziu, nimeni nu a mâncat nimic toată ziua, aşa că ar trebuie să găsim un local adecvat. Şi alegerea ne pică pe taverna Giannis (scris Jannis pe pancarda din faţa localului, alături de sigla Pepsi). Chestia cu sigla Pepsi ne trezeşte interesul, nu numai pentru că suntem vechi băutori de Pepsi, ci pentru că ştim că această marcă este mai greu de găsit în Grecia, ca să nu zicem inexistentă.
Decidem să vizităm super-market-urile observate pe drumul de venire într-una din zilele următoare. Oricum am privi lucrurile, e la mitea cocoşului că vom găsi bere Mithos sau apă la preţuri mult mai convenabile decât în oraş.
O tavernă mică, cu maximum douăzeci de mese, curată, ascunsă sub un umbrar este tot ce ne dorim. Luăm loc la o masă şi, instantaneu, ni se pune faţă de masă nouă şi obişnuita sticlă cu apă rece. O doamnă vine să ia comanda. La îndemnul comesenilor, mă fac purtătorul lor de cuvânt şi comand. În greceşte. Doamna mă ascultă, îşi notează comanda şi, la sfârşit, mă întreabă:
- De unde sunteţi?
- Din România, îi răspund eu cu sinceritatea care mă caracterizează.
- Nu cred, îmi răspunde doamna. Sunteţi grec.
- Nici vorbă, sunt român, nu sunt grec, îi răspund râzând.
- Nu se poate, sunteţi grec. Chiar dacă locuiţi în România.
- Doamnă, vă spun sincer, nu sunt grec, sunt român.
Fac o scurtă pauză pentru a le traduce comesenilor cele discutate până acum, şi toţi izbucnesc în râs.
- Atunci să ştiţi că vorbiţi foarte bine greceşte. Corpul s-ar putea să fie de român, dar capul, faţa, sunt de grec.
Şi pleacă să aducă comanda, lăsându-ne prinşi într-o discuţie veselă şi aprinsă despre metempsihoză şi despre frumuseţea locurilor. În unanimitate cădem de acord asupra a două chestiuni: chiar dacă acum nu sunt grec, cu siguranţă am fost într-o viaţă anterioară, iar relieful Greciei, cu munţii ei care răsar brusc din câmpie, deşi este superb, nu este mai frumos ca cel al României, care te încântă cu varietatea lui.
Această primă masă este prilej de a-mi îndeplini o dorinţă devenită tradiţie: să mănânc o porţie de peşte spadă. Nu înainte de a da pe gât o halbă mare de bere Mithos, rece şi bună, acompaniat de prietenul meu. Iar doamnele au avut satisfacţia să-şi potolească setea de Pepsi. Adăugăm la comandă şi câte un bouiourdi şi câte in saganaki. Ambele se dovedesc preparate excelent, aşa că le devorăm cu poftă.
Vine momentul plăţii şi o rog pe doamna care ne servise să ne facă note separate. Ambele note dau cu virgulă. Consultându-mă din priviri cu soţia, rotunjesc în plus suma şi solicit restul corespunzător. Îl primesc cu mulţumiri sincere din partea ospătăriţei. Prietenul meu îi înmânează o bancnotă mai mare decât suma de achitat, ospătăriţa îi dă restul la ultimul cent, îi mulţumeşte şi se retrage. Prietenul meu se holbează la mine:
- Ce e cu mărunţii ăştia?
- Ce să fie? Femeia ţi-a dat restul.
- Păi, ăştia erau pentru ea.
- Să fii sănătos! Trebuia să-i spui. Te-am avertizat încă din Bucureşti că ţi se va da restul până la ultimul cent. Dacă nu îi dai tu în mod explicit, niciun ospătar nu va lua bacşiş nici măcar un cent.
Omul strânge banii de pe masă şi ne sculăm cu burţile gogonate, dar suntem încă suficient de lucizi ca să ne dăm seama că acum, în halul în care arătăm, un drum direct în dormitor ar fi sinucidere curată. Aşa că, mai dăm o raită prin centru, prilej de a trece pe lângă un sediu al Bancii Naţionale. Pe care nu-l vedem asaltat de greci disperaţi, la fel cum, în niciun magazin nu ni s-a refuzat plata cu cardul, acolo unde erau dotaţi cu POS.
În periplul nostru ne oprim şi la un mic super-market, cu dorinţa sinceră de a ne asigura un stoc rezonabil de Pepsi. Au Pepsi, dar au şi un lichior care ne place la nebunie. Făcând o socoteală rapidă, constatăm că este la jumătate de preţ faţă de cel de acasă:
- Va trebui să cumpărăm o sticlă sau chiar două înainte de plecare, îi comunic decizia mea soţiei.
Greşită gândire, greşită decizie... Ne întoarcem spre hotel ceva mai întremaţi, iar directorul hotelului mă invită să beau un vin cu el, când voi avea timp.
- Ce vin? Alb sau roşu? îl întreb.
- Alb, normal. Vara se bea vin alb.
Iată cum, vorbitul limbii greceşti îmi sporeşte cunoştinţele oenologice...
În cameră (uriaşă, între noi fie vorba) terminăm despachetatul şi avem parte de o surpriză: uşa balconului are plasă anti-ţânţari! Verific dulapul în care este mascat frigiderul şi temerile mele se confirmă: este un mini frigider, nu poţi băga în el mai mult decât câteva cutii de bere sau sticle de jumătate. Dar are un congelator, mititel şi acesta. Îl verific şi constat că poate cuprinde patru sau cinci baterii de răcire pentru geanta frigorifică. În mod inexplicabil, este dezgheţat.
Camera de baie este mare, este dotată cu uscător electric de prosoape, are uscător de păr, duşul funcţionează, apa este fierbinte, dar există un inconvenient: duşul este amplasat chiar în dreptul ferestrei de aerisire, care se deschide spre pasajul exterior din care se accesează camerele.
Să auzim de bine!

joi, 27 august 2015

Concediu de criză în Grecia – Plecarea spre Stavros

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că ne-a ajutat bunul Dumezeu să ne bucurăm de concediu şi acest an. Pentru noi, problema nu este unde îl vom face, pentru că este de notorietate că destinaţia noastră va fi Grecia. Problema noastră este cum îl vom face.
Asta pentru că mass-media românească (şi, ca să fim sinceri, nu numai cea românească) excelează în ştiri cât mai alarmiste, reporteri trimişi la faţa locului relatează cu ochii holbaţi şi vocile gâtuite scene incredibile petrecute în oraşele greceşti. Dacă ar fi să le dăm crezare, oamenii mor pe străzi, magazinele sunt devastate, băncile sunt în flăcări, populaţia este în pragul canibalismului, asta după ce deja coborâseră la nivelul civilizaţiei din epoca de piatră.
Nu am dat crezare niciodată mass-mediei, iar acum mai mult ca oricând. Şi ca să am o confirmare, mai mult pentru liniştea celor din jurul meu, pun mâna pe telefon şi sun câteva cunoştinţe din Grecia. Bunînţeles, nici urmă de adevăr în spusele trimişilor la faţa locului.
Aşa că, decidem să luăm drumul Greciei, mai precis zona Stavros. Şi, ca să nu mergem cu mâna goală, luăm cu noi şi o familie prietenă. Se anunţă astfel un concediu plin de surprize, nu din cauza crizei, ci din cauza faptului că acesta va fi primul drum în afara ţării şi prima vizită în Grecia pentru prietenii noştri. De unde şi unele rugăminţi ale prietenului, în genul „te rog să nu mergi fără oprire până la hotel, opreşte şi tu măcar o dată la o oră” sau „nu e prea târziu să plecăm la ora patru?”, precum şi altele asemănătoare.
Îi liniştesc pe oameni, stabilim punctul de întâlnire, iar ora rămâne patru dimineaţa. Punctual cum îl ştiu, fix la ora patru prietenul apare la întâlnire. După pupăturile de rigoare între noi, între soţii şi între noi şi soţii, plecăm spre Oinacu. Poate din cauza unui deficit hormonal, dar prefer ieşirea prin Oinacu celei prin Giurgiu. Drumul este pustiu, puţine maşini ne depăşesc ceea ce începe să-mi dea deja o idee despre afluxul de turişti români spre Grecia. Ca o paranteză, îmi permit să observ că, în România, indiferent cu ce viteză vei merge pe şosea, întotdeauna va fi cel puţin unul care te va semnaliza din spate să-i eliberezi banda. Iar acum nu-mi semnalizează nimeni...
Ajungem repejor la benzinăria din vamă şi presimţirile sumbre mi se adeveresc: cu maşinile noastre cu totul, pe platformă sunt patru maşini. Faţă de anii trecuţi, când trebuia să aştept la rând la pompă. Alimentăm ultimii centimetri cubi de benzină şi intrăm în vamă, după care accedem breteaua spre pod. Coada deja este formată, dar este un risc pe care ni l-am asumat. Ştim de lucrări, ştim că se circulă greu, aşa că cele douzeci de minute de aşteptare nu sunt o surpriză.
Intrăm în vama bulgară şi, imediat ce ieşim, tragem pe dreapta: trebuie să luăm nelipsitele vignete. Şaizeci de lei ne costă pentru două săptămâni. La lipim pe parbriz, ne facem cruce, deschidem staţiile şi pornim motoarele.
Drumul aparent nesfârşit pe care îl parcurgem până la ieşirea din Ruse pare la fel de pustiu. Nici bulgarii cei mai harnici nu s-au sculat. Ţinem şoseaua E 85 spre Byala şi, după ce depăşim localitatea, virăm stânga spre Velikovo Târnovo. Este porţinea de drum bulgăresc care îmi place cel mai mult: trecerea pe sub Veliko Târnovo prin cele două tuneluri este de neegalat. Încetinim ca să admirăm oraşul aflat deasupra noastră şi reducem uşor viteza pentru că, în numeroasel benzi care se deschid la ieşirea din oraş, o ratare ne-ar fi fatală.
Reuşim să ne încadrăm pe banda corectă, iar după câţiva kilometri urmează intersecţia cea mai periculoasă de pe traseu: din şosea se desprinde o bandă spre dreapta, iar un indicator ne informează că e drumul spre Svilengrad. ACESTA este drumul corect spre vama Makaza. Dacă continuăm să ţinem E 85 tot înainte, deşi are aparenţa unei şosele calitativ superioare, vom fi în mare pericol, pentru că drumul ne va duce prin Gabrovo, spre pasul Şipka. Nu numai că traseul devine semnificativ mai lung, dar pasul Şipka are atâtea serpentine, atâtea urcuşuri şi coborâşuri, încât orice şofer ajunge să-şi dorească să fi fost vânzător de ziare.
Intrăm astfel pe Route 55, ca să parafrazăm celebra Route 66... Iar şoseaua 55 ne ajută să ocolim Kilifarevo pe centură şi să continuăm pe un traseu cât se poate de accesibil şi de confortabil spre Gurkovo. Mulţi începători reţin Gabrovo în loc de Gurkovo şi asta le aduce pieirea pe serpentinele de la Şipka... Aici, dragii moşului, e nevoie de un moment de mare atenţie: cu câteva sute de metri înainte de curba la stânga pe care o face şoseaua spre Gurkovo, se desprinde perpendicular un drum secundar. Este o scurtătură şi trebuie folosită. După un viraj în unghi drept spre stânga, drumeagul ne scoate, după câţiva kilometri, direct în şoseaua 6, ocolind astfel oarşul Gurkovo. Ajunşi la şoseaua 6, virăm dreapta şi mergem cu viteza reglementară spre Maglizh. Şoseaua e bună, e puţin circulată, aşa că nici nu ştim când dăm de o nouă scurtătură: ajunşi în dreptul localităţii, în loc să mergem înainte, până întâlnim E 85, accedem breteaua la stânga, spre Tulovo.
Este un drum judeţean, dar practicabil, pentru că bulgarii au alte noţiuni în ceea ce priveşte drumurile judeţene... Scurtătura ne scoate pe lângă Tulovo, intersectând dorita E 85. Transformată în soseaua 5, nu ne ia mult ca să ajungem la intrarea în Stara Zagora. Dar nu intrăm în oraş, ci virăm la stânga, pe bretea, spre linia de centură, care ne permite astfel, să evităm un oraş foarte aglomerat şi cu multe stopuri.
Ne continuăm drumul pe E 85 spre Dimitrovgrad, pe care trebuie să-l traversăm pe lăţime, oraşul neavând linie de centură. După doar câţiva kilometri, ajungem la centura oraşului Haskovo. Accedem breteaua spre stânga, urmăm centura şi, la prima trecere la nivel, facem dreapta, evitând astfel şi acest oraş.
Şoseaua 5 continuă spre sud spre Kardzali, pe care trebuie să-l traversăm. Este al doilea oraş, pe tot traseul, care tebuie traversat, el neavând centură. Vorbim pe staţii, mai spunem câte o glumă şi, la întrebarea mea dacă doresc o pauză, primesc un răspuns negativ. După ieşirea din Kardzali, la câţiva kilometri, trebuie să fim atenţi pentru că se face o bifurcaţie. Trebuie ales drumul spre dreapta, altfel vom intra în Momchilgrad, ceea ce nu dorim. Iar până în vama Makaza ne duce şoseaua.
Ajungem în vamă fix la ora 12, fără să facem nicio oprire şi respectând toate restricţiile de viteză. Scăzând timpul petrecut la benzinăria din vama Giurgiu, la cele două vămi, cu achiziţionarea vignetei şi aşteptatul la pod, ne iese un timp de aproximativ şase ore, ceea ce e excelent, fără să ne mai gândim şi la respectarea vitezei bulgăreşti...
Iar în Makaza ne vine şi sfârşitul optimismului. Tocmai îmi felicitam prietenii pentru rezistenţa dovedită până acum, că observăm un vameş bulgar că are ceva probleme cu actele unei bulgăroaice. În loc să o scoată din rând şi să o cerceteze cât vor muşchii lui, vameşul ţine banda în loc mai bine de douăzeci de minute. Timp în care, pe cealaltă bandă, maşinile trec, şi trec, şi trec...
Nervos din cauza aşteptării, conduc neatent şi ratez drumul la stânga care m-ar fi ajutat să ocolesc Komotini, scoţându-mă direct la autostradă. Aşa că, ne trezim că intrăm în plin în Komotini, la ora prânzului! Ceea ce echivalează cu încercarea de a te deplasa cu o maşină fără roţi. Aglomeraţia e cumplită, stopurile sunt la tot pasul, nici vorbă de o populaţie lăsată să moară pe străzi sau în canale, de bănci închise sau vandalizate. Magazine cu duiumul, magazine care trebuie aprovizionate. Iar aprovizionarea se face din camioane care blochează îngustele străzi ale oraşului, şi aşa pline de automobilele autohtone.
Greu, greu de tot, reuşim să răzbatem şi intrăm pe autostradă. În sfîrşit, ne bucurăm noi prin staţii, vom putea merge şi noi ca lumea. Se pare că acesta este un vis adolescentin, pentru că mari porţiuni din autostradă sunt supuse restricţiei la 60 km/oră. Ceea ce nu e rău, pentru că ne permitem câteva momente de pălăvrăgeală prin staţii. Încep să le povestesc prietenilor mei despre insula Samothrake, pe care am lăsat-o în urmă, şi despre istoricul ei, despre insula Thasos care începe să se zărească, sau despre istoricul celebrului drum Egnatia. Tocmai sunt în mijlocul unei prelegeri despre istoricul oraşului Kavala, când observăm că un alt grup, cu staţii în dotare, se suprapune pe frecvenţa noastră.
- Ce face Vlad, o ia la stânga? Noi suntem deja aproape ajunşi la intersecţie. Aţi auzit şi voi?
- Nu ştiu. Noi mai avem. Dar Ştefan ce părere are de ce aude?
- A amuţit, vine răspunsul, pe care îl consider un compliment, în râsetele tuturor.
Depăşim Xanthi, depăşim şi frumoasa Kavala şi autostrada ne duce, cu aceleaşi limitări nenorocite, tot mai aproape de destinaţie. În continuare, nimeni nu vrea să oprim pentru mâncat sau alte nevoi. În dreptul localităţii Nea Vrasna ieşim pe bretea pe drumul 2. Parcurgerea drumului ne oferă prilejul să remarcăm existenţa câtorva punte de mare interes turistic, cum ar fi un magazin Lidl, un altul Diskount Markt şi unul Masutis, ca să nu vorbim de numeroase benzinării…
La intersecţia semaforizată virăm stânga până aproape în centrul Stavros-ului, apoi dreapta şi, iată, suntem ajunşi la hotel. Hotel Arhontiko Liamas este numele noii noastre reşedinţe temporare.
Să auzim de bine!