"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

marți, 31 august 2010

Urechea muzicală la poliţişti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De data asta am venit în Turcia cu maşina. Sunt oarecum stresat pentru că, atunci când am ajuns era târziu în noapte şi nu mă încumetam să pornesc în căutarea unui hotel. A doua zi a fost la fel de nefastă pentru că, ce e drept, am găsit un hotel, dar se pare că şi aici este valabilă zicala cum că leneşul mai mult alergă şi scumpul mai mult plăteşte, pentru că hotelul este cu adevărat ieftin, dar la fel de adevărat este că nu am putut dormi mai mult de o noapte în el. Aşa că, până acum, am la activ o noapte dormită în maşină şi o alta nedormită într-un hotel dintre cele mai proaste.
Îmi petrec ziua încercând să vizitez cât mai multe locuri interesante, iar după amiaza căutând un hotel cât de cât corespunzător. Îmi doresc foarte mult să apuc să dorm omeneşte măcar o noapte înaintea plecării. Partea proastă este că, din cauza circulaţiei furibunde de pe străzile din Istanbul, îmi este frică să merg cu maşina şi fac toate drumurile în calitate de pedestru. Cu ceva timp în urmă, citeam într-o revistă un reportaj cu note de călătorie din Turcia. La întrebarea reporterului „de ce circulă aşa de bine şoferii din Istanbul”, în pofida vitezei care i se părea foarte mare, şoferul taxiului în care se afla îi spune fără urmă de ironie sau de cinism că „este din cauză că au supravieţuit doar cei mai buni şoferi”.
Şi realitatea confirmă spusele. Deşi în ţară sunt cunoscut ca un şofer „cu sânge în veioză”, după cum sună reclama, aici sunt un mic copil neajutorat. Una din regulile învăţate aici, din păcate spre sfârşitul şederii, a fost aceea că, dacă vrei să schimbi banda şi ai văzut un spaţiu mai mare de un metru între două maşini, trebuie s-o faci. O semnalizare, un claxon scurt şi intri! Nu trebuie să te preocupe că nu încapi şi alte chestii asemănătoare. De astea au grijă ceilalţi din jurul tău. Dacă nu o faci, ţi-ai pus în spinare toate claxoanele de pe şosea... Că ulterior trebuie să conduci cu 80 km/oră la zece centimetri de bara din faţă e o altă poveste... O altă regulă învăţată (şi se pare că este în regulamentul lor de circulaţie) este aceea că, la tamponările din spate pot fi vinovaţi ambii şoferi, nu în mod obligatoriu cel din spate. Ceea ce, personal, mi se pare o chestie corectă...
Această circulaţie, deosebit de intensă şi de rapidă, a fost motivul care m-a determinat să aleg noaptea ca fiind momentul propice pentru a-mi muta lucrurile şi maşina de la hotelul mizerabil unde stătusem la unul de o calitate net superioară. Ajung la hotel, achit nota, urc şi-mi iau geanta cu lucrurile, mă sui în maşină şi pornesc spre noua locaţie. Este ora 23:45 şi am revăzut în cursul zilei traseul la pas pentru a nu avea probleme acum. Sunt pe o şosea cu trei benzi, iar distanţa faţă de noua locaţie nu e mai mare de doi kilometri. Pe mijlocul şoselei se află un scuar, la fel cum avem şi în Drumul Taberei. Se merge liniştit, fără tumultul din timpul zilei şi abia aştept să ajung în noua locaţie. Ajungem la o trecere de pietoni care coincide cu capătul scuarului median. Urmează un spaţiu şi un nou scuar. Un poliţist fioros ca un hitlerist se află cu spatele la noi pe spaţiul dintre scuaruri făcându-ne cu mâna un semn energic să oprim, ceea ce şi facem. De pe sensul opus, maşinile încep să vireze stânga pentru a intra prin spaţiul dintre scuaruri pe o stradă aflată în dreapta mea. Mă aflu în al doilea rând de maşini oprite de poliţist şi nu am de lucru, aşa că, turând extrem de puţin motorul, înaintez vreo trei centimetri. A fost suficient pentru urechea vigilentă a omului legii. Continuând să stea întors, îmi face un semn fără echivoc să trag pe dreapta, în timp ce îi îndeamnă pe ceilalţi să-şi continue drumul. Mă conformez şi aştept. Fără să-mi vadă numărul de România, acesta începe să-mi vorbească pe limba lui. Îl opresc ca să-l atenţionez că nu înţeleg nimic, dar că ne-am putea înţelege în engleză sau franceză. Dând din cap că a priceput, omul îmi spune în engleză:
- Dacă eu ţi-am făcut semn să STAI, de ce te-ai mai deplasat?
- Dar m-am mişcat doar câţiva centimetri, încerc eu să mă dezvinovăţesc. Şi nici nu eram în primul rând...
- Tu nu cunoşti reguli de circulaţie? Ce înseamnă la tine când ţi se face semn să stai?
Omul are perfectă dreptate. În orice limbă şi în orice cultură, când ţi se spune să stai, carevasăzică nu te mai mişti. Ori eu...
- Lasă maşina aici şi mergi la echipaj cu paşaport ca să taie chitanţa de amendă.
Opresc motorul, îmi iau actele, cobor şi traversez cât mai regulamentar. În maşina de poliţie parcată peste drum văd doi tipi. Mustăcioşi şi întunecaţi, aceştia se uită fix la mine. Ajung lângă maşină, îi salut şi le dau actele. Prin staţie ei fuseseră deja informaţi de problemă de colegul lor, cel cu ureche muzicală. În timp ce răsfoiesc actele şi carnetul cu chitanţe, cel de lângă geam mă anunţă:
- Îmi pare rău pentru tine, dar va trebui să plăteşti vreo două sute de lire amendă.
E mult, e foarte mult pentru bugetul meu, dar se pare că nu am încotro. În acel moment îmi vine prin minte o singură idee: scot din buzunar cele vreo douăzeci de lire pe care le aveam uitate acolo, îmi întorc buzunarele de la geacă şi de la blugi pe dos şi le spun ridicându-mi mâinile a neputinţă:
- Fraţilor, puteţi să mă amendaţi cât vreţi, dar eu nu am decât banii ăştia. Luaţi-i voi, luaţi-mi şi hainele, că alţi bani nu mai am deoarece mâine plec şi tot ce-am avut s-a dus pe cumpărăturile făcute aici!
Cei doi mă privesc atenţi câteva secunde, apoi izbucnesc în hohote râs, îmi restituie actele fără să se atingă de bani şi mă avertizează:
- Fii atent pe viitor! Când ţi se spune să stai, să stai pentru că alţi colegi s-ar putea bucura la hainele tale...
Să auzim de bine!

luni, 30 august 2010

Cum se recuperează banii pentru taxa de autostradă

Punct taxareTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
A venit vacanţa cu trenul din Franţa, ar fredona un spirit mai simplu, mai nevinovat. În cazul meu lucrurile se schimbă puţin, în sensul că a venit vacanţa cu maşina în Turcia. E drept, nu rimează, dar e adevărat. Ne-am planificat să mergem să vizităm Edirne (vechiul Adrianopol) şi Istanbul. În cazul în speţă “ne-am” se referă atât la mine şi soţia mea, cât şi prietenul meu Bogdan cu soţia lui.
Vecini buni şi oameni de lume, dar puţin rodaţi în ceea ce se numeşte turism internaţional, cu atât mai puţin în cel practicat cu autoturismul. Ambii au permis de conducere, aşa că refuz să mă gândesc că nu vor putea ţine pasul cu mine la un traseu de lungimea asta.
Plecăm din Bucureşti la o oră destul de târzie, dacă ne gândim la lungimea drumului care ne aşteaptă, dar le-am respectat dorinţa de a-şi păstra programul de trezire nealterat. Ieşim din ţară pe la Călăraşi, vama durează câteva minute şi iată-ne călători pe drumurile Bulgariei. Prima noastră ţintă este localitatea Căpitan Andreevo, de unde urmează să intrăm pe teritoriu turcesc. Dacă până la graniţa noastră am mers într-un ritm oarecum normal, pe măsură ce înaintăm în teritoriul bulgar observ că prietenii noştri se deplasează tot mai lent şi cu pauze tot mai dese. Iar soarele, şi în Bulgaria ca peste tot în lume, se apropie tot mai mult de asfinţit. Cu ocazia unui nou popas el îmi mărturiseşte că a obosit şi condusul îi devine tot mai dificil. Vestea mă bulversează pentru că îl credeam cu sânge în veioză, vorba reclamei, şi îmi făcusem socoteala că pe parcursul nopţii vom intra în Istanbul. Suntem nevoiţi să oprim şi să ne cazăm într-una din localităţile de pe traseu, cazare care ne măreşte nejustificat cheltuielile estimate.
A doua zi ne sculăm cu noaptea în cap şi, la insistenţele mele, pornim nemâncaţi la drum, urmând ca soţiile din dotare să ne hrănească în regim ambulatoriu, adică în timp ce conducem. Trecem lejer prin vama turcească şi intrăm curând pe una din autostrăzile turceşti. Peisajul este surprinzător de verde curat, iar câmpiile cu sate răsfirate pe ici, pe colo sunt de un pitoresc deosebit. Curând ajungem la punctul de taxare. Bariera este coborâtă, deschid geamul, scot mâna şi apăs pe buton, iar în schimb primesc un tichet cu data şi ora intrării, iar bariera se ridică. Procedură familiară celor care au mai mers pe autostrăzi cu taxă în funcţie de durata mersului. Văd în oglindă cum prietenul meu face acelaşi gesturi ca ale mele, dar fără să-mi dau seama dacă e vorba de imitaţie sau dacă a mai trecut prin această procedură. De aici înainte autostrada urmăreşte în mare măsură un traseu montan şi priveliştile sunt deosebit de frumoase.
Pornim la drum, eu apăsând pedala la podea, el rulând la pas pe banda întâi. Îl apelez pe telefon şi îl întreb la modul cel mai tandru:
- Ce mama naibii faci?
Omul îmi răspunde cu calmul care îl caracterizează:
- Luaţi-o voi înainte! Noi mergem mai încet ca să admirăm peisajul şi să prindem niscai poze.
- Mă rog, cum vrei, îi răspund crezându-l în cunoştinţă de cauză.
Şi îi dau bice, cum se zice la noi, în popor. Caut să păstrez un echilibru între viteza cu care merg şi consum, gândindu-mă că până în Istanbul mai avem de mers, nu glumă. Curând văd că prietenii noştri au dispărut din oglindă, semn că au încetinit şi mai mult sau că au oprit pentru a face pozele de care vorbeau. Curând ajung la punctul de plată, opresc în dreptul geamului gheretei, predau tichetul şi mi se spune că am de plată doi dolari şi ceva mărunţiş sau echivalentul lor. Achit, omul mă salută, ridică bariera şi ne continuăm drumul până la primul refugiu. Trag pe dreapta şi ne punem pe aşteptat. Şi stăm, şi stăm... Nu trec mai mult de patruzeci de minute şi îi vedem cum se apropie ca zmeul din poveste, cu o falcă în cer şi una în pământ. Ne văd, semnalizează şi intră şi ei pe refugiu. Din maşină coboară Bogdan, negru de supărare şi pus pe arţag:
- Mama lor de turci hoţomani!
- De ce, bre? Ce-ţi veni să te iei de ei aşa? îl întreb eu nevinovat în timp ce soţia mă îndoapă cu biscuiţi Űlker.
- Cum ce-mi veni? Asta-i taxă de autostradă?
- Dar ce-ai vrea să fie? îmi continui eu mirarea molfăind un biscuit. Ţi se par mult doi dolari?
- De unde până unde doi dolari? Vrei să spui doisprezece dolari!
- Văleu! zic eu. Ai plătit doisprezece dolari? şi mai recepţionez emoţionat un biscuit cu cremă.
- Bunînţeles! De ce? Tu nu ai plătit tot atât?
- Omule! Cum să plătesc tot atâta dacă eu am stat mult mai puţin pe autostradă? Eu am avut de plată doar vreo doi dolari.
Soţia îmi face un semn din priviri pe care îl pot traduce ca „nu trebuia să spui aşa ceva”.
Urmează un schimb de priviri foarte grăitor între cei doi soţi, după care, trăgând aer în piept, Bogdan se adresează nevestei din dotare aproape silabisind:
- La întoarcere, pozele pe care le-ai făcut pentru maică-ta i le dai pe bani!
Să auzim de bine!

duminică, 29 august 2010

Iată cum pune Andrei Pleşu [Punctul pe "i"]

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat.
Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună.
Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.
O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil.. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul" te omoară.
Alt miracol: avem o mare concentrare de "atracţii turistice" şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că "străinul" trebuie jumulit.
Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.
Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.
Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.
Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm.
Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare.
Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nicio evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără...
Să auzim de bine!

sâmbătă, 28 august 2010

Avantajul de a fi securist

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că revin cu alte întâmplări legate de drumurile pe care le-am făcut în Turcia pe care, exceptând ultimul, le-am efectuat cu maşina din dotarea personală. Atunci când am plecat prima dată, am făcut-o singur, singurel. Şi cu portbagajul gol. Nu rulmenţi, nu farfurii, nu mercur, nimic din toate astea. Doar o gentuţă cu schimburile necesare pentru o plimbare de o săptămână. Deşi plecasem spre Giurgiu, mă întorc din drum şi ies din ţară pe la Călăraşi. Ieşind din vamă în Bulgaria, trag pe dreapta pentru a mai face un ultim control al meu şi al maşinii, ca să îmi pregătesc flaconul cu suc şi biscuiţii la îndemână. Undeva, în stânga mea, văd un grup de trei persoane ieşind dintr-o Dacia şi îndreptându-se spre mine.
Se apropie, ne salutăm şi unul din ei mă întreabă dacă mă tentează avantajele mersului în grup. Un sondaj rapid de imagine îmi conferă elementele necesare pentru accept. Mai mult, mă ofer să iau cu mine în maşină unul din membrii grupului lor pentru a birui mai uşor singurătatea. Formăm echipele şi demarăm. Comparativ cu şoselele din ţară, cele din Bulgaria mi se par de vis. Dar nu pot fructifica la maximum acest avantaj din cauza faptului că şoferul celeilalte maşini conduce lent, mult prea lent şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: ne-a apucat noaptea pe drum. Este decembrie, este noapte şi noi suntem în plină traversare a munţilor. Stilul dezastruos de conducere asociat cu mersul pe serpentine solicită mult prea mult motorul plăpândei maşini, care se încinge la maximum, iar o conductă de la instalaţia de răcire plesneşte. Îi văd cum trag pe dreapta, opresc şi eu şi în timp ce mă apropii îmi dau seama că sunt de prisos cuvintele: de sub capotă ies vălătuci de abur. Mă uit în sus, mă uit în jos, nici urmă de maşină sau posibilitate de ajutor. E noapte, e frig şi suntem singuri în munţi.
Nu am altceva mai bun de făcut decât să îmi suflec mânecile şi să mă apuc de treabă. În timp şi cu răbdare ca să nu mă opăresc de la aburii instalaţiei de răcire, reuşesc să identific conducta plesnită şi să îmi dau seama că termostatul este defect. Scot termostatul, scurtez conducta astfel încât să elimin plesnitura şi le pun pe noile cunoştinţe să se apuce să topească zăpadă ca să avem ce pune în instalaţie de răcire. În timp şi cu oarece efort reuşim să repunem maşina în funcţiune, aşa că putem pleca din nou la drum.
A doua zi suntem în Istanbul. Ajungem la hotel fără absolut nicio problemă pentru că ei nu sunt la prima vizită şi cunosc traseul foarte bine. Ne plimbăm, vizităm, facem cumpărături împreună, iar Sf. Nicolae ne prinde tot în Istanbul, aşa că organizăm o mică serbare ad-hoc gândindu-ne la cei de acasă.
Zilele trec repede şi vine momentul întoarcerii. Drumul decurge fără nicio problemă, dacă nu punem la socoteală faptul că am parcurs în două zile un traseu pe care l-aş fi parcurs singur într-o singură zi sau mai puţin. Revenirea în ţară am făcut-o tot pe la Călăraşi, gândindu-ne că este o vamă mai puţin aglomerată. Ieşim din vamă şi îi văd pe noii prieteni că trag pe dreapta. Cobor, mă apropii şi aflu că, din cauza unei defecţiuni la instalaţia electrică, motorul nu mai porneşte. Deşi mi-am pus la bătaie toate abilităţile mecano-electrice, nu reuşesc să fac altceva decât să le descarc şi mai rău bateria. Nu ne rămâne decât soluţia remorcării. Omul scoate din portbagaj un cablu din cupru folosit atunci când iei curent de la altă maşină. Nu-mi pot imagina că un cablu din cupru cu o secţiune de câţiva milimetri poate rezista la asemenea forţe de rupere, dar în lipsă de ceva mai bun legăm cele două maşini cu el.
Şi pornesc. Atât de lin încât reuşesc să nu rup cablul. Mulţumită mersului pe autostradă, ajungem la Bucureşti fără ca acesta să se rupă. Dar, odată intraţi în oraş, încep problemele. Stopurile dese şi nervozitatea celorlalţi parteneri din trafic care claxonează în neştire contribuie la ruperea cablului. Coborâm, îl înnodăm şi pornim. După un scurt timp, cablul iar se rupe. Şi tot aşa, până ajunge să fie atât de scurt încât maşinile stau legate bară la bară. Nu mai putem conduce niciunul în aceste condiţii, aşa că mă gândesc la o altă rezolvare. Îmi amintesc că în apropiere stă un vechi prieten, aşa că mă reped până la el. Îl găsesc acasă şi culmea, omul are o ştangă de remorcare disponibilă. Cuplăm maşinile din nou şi pornim spre casă.
Ajungem acasă (întâmplarea a făcut să fim vecini de stradă), ei foarte bucuroşi, iar eu foarte nervos. Toate aceste ore care îmi întârziaseră apropierea de casă mă aduseseră la limita răbdării. Dar toţi nervii şi toată supărarea mi-a trecut când noul prieten mi-a făcut o mărturisire:
- Ştiţi, atunci în vamă, la plecare, am venit la dumneavoastră şi v-am abordat pentru că eram convinşi că sunteţi securist şi ne puteţi fi de ajutor.
- Dar de unde aţi tras concluzia asta, îl întreb eu amuzat.
- Păi, numai un securist putea pleca în Turcia, de unul singur şi cu portbagajul gol.
Să auzim de bine!

vineri, 27 august 2010

Ce cuvinte folosim (1)

DictionarTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa cum spuneam într-o postare anterioară, multe, foarte multe din cuvintele folosite în limba română (şi nu numai) sunt de sorginte grecească. Astăzi mă voi referi la câteva cuvinte mai deosebite, în sensul că provin de la numele proprii ale unor personaje reale sau imaginare din istoria sau mitologia greacă.
Primul la care voi face referire are ca origine numele zeului vânturilor, Eol (în limba greacă se scrie Aiol, dar grupul „ai” se pronunţă „e”). De la numele acestui zeu provin toate cuvintele utilizate în legătură cu vântul sau efectele acestuia (centrală eoliană, propulsie eoliană etc). El îi avea ca fraţi pe Boreos, zeul vântului din nord, de unde ne-a rămas cuvântul boreal, cu sensul de nordic. Un alt frate era Zefiros, vântul de vest, un vânt uşor şi călduţ, cu numele căruia denumim orice adiere sau vânt mai blând. Fraţi a mai avut el (pe Notos, Caicias şi Apeilote), dar aceştia nu au lăsat urme în etimologia uzuală. Acu’ să nu vă mire existenţa atâtor zeităţi ale vântului, dar vechii greci erau foarte meticuloşi în privinţa asta: exista câte o zeitate pentru aproape fiecare element din mediul înconjurător.
Mulţi dintre noi au auzit sau folosesc cuvântul ceramică, acesta având numeroase interpretări în tot ceea ce este legat de tehnica prelucrării termice a pământului. Ei bine, cuvântul ceramică provine de la numele lui Keramos, care nu era altul decât zeul protector al meşterilor olari din Grecia antică. Că a fost preluat în mod direct sau pe căi ocolitoare, asta e treaba lingviştilor să afle, dar originea lui rămâne aceeaşi. Şi mă gândesc la ea ori de câte ori mănânc lapte bătut cu mămăligă în într-un castron de ceramică.
Un alt cuvânt uzual, dar cu o etimologie mai ciudată este amfitrion. Este un cuvânt pe care îl folosim adeseori atunci când facem referire la o gazdă amabilă şi primitoare. Ei bine, dacă nu ştiaţi puteţi afla acum că respectivul cuvânt provine de la numele regelui Amfitrion care domnea împreună cu soţia sa Alemena în Tirint. Despre el se spune că era un urmaş direct al marelui erou Perseu. Având o fire deosebit de ospitalieră, numele său a devenit simbolul acestei trăsături. Sincer să fiu, mi-ar face mare plăcere să fiu considerat un adevărat amfitrion de către prietenii mei.
Mai departe ne vom lega de cuvântul draconic. Îl folosim ori de câte ori vrem să caracterizăm ceva sau pe cineva ca fiind deosebit de sever. Cuvântul provine de la legislatorul atenian Drakon, care a trăit în secolul al VII-lea înainte de Christos. Personajul, în ciuda numelui său devenit pentru noi acum simbol al severităţii s-a remarcat prin câteva realizări deosebite. A publicat pentru prima dată legile cetăţii sub formă scrisă pe panouri de lemn sau stele din piatră şi a adus două inovaţii: 1. fiind scrise, legile nu mai dădeau ocazia interpretărilor personale şi 2. prin legea homicidului a făcut distincţia între omor (un act voluntar) şi homicid (un act involuntar). Conform legilor elaborate de el, cel mai mic furt era pedepsit cu moartea. Erh, draconice legi, nu?
Un alt cuvânt cu o etimologie legată de mitologia greacă este odisee. Folosim cuvântul atunci când vrem să descriem o călătorie lungă şi plină de peripeţii. Existenţa cuvântului o datorăm lui Ulysse (sau Odisseus), personaj homerian implicat profund în războiul troian. Întoarcerea sa în dorita lui Ithaca, unde era aşteptat de soţia sa credincioasă Penelopa şi de fiul său iubitor Telemach a constituit prilejul a nenumărate aventuri şi peripeţii transpuse de Homer în Odiseea. Lui Uliyse i se datorează participarea marelui Achilles în război, precum şi ideea construcţiei Calului Troian. Acum, că mi-am amintit, să activez antivirusul ca să nu-mi intre vreun troian în calculator…
Ciclopic este un cuvânt pe care-l utilizăm adeseori. Numai despre Palatul Parlamentului de câte ori am auzit că este o construcţie ciclopică… În mod curios, deşi însuşirea principală a ciclopilor, fiinţele mitologice de la care se trage cuvântul era faptul că aveau un singur ochi, în vorbirea curentă cuvântul este legat de cealaltă însuşire a lor, şi anume gigantismul. Ciclopii apar atât în „Odiseea” lui Homer, cât şi în „Teogonia” lui Hesiod. Ei erau consideraţi nişte creaturi damnate care au făurit arcul Artemisei (zeiţa vânătorii), fulgerele lui Zeus (stăpânul suprem), tridentul lui Poseidon (zeul mărilor) şi coiful lui Perseu (eroul care a ucis Meduza fiind făcut invizibil de respectivul coif). Şi voi mai face referire doar la un singur cuvânt pentru ca articolul meu să nu devină unul ciclopic…
Ultimul cuvânt pe ziua de azi este herculean. După cum vă aşteptaţi, cuvântul provine de la numele celui mai mare erou al mitologiei greceşti şi anume Hercules, personaj caracterizat prin forţa sa neobişnuită. Astăzi, prin herculean caracterizăm tot ceea ce se referă la o putere sau la un efort ieşit din comun. Puterea şi-a dovedit-o sugar fiind, când a reuşit să sugrume şerpii trimişi de Hera (soţia lui Zeus) ca să-l ucidă. Viaţa lui pământeană a fost una zbuciumată, marcată de crize de nebunie şi încercări dintre cele mai dificile. Ca o legătură între mitologie şi realitate, se consideră că ceea ce în mitologie este cunoscut sub numele de “întoarcerea fiilor lui Hercules (sau întoarcerea heraclizilor)”, în istorie este cunoscut sub numele de „invazia dorienilor” (cu vreo 1100 de ani înainte de Cristos). Atât cei din mitologie, cât şi cei din istorie s-au ţinut de cuvânt şi au făcut ce au promis: au cucerit Grecia aproape în totalitate. Dar de la ei ne-au rămas frumoasele coloane în stil doric.
Acum, pentru că aţi citit cu atenţie aceste rânduri, vă voi oferi un mic bonus. În anul 2002 drahma, moneda naţională a Greciei a fost înlocuită de euro. Ştiţi de când circula drahma în mod oficial şi neîntrerupt? De mai bine de 3100 de ani!
P.S. Cu ceva timp în urmă, mă exprimam într-un articol postat pe blog în sensul că Grecia musteşte de istorie şi că dacă dai cu piciorul în pământ ţâşneşte istorie. Ei bine, citind de curând un articol de specialitate, am descoperit că vorbele mele nu sunt deloc originale: exact aceleaşi cuvinte (“oriunde calci, descoperi o mărturie a trecutului”) au fost spuse de Cicero (106-43 î.Hr.) cu mulţi, mulţi ani înaintea mea. Pe cuvânt de onoare că nu am avut habar de spusele lui. Dar, probabil, condiţiile asemănătoare conduc la rezultate asemănătoare…
Să auzim de bine!

joi, 26 august 2010

Hoţii de peste drum

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Povestirea de azi se referă la o întâmplare produsă cu mulţi, mulţi ani în urmă, cândva pe la începuturile comunismului la noi în ţară. Mi-a fost povestită de un domn venerabil faţă de care nu am niciun motiv de îndoială.
Acţiunea se petrece pe Calea Victoriei într-un loc mai puţin obişnuit, şi anume peste drum de clădirea fostei Miliţii, actuala Poliţie. În acele vremuri, acolo se afla un magazin de bijuterii, practic singurul din Bucureştii acelor vremuri. Aici fac o mică paranteză ca să spun că am prins şi eu magazinul cu pricina şi, chiar mai mult, am intrat ca să văd o tabacheră masivă din aur care costa peste 40.000 de lei la vremea aceea (înainte de 1989). Revenind la întâmplarea noastră, vă repet precizarea că magazinul se afla peste drum de clădirea Miliţiei. Fac această precizare nu ca să defăimez Miliţia, ci ca să subliniez tupeul făptaşilor.
Într-o după amiază, după ora de închidere, apare în faţa magazinului cu pricina o dubiţă. Trage la bordură şi din ea coboară un tip în salopetă, şoferul rămânând în cabină. Tipul în salopetă începe să ciocănească în uşă şi să se foiască prin faţa magazinului dând semne de supărare din cauza faptului că obloanele erau trase. Revine la cabina dubiţei, vorbeşte ceva cu colegul lui, după care iar începe să se foiască în sus şi în jos prin faţa magazinului.
După un timp este observat de un sectorist aflat la o oarecare distanţă. Sectoristul se apropie şi îl ia la întrebări pe omul în salopetă:
- Ce este? Ce s-a întâmplat? De ce aţi oprit aici? Nu vedeţi semnul?
- Îmi cer scuze, răspunde omul în salopetă, dar avem o problemă şi nu ştiu cum putem s-o rezolvăm.
- Despre ce este vorba, intervine sectoristul ceva mai liniştit.
- Păi, să vedeţi, noi suntem de la Cooperativa Avântul din Baia Mare şi am avut o comandă pentru un fişet metalic. Trebuia să venim azi cu fişetul şi am venit, numai că am întârziat din cauza unei pene de cauciuc. Acum, vedem că magazinul e închis şi nu ştim ce să facem.
- Mda, răspunde agentul scărpinându-se în bărbie. Nu ştiu ce să vă zic. Nu aveţi vreun număr de telefon?
- Avem, dar e al magazinului care, vedeţi şi dumneavoastră, e închis.
- Da, atunci chiar că aveţi o problemă. Va trebui să vă întoarceţi cu fişetul la cooperativă.
- Vai de capul nostru! sare speriat omul în salopetă. Ne penalizează şeful de ne merg fulgii. Nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva.
Coboară şi colegul omului în salopetă şi încep toţi trei să se învârtă pe lângă maşină gânditori. După un timp, colegul şoferului îndrăzneşte:
- Dacă nu vă supăraţi, îi spune el sectoristului, mă gândesc la o soluţie. Noi coborâm fişetul din maşină şi îl punem chiar aici, lângă vitrină. Lăsăm în el documentele de însoţire şi plecăm liniştiţi. Mâine dimineaţă şeful nostru va suna la magazin să le explice ce e cu fişetul. Iar de furat, nu ne facem probleme că l-ar putea fura cineva chiar din locul acesta.
- Da, răspunde sectoristul după un timp de gândire, ideea nu e rea. Oricum, cât sunt în tură mai trec şi eu pe aici, după care îi voi spune şi colegului care mă schimbă.
Odată ajunşi la înţelegere, cei doi coboară fişetul, îl lipesc de vitrină chiar lângă uşa magazinului, se salută cu sectoristul şi pleacă. A doua zi de dimineaţă, personalul magazinului vine ca să deschidă magazinul. Descuie lacătele, descuie uşa şi intră. Surpriză! Vitrinele magazinului sunt goale! Nici urmă de vreo bijuterie. Ce se întâmplase? Se întâmplase că în fişet fuseseră ascunşi doi hoţi care, peste noapte, au deschis spatele fişetului, au tăiat geamul magazinului, au furat tot ce se putea fura şi au ieşit pe uşa din faţă a fişetului care era construit ca un spate fals.
Să auzim de bine!

miercuri, 25 august 2010

Hoţii din lift

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi vă voi povesti o întâmplare la care nu am fost martor, dar asta nu o face mai puţin interesantă. La rândul meu, o ştiu de la un coleg mai în vârstă care pretinde ca a asistat la sfârşitul evenimentelor.
Locul faptei este un bloc din plin centrul Bucureştilor. Personajele sunt:
- O familie compusă din soţ şi soţie. Pentru uşurinţa înţelegerii, pe el îl voi numi “el” în continuare, iar pe ea o voi numi “ea”.
- Un hoţ, pe care îl voi numi „hoţul”,
- O voce a locotenentului Popişteanu de la Secţia 96,
- Un poliţist pe care îl voi numi „Ofiţerul de serviciu”.
Acţiunea a decurs după cum vă voi povesti în rândurile de mai jos.
Ea vine acasă de la serviciu. Este seară, e obosită şi, colac peste pupăză, o mai strâng şi pantofii. Apăsată de atâtea griji, nu observă că în cabina liftului în care intrase şi-a făcut apariţia un cetăţean politicos. Politicos pentru că o întreabă la ce etaj urcă, iar ea îi răspunde că coboară la etajul 5.
Omul apasă butonul, liftul se pune în mişcare, dar nu pentru mult timp pentru că hoţul (acum putem să-l nominalizăm), opreşte cabina între etaje. Asta nu ar fi fost nimic rău dacă hoţul nu ar fi scos din buzunar un ditamai cuţitoiul cu care a început s-o ameninţe pe ea fără nicio jenă cerându-i urgent toţi banii şi toate bijuteriile pe care le avea asupră-i. Ea, fiinţă sperioasă, i le dă cu ochii măriţi de groază. Hoţul pune iar liftul în mişcare până la etajul următor, după care sare din lift şi o ia la fugă pe scări în jos.
Ea, ce să facă? Porneşte din nou liftul şi urcă până la etajul unde locuia. Odată ajunsă, începe să ţipe şi să bată în uşa apartamentului proprietate personală. Soţul (care venise ceva mai devreme acasă de la serviciu) îi deschide speriat. Atunci ea, printre hohote de plâns, începe să-i istorisească întâmplarea petrecută în cabina liftului. Fiind un om hotărât, el o ajută să se întindă în pat ca să se liniştească, după care sună la Poliţie.
Poliţiştii, mari amatori de senzaţii tari, vin cât ai zice „peşte” la faţa locului şi încep să ia declaraţii şi să facă măsurători. Totul durează câteva ore bune, după care îşi iau catrafusele şi pleacă cu promisiunea civilizată că îi vor ţine la curent cu mersul anchetei.
A mai durat o bucată bună de timp până ce s-au liniştit cei doi soţi şi au putut adormi. Nici nu au ştiut când s-a făcut dimineaţă şi, cu siguranţă, ar fi întârziat la serviciu dacă nu suna telefonul. Buimac de nesomn şi supărare, el ridică receptorul şi răspunde:
- Alo? Da? Cine este?
- Bună dimineaţa! se aude un glas vesel în receptor. Sunt locotenentul Popişteanu de la Secţia 96. Mă scuzaţi că vă deranjez la o oră atât de matinală, dar am prins hoţul din noaptea trecută şi vă rugăm să veniţi până la secţie ca să daţi o declaraţie şi să vă recuperaţi bunurile.
- Ura! strigă el necontrolat în receptor. Mami, mami, scoală-te, au prins hoţul. Vă mulţumim din suflet, ne-aţi dat o veste excepţională, continuă el emoţionat.
- În cât timp credeţi că ajungeţi? întreabă locotenentul amabil.
- În maximum o jumătate de oră, răspunde el cu vocea gâtuită de emoţie.
După care, cei doi soţi se îmbracă în mare grabă şi pleacă spre secţia de Poliţie. Ajunşi acolo, se prezintă regulamentar la Ofiţerul de serviciu:
- Bună dimineaţa! spune el. Suntem cei cu furtul din lift din noaptea trecută, ştiţi...
- Îhî, răspunde morocănos ofiţerul de serviciu. Habar nu am despre ce furt vorbiţi. De fapt, ce doriţi, de ce aţi venit?
- Cum de ce, se miră el cu inima bătându-i tot mai repede. Ne-a chemat locotenentul Popişteanu. Nu-i aşa, mami? continuă el întorcându-se spre consoartă.
- Da, chiar dânsul ne-a sunt de dimineaţă ca să ne spună că aţi prins hoţul şi să venim să ne recuperăm bunurile furate.
- Uite ce e, doamnă, se zburleşte Ofiţerul de serviciu, la noi în secţie nu există niciun locotenent Popişteanu. Şi nu avem nicio reclamaţie de furt în lift din noaptea trecută.
În acel moment, tuturor participanţilor la discuţie le-a căzut aceeaşi fisă.
- Văleu! au spus ei în cor, după care Ofiţerul de serviciu a chemat urgent un echipaj şi au gonit cu girofarul şi sirena pornite până la domiciliul celor doi.
Ajunşi acolo, ce să vezi? Casa goală complet. Goală, goluţă. Vecinii întrebaţi ulterior au declarat că au văzut cum, imediat după plecarea celor doi, a venit un camion şi a încărcat totul.
Să auzim de bine!

marți, 24 august 2010

Aventuri nocturne

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Tu te ştii da cu bicla, aşa-i?
Este Nucu, vărul meu, care mă întreabă într-un limbaj codificat dacă ştiu să merg cu bicicleta.
Stăm amândoi tolăniţi ca doi şalăi la soare pe prispa casei, în lumina unui asfinţit dulce. Suntem în concediu, familiile sunt împrăştiate prin comună ca puii de cloşcă, iar noi am rămas singuri ca să ne relaxăm după o zi de concediu. În mod curent, nu ne sculăm mai devreme de ora zece şi asta nu pentru că vrem noi, ci pentru că nevestele sunt îngrijorate să nu murim de foame în somn. Ne-am obişnuit stomacurile cu un mic dejun frugal: o ratotă (cum i se spune în zonă produsului culinar obţinut dintr-un număr de ouă bătute şi amestecate cu slănină, cunoscut îndeobşte sub numele de omletă) din patru ouă de căciulă, câte o dărabă de o jumătate de pâine neagră, două căni de lapte proaspăt, un jneap de trei-patru sute de grame de caş de bivoliţă şi un castron de castraveţi muraţi la fereastră, o litră de unt şi un borcan de silvoiz (după cum i se spune aici magiunului din prune).
Ca să nu ne aşezăm prea repede la masa de prânz, ne ducem la lac, la scăldătoare. Nucu spune că pescuieşte, dar ceea ce face el nu se poate numi pescuit pentru că ştiu că în urma acestei activităţi se prind peşti şi nicidecum ghete sau conserve ruginite. De la lac ne întoarcem după orele amiezii mergând prin spatele grădinilor nu numai ca să admirăm peisajul cu dealuri blânde, ci şi să „culegem” câte un ştiulete de porumb pe care îl mâncăm copt în pământ. Suntem încă în viaţă nu numai datorită bunăvoinţei localnicilor, ci mai mult pentru că aceştia nu au arme de foc...
Pe drumul de întoarcere, obosiţi de atâta efort, ne oprim la casa părinţilor lui Nucu, nu numai ca să-i salutăm pe oameni, dar şi ca să luăm o gustare frugală: un lighean cu salată făcută din roşii, castraveţi şi ceapă culese instantaneu din grădina lor. Ca să nu ne îngrăşăm ne oprim să mâncăm mai mult de o roată de pâine la toata salata. După un schimb reciproc avantajos de amabilităţi, ne regrupăm spre casă, spre familiile care ne aşteaptă lihnite. Bunicile, mătuşile şi nevestele şi-au terminat treburile gospodăreşti şi ne aşezăm la o masă binemeritată unde, evident, noi doi suntem cei mai flămânzi. O ciorbă bine dreasă sau o supă de roşii, câte o porţie pe măsură de tocană de pui însoţită de mămăliga de rigoare, un castron de castraveciori acriţi la geam şi pancove (un fel de gogoşele) la desert. După care ne facem siesta pe prispă.
Întrebarea lui îmi trezeşte unele nedumeriri, aşa că sunt necesare clarificări.
- De ce? Vrei să mergem undeva?
- Îhî. Până în comuna vecină să rezolv ceva.
- Da, nicio problemă îi răspund simţindu-mă perfect solidar la o aşa iniţiativă. Dar cum putem merge cu bicicletele dacă nu avem? N-ar fi mai ecologic pentru noi să mergem cu maşina?
- Nu am roată de rezervă şi am una din roţi spartă.
- Nu-i nimic, mergem cu a mea.
- Tu nu ai momentan maşină.
Un fior rece mă străbate.
- Cum adică „momentan nu ai maşină”? întreb eu cu glas dogit. Ce propoziţie e asta?
- Maşina ta e în comuna vecină. Nu mai are benzină.
Dumnezeule! Şi eu stau liniştit la soare în timp ce în jurul meu lumea se prăbuşeşte…
- Nucule! Cum a ajuns maşina MEA să rămână în comuna vecină fără benzină.
Nucu se uită la mine nedumerit de lipsa de înţelegere pe care o manifest şi îmi explică rar, aproape silabisind:
- Am luat-o eu ca să merg la vulcanizare cu roata mea spartă. Nu am găsit atelier din prima şi am colindat o grămadă. M-am întors cu auto stopul.
Încerc să procesez cât mai rapid şi o idee salvatoare se iveşte la răsărit:
- Atunci hai să mergem cu nişte biciclete să o luăm!
- Exact asta vreau eu să fac, dar tu înţelegi mai greu, îmi răspunde el morocănos.
Rămân mut în faţa unei asemenea evaluări. Nu apuc să gândesc prea mult, că îl aud:
- Ei, eu mă duc să fac rost de bicle.
Şi dus a fost. Stau şi îl aştept disciplinat. Soarele se scufundă liniştit printre dealuri, găinile s-au dus de mult la culcare, iar Nucu nu apare. Pe la orele nouă din noapte părăsesc prispa şi mă îndrept spre culcare cu ochii aproape închişi. Exact în acel moment aud zdrongănituri şi zgomote puternice la poartă. Este Nucu cărând două biciclete. Aprind lumina în fugă şi mă reped să le examinez. Faptul că sunt vechi nu ar fi un impediment, dar nu au aripi, lanţurile joacă în voie şi nici vorbă de faruri sau alte echipamente optice.
- Omule, tu eşti sănătos la cap? Cum să mergem cu aşa ceva cale de patru kilometri pe o noapte fără lună? Tu nu vezi că nu avem nici măcar lanterne?
- Ba văd, adică nu văd, da’ eu ştiu drumul bine şi nu avem nevoie.
Mă pun la mintea lui, aşa că îmi iau rămas bun de la familie şi le spun ultimele mele dorinţe, după care plecăm. Cât am mers printre casele comunei, a mai fost cum a fost. Problema a devenit palpitantă după ce am ieşit. Nu vedeam nimic nici măcar la zece centimetri, aşa că vorbeam tot timpul ca să ne poziţionăm în spaţiu. Mergeam cât puteam de încet bântuit de tot felul de temeri: dacă dau peste vreun pieton? Dacă dă o maşină peste noi? Dacă nu ne întoarcem la timp şi pierd serialul? Dacă nu apucă să se acrească castraveciorii puşi ieri în geam? Şi altele asemenea griji fireşti pentru un om care merge noapte pe o bicicletă fără far.
Şi ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Apăsând puţin mai tare pe pedală simt cum sare lanţul şi încep să pedalez în gol. Înainte ca să mă dezechilibrez, apuc să strig la Nucu:
- Fii atent că mi-a sărit lanţul!
- Nu-i nimic, aud o voce gravă în faţa mea şi simt o mână apucând ghidonul. Te ţin eu.
O lanternă mi se aprinde nemilos în faţă şi în spatele ei îl recunosc pe poliţistul comunei.
Să auzim de bine!

luni, 23 august 2010

Dom’ profesor şi dom’ şofer

SoferProfesorTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dorin este unul din bunii mei prieteni şi mai este şi profesor la conservator. Aparent, veţi trata aceste cuvinte ca pe o informaţie banală. Ce o face să nu mai fie banală este faptul că locuieşte într-o garsonieră în care are o pianină la care dă meditaţii. Ei, acum v-aţi prins? Cu greu pot lipsi să asist la orele de meditaţii pentru că sunt momentele cele mai vesele ale zilei. Mai ales când încep vecinii să bată în ţeavă. Pe la orele 23 renunţă din cauza durerilor din braţe şi încep să sune la uşă.
Astăzi este una din acele zile. Ce o face deosebită este că e duminică. Iar meditaţiile au început pe la ora 14. Eleva de azi este fiica unui şofer de TIR, dornică să fie admisă la Conservator. După vreo oră de meditaţie, ciocăniturile în ţevi devin atât de enervante încât abia mă pot concentra la tema exersată. Prietenul meu decide să ia o scurtă pauză pentru a scoate capul pe geam şi a le zice vreo două de la obraz unor oameni atât de lipsiţi de dorinţa de cultură. Suficient timp ca să audă telefonul sunând. Era chiar tatăl copilei care îl roagă să o scutească de meditaţie pentru că este aniversarea ei, prilej cu care îl invită şi pe el să participe. Prietenul meu acceptă scutirea, dar declină elegant invitaţia din cauză că nu e singur, ci mai sunt şi eu cu el. Omul insistă ca să particip şi eu, lucru pe care îl accept pe loc întrucât vecinii se potoliseră.
Ne strângem catrafusele, chemăm un taxi şi o luăm din loc. Apartamentul care ne va găzdui pentru următoarele ore este un banal apartament de bloc. Ce este pe masă întrece însă toate aşteptările. Peşti exotici, fructe exotice, icre exotice, băuturi exotice, totul exotic şi nemaivăzut. Tot ceea ce mintea omenească poate concepe mai exotic era pe masa lui din sufragerie. Era evident că, prin natura meseriei, omul nu-şi putea refuza nicio plăcere. Am luat loc oarecum timoraţi de grandoarea exponatelor, dar după ce am consumat anumite cantităţi din ele, mai ales din cele sub formă lichidă, discuţia s-a dezmorţit şi am fost mai relaxaţi.
Aşa cum stătea relaxat pe scaun, tatăl fetei deschide un subiect interesant şi anume, cel al alegerii meseriei. La el, lucrurile au fost simple: părinţii nu au vrut să-l dea la şcoală şi atunci, omul s-a făcut şofer. La prietenul meu, lucrurile sunt ceva mai complicate: este vorba de o tradiţie în familie, de un anumit nivel de cultură pe care îl are şi trebuie să îl valorifice, de rostul lui în lume, de mesajul către umanitate şi alte chestii de mare valoare. După ce îl ascultă cu mare atenţie, tatăl fetei spune:
- Maestre, ştii care e diferenţa dintre noi?
- Nu, răspunde curios prietenul meu.
- Îţi spun eu, îl linişteşte omul binevoitor. Când matale vii de la şcoală şi te întâlneşti cu un vecin în scara blocului, omul îşi scoate pălăria, îţi face loc şi îţi spune „Să trăiţi, maestre!”. Când eu vin din cursă şi mă întâlnesc cu un vecin în scara blocului, acesta duce două degete la bască, îmi spune „Hai noroc, nea Emile” şi îşi vede de drum. Numai că eu m-am săturat deja să mănânc zilnic bunătăţile astea pe care matale nu le-ai văzut nici măcar în poze.
Să auzim de bine!