joi, 30 ianuarie 2014

Hai la deszăpezit secvenţial

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După revoluţia din 1989 anticomunismul românesc s-a manifestat plenar. Practic, nu a existat domeniu în care acesta să nu se manifeste cât mai vocal şi cât mai profund. Inclusiv în ceea ce priveşte deszăpezirea.
Ningea şi în vremuri comuniste, şi în vremuri comuniste se blocau străzile, şoselele, casele, comunele. Şi în vremuri comuniste erau necesare măsuri de deszăpezire. Doar că, cel puţin în Bucureşti, modalitatea era puţin diferită. Nişte utilaje montate pe ditamai camionoaiele strângeau zăpada cu un fel de labe mecanice, o împingeau pe o bandă transportoare, care bandă o descărca în spatele utilajului, exact unde era un camion gol care o colecta. O dată umplut, camionul pleca şi un altul îi lua locul. Aţi prins mişcarea? Exact! Zăpada nu rămânea pe stradă, nu rămâneau mormane care ulterior, să fie aruncate pe trotuar de pluguri şi înapoi pe stradă de trecători. Strada rămânea curată din bordură în bordură.
Sunt în staţia de la Universitate şi un 385 tocmai a venit aproape gol. Mă sui, ocup vremelnic un scaun şi arunc o privire prin autobuz. O călătoare undeva în spate, o doamnă pe un scaun vis-a vis de mine şi un cetăţean pe scaunul din faţa ei.
- Uitaţi-vă la ei, fir-ar ei ai deacu’ cum dă zăpada doar în parcări, nu pe trotuar! Glăsuieşte el pe un ton de arţag către doamna din spatele lui.
- Uite la ei cum dă zăpada! Ca să ia bani primăria, ai dreacu’, stă numai la televizor şi ia bani de la cetăţeni, continuă el monologul început cu bătrâna doamnă.
Bătrâna doamnă răspunde cu un evident ton de înţelegere, aşa cum te adesezi unui copil care bate câmpii.
Mă uit pe geam şi văd câţiva salariaţi ai parcării cum vântură de zor niscai lopeţi în parcarea dintre clădirea Universităţii şi cea a Institutului de arhitectură.
Este evident că am în faţă scandalagiul de profesie, mitocanul care amestecă noţiunile doar, doar de scoate ceva de cârtit.
Autobuzul îşi continuă drumul, bătrâna doamnă aprobările de complezenţă, iar ipochimenul diatriba. Mă gândesc dacă are rost să intreu într-o dispută cu el în care să-i explic:
1. Da, respectivii dădeau zăpada doar în parcare pentru că erau angajaţi să se ocupe de parcare, nu de trotuare. Nu cred că el, individul gălăgios şi protestatar ar fi manifestat vreo aprehensiune pentru curăţatul zăpezii din curtea unui vecin.
2. Da, respectivii curăţau zăpada doar în parcare pentru că legea spune clar că proprietarul clădirii trebuie să cureţe zăpada de pe trotuarul din faţa clădirii. Nu primăria.
3. Da, respectivii curăţau zăpada doar în parcare pentru că seara, la o oră de vârf, ar fi apărut pe ecranele televizoarelor un scandalagiu aidoma lui, care ar fi urlat din fundul bojocilor că primăria nu curăţă zăpada din parcări şi de aia e circulaţia blocată pentru că şoferii nu au locuri de parcare.
4. Da, salariaţii respectivi curăţau zăpada doar în parcări pentru ca primăria să ia bani pentru că dacă nu ar lua, tot el, individul gălăgios şi protestatar s-ar fi suit în autobuz şi ar fi bătut o bătrână doamnă la cap cu nemulţumirile lui că primăria nu mai asigură transportul gratuit pentru pensionari pentru că nu are bani.
Dar o idee salvatoare mă fulgeră: dacă premisa de la care porneşte dorinţa mea de dialog e falsă şi el nu e omul cu care se poate dialoga? Dar am ajuns la destinaţie şi trebuie să cobor.
Să auzim de bine!

luni, 27 ianuarie 2014

Creanga prin oraş

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
“Ora estimată de sosire: 11.45” scrie pe monitorul aflat în spatele cabinei şoferului, monitor care, pe lângă tot felul de imagini ciudate, ne oferă şi traseul urmat împreună cu alte elemente menite să-ţi uşureze viaţa. Astfel uşurat, încerc să mă înderpt spre partea din faţă a autobuzului aproape gol, cu doar doi călători: unul în faţă şi unul tocmai hăt, în spate.
Tentativa mea eşuează lamentabil din cauza mirosurilor pestilenţiale emanate de ipochimenul aflat pe unul din scaune. Tradiţionalul aurolac a ocupat fizic un loc, dar încă vreo şapte virtual, pentru că nu cred că există fiinţă pe pământ, poate cu excepţia focilor, care să-i poată suporta mirosul. Acum îmi explic poziţionarea cetăţeanului aflat tocmai hăt, în spate, aşa că mă îndrept şi eu cu paşi vioi tocmai hăt, în spate, şi ocup un loc pe scaun.
“Transport nisip, pietriş, balast” îmi fulgeră prin faţa ochilor afişele lipite pe stâlpi. Şi iar “Transport nisip, pietriş, balast”, şi iar şi iar... Încep să mă gândesc încordat dacă am de unde face rost de nişte “nisip, pietriş, balast” ca să-i redau liniştea omului cel harnic.
Depresia îmi este spulberată de un rucsac NIKE aflat în spatele unui june care tocmai s-a urcat. Vederea înscrisului îmi provoacă adânci cugetări existenţiale: cum este corect să citim un cuvânt scris pe verticală? De sus în jos sau de jos în sus? Faptul că am început să cuget are şi o latură practică: îmi vine ideea să ridic fularul peste gură şi peste nas, iar miasmele inhalate se schimbă brusc cu un miros fin de Ultraviolet Paco Rabanne.
“Şi zici că la magazinu’ ăla are ăia mâncare bună, salamuri, alea, alea?” aud o întrebare urcând pe treptele maşinii. Întorc capul ca să văd că fusese rostită de o gură binecunoscută de cocalar şi se adresa colegului său. De unde ştiu că era cocalar? Simplu: vorbea cât se poate de tare (ce alte mijloace au ei la dispoziţie ca să arate că ei sunt cineva şi că nu le pasă de cei din jur care sunt nişte nimicuri), era în talie pe un vânt şi o ninsoare cumplite, iar mâinile vineţii erau băgate doar pe jumătate în buzunarele pantalonilor. “Îhî” răspunde decis celălalt. “Dacă mergeam la sor’mea mâncam o ciorbă de perişoare”. “Îhî” răspunde celălalt la fel de decis. “Şi zici că la magazinu” ăla au mâncare bună, salamuri, alea, alea?” reiterează omul întrebarea. După care, fără să mai aştepte vreun răspuns, continuă cu o multiplă cugetare, cât se poate de corectă: „Pă vremea asta e mişto să stai în casă, la căldurică şi să bei ceva cald, nu vin sau ţuică că ăstea te încălzeşte doar pe moment, ci un ceai cald, cu lămâie. Da’ cine poate face asta? Că ca să ai păpică trebuie să produci. Dacă nu produci, oha păpică”. “Îhî” îi răspunde tovarăşul şi parcă îmi vine şi mie să mă alătur lor şi să spun „Îhî”.
Şoferul tot porneşte şi opreşte autobuzul, ba în staţii, ba la stopuri şi îl invidiez că e liber să se opreasă în toate staţiile de pe traseu, pe când eu nu am voie la mai puţin de 25 de metri. “Este un şofer de autobuz mai liber decât mine?” şi mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă mi-aş pune şi eu o tăbliţă cu numărul 368 în parbriz. Aş putea opri şi eu?
Dar staţia asta merită toată atenţia. Este staţia în care coboară aurolacul. Dar este şi staţia în care se suie EA. Ea este o doamnă foarte elegantă, foarte parfumată, foarte vorbitoare la un telefon cu mărgele şi foarte plină de ea şi de paltonul ei roşu aprins. Iar EA se aşează fix pe scunul rămas aproape lipicios de urmele aurolacului. Cu siguranţă că, ajunsă acasă, va ţine minte ziua asta. Şi îşi va povesti necazul la telefonul ei cu mărgele şi nu va mai continua să poarte paltonul ei cel roşu.
Îmi întorc privirea pe fereastră, tocmai la timp pentru a prinde o nouă serie de “Transport nisip, pietriş, balast” întreruptă brusc de o somaţie scrisă pe un semn de circulaţie: „Basarabia e România”. Ceea ce nu m-ar incomoda, doar că e pusă pe un semn care indică “Obligatoriu la dreapta” în vreme ce eu îmi doresc independenţa politică deplină şi nealinierea.
Brusc, aşa cum suntem învăţaţi de mici copii de şoferii de autobuz, hardughia frânează în spatele unui utilaj de deszăpezire. Pe care îl depăşeşte la fel de brusc, trântindu-ne la loc în scaune. Imaginea este de tot râsul. Nu a noastră, a călătorilor bâţâiţi în scaune, ci aceea văzută pe geam. În urma utilajului care împinge zăpada de pe stradă spre trotoare, concitadini harnici şi iuţi de lopată o aruncă înapoi în stradă, eliberându-şi accesul la maşinile personale parcate la bordură.
Dar veselia mea nu e sortită să dureze. “De închiriat” scrie pe un afiş cât toate zilele pus să atârne pe nişte ruine. „Trăim într-un oraş bântuit” este prima ideea care mă fulgeră, gândindu-mă că doar nişte fantome sau zombie ar putea să-şi închirieze un spaţiu aici. Şi părerea devine convingere în momentul când îl aud pe şoferul autobuzului adresându-i unui şofer neatent o interpelare cu referire clară la morţii familiei acestuia.
Iată că am ajuns în staţia dorită. Cobor. Nu am regrete. În fond, şi mâine va fi o zi.
Să auzim de bine!

joi, 23 ianuarie 2014

Orientarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Recunosc faptul că privesc cu mare precauţie ştirile din mass media românească Şi recunosc la fel de bine că nu am urmărit toate emisiunile legate de recentul accident aviatic ca să ştiu dacă a existat vreuna în care victimele să povestească minut cu minut ce s-a întâmplat din momentul când au văzut că se prăbuşesc până au venit salvatorii. Aşa că, rândurile de mai jos au caracterul unei ipoteze strict personale.
Multe din telefoanele moderne, aşa-numitele telefoane inteligente sau smart phones cum li se spune prin Drumul Taberei, au în dotarea lor un modul numit GPS. Ca să fie clar de la început, între acest modul şi operatorul de reţea nu există nicio legătură. Poţi să nu ai semnal deloc în reţea, dar GPS-ul funcţionează la fel de bine, comunicarea lui fiind între telefon şi sateliţi, nu între telefon şi operator. Că să comunice, acest modul trebuie activat printr-o comandă umană. Dar funcţionarea lui este inutilă dacă pe aparat nu sunt descărcate hărţi, cuprinzânâd cel puţin locul în care se află persoana în acel moment. Degeaba ai descărcat hărţi cu Mozambic, dacă tu te afli în Guatemala; aparatul nu va indica nimic concret. Dar mai este nevoie de ceva, este nevoie de o aplicaţie software (un program) care să gestioneze funcţionarea modulului GPS.
Aceste aplicaţii pot fi felurite: unele îţi indică doar poziţia în care te afli, altele îţi permit căutarea unei anumite adrese, altele indică şi poziţionarea şi permit căutarea unei adrese, iar altele, mai perfecţionate, permit stabilirea unui punct ţintă şi a unui traseu din punctul în care te afli până la punctul ţintă. Cele mai harnice permit chiar obţinerea coordonatelor geografice ale locului. Coroborând toate acestea cu declaraţiile victimelor pe care am apucat să le aud, putem concluziona fără dubiu:
1. Aveau în dotare un telefon inteligent,
2. Telefonul avea modul GPS şi program de gestionare,
3. GPS-ul era deschis, funcţional, iar persoana ştia să-l folosească din moment ce a trimis coordonatele locului.
În acestă situaţie, mi-am luat teleofonul în mână şi am încercat să mă pun într-o situaţie similară, aceea de a cere ajutor. În opinia mea, convorbirea ar fi trebuit să se deruleze astfel:
- Alo! Bună ziua! 112?
- Da, bună să vă fie inima. Ce s-a întâmplat?
- Iaca, avionul în care ne aflam s-a prăbuşit într-o pădure.
- Nasol moment. Şi cu ce vreţi să vă ajutăm?
- Păi, să trimiteţi o echipă de salvare.
- În regulă. Imediat. Vă rugăm doar să ne daţi niscai coordonate sau elemente de referinţă.
- Păi, citesc pe GPS-ul telefonului că suntem la 46,771379 latitudine nordică şi 23,498039 grade longitudine estică.
- Excelent! Văd că le aveţi cu orientarea. Doar că mi-aţi furnizat coordonatele în format zecimal şi noi nu avem niciun inginer pe aici care să ştie să le convertească în format sexagesimal. Îmi pare rău. Dar pe ecran nu se vede niciun reper de orientare?
- O, ba da! Văd în josul ecranului un semn de localitate lângă care scrie Mărginimea Sibiului.
- Perfect! Vasile, notează, epava este la nord de Mărginimea Sibiului. Altceva mai vedeţi? Mai micşoraţi olecuţă imaginea ecranului.
- Da, acum a apărut în partea de sus a ecranului o apă lângă care scrie Ozana.
- Minunat! Vasile, notează că sunt la sud de Ozana. Deci, sunteţi eşuaţi între Ozana la nord şi Mărginimea Sibiului la sud. Mai vedeţi şi alte detalii? Ia mai încercaţi să măriţi olecuţă imaginea.
- Opa! A apărut un punct la un de’şt de locul unde e indicată poziţia noastră şi scrie lângă el Dealu Popii.
- Cât se poate de bine. Vasile, ai notat? Supravieţuitorii se află într-o zonă cu Ozana la nord, Mărginimea Sibiului la sud, lângă punctul Dealu Popii. În cinci minute venim, poziţionarea este cât se poate de clară, staţi liniştiţi!
Cam aşa ar fi trebuit să fie dialogul meu imaginar, cu toponimice, sper că aţi observat, la fel de imaginare. Şi totuşi căutarea a durat enorm, iar indicaţiile nu au fost de niciun folos.
Ceva îmi scapă, cineva nu a ştiut ce şi cum să întrebe, ceva ce trebuia să se întâmple nu s-a întâmplat, cineva nu a ştiut să comunice.
Să auzim de bine!
P.S. Azi, 24 ianuarie, vin cu o completare de toată lauda. În dialogul meu imaginar am folosit termenul "nasol". Într-una dintre stenogramele convorbirilor cu turnul de control în care se semnala dispariţia avionului şi pe care am citit-o azi, un personaj a folosit termenul "naşpa" referindu-se la acelaşi lucru. Se pare că imaginaţia mea e foarte aproape de realitate...
P.P.S. Dumnezeule, mă doare când am dreptate la lucruri rele. Azi aflu că Măruţă a făcut în emisiunea lui un experiment pornind exact de la cele enunţate de mine mai sus: poziţionare în funcţie de reperele geografice. A identificat locul în 5 minute. Ce vă spuneam? Cineva nu a nu a ştiut ce şi cum să întrebe, cineva nu a ştiut să comunice.

miercuri, 22 ianuarie 2014

Transformarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Inginerii erau la mare căutare pe vremea lui Ceauşescu. Era deja o politică de stat ca directorii să fie musai ingineri. Nu se puteau concepe creiere mai luminate în alte meserii decât inginerii. Ce să caute un economist în funcţia de director? Are el habar de cum se fabrică o şaibă? Inginerul, el e creierul luminat care le rezolvă pe toate, indiferent că erau probleme economice sau de altă natură.
„Ia-ţi, mamă, şi tu un inginer acolo, ca toată lumea” era îndemnul clasic. Ce faci cu amărâtul ăla de profesor? N-are niciun viitor, nu-ţi dai seama? Inginerii, ei sunt mândria ţării, ei sunt viitorul.
Iată că a venit tăvălugul Revoluţiei din 1989, tăvălug care a spulberat, pe lângă multe din năzuinţele românilor şi ideea preconcepută privind o lume formată din ingineri. Oamenii au început să îşi acordeze mai realist pregătirea profersională la realităţile vieţii, ceea ce a făcut ca apetitul românilor pentru meseria de inginer să scadă. Acum se caută medici, avocaţi şi economişti. Da, aţi citit bine, economiştii atât de ignoraţi şi blamaţi de trecutul comunist.
Văd şi aud în ultimele zile o mare vânzoleală legată de prăbuşirea unui avion undeva, pe lângă Cluj. Dincolo de aspectele legate de proasta colaborare instituţională, de sumele imense investite în instituţii care nu au fost de niciun ajutor în această situaţie, un argument mi-a atras atenţia.
„Nu au avut coordonatele precise”. Victimele accidentului nu au transmis coordonatele precise, le-au transmis în format zecimal şi nu în grade, minute şi secunde este acuzarea rostită de buzele tuturor impricinaţilor. Ştiţi voi, ne întreabă acuzator o personalitate, că o secundă înseamnă 2,5 km? Ştiţi cât au trebuit să caute zadarnic din cauza acestei imprecizii? vine o acuzaţie şi mai dureroasă.
Da, ştim. Dar mai ştim ceva. Ştim că există un procedeu numit regula de trei simplă prin care coordonatele exprimate în format zecimal se pot converti în coordonate exprimate sexagesimal. Haideţi să luăm un exemplu concret, cum zicea apostolul Pafnutie în a treizeci şi şaptea epistolă către zuluşi.
Să pornim de la coordonatele exprimate zecimal (pentru care au fost acuzate victimele) de N 46,771379 şi E 23,498039, care ar fi undeva, chiar pe lângă Cluj. Şi vom lua întâi latitudinea nordică la convertit, pentru longitudinea estică lăsându-vă vouă plăcerea. Valoarea 46,771379 se traduce zecimal prin 46 de grade şi 0,771379 minute. Pornind, cum ziceam, de la regula de trei simplă, dacă 60 de minute sexagesimale sunt egale cu 100 de minute centesimale, înmulţim valoarea de după virgulă, adică 0,771379 cu 60 şi o împărţim la 100. Obţinem valoarea 0,4628274. Din ea, primele două cifre reprezintă minutele şi le punem lângă gradele deja ştiute. Avem acum 46 de grade şi 46 de minute. Ca să aflăm secundele, ce ne rămâne de făcut? Exact! Iterăm algoritmul anterior. Din valoarea 0,4628274 scădem grupul de două cifre reprezentând secundele şi obţinem 0,0028274, valoare pe care o îmnulţim cu 60 şi rezultatul îl împărţim la 100. Obţinem 0,00169544, ceea ce se traduce sexagesimal în 00 secunde şi 169544 fracţiuni zecimale de secundă. Şi ne oprim aici pentru că nu există fracţiuni sexagesimale ale secundelor. Recapitulând, obţinem coordonatele de 46 grade, 46 minute şi 00,169544 secunde. Vreţi precizie mai mare? Nici astronomii nu cred că lucrează cu aşa ceva.
Chiar nu a mai rămas niciun inginer printre salariaţii acestor instituţii mamut de spionaj, control şi urmărire?
Să auzim de bine!

luni, 6 ianuarie 2014

Asta e România!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum v-am mai spus, mă feresc de informaţiile oferite de mass media românească atât cât pot de mult, iar atunci când nu am încotro, le analizez cât mai temeinic. Nu pentru că nu am nevoie de informaţie, ci pentru că cea oferită este cât se poate de falsă sau comunicată de persoane care nu au nimic în comun cu meseria practicată.
De exemplu, nu mai departe de zilele trecute, când mass media românească, uitând că de când e lumea preţurile cresc, nu scad, intoxica şi alarma lumea cu ştiri aberante despre scumpiri şi mai aberante, îmi este dat să văd cum o moderatoare, deşi un şef al patronatelor din industria alimentară explica faptul că preţurile la lapte nu vor creşte şi nu au de ce să crească, o ţinea ca gaia maţul cu „dar, totuşi, preţurile vor creşte, nu?”.
Ei bine, printre aceste ştiri făcute sau răstălmăcite, văd un reportaj în care corespondenta unui post de televiziune întreba şoferii ce părere au despre aglomeraţia pe DN 1 cu ocazia întoarceriii turiştilor de pe la petrecerile de Crăciun.
Deşi este o situaţie fortuită (le reamintesc amatorilor de senzaţii tari că fortuit înseamnă întâmplător şi nu forţat) care apare de maximum două sau trei ori pe an (îndeobşte la Paşte şi la Crăciun), întrebarea prostească a corespondentei primea răspunsuri la fel de prosteşti finalizate cu exclamaţia dispreţuitoare “Asta e România!”.
Ca să vedem dacă asta e România, le recomand şoferilor parveniţi şi corespondentei lipsită de inspiraţie să facă împreună o vizită în Los Angeles la momentul unei ore de vârf (sau rush hour, cum îi zic ei pe acolo), oraşul aparţinând unei ţări care numai de lipsa autostrăzilor nu poate fi acuzată. Coloane kilometrice pe câte patru benzi nemişcate cu orele sunt imagini obişnuite pentru cetăţenii aborigeni, care nu se apucă însă să strige dispreţuitor la televizor “Asta e America!”.
Dacă acolo li se pare prea departe, le recomand o vizită similară în Franţa, vara, în perioada concediilor, Franţa fiind o ţară care chiar se poate lăuda cu autostrăzile ei. Mii şi mii de maşini blocând toate firele nu uneia, ci mai multor autostrăzi sau celebrele embouteillages din Paris, unde participanţii la trafic au timp să tricoteze sau să citească ziarul sunt lucruri curente pentru locuitorii respectivei ţări, fără ca aceştia să exclame cu năduf la televizor “Asta e Franţa!”.
Vizite similare se pot face şi în Germania, în Roma cea italiană sau în îndepărtata Japonie, ţări în care educaţia primită i-a luminat că nu poate exista o autostradă pentru fiecare şofer, că o şosea aglomerată de două ori pe an nu înseamnă nimic, că asemenea întâmplări sunt insignifiante pentru ca un om normal să-şi ia în băşcălie propria ţară.
Să auzim de bine!