"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

joi, 24 aprilie 2014

Preţul pe care îl plătim

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De când e lumea şi pământul, preţurile au crescut, cresc şi vor creşte. S-a ieftinit preţul maselor plastice care intră în componenţa unui autoturism şi vă aşteptaţi să scadă preţul acestuia? Nici vorbă, pentru că noul autoturism va fi dotat cu un modul electronic de detectare a culorii pantalonilor, ceea ce va duce la creşterea preţului noului autoturism. Şi acest fenomen se petrece în orice domeniu, indiferent de ţară sau regim social, indiferent de natura produsului sau a activităţii. Inclusiv în domeniul asigurărilor. Aşa că, haideţi să vedem astăzi unul din motivele reale care duc la creşterea preţului asigurărilor.
Mă deplasez în formaţia ordonată pe podul Grant spre Giuleşti. Am folosit termenul cazon de „formaţia ordonată” nu pentru că mi-ar fi ordonat cineva asemenea lucru, ci pentru că aglomeraţia şi traficul mă obligă la aceasta.
Podul se clatină amaninţător din când în când, coloana mai înaintează, şoferii îşi mai arată câte un deget dar, în general, situaţia pare sub control. Cu excepţia unui flăcău pe care îl văd oprind brusc în spatele meu, aproape lipit de bara din spate. Vă spun cu sinceritate că nu agreez asemenea stil vitejesc de condus, bun pentru impresionarea piţipoancelor. Nu pentru că am ceva de împărţit cu cocalarii sau piţipoancele, ci pentru că îmi împiedică o eventuală manevră de ieşire de pe bandă în cazul în care sunt nevoit să folosesc marşarierul.
Urmăresc comportamentul ipochimenului şi observ că persistă în a se lipi de bara maşinii mele ori de câte ori se opreşte coloana. Şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Coloana se pune în mişcare, iar după doi metri se opreşte. Opresc şi eu, dar nu şi pilotul zurbagiu din spatele meu. De fapt opreşte, dar într-un târziu şi proptindu-se în blocul de lumini de pe partea stângă.
Cobor, coboară, îl deposedez brusc de acte până la o eventuală lămurire a situaţiei şi constat că geamul blocului de lumini este plesnit. Îi aduc cuvenitele mustrări pentru stilul lui tembel de condus şi constat că flăcăul este cooperant, ceea ce mă determină să-i promit că îi voi restitui actele după ce facem procesul verbal de constatare.
Ei, până aici cum vi s-a părut? Un banal eveniment de circulaţie soldat cu împăcarea părţilor, eveniment asemenea multor altora petrecute zilnic pe cuprinsul frumoasei noastre patrii. Ce urmează? Păi, ce să urmeze? Deplasarea la asigurător pentru constatare şi la service pentru remediere. Simplu, nu? Da, şi chiar simplu a fost. Numai că de aici încolo intervine partea grea, “hard” cum se spune pe la noi, prin Drumul Taberei. Asigurătorul şi-a făcut pozele, a completat formularele şi subsemnatul s-a dus la service-ul agreat de asigurător. Subliniez cuvântul agreat. Pentru că, la propunerea mea, bazată pe unele relaţii în domeniu, de a aduce eu blocul de lumini la un preţ de cel mult două sute de lei mi s-a răspuns răspicat că nu se poate, procurarea pieselor şi repararea se poate face numai în unităţile service agreate de asigurător, unităţi cu care are contract. Şi acum vine bomba luminoasă şi financiară! Noul bloc mi se montează, totul arată minunat, inclusiv decontul lucrării care, la rubrica preţ bloc lumini are valoarea de 4.000 de lei! Patru zeci de milioane de lei vechi pentru un bloc de lumini pe care eu îl procuram cu două milioane de lei vechi. Nou, din magazin.
Să auzim de bine!

joi, 10 aprilie 2014

Limba de râs

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Despre modul în care limba română este stâlcită, pocită şi batjocorită am mai scris. La fel şi despre ridicolul cu care se acoperă cei care folosesc neologismele la modă fără discernământ, cum am scris şi despre snobismul jalnic al celor din publicitate.
Am scris şi despre lipsa totală de autoritate a forurilor competente şi neimplicarea acestora în a împiedica metisarea limbii române. Vi se pare că exagerez? Atunci urmăriţi un film indian. Veţi avea ocazia să ascultaţi limba hindi, o limbă milenară, siluită de englezisme. Dar, măcar, ei au scuza că au fost colonie. Noi, se pare că dorim să fim.
Există o aviditate, o dorinţă cvasi-unanimă de a substitui cuvintele româneşti cu echivalentul lor englezesc, deşi acest lucru nu aduce nicio îmbunătăţire exprimării. Fenomenul este asociat celui de omitere cu bună ştiinţă a diacriticelor, acuzat fiind Windows-ul, deşi nu am mai întâlnit o asemenea atitudine la alte naţii. Aţi văzut o publicaţie franceză, de orice natură a ei, fără acentele sau diacriticile cuvenite? Dar una germană fără umlaut-uri? Poate vreuna cehească? Sau ungurească? Nu, în niciun caz. Deşi niciuna nu poate fi suspectată că nu foloseşte Windows-ul... Noi suntem port-drapelul acestei atitudinii duşmănoase faţă de propria limbă.
Dar această atitudine nu duce doar la aspecte patetice atât ale limbii române, cât şi ale vorbitorilor unei asemenea limbi stâlcite, ci şi la unele hilare.
Într-un interviu recent, una din membrele unei trupe româneşti, pe care am auzit-o cântând doar englezeşte şi care este foarte promovată de un post de televiziune, spunea, la terminarea unui flash mob: A fost foarte fan (fun, în englezeşte, limba română fiind una fonetică). Numai că fun este substantiv, nu adjectiv şi traducerea exprimării ei ar fi: A fost foarte distracţie. Dacă chiar dorea să fie englezită, corect ar fi fost să spună: A fost foarte funny, funny fiind adjectiv şi însemnând distractiv, traducerea putând fi în acest caz: A fost foarte distractiv, ceea ce ar avea un oarecare sens. Iată cum snobismul face casă bună cu prostia, rezultatul ducând la aspecte hilare.
Dar dacă aspectul de mai sus nu vi s-a părut o culme a veseliei, haideţi să vedem un titlu scris într-o publicaţie care are oroaore de diacritice: Nasul lui Jean de la Craiova, călcat de recuperatori!
Da, exact aşa scrie: Jean de la Craiova a fost călcat pe nas de recuperatori. Cumplit moment să te calce nişte recuperatori tocmai pe nas, ştiut fiind faptul că aceştia sunt persoane, în general, cu gabarit depăşit. Oare nu l-a durut nasul după aceea?
Să auzim bine!

marți, 1 aprilie 2014

Graţierea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu ceva timp în urmă, un bun prieten mă întreba de unde mă inspir pentru articolele mele, de unde scot zeci sau sute de teme pentru articole. Răspunsul a fost simplu: viaţa mi le oferă. Nu trebuie să inventez nimic, nu trebuie să fabulez, nu trebuie să stau treaz noaptea ca să caut subiecte. Ele apar la tot pasul pe cale naturală. Şi iată unul dintre ele.
Deşi sunt un duşman înverşunat al fotbalului, cel puţin al celui românesc, ideea de dreptate nu-mi este mai puţin vie. Iar în ultimul timp, subiecte pe această temă curg cu nemiluita. Nu includ aici plângerile jalnice şi lipsite de orice urmă de bărbăţie ale “luptătorului luminii”, ci graţierea unui fotbalist, pe numele lui Gică Popescu. Deşi omul s-a exprimat cât se poate de demn că nu doreşte aşa ceva, iată că subiectul nu a putut fi evitat nici de domnul Ponta.
Fost procuror, deci având o puternică pregătire juridică, domnul Ponta se exprimă în sensul că, dacă ar fi preşedinte, l-ar graţia pe respectivul fotbalist pentru că, nu-i aşa, statul nu are nimic de câştigat din asta.
Deşi pregătirea mea juridică nu este nici cât o umbră a celei avute de domnul Ponta, sunt nevoit să fac precizarea că această afirmaţie este una aiuritoare. Luat de valul electoral şi al atragerii de voturi, se pare că domnul Ponta face această afirmaţie în scopul câştigării adeziunii simpatizanţilor fotbalistului împricinat. Pentru că altfel nu pot justifica eroarea că vinovaţii nu trebuie închişi sau trebuie eliberaţi pentru că nu aduc profit.
Niciun puşcăriaş nu a adus profit ba, gândindu-ne la drepturile omului pe care doar ei le revendică, nu şi victimele lor, puşcăriile sunt o sursă de cheltuieli enorme, începând cu condiţiile de detenţie şi terminând cu asistenţa oferită acestora.
Mergând pe acestă idee, ar trebui desfiinţate puşcăriile pentru că, nu-i aşa, ce câştig are statul că, de exemplu, un hoţ de buzunare este închis? Niciunul. De când sunt puşcăriile pe lume, şi un copil de la emisiunea “Copiii spun lucruri trăsnite” ştie că această instituţie are cel puţin două roluri: de pedepsire a vinovatului şi de izolare a răufăcătorului pentru binele societăţii. De câştig de pe urma acestuia nu se pomeneşte nici măcar în cazul ocnaşilor sau a celor condamnaţi la muncă silnică.
Revenind antipatia pe care mi-am declarat-o la început faţă de fotbal, sper ca fotbalistul Gică Popescu să dea dovadă în continuare de aceeaşi demnitate (pe care i-am admirat-o) şi să nu cupleze la asemenea idei de profit...
Să auzim de bine!