"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

marți, 23 decembrie 2014

Acciza buclucaşă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Este indiscutabilă ponderea cheltuielilor de transport în costul unei mărfi. Calculele nu sunt nici de departe atât de simple cum par, iar rezultatul trebuie bine evaluat pentru a fi păstrate ţintele privind vânzarea sau creşterea producţiei.
Preţul unei mărfi este rezultatul unei însumări de costuri, iar orice element perturbator de pe acest traseu se reflectă în preţ.
Calculele sunt diferite în funcţie de profilul companiei, dacă este producătoare sau transportatoare, dar preţul carburantului este unul din elementele de care pomeneam în rândurile de mai sus. Iar unul dintre elementele care întră în calculul preţului carburantului este reprezentat de accize. Ce este acciza? Este un impozit indirect perceput de stat asupra unor obiecte de consum. Majorarea su micşorarea acestor accize poate influenţa preţul carburantului, după cum interesele companiei impun transferul acestor fluctuaţii asupra preţului sau nu, prin includerea lor în profitul companiei. Ca să n-o mai lungim, o companie poate decide ca majorarea accizelor să conducă la majorarea preţului carburantului sau la păstrarea lui prin suportarea acestei majorări din profit. Indiferent de situaţie, politica şi interesele companiei decid în ultimă instanţă preţul carburantului.
Fapt este că, deşi guvernul poate anunţa o majorare a accizelor, preţul carburanţilor să rămână constant dacă aşa vrea compania, indiferent de ce vrea guvernul. Despre acest lucru am mai scris în paginile acestui blog, ca şi despre isteria care cuprinsese societatea românească acum un an, când guvernul anunţase majorarea accizelor la carburanţi.
Fostul preşedinte Băsescu ieşea precum cucul unei pendule în fiecare seară fix la aceeaşi oră la televizor şi liniştea populaţia pomenindu-i de apocalipsa ce va urma. Preţuri uriaşe, consum redus la zero, economie falimentată, nu era dezastru pe pământ care să nu lovească economia românească datorită acestor majorări. Mese rotunde sau pătrate se organizau la televizor cu participarea unor iluştri analişti care veneau să sublinieze caracterul antidemocratic, lipsit de umanitate al acestei măsuri, gaura neagră în care intra ţărişoara noastră. O mass media vituperată sublinia aceste imagini catastrofice.
Cum spuneam, am scris despre acest lucru la vremea respectivă, considerându-mă unul dintre puţinii oameni liniştiţi ai ţării la acel moment, pentru motivul pur şi simplu al cunoaşterii unor reguli economice minimale.
Iată că timpul a trecut, economia nu s-a prăbuşit, populaţia nu s-a sinucis în masă, firmele nu au dat faliment. Mai mult de atât, zilele trecute, când am alimentat am avut surpriza să constat că preţul pe litru de benzină la o benzinărie pe care o consider că vinde scump, era de câţiva bănuţi peste cel de cinci lei. Cinci lei, în vreme ce, nu cu mult în urmă trecea de şapte! Asta cu toată acciza majorată de anul trecut. Nici nu se putea un exemplu mai bun pentru a ilustra faptul că o companie producătoare face ce vrea cu preţul, indiferent de acciza percepută, ci doar în funcţie de propriile interese şi propria politică.
Dar nu acesta este lucrul cel mai uimitor. Ce este uimitor este tăcerea analiştilor, tăcerea posturilor de televiziune, tăcerea fostului preşedinte Băsescu, tăcerea tuturor care acum ar fi trebuit să sară ca arşi din cauza apocalipsei care ne pândeşte datorită micşorării preţurilor la carburanţi, deşi accizele au fost majorate.
Să auzim de bine!

luni, 22 decembrie 2014

Domnul Putin şi societatea civilă românească

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Alegerile au trecut cu frământările lor, lozincile au început să fie strânse din spaţiul public, au încetat asfaltările şi montarea bordurilor la trotuare, lucrurile se întorc la matca lor obişnuită, domnul Johannis mai are puţin şi va fi titularizat. Şi, e posibil să aibă la fel de puţin până va fi de-titularizat, dacă justiţia îşi spune cuvântul.
Timpul scurs nu este aşa de lung ca să nu ne mai amintim acuzaţiile aruncate reciproc în mass media, nu doar de către candidaţi, ci şi mai cu spor de către susţinători. Nu a fost uitat niciun mijloc, oricât de abominabil, pentru subminarea adversarului. Campanie derulată fără dialoguri, fără prezentarea de programe, de o violenţă şi murdărie ieşite din comun, ea va rămâne mult timp în memoria colectivă ca una cât se poate de urâtă. Iar votul facebook-ist nu denotă nici de departe preferinţele reale ale populaţiei, ci este unul conjuctural, rezultat dintr-o propagandă bine orchestrată.
“Johannis vă va tăia pensile” a fost unul dintre sloganurile tembele. “Ponta va duce ţara în China” suna altul, la fel de tembel. Dar toate au avut un fir conducător comun: comunismul. “Ponta va restaura comunismul” ziceau unii. “Johannis ne va scăpa de comunism” zicea un altul. Moştenire a zece ani de băsism veniţi după cei cincizeci de ani de comunism, imaginea viitorului preşedinte apărea ca aceea a unui “tătuc” a-toate-făcător, a stăpânului absolut care poate face ce vrea cu ţara, uitând că există un guvern sau un parlament, deşi limitările impuse preşedintelui de constituţia noastră sunt cât se poate de drastice. Comunismul, bată-l vina, comunismul şi lupta împotriva lui apăreau în toate dialogurile, pe toate site-urile, în toate emisiunile. În ăst răstimp, societatea civilă (care o fi aia?) nu lua vreo atitudine, mulţumindu-se să ne dea lecţii de democraţie punând la zid pe toţi cei care nu gândeau ca ea, societatea civilă.
Dar iată că zbuciumul a trecut şi lupta anticomunistă a ieşit învingătoare prin alegerea domnului Johannis, opusul domnului Ponta cel comunist. Ei bine, iată că primul preşedinte care îl felicită pe anti-comunistul preşedinte Johannis şi îşi exprimă interesul pentru dezvoltarea relaţiilor reciproce nu este un alt anti-comunist, ci comunistul comuniştilor, tatăl lor, domnul Putin în persoană.
Acesta nu este un lucru curios sau neobişnuit. Neobişnuită este tăcerea societăţii civile româneşti. Cum de nu zice nimic această societate neobosit luptătoare anticomunistă? Cum se împacă ea cu ideea că preşedintele nostru anti-comunist şi democratic să fie felcicitat de un preşedinte comunist? Care, culmea, îşi mai şi exprimă interesul pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale! De ce nu ia atitudine faţă de o asemenea dorinţă comunistă? Nu înseamnă oare asta o apropiere de Rusia? De ce tac studiourile de televiziune şi nu mai organizează mese rotunde despre atragerea României în sfera de interese a Rusiei? De ce analiştii nu mai analizează dacă domnul Johannis vrea să ducă sau nu România în Rusia? Sau, ca să simplificăm lucrurile, haideţi să ne imaginăm care ar fi fost reacţia societăţii noastre civile dacă câştiga alegerile domnul Ponta, iar domnul Putin i-ar fi trimis aceleaşi gânduri. În răspunsul la această întrebare stă esenţa democraţiei promovate de societatea noastră civilă.
Să auzim de bine!
P.S. Din câte am înţeles până acum, societatea civilă reprezintă un grup de intelectuali care nu au de spus nimic niciodată despre problemele societăţii, dar care se amestecă virulent în politică atunci când e vorba de linguşit preşedintele.

joi, 18 decembrie 2014

Genetica-ştiinţa cu un trecut de viitor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Una din trăsăturile regimurilor totalitare a fost restricţia, interzicerea, suprimarea a ceea ce nu convenea regimului. Să ne reamintim cum nemţii îşi ardeau cărţile la „îndemnul” naziştilor. Să ne reamintim cum Ceauşescu desfiinţa magazinele ca să nu mai vadă cozi. Să ne reamintim cum ruşii au interzis genetica pe motiv că este o ştiinţă decadentă, burgheză, dăunătoare omului nou, de tip sovietic.
Ca ţară pendinte a blocului comunist, şi România a dat curs acestei restricţii sovietice şi studiile genetice au fost lăsate uitării. Efectul a fost unul nociv pentru ştiinţa românească în general, şi pentru genetică în special.
Dar iată că zorii libertăţilor mult dorite au mijit odată cu Revoluţia din 1989. Gugetul românesc, atât de constrâns de privaţiuni şi mutilat de o politică aberantă a putut să se elibereze. Oamenii au devenit liberi cu adevărat, liberi să gândească, liberi să vorbească, liberi să facă.
Şi dacă tot a fost vorba de făcut, ce s-au gândit ei? Hai să facem ceva şi în genetica românească atât de persecutată. Iar rezultatele nu au întârziat să apară. La început timide, dar impulsionaţi de ideea de libertate, românii nu au mai cunoscut oprelişti.
În mod normal, primele studii şi cercetări s-au făcut pe animale. Şi aiată că, pornind de la amibe şi continuând cu cobai, oamenii de ştiinţă români au ajuns curând la visul lor: mamiferele. Primele rezultate nu au fost concludente, după cum ne arată şi imaginea.

Nu o vacă moale îşi doreau oamenii, ci o rasă mai de soi. Aşa că, cercetătorii s-au întors în laboratoare şi, iată, minunea s-a întâmplat: a apărut şi soiul de vacă tare, atât de dorit de români. Pentru că, trebuie să o recunoaştem cu toţii, ce mare brânză poţi face cu o vacă moale? În schimb cu o vacă tare, ehe, lucrurile se schimbă radical.
Acum, după aceste rezultate, mintea liberă de prejudecăţi a românului nu mai putea fi oprită. Aşa că au fost încercate experimente şi pe oameni. Cu dorinţa de respect faţă de dogmele bisericeşti, oamenii de ştiinţă au încercat să producă întâi bărbatul. Ca şi în cazul anterior, lucrurile nu au ieşit bine din prima, aşa că specimenul obţinut a fost bărbatul din piele întoarsă.
Pe lângă durerile inerente pentru un asemenea bărbat, un asemenea specimen nu-şi găseşte utilitatea măcar prin aceea că nu se poate bărbieri. Aşa că eforturile s-au intensificat, nopţile s-au transformat în zile şi, iată că pe porţile laboratoarelor a ieşit exemplarul perfect şi dorit de toţi: femeia din piele naturală.
Acum, nimic nu-i mai poate stăvili pe românii puşi pe creaţii genetice. Cu siguranţă, curând vom găsi pe piaţă pătuţuri pentru copii de lemn sau gulere pentru dame cu blană.
Să auzim de bine!

luni, 15 decembrie 2014

Campania de recoltări de toamnă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi am o zi liniştită. Toată treaba care era de făcut prin casă e făcută, soţia nu a venit încă de la serviciu, aşa că ce îşi mai poate dori un bărbat energic, cu un tonus alert, în asemenea condiţii? Exact, să se lăfăie şi să aţipească în faţa televizorului în căutarea unei partide de snooker.
Zis şi făcut, vorba iepuraşului. Mă întind cât sunt de lung şi încep a butona telecomanda. Tot butonând din post în post îmi este dat să văd şi să aud cum votanţii facebook-işti subţiri, din elită, încep să se manifeste democratic. Te-am votat, domnule Johannis? Atunci faci ce-ţi spunem noi, că de aia e democraţie. Nu numeşti tu pe cine vrea muşchiul tău în echipa ta prezidenţială, ci pe cine vrem noi, ca să fie lucrurile clare! Vestea îmi dă fiori de bucurie. Iată, îmi zic eu, cum noutatea naşte ineditul: te-am votat pentru că doream un preşedinte ca să facă ce vrea el, dar acum faci ce vrem noi.
Continui butonarea şi o altă veste mă umple de satisfacţia reuşitei pentru că îmi este dat să aud şi să văd elita societăţii civile româneşti, elita elitelor, creme de la creme, cum se spune prin Drumul Taberei, cum ne învaţă adevărurile democraţiei pentru care au luptat în recentele alegeri. Ei, luptătorii neînfricaţi, minţile luminate care i-au învăţat pe români votul adevărat, pentru câştigarea libertăţilor pierdute, pentru democraţie şi cinste, strigă acum în gura mare: gândeşti altfel decât noi, eşti mort! Democraţie nu înseamnă să avem şi să ne acceptăm cu păreri diferite, ci toţi să gândiţi ca noi, că de aia am votat, chiar dacă te numeşti Radu Beligan sau Tudor Gheorghe şi te numeri printre puţinii mari oameni pe care îi mai are ţara.
Dar bucuriile mele mediatice nu se opresc aici pentru că o nouă ştire dă năvală prin difuzoarele televizorului: campania de recoltări de toamnă este în plină desfăşurare! Harnicii lucrători din DNA-uri raportează noi recolte la hectar de pe feudele baronilor locali, iar roadele muncii lor se strâng bob cu bob cu dube speciale în hambarele patriei de la Gherla, Jilava sau Poarta Albă. Aşa cum se prevăd depăşirile de plan, morile tribunalelor vor avea ce măcina din greu în anii viitori dând cetăţenilor patriei, dacă nu bogăţie, cel puţin încrederea în legi.
Dar toate ştirile astea nu fac doi bani pe lângă aceea care tocmai se insinuează prin gura unui parlamentar aflat într-un studio, la o şuetă mică. Şi zice gura lui:
- ...iar în acest mod oamenilor le va fi frică să mai fie parlamentari.
Ei, ce ziceţi de asta? Din cauza campaniei de recoltări, oamenilor le va fi frică să mai devină parlamentari.
Vorbele ipochimenului ascund un adevăr care mă tulbură. Iată, îmi zic eu, cum este amaninţată însăşi vâna clasei noastre politice, matca ei de aur. Tot arestând la parlamentari nu vom mai avea ploiticieni! Riscăm să devenim o ţară cinstită, dar fără de parlamentari. Brrr, cumplit viitor!
Adevărul este prea crud ca să-l accept uşor, aşa că pun totul pe seama unei perturbaţii la releul de retransmise, ceea ce mă face să cred că spusele lui vor fi sunat altfel:
- ...iar în acest mod hoţilor le va fi frică să mai fie parlamentari.
Ceea ce, trebuie să recunoaştem, este mai aproape de adevăr.
Să auzim de bine!

vineri, 5 decembrie 2014

Achiziţionarea unei maşini

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sper că aţi înţeles ideea subliminală cum că este vorba de achiziţionarea unui autoturism, aşa cum se spune şi în cercurile elevate de pe la noi, prin Drumul Taberei. Operaţiunea este simplă doar aparent, pentru că noi, adică eu şi soţia, nu suntem din aceia care-şi cumpără ditamai gipanul de zece metri cubi, în timp ce locuinţa noastră are doar şapte. Şi nu suntem nici dintre aceia care îşi cumpără o maşină bengoasă pentru ca apoi, să circule cu ea cu blocurile de lumini ciobite pentru că nu mai au bani să o întreţină. Nu, noi suntem dintre aceia care îşi cumpără o maşină în funcţie de nevoi. Dacă se mai nimereşte să fie şi frumoasă, înseamnă că am îmbinat utilul cu frumosul şi toată lumea va fi fericită până la adânci bătrâneţi.
Şi pentru că trăim în plin secol al XXI-lea recurgem la metodele specifice: sun la un distribuitor ca să mă înscriu la un test drive. Da, îmi spune operatoarea după ce îmi preia preferinţele, veţi fi sunat în maximum două zile ca să vi se comunice programarea. Asta se întâmpla prin martie. Prin iunie ne gândim că am aşteptat destul şi, aflându-ne într-un mall, vedem o maşină care ne-ar fi atras, lângă care se afla o prezentatoare la fel de atractivă. Dacă vă place, vă putem înscrie la un test drive, ne spune ea văzându-ne privirile hulpave. Vă vom suna sâmbătă ca să stabilim programarea. Cum autoturismul părea a se potrivi gusturilor noastre, acceptăm fericiţi de iniţiativa junei. Asta se întâmpla în iunie. În august decid să iau taurul de coarne şi ne prezentăm la o reprezentanţă. Vrem să facem sâmbătă un test drive cu modelul Alpha, îi spun eu ritos funcţionarei. Desigur, vă aşteptăm la ora zece, ne confirmă fătuca cea instruită.
La ora zece fără zece minute ne prezentăm la faţa locului.
- Cu ce motorizare doriţi? Pe Diesel sau pe benzină?
- Pe benzină.
- Oh, regret, dar modelul pentru test drive este pe Diesel.
- Şi cu ce motorizări?
- Păi, cu 1,2, cu 1,5 şi cu 1,7 litri.
- Mi-ar plăcea să testez unul cu 1,7.
- Da, vă cred, dar ăsta e de 1,2.
Dau din cap dezamăgit, dar flacăra speranţei nu este încă stinsă.
- Aţi mai condus maşini cu cutie automată? mă întreabă agentul de vânzări.
- Nu. De ce?
- Pentru că maşina pentru test drive este cu cutie automată. Dar vă explic eu cum se procedează.
- Dar eu vreau cu cutie manuală!
- N-avem ce face. Mai faceţi testul?
Oftez din rărunchi şi dau din cap a aprobare. Oricum, timpul era deja pierdut.
- Bine. Haidem!
Ne îndreptăm spre parcare şi văd cu stupoare că deschide portierele unei versiuni sport, cu două uşi.
- Dar eu nu vreau sport, eu vreau o berlină.
- Atunci trebuie să mai aşteptaţi pentru că modelul berlină este maşina de serviciu a unei colege şi ea şi-a dus copilul la neamuri, la ţară. Întârzie olecuţă, continuă insul rânjind.
Plecăm stupefiaţi şi revoltaţi. Nicicând nu ni s-a părut mai reală afirmaţia că poate să fie ea, o multinaţională, cât de multinaţională şi de mare, că tot din români este alcătuit personalul.
Sâmbăta următoare apuc din nou taurul de ce îi mai rămăsese din coarne şi ne prezentăm cu aplomb la un alt distribuitor.
- Bună ziua! Doresc să fac acum un test drive cu modelul Alpha.
- Sigur, staţi să iau cheile, îmi răspunde amabil o jună.
Şi ne îndreptăm spre parcarea firmei.
- Ştiţi, are un sistem inteligent de deblocare a uşilor, o face automat când ne apropiem de ea.
Şi ne apropiem de ea. Dar uşile, toate patru, aşa cum ne doream, rămân închise, aşa cum nu ne doream.
- Un moment, cred că trebuia să apăs pe un buton, ne explică fata butonând de zor la o telecomandă.
Dar uşile sunt tot închise. Tot apăsând pe butoane încep să se audă niscai bipuri. Dar de la altă maşină!
- Scuzaţi, am greşit maşina, nu e asta...
Ne îndreptăm spre maşina destinată şi luăm loc. Tânăra domniţă începe să-mi facă un scurt instructaj al aparaturii de bord şi declară cu mândrie:
- Acest model este dotat cu sistemul start/stop!
- Zău? Şi ce face sistemul ăsta?
Fata îmi explică şi, după câteva solicitări lămuritoare îi spun:
- Păi, hai să-l vdem cum lucrează.
- A, nu, trebuie să porniţi ca să intre în funcţiune.
- Exact asta vreau să fac, să pornesc cu sistemul ăsta.
- Da, dar nu aşa, trebuie să porniţi şi să vă opriţi ca să porniţi.
Ideea mi se pare puţin eliptică, dar o accept din curiozitate şi pornesc dând la cheie.
- Ei, acum trebuie să opriţi ca să vedeţi funcţionarea sistemului.
Eliberez pedala de acceleraţie, semnalizez, trag pe dreapta şi scot din viteză. Motorul continuă să meargă.
- Şi când se opreşte?
- Cum, nu s-a oprit? Mai porniţi o dată.
Debraiez, semnalizez, bag în viteză şi mai rulez câteva zeci de metri.
- Ei, acum opriţi!
Repet manevrele şi trag la bordură. Motorul continuă să meargă.
- Ţineţi piciorul pe ambreiaj?
- Nu, nici vorbă. Trebuie?
- Nu. Nu’ş ce mama dracului are, izbucneşte ea necăjită.
Şi reia explicaţiile că sistemul trebuie să oprească motorul atunci când stai la stop.
- Atunci haideţi să oprim la un stop, poate aşa va funcţiona. Până acum noi nu am oprit la niciun stop.
Juna mă priveşte cu acea privire specifică cât mă crezi de idioată, ceea ce o ridică semnificativ în ochii mei.
- În regulă, ăsta nu merge, haideţi să vedem alte performanţe, o invit eu împăciuitor.
Pornesc, o aduc în treapta a cincia şi eliberez acceleraţia până maşina ajunge la 40-45 km/oră, după care accelerez uşor. Numai că asta are un motoraş de doar 1,2 litri în trei cilindri, drept pentru care începe să tremure din toate încheieturile. Lămurit cum stă la capitolul cuplu, reduc treptele de viteză şi accelerez puternic, o forjez cum spun specialiştii... Zgomotul motorului acoperă tot, zgomotul roţilor, zgomotul străzii, discuţiile din habitaclu, muzica radioului, zgomotul e uriaş şi nu am ajuns decât la vreo 80 km/oră.
Vânzătoarea îşi dă seama că nu sunt un ageamiu şi că mi-am format deja o părere cât se poate de proastă, aşa că socoteşte necesar să intervină cu mândrie:
- Ştiţi, are sistemul de asistenţă la parcare.
- Perfect, haideţi să-l vedem la lucru.
- Trebuie să găsim un loc liber între două maşini aflate la bordură.
Ne deplasăm cu viteză redusă în căutarea locului ideal şi bunul Dumnezeu ne ajută.
- Ei, acum apăsaţi butonul ăsta şi mergeţi încet pe lângă prima maşină până depăşiţi puţin locul liber, după care opriţi şi luaţi mâinile de pe volan.
Mă conformez. Acum stăm cu toţii în stradă şi nimic nu se întâmplă. Noroc că nu e o stradă circulată.
- Daţi în marche arriere şi mai încercaţi o dată. Dar trebuie să aveţi maximum 7 km/oră.
Cerinţa ei mi se pare inumană pentru un şofer aflat în traficul bucureştean, dar mă conformez întrebându-mă dacă vitezometrul maşinii poate indica o asemenea viteză. Nici acum nu se întâmplă nimic. Motorul toarce liniştit, iar noi ne uităm unii la alţii.
- Mai repetaţi manevra. Dar să fiţi la o distanţă de maximum 15 centimetri de maşina din dreapta.
Asemenea condiţii mi se par absurde chiar şi pentru un şofer albanez, aflat în excursie prin munţii Pindului. Să creadă ea că mă va aştepta cineva să fac manevrele astea în plin trafic, îmi spun în gând cu obidă, gândindu-mă că, totuşi, nu e cine ştie ce greutate să port o ruletă la mine permanent. De data asta maşina parchează victorioasă.
Bucuroşi de succesul atât de greu obţinut, ne întoarcem în parcare, coborâm, iar juna declamă fericită:
- Sper că aţi fost mulţumit, este un model foarte căutat, să ştiţi. Nu vreţi să vedeţi şi modelul SUV?
Refuzăm politicos, ne suim în maşina noastră şi plecăm fără sistem start/stop, fără asistenţă la parcare, dar care ne duce ca săgeata oricând, oricum şi oriunde.
Să auzim de bine!
P.S. Dincolo de cifrele şi denumirile alese la întâmplare, dialogurile, chiar dacă au fost cumulate, sunt reale cuvânt cu cuvânt.