marți, 31 mai 2011

Revoluţia islandeză

Tuturor prezenţi şi viitori, salutare!
Am câţiva prieteni care se dovedesc ajutoare preţioase în activitatea de blogăreală. Printre altele, ei prospectează piaţa şi îmi trimit cele mai interesante ştiri. Iată una, primită iniţial fără precizarea sursei, dar pe care, mai apoi, am identificat-o.
“Am primit pe mail un rezumat al unui articol apărut în Spania, despre veritabila revoluţie din Islanda. La ştiri bineînţeles că nu a ”transpirat” nimic, căci nu se doreşte ca modelul islandez să se propage.
În Islanda, ţara în care guvernul a fost demis în totalitate, marile bănci au fost naţionalizate, s-a decis ca să nu se plătească datoria creată în Marea Britanie şi Olanda din cauza politicii lor financiare rău intenţionate şi s-a creat un grup popular pentru a rescrie constituţia. Şi toate acestea paşnic!
O revoluţie împotriva puterii care ne-a adus la criza actuală. De ce aceste fapte nu au devenit cunoscute de doi ani? Ce se întâmplă dacă alţi cetăţeni UE vor lua exemplul lor? Iată pe scurt istoria evenimentelor:
- 2008. Se naţionalizează cea mai mare bancă din ţară. Se prăbuşeşte moneda, bursa îşi suspendă activitatea. Ţara este în stare de faliment.
- 2009. Protestele populare din faţa parlamentului fac ca să fie convocate alegeri anticipate şi provoacă demisia primului-ministru şi a membrilor guvernului în bloc.
- Continuă situaţia economica nefavorabilă. Printr-o lege se propune rambursarea datoriei către GB şi Olanda având de plată suma de 3.500 de milioane de euro, o sumă pe care toate familiile islandeze ar fi urmat să o plătească lunar, pentru următorii 15 ani, la 5,5% dobândă!
- 2010. Oamenii ajung ca să iasă în stradă şi cer ca această lege să fie supusă referendumului. În ianuarie 2010, preşedintele refuză să o ratifice şi anunţa că se va consulta poporul. La referendumul organizat în luna martie, 93% din voturi au fost împotriva acestei legi.
- Pentru toate acestea, guvernul începe o anchetă pentru a rezolva responsabilităţile legale ale crizei. Începe arestarea mai multor bancheri seniori şi directori. Interpolul emite un ordin şi toţi bancherii implicaţi pleacă din ţară.
- În acest context de criză, se alege o adunare pentru a elabora o nouă constituţie care să includă lecţiile învăţate în urma crizei şi pentru a o înlocui pe cea curenta, o copie a constituţiei daneze.
- Pentru a face acest lucru, se merge direct la poporul suveran. Se aleg 25 cetăţeni fără afiliere politică, din 522 care si-au depus candidaturile, care era necesar ca să fie majori şi să aibă sprijinul a 30 de persoane. Adunarea constituţională îşi începe activitatea în februarie 2011 şi prezintă un proiect de constituţie bazată pe recomandările poporului făcute în urma a numeroase reuniuni din întreaga ţară.
Noua constituţie trebuie să fie aprobată de către actualul Parlament şi de cel care se va forma după alegerile legislative.
Aceasta este o scurtă istorie a Revoluţiei Islanda:
- demisia guvernului în bloc;
- naţionalizarea băncilor;
- un referendum pentru a permite oamenilor ca să decidă cu privire la deciziile economice;
- închisoare pentru cei responsabili pentru criză şi rescrierea constituţiei de către cetăţeni.
S-a menţionat acest lucru în mass-media europeană? S-a comentat cu privire la acest lucru in talkşourile politice? S-au văzut imaginile de la evenimente la televizor? Bineînţeles că nu...
Islandezii au fost în măsură ca să dea o lecţie întregii Europe, să se împotrivească întregului sistem şi să ofere o lecţie de democraţie întregii lumi.”
Ei, ce ziceţi de noul tip de “Revoluţie de catifea”?
Să auzim de bine!
Sursa: rapcea.ro

luni, 30 mai 2011

Schimbarea care va să vie

Imagine preluată de pe semnal.eu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mărturisesc faptul că, după Revoluţie, am făcut parte dintre tinerii entuziaşti care credeau în schimbare. Iar pe măsură ce situaţia politică se liniştea, eram tot mai convins că aceasta se va produce. Cum? îmi întrebam eu interlocutorii, faptul că îţi poţi deschide o firmă nu este o schimbare? Faptul că poţi pleca liber oriîncotro vrei nu este o schimbare? Faptul că poţi avea mai multe slujbe este şi asta o schimbare.
Dar eram naiv. Eram naiv pentru că nu vedeam decât suprafaţa lucrurilor, nu vedeam adevărata schimbare, cea din noi, cea care ar fi făcut diferenţa faţă de mentalitatea comunistă.
Aştept la ghişeul unei casierii RATB ca să-mi reîncarc abonamentul. În faţa mea se mai află două doamne, care stau la fel de disciplinate la rând. Nu am mare lucru de văzut în jurul meu, aşa că îmi concentrez atenţia asupra celor ce se întâmplă în faţa mea. Văd cum prima doamnă se îndoaie de mijloc, aplecându-se spre ferăstruica minusculă a ghişeului pentru a încerca o comunicare cu casiera. Imaginea mă oripilează şi, pentru că sunt un om activ, nu rezist ca să nu intervin:
- Doamnă, doamnă, vă rog nu vă aplecaţi!
Femeia se opreşte din acţiune şi se uită speriată la mine.
- Da, dumneavoastră, continui eu să mă adresez, de ce vă aplecaţi? De ce nu staţi dreaptă?
- Cum adică? mă întreabă femeia după câteva secunde de ezitare.
- Stimată doamnă, de ce credeţi că l-am împuşcat pe Ceauşescu? Ca să continuăm să stăm aplecaţi în faţa ghiseelor?
- Dar cum să vorbesc cu casiera? mi se adresează femeia continuând să nu înţeleagă sensul vorbelor mele.
- Dreaptă, doamnă, dreaptă! Staţi dreaptă, nu vă mai aplecaţi în faţa ghişeelor. Sunt plătiţi din banii dumneavoastră. Dacă nu aude, nu e vine dumneavoastră; să pună mâna să facă ghişee pentru oameni demni, nu pentru slugi.
Mă aflu în Edirne, fostul Adrianopol, pe drumul de întoarcere spre casă după o scurtă plimbare turistică în Turcia. Mai am în buzunar câteva lire turceşti mărunte şi mă opresc la o tonetă cu intenţia vădită de a le cheltui. Intru în tonetă numărându-mi banii în palmă şi ochesc un pachet de biscuiţi care mi se par mai atractivi. Dar este o diferenţă mică în minus între numerarul de lire pe care îl mai am şi preţul afişat, drept pentru care renunţ şi dau să bag banii în buzunar. Vânzătorul (care era şi patron) îmi vede gestul şi mă întreabă:
- Ce doriţi?
- Acel pachet de biscuiţi, îi răspund arătându-i pachetul, dar nu am bani suficienţi.
- Cât aveţi? continuă omul ca să mă chestioneze.
- Atât, îi arăt eu banii aflaţi în plama întinsă.
Omul face o estimare rapidă şi îmi spune:
- În regulă, e destul! Poftiţi pachetul de biscuiţi!
Mă gândesc că omul a dat dovadă de un spirit comercial demn de apreciat, aşa că decid să îl încurajez şi scot din portofel o bancnotă în euro, spunându-i:
- Nu mai am lire, dar aş vrea o cutie de bere din aceea de un euro.
- Sigur, vă dau cu plăcere, dar de ce nu cumpăraţi dumneavoastră patru cutii şi vă va costa doar 0,8 euro cutia?
Accept, plătesc şi plec gândindu-mă la ce înseamnă spirit comercial. Dar nu îmi trebuie mult ca să îmi dau seama că aici este vorba de cu totul altceva. Este vorba de sistem, de sistemul fiscal şi contabil care îi permite să poată vinde el, un simplu negustor la dugheană, ce produs vrea la ce preţ vrea fără ca să îi fie frică de încălcarea legii. Este vorba de sistemul din el care îl ajută ca să fie un negustor capabil.
Şi îmi continui drumul pe autostradă gândindu-mă că în România, la douăzeci de ani de la Revoluţie, un negustor încă nu îşi poate permite asemenea negocieri pur şi simplu din cauza sistemului şi nu a prostiei lui, că în România, la douăzeci de ani de la Revoluţie, continuăm ca să ne rupem mijlocul în faţa ghişeelor.
Să auzim de bine!

vineri, 27 mai 2011

Produse împănate

Imagine preluată de pe porumbei.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Piept de pui împănat.
Se taie în fâşii pieptul de pui, se unge cu muştar cu o pensulă, se trece prin porumbul măcinat sau zdrobit şi se prăjeşte în ulei încins. Se scoate pe farfurie şi se asortează cu cartofi prajiţi.
Pui împănat cu usturoi.
Se spală puiul şi se pune deoparte. Slănina se taie fideluţe iar usturoiul se taie mărunt pe lungime. Cu un cuţit ascuţit se fac găuri mici în pieptul de pui în care se vor introduce câte o bucată de slănină şi câte o felie de usturoi. Astfel se împănează tot pieptul de pui, iar dacă se doreşte, chiar şi pulpele. Se mai pun câteva bucăţi de slănină şi usturoi în interiorul puiului, se condimentează bine cu sare, piper, boia după gust şi se introduce în punga de gătit. Punga se leagă la capăt, se fac mici orificii în pungă ca să poată ieşi aburul şi se pune în cuptorul încins 1 oră - 1,5 ore. Apoi se verifică cu o furculiţă puiul dacă este gata (dacă aceasta intră foarte uşor este gata) şi dacă s-a făcut, se desface de tot punga deasupra ca să se rumenească bine puiul. Se mai ţine la cuptor aprox. 20 minute.
Piept de pui împănat la grătar.
Desfacem pieptul de pui (punem o bucată mai mare) şi începem ca să-l împănăm făcând crestături în el, ca niste buzunăraşe, pe care le umplem cu usturoi tăiat în feliuţe şi fâşii de şunculiţă. Dăm un mic praf de sare. Îl pliem şi-l închidem cu un beţişor de frigărui, astfel încât să nu ne trezim cu umplutura afară. Îl condimentăm cu sare, piper, îl tăvălim prin muştar şi apoi îl presărăm cu boia dulce (sau iute, după gust). Îl punem pe grătar şi-l lăsăm destul întorcându-l pe toate părţile ca să se facă bine.
Acestea au fost doar câteva din miile de reţete de pui împănat. Sunt foarte convins că mulţi dintre noi, chiar dacă nu îl ştiu prepara foarte bine, cel puţin ştiu să-l mănânce cel puţin la fel de bine...
Dar o reţetă pentru maşină împănată ştie careva dintre voi?



Să auzim de bine!

joi, 26 mai 2011

Efecte englezeşti

Imagine preluată de pe interviewmagazine.com
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Numeroase sunt postările în care am făcut referire la efectele penibile, ca să nu zic prosteşti, ale anglicizării snoabe a limbii române. Că este vina firmelor de publicitate, că este vina mijloacelor de mass media, că este lipsa noastră de coloană vertebrală, nu ştiu şi chiar dacă aş şti, nu cred că aş putea îndrepta ceva, nu pentru că nu am ambiţie, ci pentru că încrâncenarea vorbitorilor de romanglă este mult prea mare.
Reclame conţinând expresii care le sunt greu de pronunţat chiar realizatorilor sau care nu sunt înţelese de cititori sunt cu prisosinţă. Reviste pentru tineret sau de modă conţinând termeni care mai de care mai ciudaţi, iarăşi sunt cu prisosinţă. Tricouri cu înscrisuri aiuritoare, despre care purtătorii habar nu au o iotă ce însemnă, sunt la fel de multe.
Nu cred că sunt un bigot al limbii române, atâta timp cât accept să spun computer în loc de calculator, pentru că mi se pare un cuvânt cu sensul mai apropiat de realitate. Dar nu pot spune trend în loc de tendinţă pentru că nu văd niciun motiv.
Astăzi mă voi referi la un aspect cât se poate de concret, constatat pe pielea mea nu cu multe zile în urmă, aspect care sper că vă va exemplifica cât se poate de clar efectele anglicizării fără rost şi fără noimă în corelaţie cu nivelul cultural mediu al populaţiei.
Mă deplasez în ritm vioi pe una din arterele mari ale iubitei noastre capitale. O căldură toridă a izbucnit din plin şi eu mă fâţâi căutând subiecte de fotografiat. Pentru moment sunt tentat să fotografiez câteva femei încălţate cu cizme îmblănite pe căldura asta cumplită, dar stomacul îmi semnalizează că are alte intenţii. Este foamea, veşnicul motor al acţiunilor noastre. Dorind ca să trăiesc în deplină armonie cu organele din dotare, îi dau ascultare şi ochesc un local corespunzător unei gustări. Nu este nicio coadă, cunosc localul şi curăţenia lui, aşa că nu am nicio ezitare ca să mă îndrept spre casă şi să dau o comandă. Pe panoul aflat în dreapta casei se află lista preparatelor, multe din ele în limba engleză. Îmi atrage atenţia preparatul Big Dog, un produs asemănător celebrului Hot Dog, pe care l-aş încerca, măcar din curiozitate. Aşa că, nu mai stau pe gânduri şi glăsuiesc:
- Sărut mâna! Un Câine Mare, vă rog!
Casiera se uită la mine ca prin sticlă, cu ochi senini şi goi. Insist:
- Aţi închis?
- Nu! De ce? întreabă ea după câteva clipe de tăcere.
- Pentru că v-am spus că vreau şi eu un Câine Mare şi nu...
- Vă arde de mişto? mă întrerupe ea. Nu, nu avem aşa ceva, îmi răspunde fătuca uitându-se la mine cu o sprânceană ridicată, ca la un alienat.
- Păi, văd că scrie pe panou...
- Nu scrie nimic, nu mai insistaţi cu prostii. Cum să avem noi câini?
În sfârşit, îmi dau seama că tânăra este o nouă victimă a excesului de englezisme şi mă simt oarecum solidar cu ea, aşa că încerc să o ajut:
- Domnişoară, scrie pe panou foarte clar: Big Dog!
- Aaa, Big Dog vreţi? De ce nu spuneţi aşa? Vă arde de glume proaste, bombăne ea în continuare în timp ce îmi ia banii şi eliberează bonul, fără să dea dovadă că a recunoscut traducerea.
Rămân la părerea mea că, vorba lui Greangă, fiecare pasăre pe limba ei piere şi decât codaş la oraş mai bine în satul tău fruntaş.
Să hear you de bine!

miercuri, 25 mai 2011

Piciorul metric

Imagine preluată de pe kudika.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De la bun început vă rog să nu fiţi prea severi cu mine în analiza rândurilor de mai jos pentru că acestea nu se constituie ca un tratat despre picior, ci rămâne la nivelul unui eseu.
De la prima sa apariţie, piciorul şi-a dovedit utilitatea. Chiar dacă era păros şi crăcănat, el se pare că a slujit de minune antropoizilor pentru un mers suficient de vioi ca să se poată distanţa de restul maimuţoilor.
Ulterior, odată cu dezvoltarea societăţii şi piciorul a suferit o dezvoltare corespunzătoare, devenind mai drept, mai puţin păros şi, de ce nu, mai atractiv... Iar funcţionalitatea lui s-a îmbunătăţit considerabil, el fiind folosit nu numai la mers, dar şi pentru sprijin sau pentru căţărat.
Creşterea numerică a populaţiei planetei a dus în mod proporţional şi la creşterea numărului de picioare. Mai mult chiar, însemnătatea şi utilitatea lui s-au multiplicat la fel de proporţional. Astfel, piciorul a ajuns ca să fie folosit drept unitate de măsură (un „picior” reprezintă vreo treizeci de centimentri, nu e cazul ca să intrăm în detalii tehnice...). Piciorul a început ca să fie folosit drept mijloc de promovare (a primit un picior în fund şi a fost numit ambasador în Finlanda...). Piciorul a devenit element decorativ (piciorul veiozei) sau mod de reprezentare geografică (pe un picior de plai...), piciorul este unitatea de măsură a sticelor de sticle goale (mută şi tu piciorul ăla de lăzi!), piciorul este cântat de poeţi (unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte sau accentuate şi neaccentuate). Piciorul a devenit o unitate a fugii (a luat-o la picior) sau a scrisului medicilor (e scris cu picioarele). Piciorul este folosit chiar pentru desemnarea unei bucurii excesive (a sărit într-un picior de bucurie). Ce s-o mai lungim, piciorul este omniprezent şi omniutil.
La aceste aspecte de utilitate s-a adăugat cu fermitate şi cel estetic. Astfel, o femeie cu un picior frumos are şanse sporite de promovare. Iar dacă are două, lucrurile deja se complică... Chiar şi eu, aşa serios cum mă ştiţi, am fost surprins de numeroşi martori cum trăgeam ochiade la picioarele soţiei mele...
Dar iată că, recent, piciorul a căpătat noi valenţe. Aşa cum se poate observa din fotografia de mai jos, piciorul (putem spune chiar picioarele...) are o destinaţie de relaxare, chiar dacă este poziţionat temporar într-un autobuz şi chiar dacă există călători în acel autobuz...

după cum, în fotografia de mai jos, putem observa că picioarelor li s-a atribuit o destinaţie răcoritoare, chiar dacă sunt poziţionate pe asfaltul unui oraş populat.

Să auzim de bine!

marți, 24 mai 2011

Fii observator!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dragii mei, să nu credeţi că sunt un duşman înrăit al mass media româneşti. Dar în competiţia dintre cine este de vină, publicul care cere sau mass media care oferă, eu sunt adeptul celei de a doua variante. Am fost şi rămân un fidel apărător al rolului educaţiei, iar mass media este unul din instrumentele educative. De aceea sunt pur şi simplu oripilat când văd cum aceasta manipulează în modul cel mai perfid conştiinţa maselor, tratând oamenii ca pe nişte vite proaste, nu ca pe nişte humanoizi.
Nu am de lucru şi încerc să aflu de la Observatorul Antenei 1 câte ceva despre demonstraţiile din Spania, locuitorii respectivei ţări aflându-se în admiraţia mea pentru curajul de care dau dovadă. Dar prima ştire peste care dau nu este aceasta, ci o alta care, dacă ar fi fost ca să mă iau după titlul ei, nici nu era o ştire.
În subsolul imaginilor transmise era un text care glăsuia astfel: “Vedeta Antenei 1, la Cannes!”. Acum, vă întreb cu toată sinceritatea, ce înţelegeţi voi din acest text? Eu nu înţeleg altceva decât că o persoană care este încadrată la respectivul post cu funcţia de vedetă a ajuns să fie prezentă (în vederea unei eventuale nominalizări) la festivalul de cinematografie din respectiva localitate. În niciun caz ca prezentatoare, ci ca actor sau regizor. Pe cuvânt dacă pot înţelege altceva...
Când colo, despre ce era vorba? O doamnă, pe nume Andreea Berecleanu, lua interviu unor artişti şi regizori români prezenţi la festival în calitate de invitaţi.
În primul rând, statutul le era diferit: artiştii şi regizorii erau invitaţi acolo, iar ea se ajunsese trimisă de postul de televiziune.
În al doilea rând, dânsa nu este vedetă, este prezentatoare de ştiri. O simplă prezentatoare de ştiri. Vedetele sunt, conform DEX :”Artist vestit (mai ales de teatru, cinema); stea. 2) fig. Persoană care se impune în mod intenţionat într-un domeniu de activitate”. Adică un sportiv talentat, sau un cântăreţ talentat, sau un medic renumit, sau un profesor excepţional şi alţii asemănători. Oricum, nu ducem lipsă (încă...) de adevărate vedete, de oameni care au cu se mândri şi cu care ne mândrim la rândul nostru. Dar nu o prezentatoare de ştiri.
În al treilea rând, titulatură de vedetă care i-a fost atribuită echivalând cu un titlu profesional. Ceva în genul în care ai spune inginerul X, la Cannes! Dar nu ştiu şi nu cred că există această denumire în nomenclatorul meseriilor din România.
În sfârşit, în al patrulea rând, ştirea nu este ştire, este un fals. Fals pentru că nu vedeta Antenei 1 era la Cannes, ci un număr de regizori şi artişti români care îşi câştigaseră prin munca lor dreptul de a fi invitaţi acolo. Faptul că postul de televiziune şi-a trimis un reporter acolo nu mă interesează şi nici nu este o ştire. Ca să fim corecţi şi pentru ca respectiva informaţie să fie ştire, cred că era mai corect să fi fost formulată în genul: “Prezentatoarea Antenei 1 le ia un interviu artiştilor români prezenţi la Cannes!” sau, pur şi simplu „Artişti români prezenţi la Cannes!”.
Ei erau şi sunt adevăratele vedetele. Iar adevărata ştire nu era despre ce face sau cum a ajuns prezentatoarea postului acolo, ci despre ce fac oamenii talentaţi care au fost invitaţi la marele festival.
Să auzim de bine!

luni, 23 mai 2011

Recuperarea deşeurilor din plastic

Imagine preluată de pe hotnews.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În istoria omenirii a existat o epocă de pionerat când deşeurile din sticlă nu se recuperau. E drept, nici deşeuri nu existau... Dar omenirea nu a stat în loc din cauza unor deşeuri şi a evoluat cu nonşalanţă spre noi forme de deşeuri. Dar lucrurile se schimbaseră: apăruseră centrele de colectare a sticlelor vechi. O mulţime de oameni îşi rotunjeau veniturile datorită banilor încasaţi de pe urma predării sticlelor adunate de prin casă. Alţii, mai întreprinzători, nu se mulţumeau cu acest aspect şi predau şi sticlele altora, culese de pe stadioane sau de la gunoi. Dar, pe total, rezultatul era benefic pentru toţi participanţii.
Desigur că această dezvoltare paralelă (a deşeurilor şi a centrelor de colectare) a mers în paralel cu problema ceva mai veche, anume cea a deşeurilor din hârtie. Aici, e drept, trebuie ca să menţionăm şi existenţa unor abuzuri demenţiale de reducere a cantităţii de hârtie existente pe suprafaţa planetei prin arderea ei, aşa cum au făcut creştinii cu biblioteca din Alexandria sau, ceva mai târziu, naziştii.
Deci, ca să revenim la tematică, omenirea tocmai se confrunta cu rezolvarea problemelor legate de cele două tipuri de deşeuri, când a mai apărut un tip: deşeurile din plastic. Dar oamenii nu au mai fost prinşi pe picior greşit, cum am fi tentaţi ca să credem. Nu, nici vorbă! Geniul uman a găsit o rezolvare foarte elegantă: containerele amplasate prin diverse locuri în oraş. Frumos şi diferenţiat colorate, acestea ajută oamenii muncii (şi, trebuie să menţionăm, nu numai pe ei, ci şi pe pensionari sau studenţi) să depună deşeurile obţinute cu forţe proprii în containere dedicate, containere care, apoi, sunt ridicate de firme specializate.
Astfel, avem deseori ocazia ca să vedem coloane disciplinate de cetăţeni cu sacoşe în mâini aşteptând momentul de satisfacţie supremă, cel al depunerii deşeurilor în container.
După cum sper că aţi observat, aceste containere au o formă specifică, un cârlig în partea superioară şi o bază suficient de lată pentru a nu permite răsturnarea recipientului. Pe una dintre feţe, la o înălţime ştiiţific determinată, se află un orificiu circular destul de mare pentru ca cetăţeanul să poată arunca deşeul în interior fără teamă că nu va reuşi.
Dar lucrurile nu se termină aici. Aceste deşeuri colectate în cele trei tipuri de recipiente mai trebuie ca să fie recuperate. Ei, aici e aici! La recuperare! Pentru că, aşa cum există recuperatori de bani, există şi recuperatori de deşeuri din plastic. Spunând asta nu mă gândesc deloc la firmele de recuperare, ci la ţiganca pe care am văzut-o mai zilele trecute. Ce făcea persoana? Păi, ce vă spuneam, recupera. Dar nu în mod direct, ci indirect pentru că, după ce băgase copilul din dotare în recipientul de colectare (folosind orificiul pentru introducerea deşeurilor menţionat mai sus), acum îl aştepta lângă recipient ca acesta să scoată ambalajele din plastic din containerul colector, iar ea să le preia şi să le întroducă în saci.
Ei, aşa e că nu v-aţi gândit că recuperarea deşeurilor poate atinge asemenea culmi? Dar că un copilaş de câţiva anişori poate fi pus la asemenea munci?
Să auzim de bine!

vineri, 20 mai 2011

Azi am făcut o faptă rea (2)

Imagine preluată de pe feroviarii.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mă aflu în staţia de metrou Unirii 2 încercând să găsesc drumul spre Gara de Nord.
Până aici nimic neobişnuit, un fapt banal, zilnic, cotidian aş spune dacă aş fi mai îndrăzneţ. Oricine, oricând se poate afla într-o staţie de metrou încercând să găsească drumul spre Gara de Nord. Situaţia este mult uşurată de tabelele indicatoare luminoase aflate la marginea peroanelor, tabele care îţi indică staţia terminus, dar nu şi o staţie importantă pe traseu, via cum se mai zice pe la noi, prin Drumul Taberei.
În cazul meu, tabela îmi indică două opţiuni pentru ramele care sunt pe cale să apară: staţia Dristor 2 şi staţia Preciziei. Totul e simplu, clar, gospodăreşte, doar că eu nu ştiu pe care din cele două trasee se află Gara de Nord. Ulterior am aflat că spaima mea a fost complet nejustificată deoarece roboata de serviciu de pe fiecare ramă anunţă staţiile intermediare după închiderea uşilor şi pornirea ramei…
Cum vă spuneam, stau în staţie uitându-mă năuc în jur după un semn de ajutor. Nimic, nici un indiciu. Dar Dumnezeu e mare şi e bun şi nu întârzie mult la rugăciunile mele. Din stânga apare o tipă. Dar ce tipă! Cu căşti în urechi! Nişte căşti mari, frumoase, colorate, vizibile. După gesturile spasmodice pe care la face din când în când îmi este clar că fiinţa ascultă o melodie. Şi nu orice melodie, ci una care îi place. Şi unui chior îi este clar că nu aude nimic altceva în jur şi orice întrebare o va deranja. În acel moment, asemenea condamnatului la moarte, prin faţa ochilor încep să mi se perinde imagini dramatice care mi-au marcat existenţa... Iată, îl văd aievea pe cetăţeanul burtos din staţia lui 385 care mă întreabă obsesiv, dintre cei 173 de călători aflaţi în staţie, în ce direcţie merge autobuzul 104, deşi vede că am căştile în urechi. Imaginea lui este estompată de cea a femeii cu paporniţe care mă abordează la o ieşire din metrou întrebându-mă unde este Spitalul Universitar, deşi vede că am ditamai căştile înfipte în urechi, iar în jurul meu mai sunt alte 318 persoane. Dar şi imaginea ei dispare rapid, fiind înlocuită cu cea a tinerei cu tupeu din Piaţa Romană care, deşi vede că am căştile în urechi şi îi gesticulez că nu aud nimic din cauza lor, insistă ca să-mi le scot ca să îi răspund unde sunt căminele de la Pedagogie. Toate aceste imagini, împreună cu multe altele care m-au traumatizat, se derulează tot mai repede şi mă cuprind într-un vârtej ameţitor care îmi anihilează orice urmă de raţiune, făcându-mă să mă îndrept spre ea şi să o întreb cu voce mieroasă şi un rânjet diabolic:
- Sărut mâna! Nu vă supăraţi, care din cele două linii mă duce la Gara de Nord?
Juna auditoare se opreşte din mers şi mă priveşte abulică preţ de câteva secunde. Recuperează destul de greu, aşa că repet întrebarea. În sfârşit, fata dă semne de luciditate şi îşi scoate căştile, ceea ce mă face să rostesc întrebarea pentru a treia oară. Politicoasă, îmi răspunde, după care demarează urgent procedura de introducere a căştilor acolo unde le este locul, adică în urechi.
Mă aşez liniştit la marginea peronului aşteptând sosirea ramei cu ochii sticlind de satisfacţie. Oh, da, sângele nevinovat vărsat, a fost răzbunat…
Să auzim de bine!
P.S. După cum sper că aţi înţeles, postarea este dedicată tuturor acelora care, deşi văd că am căştile în urechi şi alte zeci sau sute de persoane foiesc în jurul meu, insistă să le răspund la diverse teste de orientare urbană.

joi, 19 mai 2011

Centaurul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru,… şi tot aşa, reiau refrenul în gând. Este cadenţa pe care mi-am impus-o de la plecare. Aplecat pe coarnele ghidonului, dar fără să mă sprijin pe ele, urmăresc peisajul pe sub cozoroc. Nu am parcurs decât câţiva kilometri de când am plecat din Ţaga, din faţa casei bunicilor. Oh, ferma unde ne alergam copii fiind mi se pare pustie. Dumnezeule, câte s-au schimbat… Nici copii, nici lucrători, nimic. Mă simt şi eu un nimic aşa cum am plecat la acest drum, doar eu şi bicicleta, singuri în peisajul deluros care se derulează pe lângă umerii mei, cu patru sendvişuri în buzunarele bluzei şi un bidonaş cu apă.
Peisajul atât de cunoscut mi se derulează constant în lumina crepusculului într-o diversitate pe care o iubesc. Nu sunt dealuri şi nici văi dificile, aşa că îmi păstrez cadenţa fără să fie nevoie să recurg la schimbător. Parcurg cei optsprezece kilometri până în Gherla cuprins de cele mai calde amintiri legate de copilărie. Unu, doi, trei, patru,… păstrez în continuare ritmul şi mă îndrept spre Dej. Este prima dată când parcurg acest traseu pe bicicletă şi nimic nu se compară cu plăcerea trăită. Aerul care se îmi mângâie trupul, crengile care îmi ating fruntea, izvoarele de pe marginea drumului la care mă pot opri ca să-mi reîncarc bidonul, trilurile păsărilor, toate astea şi multele altele sunt de nedescris… Unu, doi, trei, patru,… simt cum cadenţa vrea să scadă, semn că drumul începe să urce. Picioarele îmi apasă pedalele ca nişte pistoane. Nu cunosc ce este transpiraţia decât atunci când mă opresc şi încetează curentul de aer care mă însoţeşte. După câteva minute de stat, bluza devine scorţoasă din cauza sărurilor cu care s-a îmbibat…
Au trecut şi cei şaisprezece kilometri care mă despărţeau de Dej, iar eu continui în cadenţa impusă. Am parcurs deja peste cincizeci de kilometri şi nu am făcut nicio oprire. Nu sunt obosit şi nici nu mă interesează. Tot ce îmi doresc este să merg cât mai mult, să mă contopesc cât mai mult cu natura, să intru cât mai adânc în aceste tărâmuri de vis… Văd cum încep să apară căciulile împădurite ale munţilor din jurul meu. Urcuşul devine ceva mai pronunţat şi sunt nevoit să scad o treaptă de viteză pentru a putea păstra cadenţa.
Bicicleta pe care rulez este a mea şi eu sunt al ei. Am dezmembrat-o complet după ce am cumpărat-o şi i-am nichelat fiecare piesă metalică, i-am uns fiecare bilă de rulment şi i-am reglat fiecare şurub. Tot eu am fost cel care a muncit câteva zile şi câteva nopţi la ea ca să-i scriu numele pe cadrul acum nichelat şi tot eu i-am desenat cu vopsea cercuri albe pe flancurile baieurilor. Are opt viteze, puţine faţă de ceea ce înseamnă o bicicletă profesională, dar îmi sunt de ajuns. Ea m-a purtat de numeroase ori la Giurgiu sau Olteniţa, la Snagov sau la Târgovişte. Odată ce am ieşit din casă cu cele unsprezece kilograme ale ei pe umăr, satisfacţia începe să crească progresiv. Urcatul în şa este preludiul. Urmează aşezatul şi reglajele, fixarea bidonului cu apă şi umplerea buzunarelor din spate ale bluzei cu sendvişuri. Apogeul este atins de fixarea picioarelor în ratrape. Odată strânse legăturile, unirea este deplină şi totală, ea devine o prelungirea a mea, iar nimeni şi nimic nu ne mai poate despărţi.
Unu, doi, trei, patru,… mă surprind vorbind cu glas tare bucuros că suntem un singur corp, că simt fiecare pietricică de pe drum. Mă aşez mai bine în şa şi îmi ridic bustul, lăsând ghidonul liber. Beau o înghiţitură scurtă de apă, care acum este clocită din cauza căldurii şi privesc mai atent peisajul. Munţii au forma unor căciuli ciobăneşti, iar din loc în loc, pe pantele lor, pot vedea mici gospodării. Dumnezeule milostiv, mă întreb, oare oamenii care locuiesc acolo cât sunt fericiţi atunci când deschid ferestrele dimineaţa? Câtă frumuseţe poate vedea un om într-o zi? Ce sentimente te pot încerca fiind stăpânul munţilor? Devin convins că în aceste locuri îşi au sorgintea cele mai multe basme şi mituri româneşti. Este imposibil, este inuman să nu rezonezi la frumuseţea care te năpădeşte de peste tot.
Unu, doi, trei, patru,… picioarele apasă şi ridică pedalele în mod mecanic. Îmi continui drumul ridicat de pe ghidon şi scot un chiot de fericire când îmi dau seama că am găsit definiţia potrivită pentru ceea ce simt acum: un centaur! Asta sunt, un centaur! Camioane sau autoturisme trec pe lângă mine vâjâind şi pufăind, unii claxonând, alţii nu, dar nu mă tem. Cine poate doborî un centaur? Mă aplec pe ghidon, îl apuc temeinic şi încep să apăs mai puternic în pedale. Drumul a devenit tot mai abrupt şi simt cadenţa modificată, dar nu vreau încă să mă ridic în şa. Schimb încă o treaptă inferioară, apoi încă una. Apăs în pedale şi trag de ghidon spre mine tot mai puternic. Simt cum cadrul cabrează uşor sub mine din cauza efortului. Da, exact aşa cabrează un centaur când atacă. Îşi încovoaie spinarea şi apleacă capul, fornăind furios pe nări. He he, ce ştiţi voi, şoferi de camioane mirosind a motorină? Depăşiţi un centaur şi credeţi că asta e totul? Eu nu am motor de o sută de cai putere şi nici anvelope superlate. Eu sunt un centaur şi centaurii nu se dau bătuţi. Ia coborâţi voi din scaunele voastre confortabile şi din aerul condiţionat… Ia să vă văd dacă puteţi să mă întreceţi cu picioarele voastre, cu muşchii voştri, cu picioarele voastre, cu voinţa voastră…
Unu, doi, trei, patru,… aproape că strig din cauza efortului. Urcuşul este tot mai abrupt şi nu mai am nicio treaptă de viteză inferioară la dispoziţie. Mă ridic în şa strângând puternic ghidonul. Urcuşul parcă nu se mai termină, dar nu vreau să opresc. Nu vreau, pur şi simplu. Unu, doi, trei, patru,… şoptesc printre dinţii încleştaţi. Şi minunea se produce. Văd în faţa mea cum panglica şoselei revine la orizontală. Continui să pedalez în forţă pentru a nu-mi bloca muşchii, uitându-mă în jurul meu. Am ajuns pe o culme de unde, din păcate, nu pot vedea urcuşul parcurs până acum. Dar pot admira din plin pădurile care încarcă munţii din jurul meu.
Munţi, peste tot munţi, oriunde mă uit, munţi. Munţi şi păduri. Simt curăţenia aerului şi mă scald în lumina unui cer neasemuit de albastru şi de curat. Schimb urgent câteva trepte de viteză pentru a-mi păstra cadenţa şi încep coborârea. Fără să simt, bicicleta ajunge la o viteză impresionantă. Primele curbe au fost mai largi, dar cele pe care le văd desfăşurându-se sub mine mă determină să fiu prudent. În faţa ochilor îmi apare imaginea lui Florin, prietenul care a avut ghinionul să i se rupă furca la o coborâre cu şaizeci de kilometri la oră. Căruciorul cu care se mişcă acum dintr-un loc în altul are roţile bicicletei care l-a nenorocit… Strâng uşor frânele mele cu tracţiune bilaterală, reglate şi curăţate de mâna mea înaintea plecării. Viteza se reduce simţitor şi mă întreb dacă are rost atâta grabă. Şi dacă voi întârzia, ce o să fie? Mare pagubă…
Nu simt nevoia unei opriri, dar izvorul pe care îl văd că apare la marginea drumului mă ispiteşte. Frânez brutal şi ies de pe şosea. Cu mişcări rigide reuşesc să-mi desfac o ratrapă, apoi pe a doua şi pot pune piciorul jos. Efortul pe care l-am făcut până acum îşi spune cuvântul şi mă face să mă mişc precum un robot cu bateria pe terminate. Golesc bidonul, îl umplu cu apă proaspătă, după care îmi rezerv puţin timp şi pentru mine. Mă spăl cu apa rece şi curată pe faţă, pe braţe şi pe picioare. Nu îmi pot uita jumătatea, drept pentru care scot o cârpă din gentuţa de scule şi încep să-i şterg cu grijă spiţele, apoi cadrul. În sfârşit, sunt mulţumit de rezultat, aşa că mă ridic iar în şa şi îmi reiau pedalatul.
Soarele s-a ridicat acum bine de tot pe cer şi căldura este tot mai puternică. Profit de o porţiune de şosea mai liniştită, las ghidonul şi înfulec la repezeală un sendviş, completat cu câteva înghiţituri de apă. Unu, doi, trei, patru,… îşi reiau picioarele cadenţa. Nu mă uit nici la kilometrajul montat pe butucul roţii din faţă şi nici la bornele de pe marginea şoselei. Voi şti că am ajuns atunci când voi ajunge. Am lăsat în urmă Salva, Năsăud, Rebrişoara, localităţi cu nume superbe pe care le repet în gând în timp ce rulez spre Ilva Mică.
Năsăud, tărâmul meu de basm şi frumuseţe mă cuprinde tot mai adânc. Soarele este sus pe cer, dar căldura lui s-a mai ostoit cu ajutorul cuşmelor de munţi. Gândurile îmi zboară la tot felul de amintiri, de situaţii pe care acum le reevaluez în linişte, fiindcă picioarele ştiu ce au de făcut şi singure. Figuri de oameni dragi sau odioşi mi se preschimbă prin faţa ochilor, gânduri dintre cele mai felurite mă încearcă. Uşurat de problemele zilnice, înconjurat de natura blândă, mă simt alt om. Unu, doi, trei, patru,… picioarele continuă să pistoneze, iar eu să-mi umplu sufletul cu natură.
Am trecut şi de Ilva Mică şi mă pregătesc să văd la orizont Sângeorz Băi. Intru în localitate în zi de duminică şi, după un drum atât de lung, e prima dată când simt nevoia ca să opresc. Nu din cauza oboselii, nici vorbă! Dar este prea frumos ce văd. Băieţi şi fete îmbrăcaţi în costume naţionale se plimbă pe strada principală. Falnici, cu brâie late şi cizme negre mulate, merg grupuri de câte doi sau trei. Pe cap poartă superbele lor clopuri. Fetele grupate şi ele la braţ câte două sau trei, îmbrăcate cu costume de o frumuseţe rară, cu lucrături şi modele din cele mai fine, chicotesc atunci când vreun grup de băieţi le trece prin apropiere. Rămân înmărmurit de ceea ce văd, de unicitatea şi frumuseţea imaginilor. Dumnezeule milostiv, îţi mulţumesc că mi-ai dat prilejul să văd aşa ceva!
Continui să merg pe lângă bicicletă, pocănind din plăcuţele fixate pe tălpi. Ajung în faţa hotelului, las bicicleta în hol şi urc la camera unde eram aşteptat. Ciocănesc şi buna mea mamă îmi deschide. Am pedalat peste 185 de kilometri şi este ora 10.55, iar eu îi promisesem că voi veni la ea în vizită la ora 11.
- Ştiam că eşti de cuvânt, mă îmbrăţişează ea lăcrimând. Nu mi-am făcut nicio grijă.
Să auzim de bine!

miercuri, 18 mai 2011

A greşit opoziţia?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, după ce “roata” a început să se întoarcă în favoarea Aliaţilor şi zorii victoriei începeau să mijească, s-a petrecut un fapt care era preconizat să scurteze durata războiului. Dar, în mod paradoxal, rezultatul a fost exact pe dos.
Este vorba de comunicatul dat de către Aliaţi în urma întâlnirii de la Casablanca. Aceştia, siguri de puterea alianţei lor, precum şi având moralul ridicat datorită recentelor victorii obţinute, au dat publicităţii celebrul comunicat prin care germanilor li se solicita capitularea necondiţionată.
Aparent, comunicatul era menit să scurteze durata războiului. Auzind asemenea ameninţare, se presupunea că germanii vor depune armele în masă speriaţi de urmările nefaste pe care le-ar fi avut pentru ei nerespectarea unei asemenea propuneri. Totodată, mesajul era menit să ofere o speranţă de dreptate populaţiei ţărilor care fuseseră afectate de război, oferindu-le imaginea unui moment al dreptăţii.
Din păcate, lucrurile au ieşit exact pe dos. Armata germană, educată în spiritul ordinei şi al disciplinei absolute a considerat că o capitulare necondiţionată este exact umilinţa la care nu vrea să fie supusă. Iar populaţia Germaniei s-a îndârjit şi mai rău în susţinerea armatei, considerând că, oricum, nu mai au nimic de pierdut.
Mai nou, opoziţia română afirmă în mod repetat că, odată ce va câştiga alegerile, îi va pedepsi exemplar pe actualii guvernanţi pentru toate abuzurile şi nedreptăţile lor.
Ideea mi se pare corectă în esenţa ei, dar momentul mi se pare nepotrivit. Părerea mea este că asemenea măsuri trebuie aplicate, nu afirmate. În primul rând pentru faptul că reprezintă un angajament al actualei opoziţii, angajament care, dacă nu va fi respectat, le va da bătăi de cap ulterior.
Iar în al doilea rând, o asemenea ameninţare nu îi va dezarma pe actualii guvernanţi ci, din contra, îi va îndârji şi mai mult în fapte de abuz şi corupţie. Va creşte numărul voturilor cumpărate şi al aranjamentelor făcute, ceea ce le va spori şansele de realegere. Practic, nu se vor da înapoi de la nimic pentru a fi realeşi. Oricum, nu mai au nimic de pierdut, dacă vor pierde şi-au asigurat deja viitorul şi cine ştie, abuzând suficient poate că mai le reuşeşte un mandat.
Iar atunci, mai văd ei ce au de făcut…
Să auzim de bine!

marți, 17 mai 2011

Fenomene stranii pe teritoriul României (2)

Imagine preluată de pe antena3.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum vă povesteam în postarea precedentă, lista fenomenelor stranii observate de mine este destul de lungă şi, se pare, este în creştere. Să vedem ultimele fenomene observate.
O consilieră a Primului Ministru, Vas sau Vos pe numele ei utilizat de mijloacele mass media, ne lămureşte scurt şi din prima motivul pentru ce motiv preţurile la carburanţi nu pot fi îngheţate de actualul guvern. Explicaţia, paradoxală chiar şi pentru pisica mea care a început să miaune la auzul veştii, este aceea că, pe piaţa mondială va urma (nu se ştie când) o scădere a preţurilor la petrol. În acest caz, respectiva ieftinire ar prinde România pe picior greşit pentru că nu ar mai putea reveni asupra preţurilor. Nu este straniu Primul Ministru are o consilieră care spune o asemenea prostie în mod public, uitând că, aşa cum acest guvern poate îngheţa preţurile, tot el le poate dezgheţa, exemplul modificării legislaţiei după bunul plac fiind Codul Fiscal care a fost modificat de şaizeci (60) de ori într-un an?
Dar haideţi să mai cunoaştem un fenomen straniu. De data asta, ceva mai acaná, adică la un minister, şi anume cel al Agriculturii. O persoană care ocupă funcţia de ministru (îmi este greu s-o definesc drept ministru) afirmă cu seninătate două lucruri, ambele mari şi enorme prostii, mai mari decât ministerul pe care îl conduce. Prima este că anul acesta vom avea o recoltă năucitoare de bună. Iar a doua, la fel de mare, dacă nu şi mai mare este că agricultura a devenit (se subînţelege că în România) o loterie. Nu este straniu că un cetăţean aflat întâmplător în funcţia de ministru al agriculturii afirmă că vom avea o asemenea recoltă înainte de a răsări cerealele pe câmp, în condiţiile în care ploile nu mai contenesc, frigul o ţine pe-a lui, grindina cade pe tot locul iar pe piaţa mondială se anunţă o criză? Nu este şi mai straniu că aceeaşi persoană aflată în aceeaşi funcţie să afirme despre agricultură că este o loterie în loc să prezinte proiecte sau planuri de irigaţii sau de încurajare a agriculturii, recunoscând astfel singur şi nesilit de nimeni că ocupă funcţia de pomană?
Ia să mai vedem un fenomen straniu. Cei care au condus prin părţile de sud ale ţării, mai precis pe porţiunea Bucureşti-Ploieşti au observat cu uşurinţă faptul că, din cincizeci în cincizeci de metri se află montată o cameră de supraveghere. Utilizând acelaşi spirit de observaţie se poate remarca la fel de uşor că nimeni, dar absolut nimeni nu respectă viteza legală pentru această porţiune de drum. Atunci, vin şi vă întreb: nu este ciudat că pe o şosea dotată cu atâtea camere de supraveghere şi pe care nimeni nu respectă viteza legală, niciun şofer nu este oprit sau amendat?
Haideţi să vă mai arăt un fenomen straniu. După cum ştie tot poporul român, suntem membrii Uniunii Europene, dar nu în mod gratuit. Pentru a beneficia de avantajele aderării, trebuie să cotizăm la greu. Ei bine, de cotizat cotizăm, dar atunci când ungurii ne propun ca să colaborăm la modernizarea căilor ferate printr-un acord comun, beneficiind de ajutor european, noi refuzăm. De fapt, personajul care a răspuns anchetei, pentru că nu cred că putem avea un ministru inconştient, a dat un fel de răspuns în dude, din care nici el nu a înţeles de ce s-a refuzat acest acord. Mai mult, deşi România putea beneficia de ajutorul Uniunii pentru programe sociale, noi nu am cerut un euro! Nu e straniu că, deşi ne văităm că suntem o țară săracă şi sărăcită, deşi guvernul nu ştie decât să taie salarii, pensii şi tot ce vede înaintea ochilor fără o singură măsură de creştere economică, noi ne permitem ca să nu cerem şi chiar să refuzăm orice ajutor comunitar?
Ultimul fenomen straniu pe ziua de azi ne este oferit de negociatorul FMI la Bucureşti. Dacă nu îl cunoaşteţi, vă ajut eu spunându-vă că este acea persoană cu pantofii găuriţi care conduce guvernul României. Personajul vine la Bucureşti ca să ne spună două lucruri: că vor trebui tăiate total subvenţiile de la stat şi că, în funcţiile de conducere ale regiilor vor trebui unşi manageri de sorginte străină. Nu e straniu că, spre deosebire de alte ţări normale, unde recomandările FMI au provocat revolte, în România nimeni nu protestează? Nu e la fel de straniu că el cere tăierea subvenţiilor nu în Suedia sau Germania, ci în România, cea cu salariaţi cu salarii tăiate şi cu populaţia sărăcită? Dar nu este şi mai straniu faptul că politizarea funcţiilor în stat a ajuns pe asemenea culmi, încât trebuie să vină Pantof Găurit ca să impună o reglementare pentru că avem un Prim Ministru orb la realităţile din jur?
Să auzim de bine!

luni, 16 mai 2011

A venit căldura!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Fraţilor, a venit căldura! Pe cuvântul meu că a venit! Nu credeţi? Vă asigur eu, pentru că am dovezi. Ce dovezi? Păi, la tot "pasul", ca să folosesc un termen adecvat, pentru că ieri, fiind în oraş, am văzut o mulţime de femei încălțate în cizme! Cizme mari, grele, din piele groasă, una chiar le avea ÎMBLĂNITE. Ce dovadă mai bună vreţi că a venit căldura în România, alta decât că vedeţi femeile că au început să umble încălţate cu cizme şi îmbrăcate cu rochiţe subţiri de vară?
Să auzim de bine!
P.S. Abia aştept iarna ca să le văd încălţate cu şlapi...

Imaginea de ţară

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum vă povesteam în postările mele anterioare, nu sunt un mare amator de filme americane. Nici măcar un mic amator... Dar există şi momente de rătăcire, momente în care, pentru o scurtă perioadă de timp, urmăresc vreun film difuzat la televizor. Aşa se întâmplă şi acum. Exact în momentul când intenţionez să comut pe Discovery, unul din personajele filmului îşi exprimă suferinţa că nu poate mânca o pizza ungurească, aşa cum este făcută ea într-un stabiliment din Chicago.
Afirmaţia personajului îmi stârneşte interesul. Pizza ungurească? De când e pizza pe pământ, aceasta a fost un produs italienesc. Şi nici nu am auzit ca ungurii să exceleze în asemenea preparate. A, vorbim de gulaş? Oho, cu prisosinţă! Papricaş? Cu siguranţă! Şi în altele. Dar nu în pizza. Atunci despre ce este vorba? stau eu şi mă întreb.
Dragii mei, răspunsul nu este departe. Nu este vorba de nimic altceva decât de reclamă. De adevărata reclamă de ţară pe care şi-o fac ungurii în locul celei cu frunze verzi pe pereţi... În contextul scenei din film, afirmaţia nu are nicio acoperire. Dar este o reclamă pură şi simplă, doar prin aceea că a fost pomenit numele ţării. Câteva sute de euro plătiţi scenaristului, şi textul este inclus, cu efecte precise şi fără să supere pe nimeni. Nu credeţi? O să credeţi dacă vă spun că nu e un caz singular. În numeroase filme de succes, se fac referiri la Ungaria sau la Budapesta. Doi traficanţi se întâlnesc? Păi, unde altundeva decât în Budapesta? Ea se supără şi pleacă de lângă el şi pleacă în Europa? Unde credeţi că schimbă trenul în altă parte decât în Ungaria? Doi flăcăi concurează într-o întrecere auto? Păi, unde altundeva gonesc pe străzi decât pe cele ale Budapestei? Şi exemple pot continua în ceea ce priveşte măcar menţionarea unuia din cele două nume.
Situaţia este oarecum asemănătoare cu imaginea Volvo, pentru că sper că aţi observat că nu există film american în care numele sau imaginea celebrei mărci să nu apară într-o formă sau alta. În același fel, puţine sunt filmele în care nu este amintit numele Ungariei sau al Budapestei. Dar asta nu este totul. Cine ştie instala o aplicaţie software, a observat că în fereastra de dialog de la începutul instalării apare o întrebare privind limba de comunicare dorită. Derulând opţiunile, observi că există posibilitatea alegerii dintre un număr foarte mare de limbi, din care ungara nu lipseşte. Româna? Da, lipseşte mai mereu! Dar ungara aproape niciodată.
Ce s-o mai lungesc, pentru că lucrurile mi se par clare. Bravo lor, ungurilor că sunt deștepți și că ştiu cum să-şi promoveze ţara! Aceasta este adevărata reclamă de ţară, aceasta este reclama eficientă şi cu impact maxim, care îi face pe străini ca să confunde Budapesta cu Bucureştii, acesta este adevăratul mod eficient de cheltuire a banilor. Panouri pe la colţurile străzilor cu imaginea unei frunze costisitoare? Apă de ploaie (că tot plouă în fiecare zi...).
Să auzim de bine!

vineri, 13 mai 2011

Apa din ţesuturi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iarăşi suntem strânşi cu toţii în cabană în vederea reciclării periodice anuale. Deja suntem ghizi cu vechi state de serviciu, hârşiţi şi trecuţi prin cele mai fericite sau nefericite întâmplări. Nu ne încântă absolut deloc perspectiva de a sta timp de o săptămână închişi în cabană, făcând rapeluri sau simulări de primul ajutor, nici de orientare sau alte alea. Ca nişte oameni maturi ce suntem, considerăm că cea mai potrivită ar fi fost o săptămână de linişte, în care să nu facem nimic altceva decât să mâncăm şi să dormim. Eventual, să ne uităm la televizor...
Unanimitatea părerilor face ca acest aspect să nu mai necesite comentarii. Stăm la cursuri încruntaţi, răspundem în doi sau trei peri, ne mişcăm cu încetinitorul, nicio glumă de-a instructorului nu ne poate face să zâmbim. Ce să mai comentez, atmosfera e încărcată, apăsătoare aş putea spune dacă aş fi un spirit balzacian. Iar cabana neîncălzită accentuează această stare.
Singur Gicu e alert. Gicu e un oltean mic şi păros, cu o gură mare şi o fire neastâmpărată. Bun ca ghid, bun camarad, om plin de viaţă şi bunăvoinţă. Dar nu acum, nu în aceste momente avem nevoie de aşa ceva. Iar ăsta e lucrul pe care nu-l înţelege şi continuă cu veselia şi glumele lui de când se scoală până se culcă.
Nervozitatea pe care ne-o provoacă spiritul lui vioi îl aduce pe Mircea în situaţia de a-l admonesta cu prilejul mesei de prânz:
- Bre, Gicule, ne-ai înnebunit cu veselia asta a ta. Mai taci naibilor din gură că ne doare capul!
- Frate, ăsta sunt eu, ce să fac, răspunde nevinovat Gicu.
- Îţi spun eu ce să faci: duşuri reci să faci! Cât mai multe!
Gicu tace umil cu ochii în farfurie, iar noi continuăm ca să înfulecăm pe tăcute şi privindu-ne chiorâş. Dar nu pentru mult timp pentru că îl văd pe Mircea că lasă mâncarea şi se uită lung la Vlad. Simţindu-se privit, Vlad se opreşte şi el din procesul masticaţiei, răspunde privirii lui Mircea, după care se uită la mine cu tâlc. Gicu continuă ca să molfăie satisfăcut un copan, iar eu sunt într-o mare dilemă pentru că nu înţeleg sensul privirilor lui Vlad. Şi nici pe ale lui Mircea, care acum, se uită şi el lung la mine. Ca să nu le stric impresia de mamifer inteligent pe care şi-au format-o despre mine, le fac cu ochiul şi dau din cap cu subînţeles. Mulţumiţi de răspuns, cei doi îşi reiau procesul de fagocitoză.
Masa se termină şi, până să reintrăm la sală, avem cam o oră de program de voie, program pe care toţi, cu excepţia lui Gicu, îl folosim pentru o aţipeală uşoară, de frumuseţe, tolăniţi prin paturi. Mă conformez programului, mă întind pe pat şi văd cu stupoare că sunt încadrat de Mircea şi de Vlad, ambii ţintuindu-mă cu privirea.
- Să nu daţi la faţă, le spun eu schiţând un gest de apărare.
- Ce faţă? Ce dat? Eşti diliu? Doar ne-ai făcut cu ochiul că eşti de acord.
- A, da, sigur! Cum să nu fiu de acord cu aşa ceva? încerc eu o scăpare din încercuire.
- Atunci e perfect, zice Mircea. La ora două crezi că ar fi potrivit?
- În timpul mesei? îi întreb eu nevinovat.
- Masă la ora două noaptea? Tu eşti sănătos la cap? Am zis două, nu paisprezece!
- A, da, e şi mai bine! Sigur, la două, aşa rămâne! le spun eu răsuflând uşurat.
- Ne-am gândit că tu eşti cel mai potrivit pentru că te culci întotdeauna cel mai târziu.
O sumedenie de întrebări mă mistuie, aşa că nu mai rezist şi explodez:
- Ce două? Ce târziu? Ce v-aţi gândit? Ce eu? Fraţilor, tensiunea e prea mare, iar eu nu mai rezist! Am totuşi o vârstă, ce Dumnezeu!
Cei doi parcurg un moment de confuzie. Doar sunt cel mai tânăr din grup. Se privesc reciproc subliniindu-şi privirile cu mişcări semnificative ale arătătorului la tâmplă.. Într-un final, Vlad, fiind cu trei săptămâni mai bătrân, consideră că e cel mai îndreptăţit ca să ia cuvântul:
- Frate, stai liniştit, viaţa nu îţi este periclitată. E vorba de Gicu. Ne-am gândit să-i aplicăm un tratament de liniştire.
Oho, e groasă! îmi zic eu luminat, bănuind cam despre ce este vorba.
- Am înţeles. E clar. Şi eu ce am de făcut?
- Păi, uite cum ne-am gândit. Noi plasăm în salteaua patului de deasupra lui câteva sticle de 2,5 litri pline cu apă rece. De la dopuri, tragem o sfoară pe după paturi până la patul tău. Cum tu vii cel mai târziu în dormitor, tot ce ai de făcut este ca, înainte de a adormi, să tragi uşor de sfoară până simţi că dopurile au ieşit. Crezi că poţi duce la bun sfârşit o acţiune de genul ăsta? Te vezi suficient de matur?
- O, da, o, da! le răspund eu cu entuziasm. Vă puteţi baza pe mine!
Şi trecem la fapte. Flăcăii montează după mintea lor sticlele cele pline pe sub saltele, poziţionează sfoara până la căpătâiul patului meu, iar eu îmi văd de programul obişnuit până la ore târzii din noapte. Vin în dormitor, îmi iau pijamaua şi mă vâr în culcuş. Dar nu uit să trag zdravăn de sfoară înainte de a mă cuprinde somnul. Şi adorm instantaneu, după cum îmi este obiceiul.
De întâmplat, s-a întâmplat exact cum fusese prevăzut: litrii de apă s-au scurs complet din sticle, apa a început să îmbibe ţesătura saltelei, de scurs pe jos, s-a scurs foarte puţină şi nicidecum în capul lui Gicu, iar Mircea, cel care dormea deasupra, a sforăit toată noaptea cu spatele pe salteaua cea udă şi a răcit.
Să auzim de bine!

joi, 12 mai 2011

Cititul, bată-l vina!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vorbim de medicamente, chimicale şi acuzăm producătorii acestora. Iată că e mare grădina lui Dumnezeu şi alte ameninţări s-au profilat la orizont...
Acum cincisprezece zile am citit că fumatul te poate ucide.
A doua zi, m-am lăsat de fumat.
Acum douăsprezece zile am citit că, consumată în exces, carnea te poate ucide.
A doua zi, m-am lăsat de mâncat carne.
Acum opt zile, am citit că băutura te poate ucide.
A doua zi, m-am lăsat de băut.
Ieri, am citit că sexul te poate ucide.
Azi dimineaţă m-am lăsat de citit!
Aşa că, mai bine nu citiţi acest articol...
Să auzim de bine!

miercuri, 11 mai 2011

Apa noastră cea de toate zilele

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vine vara, vin căldurile, creşte implicit consumul de apă şi de tot felul de băuturi răcoritoare. Printre altele (adică, printre alte băuturi), ştiaţi că:
...la 37% din americani mecanismul setei e atât de slab, încât frecvent îl confundă cu foamea?
...lipsa apei e cauza nr.1 a oboselii din timpul zilei?
...după studiile Universităţii din Washington, 1 cană cu apă calmează foamea la aproape 100% din cazuri aflate sub dieta de slăbire?
...alte studii ştiinţifice arată că, luând de la 8 la 10 pahare cu apă pe zi, se pot calma semnificativ durerile de spate şi ale articulaţiilor la 80% din persoanele pe care le au?
...o scădere de doar 2% de apă din organism poate duce temporar la pierderea memoriei, dificultate în calculele bazice de matematică şi probleme de focalizare în faţa monitorului sau a unei pagini imprimate?
...dacă bei cel puţin 5 pahare de apă pe zi, scade cu 45% riscul de cancer la colon, cu 79% riscul de cancer la sâni şi cu 50% posibilităţile de a apărea cancer de vagin?
Iei zilnic cantitatea necesară de apă sau ai ales s-o înlocuieşti cu sucuri?
- În multe state din SUA angajaţii de la direcţia de drumuri păstrează mereu 10 litri de Coca Cola pentru a elimina sângele de pe şosele din urma unui accident rutier...
- Dacă introduci un biftec într-un recipient cu Coca Cola, biftecul se descompune în 48 de ore...
- Pentru a curăţa closetul, e de ajuns ca să se toarne conţinutul unei cutii de Coca Cola şi să se lasă timp de 30 de minute, apoi se dă drumul la apă (acidul citric din Coca Cola curăţă porţelanul)...
- Pentru a înlătura oxidul de pe suprafeţele cromate, trebuie doar să le freci cu o bucată de folie de aluminiu mototolită şi îmbibată cu Coca Cola, iar petele vor dispărea...
- Pentru a curăţa clamele bateriei auto, toarnă peste ele un pic de Coca Cola, iar bulele se vor evapora...
- Pentru a slăbi un şurub oxidat, pune o cârpă umezită cu CocaCola timp de câteva clipe şi şurubul va ieşi fără probleme...
- Pentru a îndepărta oxidul de pe uneltele tale, aplică pasul anterior şi oxidul va dispărea...
- Pentru a desprinde orice fel de hârtii, chiar gumă sau silicon, lipite pe orice suprafaţă de sticlă, aplică aceeaşi operaţie anterioară...
- De asemenea, e util pentru a curăţa parbrizul maşinii tale când se murdăreşte pe drum.
Ingredientul activ al băuturii Coca Cola este ACIDUL FOSFORIC, al cărui ph este 2.8, suficient pentru a dizolva un cui în 4 zile.
Acidul fosforic este foarte dăunător pentru calciul din oase şi reprezintă unul dintre cei mai se seamă vinovaţi de creşterea osteoporozei.
În corpul tău, determină pierderea sărurilor minerale din oase, acest lucru înseamnând că calciul nu este absorbit în mod adecvat de organism, aceasta ducând la slăbirea oaselor şi prin urmare, creşte posibilitatea de a avea fracturi.
Combinaţia acestui acid cu zahărul îngreunează absorbţia fierului, ceea ce poate provoca anemie şi facilitează apariţia infecţiilor, în special la copii, bătrâni şi gravide.
Băutura Coca Cola conţine şi gaz carbonic care, după AMEDEC, este un ingredient care provoacă “viciu psihologic”.
Conţine o substanţă ‘potenţial vicioasă’, cofeina care, dacă se ia în cantităţi mari (de la 400 la 600 mg) poate cauza insomnie, tahicardie, dureri de cap şi chiar stări de nelinişte. O cutie de Coca Cola conţine aproximativ 50 mg de cafeină.
Mai conţine şi un aditiv numit E-150, asociat cu deficienţă de vitamina B6 care este importantă pentru asimilarea proteinelor de către organism şi pentru a avea un sânge sănătos; lipsa acestei vitamine poate duce la anemie, depresie şi confuzie, între alte simptome, pe lângă faptul că generează o activitate exagerată şi un nivel scăzut de glucoză din sânge.
Şi nu numai atât, zaharurile pe care organismul nu reuşeşte să le digere, se transformă în grăsime, ducând la supragreutate corporală şi chiar la probleme de obezitate.
Ca şi cum n-ar fi de ajuns, zaharurile care se află în suc, încetul cu încetul dizolvă smalţul dinţilor slăbindu-i şi producând carii (aici îmi permit o mică atenţionare: cariile se transmit şi prin pupături!).
Odinioară diabetul se găsea numai la pacienţii adulţi, însă în ultimul timp s-a observat o creştere a cazurilor acestei boli la copii şi adolescenţi cu exces de greutate.
Diabetul este o boală care afectează mai ales ochii, rinichii, picioarele şi inima.
Iar pentru cei care cred că pot rezolva problema cu un “Coca light”, avem o altă veste: există studii ştiinţifice care arată că consumul înlocuitorilor de zahăr, sau zahărul sintetic în cantităţi mari, provoacă leziuni cerebrale, pierderi de memorie şi confuzie mentală (după AMEDEC). Substanţa care cauzează aceste afecţiuni se numeşte aspartam iar cercetătorii susţin că ar putea duce la dezvoltarea bolii Alzheimer. În plus, au arătat că componenţii chimici ai "aspartamului" au alte consecinţe grave dacă se consumă excesiv, cum ar fi leziuni ale retinei şi sistemului nervos.
Ei, ce ziceţi? Nasol moment... Acum, după ce aţi citit cele de mai sus, ce beţi: apă, Coca Cola sau un şpriţ subţire de vară? Eu ştiu deja ce am ales...
Să auzim de bine!

marți, 10 mai 2011

Scrisoarea unui nostalgic

Imagine preluat[ de pe hotcity.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aceasta este scrisoarea unui nostalgic, adresată celor care fac parte din generaţia NOASTRĂ, GENERAŢIA SECOLULUI TRECUT. Născuţi înainte de 1989, vedem cum casa părinţilor noştri este acum de sute de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o ei şi realizăm că noi o să plătim pentru casele noastre încă 50 de ani. Nu avem amintiri despre primii paşi pe Lună, nici despre războaie sângeroase, dar ne pricepem la istorie şi la politică mai mult decât cred bătrânii, care bombăne în spatele nostru că „noi nu ştim nimic”.
Suntem una din ultimele generaţii care au jucat De-a V-aţi Ascunselea, Castel, Raţele şi Vânătorii, Ţară, Ţară Vrem Ostaşi, Prinsealea, Sticluţa cu Otravă, Pac Pac, Hoţii şi Vardiştii, suntem printre ultimii are au strigat „Un doi trei la perete stai” sau care cântam “Pe o pânză de păianjen”, suntem generaţia care stătea la coadă la cabinele telefonice interurbane cu fise, dar primii care au văzut cu arată un Personal Computer. Şi primii care am văzut desene animate color. Pătuţurile noastre erau pictate cu culori tari, cu vopsele pe bază de anilină şi de plumb şi iată că suntem încă în viaţă.
Am băut fiecare dintre noi apă de la furtunul de udat florile din grădina bunicii, în loc de apă plată din sticlă, sterilizată şi purificată. Mâncam fructele aşa cum le culegeam pentru că nu aveam timp să le spălăm şi nu făceam colici sau crampe, iar pe mâini ne spălam doar când ne luau părinţii de pe urmă. Părinţii ne luau cu ei la cozi ca să cumpere o sticlă de lapte în plus şi totuşi nu am murit de foame.
Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazaţi, geci de blugi de la turci, iar cine avea pe el haine gen Lee era deja copilul unui pilos. Băieţii îşi scriau numărul fotbalistului preferat cu pastă de dinţi pe tricouri, iar fetele îşi coseau steluţe şi inimioare pe blugi. Noi nu am dat Capacitate, nu am dat grile la admitere şi umblam în uniformă şcolară cu număr matricol pe braţ. Noi nu aveam închizători speciale pentru copii la flacoanele de medicamente sau la uşi. Răceala era singura boală ştiută pe care o tratam cu un ceai fierbinte şi cu o frecţie cu spirt.
Am învăţat poezii în româneşte la grădiniţă, nu în engleza şi am cântat la aniversări MULŢI ANI TRĂIASCĂ, nu HAPPY BIRTHDAY. Spuneam mişto şi fain în loc de cool. Am sorbit din ochi singurul serial care se difuza doar odată pe săptămână... şi cine zice că nu s-a uitat ori minte ori nu avea încă televizor. Ne uitam la desenele animate de la italieni şi ne era ciudă că nu avem şi noi subtitrare ca să înţelegem câte ceva. Reclamele de pe posturile străine ne înnebuneau şi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum, sau machetele alea de maşini, atât de bine făcute încât păreau reale.
Când mergeam cu bicicleta, nu purtam căşti de protecţie, nici cotiere şi nici genunchere. Ne juleam coatele sau genunchii, ne spărgeam câte o buză, plângeam puţin şi a doua zi eram ca noi, fără SMURD şi tratamente recuperatorii. Între timp, ne consolam cu ciocolata Pitic şi cu clasicele pahare de sirop cu sifon de la cărucioarele cu dozatoare aflate la colţul străzii...
Stăteam ore în şir ca să ne facem rotile sau cărucioare pe rulmenţi. Cei norocoşi, care aveau şi o stradă în pantă, îşi făceau vânt de la capătul din sus al străzii, iar la jumătatea drumului îşi aduceau aminte că nu au frâne. După câteva „întâlniri” cu tufişurile verzi, am învăţat cum să ne oprim din scurt.
Noi am ascultat The Beatles şi The Rollingstones pe furiş, clasamentele lui Cornel Chiriac ne scoteau din minţi şi încă nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele de la chefuri, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam. Dar, spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atât de Abba şi de Queen, cât şi de noile nume gen 50 Cent şi Britney Spears. Pe ei, dacă îi întrebi, îţi vor răspunde că „muzica a început cu Backstreet Boys, care nici nu mai sunt cool acum, orikum!” Am citit Licurici, Pif şi Hercule (care aveau cadou nişte jucării bestiale) şi am băut Cico şi sucuri cu sifon fără să ne fie teamă că au prea multe E-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc fără teamă de viruşi.
Ne zgâriam sau ne făceam tot felul de zgaibe, ne fracturam câte o mânã sau câte un picior, mai pierdeam un dinte, dar nu era nici o reclamaţie pentru aceste incidente la poliţie. Vina era în totalitate a noastră şi a doua zi eram la fel de prieteni cu vinovatul sau cu victima.
Noi nu ne dădeam beep-uri, doar ne fluieram ca să ieşim afară, noi nu aveam dolby surround, tăceam toţi ca să auzim acţiunea filmului. Stăteam strânşi ciopor în casa celui dintre noi care avea fericirea să aibă un televizor urmărind filme sau emisiuni de care acum, nici noi nu ne mai amintim.
Ieşeam să ne jucăm, nu ne conversam virtual pe Messenger sau SMS, preferam să ne vedem faţă în faţă, să alergăm, să ne căţărăm pe garduri sau în pomi, să facem orice numai să nu stăm în casă. Iar singura condiţie era să venim în casă la apusul soarelui. Nu existau telefoane celulare şi singura modalitate de a vorbi cu un prieten era să ieşi din casă şi să suni la uşa lui. Iar părinţii noştri nu aveau încotro şi trebuiau să aibă încredere în noi.
Noi nu am avut Playstation, Nintendo 64, X box, jocuri video, televizor cu 999 canale şi Picture in Picture, aparate video, telefoane celulare personale, calculatoare, chatroom pe Internet sau televiziune prin cablu... În schimb, AVEAM PRIETENI REALI, cu care alergam, ne ciufuleam şi săream toată ziua. Prieteni reali, palpabili, din carne și oase care vorbeau, râdeau și se mișcau. Ne jucam sau ne certam între noi fără scandaluri între părinţi şi fără plângeri la poliţie! Cum reuşeam? Ne jucam cu beţe şi mingi, alcătuiam echipe pentru a juca o „partidă”; nu toţi eram aleşi şi nimeni nu se supăra; nu se ajungea ca un prieten să aibă traume psihologice şi să necesite consiliere psihologică posttraumatică. Dacă ne supăram între noi, era suficient să strigăm sub geamurile vinovatului “Mama lui Nicuşooor!”.
Mâncam biscuiţi, pâine cu unt sau cu untură, am băut numai băuturi cu zahăr şi nu cu zaharină sau alţi îndulcitori şi nu am avut niciodată probleme cu sănătatea sau cu greutatea, pentru că ne jucam mereu... şi stăteam la aer mereu.
Abia aşteptam la chefuri să jucăm Fântâniţa sau Flori, fete sau băieţi sau Sticla sau Adevăr sau Provocare sau orice ne dădea un pretext să pupăm pe gură pe cine „iubeam”. Noi suntem cei care încă au mai „cerut (sau li s-a cerut) prietenia”, care încă roşeam la cuvântul „SEX”, care dădeam cu banul care să intre în farmacie să cumpere prezervative pe care apoi, să le umplem cu apă şi să le aruncăm în cap la colegi, care am completat mii de oracole, sperând că iubitul sau iubita va citi acolo unde scrie „De cine îţi place?” că ne place de el/ea.
Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi nu am avut scaune speciale în maşini, maşinile nu aveau air bag şi nici centuri de siguranţă şi nimeni nu era preocupat de lipsa lor, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeală pe jos, nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi toate pisicile din cartier, nu am băut doar apă îmbuteliată, ne-am tăvălit şi bălăcit prin toate bălţile şi nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncăm.
Noi am auzit cum s-a tras la Revoluţie, noi am fost martorii a trei schimbări de bancnote şi monede, noi am râs la bancuri cu Bulă şi tot noi spuneam bancuri politice în şoaptă şi cu atenţia sporită. Suntem o generaţie de învingători, de visători, de pioneri...
Aveam libertatea copilăriei şi lipsa ei de griji şi totuşi am reuşit să învăţăm să ne gestionăm problemele. Marea întrebare e: CUM AM FĂCUT să supravieţuim? Şi, mai ales, să fim persoanele care suntem acum? Poate că am fost plictisitori şi primitivi, dar în mod sigur am fost foarte fericiţi şi am trăit o viaţă cât se poate de reală. Aparţii acestor generaţii? Dacă eşti de-al nostru... Felicitări!
Să auzim de bine!

luni, 9 mai 2011

Biserica Sfânta Sofia

Biserica Sfânta Sofia
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Un turist rătăcit prin Istanbul. Asta sunt, un turist rătăcit prin Istanbul. Istanbul, un oraş mare, mult prea mare pentru mine. Am măsurat şaizeci de kilometri de la semnul de intrare în localitate până la hotelul din Cornul de Aur unde sunt cazat...
Mă plimb pe străzile oraşului şi nu ştiu de unde să încep. Nu pentru că nu mă pot orienta, ci pentru că, aidoma oraşului imens, numărul monumentelor şi al locurilor istorice este pe măsură. Am norocul să cumpăr un ghid al oraşului, dar chiar şi aşa, este puţin, mult prea puţin ce cuprinde. Am o zi întregă la dispoziţie şi încă nu ştiu încotro să mă îndrept. Istorie la tot pasul, indiferent că este vorba de clădiri, de biserici, de situri arheologice, toate sunt într-un număr enorm. Parcă toată istoria s-a strâns în acest oraş. Monumente creştine sau musulmane, biserici, palate, muzee, case, multe case şi multe străzi de un pitoresc inegalabil. Istoria a două mari religii se împleteşte aici năucind turistul. Merg pe o străduţă în pantă şi mă opresc ca să admir o cafenea cu câteva perne cât toate zilele aşezate pe trotuar, iar pe ele, tineri şi tinere bând cafea sau stând la taclale. Totul e mult, totul e mare, până şi pernele cafenelelor...
Intrarea
Câteva clipe de evaluare şi mă decid: voi începe cu Biserica Sfânta Sofia. Urc o străduţă, mă opresc la o casă de schimb pentru a avea bani de intrare şi ajung într-o piaţă enormă. În stânga văd Biserica Sfânta Sofia în toată grandoarea ei. De la distanţa la care mă aflu nu pot spune altceva decât că este o clădire mare, dar nu de o mărime care să mi se pară ciclopică. Poate şi din cauză că imaginea ei este echilibrată de cea a Moscheii Albastre care se află pe latura opusă a pieţei, construcţie la fel de frumoasă şi de impunătoare. Proporţiile şi liniile ei exterioare nu excelează în frumuseţe, poate şi datorită numeroaselor adăugări care i-au fost făcute pentru a putea suporta uriaşa greutate a cupolei. Dar chiar şi aşa, se pot recunoaşte trăsăturile ei bizantine cele mai pure. Plătesc biletul de intrare, mă supun controlului antitero şi intru în curtea de acces. În mod surprinzător, intrarea nu se face prin partea frontală, ci undeva, prin latura ei stângă, printre două contraforturi enorme. Şi istoria începe să mă învăluie... Pragul din piatră al intrării este tocit pe mijloc de paşii nenumăraţilor credincioşi sau turişti care l-au călcat. Şi acelaşi lucru îl pot observa cu uşurinţă la toate pragurile întâlnite mai apoi. Culoarul în care intru îmi oferă primele imagini după care sufletul meu tânjea. Sus şi pe feţele arcadelor, văd crucea creştină şi imagini de îngeri care sunt acolo de o mie cinci sute de ani aşteptându-mă. Rămân tăcut şi nemişcat minute în şir privindu-ne în ochi. Câte v-a fost dat să vedeţi aici, voi, sfinţilor îngeri? Câte fapte şi câţi oameni aţi văzut voi în atâta ocean de timp? Mă rup cu greu din acest loc şi intru timid, aproape în vârful picioarelor, în nava centrală.
Culoar lateral
După Revoluţie am avut ocazia să vizitez Casa Poporului, actuala clădire a Parlamentului, o construcţie imensă. Nu am reuşit să stau în ea mai mult de douăzeci de minute şi am ieşit ca din puşcă. Nu pentru că este o clădire mare, ci pentru că mărimea ei este inumană, nu are nicio proporţie omenescă în ea, m-am simţit strivit. Dar aici este cu totul altceva. Nava uriaşă în care pot manevra uşor câteva elicoptere este complet aerisită. Nicio coloană nu îţi stânjeneşte privirea, niciun perete, niciun ornament. Totul este extraordinar de simplu şi de uşor. Imaginile plutesc în jurul meu şi, deşi deasupra mea este imensa cupolă, sufletul meu se simte atât de liber încât îmi vine să întind mâna şi să o ating. Înaintez cu grijă până în mijlocul uriaşei săli şi rămân cu privirea aţintită spre cupolă. Secole de istorie mi se derulează prin faţa ochilor şi întrebări la care nu pot găsi răspuns mă chinuie. Biserica a fost construită pe la anii cinci sute după Christos. Cinci sute de ani o despart de moartea Mântuitorului, cam tot atât cât ne despart pe noi, cei de azi, de moartea lui Ştefan cel Mare. Dar câte s-au întâmplat în aceşti cinci sute de ani comparativ cu acei cinci sute de ani? O istorie împietrită care a explodat pur şi simplu. Între anul zero şi anul cinci sute nu reţin ca să se fi întâmplat evenimente notabile pe plan social, cultural, politic sau economic poate doar obişnuitele războaie... Pur şi simplu nu pot face o comparaţie cu ce s-a întâmplat de la o mie cinci sute încoace... Continui să admir cupola, uşor deformată pe unele porţiuni datorită lucrărilor mai mult sau mai puţin reuşite de restaurare. Când primele voievodate se înfiripau, ea era acolo, împreună cu sfinţii şi arhanghelii pictaţi pe pereţi. Tot acolo era şi pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Iar secolele treceau, treceau... Domni şi domnitori apăreau, ţări se înfiripau, oameni mureau în războaie, dar ea era tot acolo. Acelaşi acoperământ minunat îl oferea şi creştinilor refugiaţi în faţa turcilor cuceritori, atunci când măreaţa capitală a căzut sub loviturile tunului meşterului Orban. De la înălţimea ei aproape cerească i-a privit şi pe musulmanii veniţi ca să se roage după ce a fost transformată în moschee. Iar secolele nu conteneau. Când Mihai Viteazul unifica Ţările Române ea era tot acolo şi se încărca de istorie. De la înălţimea ei a văzut moartea Brâncovenilor şi tot acolo se afla în vremea Războiului de Independenţă. Nu a clintit-o nici Primul Război Mondial şi nici cel de al Doilea. Peste o mie cinci sute de ani mă privesc de la înălţimea a peste o mie cinci sute de ani de istorie. A fost martora epocii cruciadelor sau a cuceririi Lumii Noi, generaţii după generaţii au apărut, au crezut că vor împărăţi pământul şi au dispărut ca un fum...
Arcadă
Încerg să mă rup de această legătură şi să mă deplasez pe dalele aflate acolo de o mie cinci sute de ani pentru ca eu să vin într-o primăvară a secolului douăzeci şi unu şi să le admir. Ajung în locul marcat unde citesc cu stupoare pe o tăbliţă că pe acest amplasament stăteau împăraţii bizantini la încoronare. Pe acest amplasament! În imaginaţia mea întind mâna curios să ating mantiile lor decorate cu purpură şi blănuri preţioase, coroanele lor din aur masiv bătut cu cele mai preţioase piete, urechile mele sunt atente la glasurile lor grave rostindu-şi jurămintele şi la corurile bisericeşti, solemnitatea momentului este de neegalat. Aici, în acest pătrat marcat pe dale, aici au stat cei care încheiat alianţe sau au dezbinat familii, au constituit sau au desfiinţat localităţi sau ţări doar printr-un semn al mâinii, aici au stat cei care au urzit comploturi şi au ţesut alianţe, aici a crescut şi a decăzut un mare imperiu. Urmăresc din ochi spaţiul alocat împăraţilor pentru rugăciune şi nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să încep şi eu să mă rog.
Cupola
Cu greu mă desprind de încântarea şi uimirea provocată de uriaşa sală şi mă îndrept spre drumul care mă duce la etaj. Spun drumul pentru că are lăţimea suficientă pentru a trece o căruţă. Aceleaşi dale lustruite şi tocite de milioanele de paşi, aceleaşi imagini de îngeri şi cruci pe tavan... parcă lucrate de o mână măiastră, care sunt şi acum, după atâta mar de vreme la fel de frumoase, la fel de vii cu modelele lor bizantine. Ajung la etaj şi primul lucru de care mă minunez este mărimea mormântului unui cavaler cruciat, mort în a patra cruciadă. Un mormânt acoperit de o dală care nu poate ascunde un trup mai înalt de un metru cincizeci. Aceştia să fi fost oare marii şi renumiţii cavaleri ai cruciadelor? Luptătorii cu inimă de leu, braţ de fier şi spadă necruţătoare erau de statura unor copilaşi?
Nava
Las cavalerul să îşi continue odihna-i eternă şi mă îndrept spre loja împărătesei. De aici, de sus, eşti tentat să crezi că imensa clădire îşi va pierde din măreţie. Nimic mai fals! Abia ajuns aici începi să înţelegi la ce înălţime se află cupola, abia de aici poţi cuprinde aproape în întregime uriaşa navă. Mă cuprinde regretul că tonele de cărţi citite nu mă ajută să îmi pot exprima sentimentele. Am pierdut de mult noţiunea timpului şi nu mă mir. Doar mă aflu într-un loc în care timpul şi-a încetinit mersul. Ochii îmi cuprind o mie cinci sute de ani de slujbe, creştine sau musulmane, o mie cinci sute de ani cu credincioşi care ascultă şi se roagă, o mie cinci sute de ani de împăraţi şi sultani se perindă la picioarele mele. Părăsesc loja împăratului şi încep un tur al etajului. Icoane minunate făcute din mozaic sau pictate mă privesc de pe pereţi. Culorile strălucitoare, scriitura şi reprezentarea bizantină mi se par nepreţuite. Citesc fiecare cuvânt cu atenţie de parcă aş vrea să îl învăţ pe de rost. În faţa mea este începutul creştinismului, începutul ortodoxiei, este începutul credinţei. Ce gândeau acei oameni care au pictat aceste minunăţii acum o mie cinci sute de ani? Ce simţeau, cât de mare le era credinţa în Dumnezeu, în ei sau în opera lor? Erau oare animaţi de ideea că mâna lor desenează pe un perete o mie cinci sute de ani de istorie? Ce simte un om care creează istorie? Trecuseră deja vreo două sute cincizeci de ani de când fusese scrisă ultima Evanghelie atunci când marea biserică a fost ctitorită. Rugăciunile celor o mie cinci sute de ani de credincioşi, fie ei creştini sau musulmani, nu au părăsit incinta şi plutesc în jurul meu...
Locul încoronării
Îmi continui periplul şi, în mod surprinzător nu simt nicio oboseală. Ba, chiar mă încearcă un uşor sentiment de invidie gândindu-mă la cei care au venit aici ca să se roage în anul 732 sau 986 sau 1014 sau 1239 sau 1385 sau oricând au trăit şi au vrut... Ies prin Poarta Împărătescă rămasă neschimbată de o mie cinci sute de ani şi mă opresc în mica curte pentru a mai arunca o ultimă privire. Un mic chioşc pentru ablaţiunea islamică îmi atrage privirile cu arabescurile lui încântătoare. O convingere începe să mi se înfiripe: măreţia Imperiului Bizantin nu a dispărut. Un imperiu păgân uriaş, întins pe durata a peste două mii şi o sută de ani şi-a păstrat nemurirea printr-o biserică creştină. Cupola ei de dimensiuni incredibile o păstrează şi o ocroteşte. Mă întorc şi mai privesc odată marea biserică. Simt că sufletul meu s-a schimbat, că altfel voi simți credința din mine, că uriașa biserică s-a cuibărit în sufletul meu. Da, este acolo, mare, blândă şi ocrotitoare şi tot acolo va fi când eu nu voi mai fi nici măcar o amintire. Odată ajuns la această concluzie simt că mă pot uita la ceas, simt că am revenit în lumea mea. Da, este aproape seară şi mă îndrept spre hotel rugându-mă la Dumnezeu ca să-mi dea putere să ţin minte tot ce am văzut.
Ornament

Sfinții

Ieșirea
Să auzim de bine!
Loja împăratului



 
P.S. Dedic această postare lui Nelu_A, un mare amator de călătorii și un mare suflet, atât de mare încât se poate împărți și cu alții.