luni, 31 martie 2014

Publicitate spălată pe dinţi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O ştire aflată de curând mă zguduie profund. Până în temelii, dacă pot să spun aşa. E o statistică privitoare la halul de curăţenie al românilor. Deşi e o statistică, chiar interpretată în afara oricărui context, adevărul relevat e cutremurător.
Ca să fiu sincer, unele semne le-am observat personal cu destui ani în urmă. Şi ele sunt deosebit de vizibile în serile de duminică, când apa caldă abia curge la robinet. Excluzând un sabotaj al celor de la RADET, nu ne rămâne decât ipoteza penibilă, dar reală, că toţi vecinii îşi fac baie în acele momente. Asta nu ar fi fost nimic rău, doar că acest lucru se întâmplă - adică ablaţia săptămânală -, după cum am spus, doar duminică seara. Pentru că în celelalte seri, apa caldă curge gârlă.
Şi anotimpul friguros a contribuit la formarea unei păreri despre halul de curăţenie neaoş. De câte ori dorim să facem duş pe timpul iernii, indiferent de oră, trebuie să lăsăm apa caldă să curgă aproximativ o jumătate de oră, apa răcită de pe coloană fiind un semn clar că suntem primii utilizatori.
Revenind la statistica noastră, ea ne spune că românii folosesc un tub de pastă de dinţi pe an, iar cei din mediul urban îşi schimbă periuţa o dată la doi ani! Un tub pe an! Asta, care va să zică, presupunând că dintr-un tub te poţi spăla de treizeci de ori, însemnă cu aproximaţie un spălat pe dinţi o dată la 10 zile. Sau, dacă omul debordează de curăţenie şi se spală de două ori în ziua lui de spălat, un spălat dublu o dată la douăzeci de zile.
Cifre cutremurător de triste pentru o populaţie cu veleităţi aşa de mari. Pentru că, trebuie să recunoaştem, debordăm de orgolii. Neamul prost care dă la maximum casetofonul lui cu manele în timp ce are ferestrele larg deschise sau clona lui de pe şosea care te depăşeşte cât mai riscant fără să ştie de ce, motivat doar de gândirea puerilă „de ce să fie ăla înaintea mea” sunt doar două exemple din cele întâlnite la tot pasul.
Ei bine, aceasta este lumea reală. Pentru că, în lumea publicităţii româneşti există o lume paralelă. Una în care românii sunt vorbitori de engleză în totalitate, indiferent că se spală sau nu pe dinţi. Sper că aţi observat deja că numele tuturor produselor cosmetice sunt englezeşti. Nu mă refer la numele producătorului, ci la cel al produsului. Care se numeşte şi nu cremă, bath şi nu baie şi aşa mai departe. Nume atât de alambicate şi de snoabe încât şi prezentatorilor le este greu să le pronunţe.
Aşa că, dragii mei, mă întreb şi sper că vă întrebaţi: toate aceste reclame cu denumiri anglicizate cui se adresează? Unei populaţii care consumă un tub de pastă de dinţi pe an?
Să auzim de bine!
P.S. https://www.facebook.com/photo.php?v=747878801912903. Şi ei sunt oameni, şi ei sunt români, şi ei se pota spăla pe dinţi, folosi şampon sau se pot încălţa. Poate că acum înţelegeţi mai bine întrebarea mea: cui se adresează reclamele româneşti englezite?

joi, 27 martie 2014

Dorul (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În curtea casei ne aşteaptă o surpriză având o înfăţişare cunoscută. Nu este altcineva decât buna Mărioară care ne-a pregătit un coş întreg cu bunătăţi pentru acasă: ouă proaspete, vin, palincă, slănină, borcane cu murături şi câte altele.
- Că doar nu plecaţi din casă străină, se justifică ea.
O sărutăm şi o îmbrăţişăm şi niciun refuz de-al nostru nu o poate face să renunţe la încărcarea portbagajului.
Stau în mijlocul curţii cu mâinile în buzunare şi picioarele răşchirate privind dealul de peste drum. Acolo este casa Anicăi, o altă mătuşă, şi aşa îmi plăcea să fac pe grozavul stând în carul cu gunoi de grajd cu care plecam de la ea din curte ca să îl împrăştiem pe câmp.
Cornel, vărul meu, mâna doar din hăis şi cea uriaşii boi blânzi şi puternici. Tot cu el mergeam şi când trebuiau făcute arăturile. Din brazda lăsată de cuţitul plugului scoteam cu beţişoare larve de cărăbuşi, albe, grase şi supărate nevoie mare pe noi. Masivitatea şi puterea boilor ne impunea un respect pe care nu-l aveam faţă de blândele vaci cu care eram trimişi la păscut pe dealuri. Cum scăpam din raza vizuală a comunei, ne suiam pe spinările lor late şi, ţinându-le de coarne, ne imaginam conducând motociclete fabuloase. Biciul. Biciul a fost instrumentul descoperit de unchiul meu pentru a ne tempera zelul motorist şi de a relua producţia cincinală de lapte a bietelor văcuţe.
Imaginaţia noastră nu avea limite, aşa că nu a durat mult până am descoperit o distracţie mult mai nutritivă. Odată venite vacile de la păscut, eram trimişi să le mulgem, prilej de a încinge adevărate lupte de stropit cu lapte cald şi gras, unul de o parte a vacii şi altul de cealaltă, unul trăgând de o ţâţă, altul de alta. Cel mult zece minute ne lua ca să-i golim ugerul gras şi cald de tot laptele strâns peste zi. Tot utilizarea biciului s-a dovedit salvatoare pentru producătoarele noastre de lapte. Dar astea erau doar pozne copilăreşti pentru că nimic nu ne putea ştirbi dragostea faţă de animale. Şi mulţi ani, una din marile plăceri mi-a fost aceea de a mă cuibări în ieslea cu fân pentru a le urmări ochii umani de blânzi, de a le simţi răsuflarea caldă şi limba aspră în căutarea smocului de fân. Asta dacă nu mă ascundeam în claia de fân din curte ca să adorm cu privirea înfiptă în cerul abisal de limpede, mângâiat de lumina palidă a miliardelor de stele.
Un vis mi-a fost copilăria trăită pe acele meleaguri şi tot ca un vis s-a dus. Un clipit, atât, un clipit a fost nevoie şi am ajuns cel de acum. Oameni, case, locuri sau obicieiuri au dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Chiar dacă s-au mai stins din amintiri, sper să nu uit niciodată în faţa copiiilor mei că am fost copil. Altfel, acesta va fi primul semn al bătrâneţii.
Plecăm prin Gherla, mânat mai mult de dorinţa de a-i arăta soţiei celebrul tablou Coborârea de pe cruce pictat de Rubens, unul dintre cele trei tablouri rubensiene aflate în România. Tabloul este adăpostit de catedrala armenească. Dar dorinţa noastră rămâne doar o dorinţă pentru că, deşi este duminică, deşi este un lăcaş de cult, uşile sunt închise.
Mă mulţumesc să trag câteva cadre prin ochiurile de geam ale uşii şi să mă crucesc de prostia administratorilor care îşi imaginează că vor atrage trurişti scriind toate plăcuţele explicative în ungureşte, catedrala fiind una armenească. Nemulţumiţi de o democraţie pe care nu o înţelegem, ne suim în maşină şi plecăm grăbiţi spre Bucureşti, nu de alta, dar o furtună puternică se anunţă la orizont.
Până după Sibiu reuşim să prindem câteva porţiuni de autostradă, ceea ce ne apropie cu rapiditate de capitală. Dar nu există crimă perfectă, aşa că, în loc să continui pe aşa-zisa A 1, iau drumul Braşovului şi ne întoarecem pe Valea Prahovei. Suntem trişti, ne simţim încă sufletele apăsate de aminitirile retrăite, de curăţenia şi frumuseţea unor vremuri care nu mai sunt şi nici nu vor mai fi, atât de trişti încât nici nu mai oprim în Sinaia la tradiţionala noastră ciorbă de burtă. Nu ne bucură nici consumul de 6,3 litri la sută înregistrat de maşină cu climatronicul duduind. Ce a urmat se ştie: intrarea în Bucureşti pe DN 1 la orele cinci după-amiază. Adică mai bine de o oră până în poarta casei.
- Ei, ce zici? îmi întreb soţia mai mult din priviri. Mai mergem?
- Poate. Nu ştiu. Vedem la anul, îmi răspunde ea scurt.
Să auzim de bine!

miercuri, 26 martie 2014

Dorul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Reuşim să ne cuibărim şi noi după ce mai bag câţiva butuci în soba care duduie. Fix la ora trei şi un sfert sar ca ars din pat. Cocoşul începuse să cânte. De doisprezece ori a cucurigat, repetând apoi isprava din jumătate în jumătate de oră.
- Mă duc până afară, îi şoptesc soţiei.
- Nici să nu te gândeşti să faci asta, mă roagă ea speriată mai mult de privirile mele asasine decât de cântatul cocoşului.
Ne sculăm din pat la o oră nepermis de matinală pentru noi şi dăm ochi cu Măria.
- Ce doriţi să mâncaţi? ne întreabă ea privindu-ne curioasă cearcănele de sub ochi.
- Supă de cocoş, îi precizez eu scrâşnind din dinţi.
În râsul general ne aşezăm la masă, după care ne schimbăm şi ieşim la plimbare pe uliţi. Aici, îi spun soţiei, era fierăria unui dintre potcovarii satului. Ciocăniturile i se auzeu de departe şi multe ore am petrecut în uşa micului atelier privindu-l cum încovoaie fierul sau cum bate caielele potcoavelor. Acum nu mai există niciun potcovar. Şi nici cai sau căruţe. Iar aici, îmi continui eu prezentarea, era drumul care mergea spre stadion. În fiecare duminică era meci, după care la casa aia, îi arăt eu soţiei, era dans. Veneau ceteraşi, fetele şi băieţii erau îmbrăcaţi în costume naţionale şi numai Dumnezeu ştie de câte ori mi-am promis că, atunci când voi fi mare, voi dansa şi eu o fată acolo. Le învârteau ca pe morişti şi băteau cizma de ameţeam de plăcere doar văzându-i. Acum sunt mare, am fata mea cu care să dansez, dar nu mai sunt ceteraşii. Şi nici dansuri.
Ne continuăm micul periplu până la clădirea care adăpostea odată magazinul satului. Aici mi-am cumpărat o mulţime de cărţi şi tot aici mă trimetea mama bună cu ouă să le dau la schimb pe alte articole necesare: gaz, făină sau zahăr. Dar primul lucru pe care mi-l cumpăram în fiecare an era un briceag. În forma unui peşte şi făcut din fier, nu din oţel, ruginea imediat şi se tocea după câteva ascuţiri. Îl prindeam la cureaua pantalonilor cu un lanţ şi eram mândru că aveam brişcă să tai pâinea şi slănina, aşa cum aveau doar oamenii mari. Iar dorinţa din copilărie, ca şi altele, de altfel, s-a materializat: şi acum port un briceag cu mine, indiferent de hainele cu care sunt îmbrăcat. Deh, acum sunt om mare...
Trecem pe lângă casa lelii Irinuca, unde veneam zilnic trimis de mama bună cu două găleţi ca să aduc apă de la fântână. Nenumărate drumuri am făcut cu găleţile pline şi niciodată nu am pierdut alergând pe drum mai mult de jumătate de găleată de apă... De aici până la casa bunicii e o zvârlitură de băţ. Iată dudul sub care ne făceam seară de seară cort eu şi vărul meu, până când Nicu, câinele nostru, a decis că el are mai mare nevoie de cort peste noapte. Retrăiesc momentele de spaimă avute când, intrând în cortul nostru pe întuneric, am dat de doi ochi strălucitori. Lupul, lupul! am ieşit noi urlând noi de groază. Dar era bunul câine nostru Nicu. Lupul a venit în altă noapte, iar Nicu a dat cu el de toţi pereţii şi de uşa casei făcându-ne să ne fie frică să privim pe geam. Iar a doua zi de dimineaţă prispa casei era plină de smocuri de blană sură...
În capătul grădinei ăsteia, îi arăt eu soţiei, trecea un pârâu unde mergeam la scăldat, atunci când nu o făceam la lac. Deh, ne răsfâţam... Tot aici venea să se scalde şi purcica mamii bune, purcică cu care am fost în relaţii amicale, având în vedere că nu scurma niciodată prin grădină. Bucătăria de vară nu mai este. Bucătăria în care gătea mama bună celebra ei tocană la focul întreţinut cu lemne tăiate de mine, bucătăria în care era şi cuptorul de pâine pe care îşi făceau cuibar găinile. Cuptorul era bine încins, apoi băgam cu ajutorul unei palete cu mânerul foarte lung tipsia căptuşită cu foi de varză, în care se cocea o pâine cu cartofi mare cât roata carului. Nu se mai fac pâini cu cartofi, nu se mai fac pâini deloc în comună, totul se cumpără de la supermagazinul făcut în locul morii care pufăia zi şi noapte în campanie, măcinând roadele pământului.
Casa este tot acolo, dar a fost mult schimbată, are alt acoperiş şi altă tencuială. Pe una din laturi construisem într-un an un mic oraş, care atrăgea toţi copiii comunei. Din tulpini uscate de floarea-soarelui făcuse stâlpii de electricitate pe care trăsesem fire de la o baterie şi montasem becuri de lanternă. Pereţii căsuţelor erau făcuţi din mici cărămizi de lut (Doamne, câtă răbdare puteam să am! Acum nu aş mai rezista să fac nici măcar o singură cărămidă din acelea...), iar pe străzi circulau maşinuţele noastre de jucărie, unele mai mari, altele mai mici, unele mai colorate, altel mai cojite, dar toate împinse la fel de voiniceşte de mâinile noastre.
Ne mai uităm odată la casă bunicii şi mi se pare că o aud şi acum cum mă trimetea, atunci când dădea de mine, să culeg frunze de dovleac, să le toc şi să le amestec cu făină de mălai ca să hrănesc raţele. Plecăm trişti pe drumul de întoarcere, pentru că ne dăm seama că nu numai oamenii mor ci, câteodată, şi amintirile...
Trecem ţinându-ne de mână pe lângă casa unde trăise notarul sau cea a croitorului, trecem pe lângă ferma de unde aduceam bidoane de zer pentru mâncarea porcilor, trecem de multe amintiri şi de trecut, trecem de locuri rămase încă vii în memoria mea sau de altele care, acum, nu mai îmi spun nimic.
Să auzim de bine!

marți, 25 martie 2014

Dorul (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ajungem la poarta casei către orele cinci după amiază. La castel în poartă oare cine bate? este întrebarea pe care sperăm să o auzim. Dar rămânem cu speranţa pentru că nimeni şi nimic nu mişcă în curte. Dar nu pentru mult timp pentru că un căţel flocos şi înţelept găseşte o soluţie: vine la poartă, ne priveşte câteva momente, după care aleargă în fundul ogrăzii şi începe să latre. Measajul e cât se poate de clar pentru cei aflaţi acolo: veniţi, e cineva la poartă!
Iar Ion, bunul meu văr, înţelege mesajul în toată claritatea lui şi vine de ne deschide poarta. Sincer cum îl ştim, bunul om ne mărturiseşte că toţi ai casei erau hăt, departe, în fundul grădinii, ocupaţi fizic şi auditiv cu o drujbă cu care tăiau nişte copaci putrezi.
Garez maşina în curte, suntem poftiţi în casă şi ne punem pe aşteptat. Şi aşteptăm. Pentru că treaba, odată începută, nu poate fi lăsată neterminată. Odată reîntregită familia, nu apuc să rostesc decât o surtă alocuţiune:
- Mărioară dragă, tot drumul am condus cu gândul că, ajuns aici voi mânca slănină cu ceapă. Pentru că roşiile nu sunt făcute încă, completez cu ochi rugători.
- D’apăi slănină cu ceapă o să-ţi dau!
Bunul simţ mă împiedică să vă spun cât de mare a fost bucata de slănină... Dar pot să vă spun că am ajutat-o să alunece cu patru pahare de pălincă. Culmea nu este că eu am băut patru pahare din celebra băutură, ci că soţia mea a băut şi ea două! E pentru prima dată când o văd făcând aşa ceva şi e un semn cât se poate de clar că se simte bine.
Convivii povestesc, glumesc şi râd, aşa cum sunt veniţi de la drum sau de la muncă, îi privesc şi mă întreb dacă Ion a făcut ţuica în butoiul ştiut de mine. Butoi uriaş, cât un stat de om, butoi pe care, copil fiind, mă punea unchiul meu să îl umplu cu găleţi de prune. Evident, după ce le culegeam. Aparent, culesul unor prune nu pare o activitate silnică, dar când e vorba de zeci de pruni, iar prunele pentru ţuică (numite fârţâguşe) sunt de mărimea unei măsline, ei bine, atunci activitatea devenea una cât se poate de puţin atractivă.
Dar monotonia strică omenia, drept pentru care vărul meu dă fuga în cămară şi aduce o stacană de vin făcut din via din spatele casei. Nu a scos mult, doar vreo optzeci de vedre şi, pentru că nu are beci există riscul să facă floare. Aşa că bem cu spor pentru a-i da mâna necesară de ajutor...
Mă simt bine în casa lor, în una din casele în care am copilărit. Pentru că tot satul era al meu. Erau vremuri când satul era plin de copii, toţi prieteni, toţi puşi pe joacă şi care bântuiam casele părinţilor fără teamă. Acolo unde ni se făcea foame, acolo mâncam. Unde ni se făcea sete, acolo ne ostoiam. Gardurile nu constituiau oprelişti serioase, iar oamenii se luminau la faţă când vedeau că li se umple curtea de copii. Refuzam să mă consider orăşean şi abia la paisprezece ani am renunţat să mai umblu desculţ pe uliţele satului. În camera unde mă aflu acum frămâna mătuşa Maria aluatul pentru tăiţeii de casă, aici îi povesteam ce fac oamenii prin Bucureşti şi ea mă asculta cu ochii măriţi şi mâna la gură. Nemuritori mi se păreau atunci oamenii şi de neschimbat locurile. Timpul se oprise într-o eternitate copilărească şi nu îmi puteam imagina că viaţa viitoare ar putea arăta altfel. Fotografiile cu cei duşi îmi arată acum cât mă înşelam.
Verişoara mea se scuză şi se duce în camera din faţă ca să ne pregătească aşternuturile. E camera în care dormeam, atunci când doream să dorm aici, până la ora nouă dimineaţa, oră indecentă până la ruşine pentru gospodarii locului. Obosit după o zi de hălăduit pe dealurile din jur sau după o noapte de citit, îmi era greu, dacă nu imposibil să mă scol mai devreme.
- Fraţilor, spune soţia, mă scuzaţi, dar eu vreau...
Au fost ultimele ei cuvinte. Pentru că în acel moment s-a stins lumina, nu numai în casă, ci în tot satul. Rămânem muţi minute bune. Noi, pentru că, deşi am vrut să luăm cu noi o lanternă la plecare, nu am luat-o, iar ei pentru că nici măcar nu aveau. Au dispărut din case lămpaşele cu gaz aşa cum au dispărut costumele naţionale şi multe, multe altele. Lămpaş la lumina căruia mâncam seara caş de bivoliţă şi castraveciori puşi la murat la fereastră, lămpaş la lumina căruia mă spălam, îmi spuneam rugăciunea şi mă culcam. Lămapş la lumina căruia bunica mea, mama bună cum se spune pe aici, îşi pieptăna părul negru abanos şi lung până la talie, iar eu o admiram şi îi sărutam obrajii rumeni ca două mere.
În foiala produsă de patru persoane care orbecăie printr-o casă, reuşim să vedem în crengile de iederă care se află la fereastra camerei o umbră ce seamănă cu un cocoş.
- Ce ciudat loc de cuibărit şi-a găsit cocoşul ăsta, îi precizez eu soţiei.
Evenimentele viitoare îmi vor dovedi că nu locul era ciudat.
Să auzim de bine!

luni, 24 martie 2014

Dorul (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cuvântul dor mi s-a părut întotdeauna un cuvânt dificil. La fel ca în cazul cuvintelor patrie, mamă sau iubire, explicaţiile dicţionarului sunt insuficiente. Ele nu pot reda decât aspectul semantic, de suprafaţă, în interiorul lor fiind ascunse sensuri care ne depăşesc puterea de exprimare. Şi dorul este cel care mă mână acum la drum. Dorul de origine, dorul de matcă, dorul de locuri incredibil de frumoase şi de oameni de basm. Căci un basm mi-a fost copilăria printre acei oameni, hălăduind prin acele locuri.
Viaţa mi-a dat prilejul să cunosc multe ţări, mulţi oameni şi multe graiuri. Dar niciodată, niciunde nu mi-am putut scoate din suflet dorul de comuna mică şi pierdută în inima Ardealului, comună care mi-a fost leagănul copilăriei, nicio limbă nu mi s-a părut mai frumoasă ca aceea vorbită de oamenii locului, niciun popor nu i s-a părut mai nobil ca sătenii comunei, nicio imagine nu a întrecut-o în frumuseţe pe cea a a dealurilor blânde şi bogate.
Ne sculăm la ora şapte, un mic dejun frugal şi plecarea! La ora opt fac plinul la benzinărie, dar abia pe la nouă reuşim să ieşim din Bucureşti. Ca de obicei, alături îmi este soţia, aşa cum am jurat amândoi în faţa preotului: împreună la bine şi la rău. Intrăm în trombă pe aşa numita autostradă A 1 şi kilometrii încep să se scurgă ameţitor. Am ales plecarea pe acest traseu în mod special, pentru a pune mai mult în evidenţă frumuseţea drumului ce va să vie dincolo de Sibiu. Căci mersul pe autostradă, dincolo de confortul oferit de viteză, nu-mi oferă nimic. Peisajul este monoton, tern, imaginea de la kilometrul 48 este la fel cu aceea de la kilometrul 96. Ca să mai înviorez atmosfera mă joc pe comenzile volanului, sărind de la un post de radio la altul. De fapt, gestul meu nu este chiar inutil, având în vedere că ne este greu să suportăm inepţiile debitate pe bandă rulantă de crainici rârâiţi, cu tonul că spun mari şi invulnerabile axiome.
Prelungirea autostrăzii cu o linie de centură binevenită ne oferă prilejul de a scăpa de aglomeraţia Piteştiului şi intrăm pe traseul spre Sibiu. Abordăm cu regret Dealul Negru nu pentru că este lipsit de frumuseţe ci, din contră, pentru faptul că frumuseţea nu îi este pusă suficient în valoare prin lipsa copacilor înverziţi.
În Călimăneşti ne oprim pentru a acorda respectul cuvenit mănăstriii Cozia. Nu numai pentru că a fost şi este un centru religios, ci pentru istoria care o reprezintă şi pe care o reprezintă. Ctitorie a marelui domnitor Mircea cel Bătrân, a fost un centru excepţional de cultură. Aici Filos, logofătul domnitorului a compus versuri şi cântece religioase, fiind considerat primul poet român, tot aici funcţionând sub patronaj bisericesc şi o şcoală mănăstirească. Pictura i-a fost realizată pe la 1390 (!), domnitorul Neagoe Basarab a construit fântâna, iar domnitorul martir Constantin Brâncoveanu a construit pridvorul în care se poate identifica atât de uşor minunatul stil brâncovenesc.
Ne continuăm drumul, ieşim din Căciulata şi vedem în stânga drumul spre Voineasa. O staţiune cu o amplasare superbă, un aer pur şi peisaje de vis. Îmi privesc soţia şi văd în ochii ei curiozitatea. Îmi promit că o voi aduce în această staţiune pentru că frumuseţea locurilor merită orice efort.
Serpentinele, Oltul leneş curgător şi munţii care mai au zăpadă pe vârfuri ne conduc prin vale până la Turnul Sfărâmat, numit impropriu de unii Turnul Roşu. Adevăratul Turn Roşu se află în altă parte, fiind construit de saşi mult mai târziu. Pentru că ruinele pe care le vedem şi care încă mai străjuiesc Oltul sunt din timpul primului război dacic, unii istorici considerând că a fost construit de soldaţii romani luaţi prizonieri de daci şi transformaţi în scalvi. Turnul a fost năruit nu de vremuri sau intemperii, ci de oştenii lui Murad la întorcerea de la asediul Sibiului.
Din Sibiu ne abatem spre Mediaş, Târnăveni, apoi spre Iernut şi Luduş, de unde luăm drumul spre Zaul de Câmpie şi Sărmaş.
Dacă până la Sibiu munţii au fost cei care ne-au ţinut tovărăşie, de acum încolo, dealurile ne leagănă în găvanele lor. Urcăm şi coborâm printre dealuri domoale, ca nişte spinări de moşnegi, dealuri bogate care ne aţin privirile, ne scot din monotonie şi parcă ne ocrotesc. Frumuseţea spinărilor lor tărcate de munca ţăranilor este greu de descris chiar de un iubitor al lor cum sunt şi este însoţită de frumuseţea numelor localităţilor. Slimnic, Şeica Mare, Agârbiciu, Ucerdea sau Sărmaşu sunt doar câteva nume care îmi sună la ureche aidoma cântecului unor sirene, nume intraductibile, neaoşe, nume vechi, nume dragi inimii mele, chiar dacă nu cunosc localităţile. Dar numele lor îmi spun că sunt acolo, pe pământul Ardealului, că sunt şi ale mele şi ale copiiilor mei, că fac parte din ceea ce sunt, din rădăcinile mele.
De la Sărmaşu mergem spre nord. Adică spre casă. Pentru că acasă mergem.
Să auzim de bine!

luni, 3 martie 2014

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Un mic dejun copios ne trezeşte la realitatea înconjurătoare: este o nouă zi şi noi încă nu am plecat. Drept pentru care ne fixăm în chingile maşinii şi decidem să atacăm Braşovul.
Identificăm urgent calea de urmat datorită faptului, surprinzător în România, că există indicatoare rutiere pe tot locul. Intrăm în Braşovul dorit pe o stradă în pantă şi găsim loc de parcare chiar în faţa hotelului ARO. Ca să fiu sincer, prin Braşov am trecut de nenumărate ori, dar de fiecare dată în aceeaşi manieră, adică am trecut. Spre ruşinea noastră, nu ne-am oprit niciodată suficient timp ca să apucăm să vedem ceva ca lumea. Ca orice provincial de Bucureşti, habar nu am cum să folosesc parcometrul în dreptul căruia tocmai am oprit. Dar amabilitatea aborigenilor nu se dezminte şi un cetăţean cumsecade ne dă indicaţiile strict necesare. Bag în parcometru monedele necesare unei staţionări de o oră, traversăm şi ne oprim nehotărâţi de direcţia în care să apucăm, dar cu o întrebare nerostită pe buze: şi dacă vom sta mai mult de o oră, ce vom face? Vin fuga la maşină de acolo de unde voi fi şi mai bag o monedă?
În acesta econdiţii, vedem un cetăţean cu aspect paşnic şi îl abordez:
- Bună ziua! Noi nu suntem din Braşov. Sunteţi amabil să ne spuneţi în ce direcţie să o luăm dacă vrem să vizităm ceva interesant?
- Sigur că da! ne răspunde amabil omul. O luaţi pe strada asta la stânga. Nu aveţi câţiva lei să ajutaţi un om amărât?
Miloasă, soţia îl îndatorează cu câţiva lei şi ne îndepărtăm oarecum surprinşi de acest mod intim de abordare a turiştilor.
Mergem cu capetele pe sus, nu pentru că suntem trufaşi, ci pentru că adorăm clădirile minunate, iar Braşovul are clădiri minunate. Aproape la fiecare zece metri trebuie să ne oprim pentru că este ceva frumos sau interesant de fotografiat. Din fotografie în fotografie ne trezim în Piaţa Sfatului şi acolo, ce să vezi, în spatele câtorva clădiri se iveşte Biserica Neagră în toată splendoarea ei. Tremurând de nerăbdare, ne îndreptăm spre uşa uriaşei biserici cu dorinţa de a vedea şi fotografia. Am citit despre ea, am văzut-o în nenumărate reportaje, ard de nerăbdare să o admir în realitate.
Dar speranţele ne sunt brutal spulberate. Nu numai că nu am voie să fotografiez (chiar şi fără bliţ), dar trebuie plătită o taxă de opt lei de persoană. Refuz intrarea nu pentru că taxa mi se pare uriaşă, ci pentru că este o taxă pusă pe credinţă. De unde ştie iniţiatorul ei că omul intră ca să se roage sau doar ca să o viziteze? Este prima dată în cariera mea de turist când dau peste o biserică activă, dar cu taxă la intrare. Desigur, mai există biserici cu taxă la intrare (cum e Sf. Sofia în Istanbul) dar nu sunt biserici active, sunt muzee, oamenii intră doar în scop de vizitare.
Supăraţi foc din cauza acestui eşec mai ne învârtim puţin prin piaţă, după care ne reîntoarcem la maşină. După o haltă la un punct de belvedere unde reuşesc să fotografiez o panoramă frumoasă a oraşului, ajungem la hotel mult prea devreme, aşa că decidem să privim lumea de sus.
La pas agale ajungem la staţia de plecare a telecabinei şi o abordăm pe aceea care urcă cel mai sus. Şaptezeci de lei ne costă două bilete, de unde tragem concluzia că schiatul e cu adevărat un sport scump, din momnet ce trebuie să plăteşti asemenea sumă de câteva ori pe zi pentru a beneficia din plin de plăcerile oferite de acest sport. Geamurile cabinei sunt zgâriate de la numeroasele schiuri sau raniţe transportate, aşa că a face o fotografie de calitate în aceste condiţii este o utopie. Dar totuşi încerc câteva...
Opt minute durează călătoria şi un sfert de oră statul sus, pe vârf. Pentru că este ceaţă, vântul bate destul de tare, iar de văzut nu se vede nimic mai departe de zece metri. Coborâm la nivelul staţiunii oarecum consolaţi că, deh, a fost ceaţă, ce să-i faci, prilej de a observa cum sus, pe înălţimi, vântul spulberase toată ceaţa şi soarele strălucea...
Nu ne dăm bătuţi cu una cu două şi, după câteva străzi parcurse, reuşesc câteva cadre de noapte care îmi plac. La hotel nu ne facem încă bagajele pentru că vom avea timp şi mâine, după micul dejun, dar facem un lucru destul de rar întâmplat nouă: ne uităm la televizor. Dar nu pentru mult timp pentru că am reuşit să învăţăm pe de rost toate filmele difuzate de posturile noastre de televiziune...
Pornim a doua zi pe drumul de costişă ce duce la Bucureşti, dar tot pe relaţia Râşnov-Predeal. Asta pentru că, drumul fiind mai puţin aglomerat decât DN1, îmi permit un gest umanitar. Adică, să îi arăt soţiei ce manevre trebuie să faci ca să poţi păstra maşina pe trasă în viraje strânse, chiar dacă sunt negociate cu viteză... Întâlnim drumul naţional şi luăm cap compas Sinaia. Ei bine, dragii mei, există în viaţa oricărui bărbat care trece prin Sinaia un moment de cumpănă: să oprească la o ciorbă de burtă au ba? Sunt un om slab şi supus păcatului, aşa că tragem în parcarea de acum binecunoscută şi ne fixăm la o masă în local. Chelneriţa vine amabilă să ne întrebe ce dorim de la viaţă, dar îi retez elanul scurt: Două ciorbe de burtă! Femeia măreşte ochii şi întreabă mieros: Cu ardei iuteee? Daaa, îi răspund salivând abundent. Şi cu smântână, continui cu ultimele puteri. Vineee! pleacă femeia extaziată.
Mane, tekel, fares (numărat, cântărit, împărţit) spune Biblia. Acestea au fost, dragii mei, impresiile foarte scurte şi sumare ale unei raite prin Ţara Bârsei. Cum ne-am simţit? Excelent! De ce excelent, cu toate că mulţumirea noastră nu a fost deplină? Pentru că peste tot am văzut nu numai locuri minunate, ci şi oameni minunaţi care, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, măcar încearcă să sfinţească locul.
Să auzim de bine!