Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vara abia încheiată a fost una constituţională. Spun asta pentru că toate ştirile şi mai toate activităţile majore ale ţării s-au derulat sub emblema constituţionalităţii. Constituţionalitatea a devenit o obsesie, un fetiş.
Ai primit un pumn în barbă cu ocazia unei altercaţii? E sau nu e constituţional este prima întrebare. Se strâmbă vânzătoarea la tine dacă vrei să mai încerci o pereche de pantofi? E constituţional sau nu e? Obsesia constituţionalităţii a cuprins toate categoriile sociale, toate organismele şi organizaţiile. Toţi cer sau emit păreri, care mai de care mai constituţionale. Nu se mai pomeneşte de legalitate, ci de constituţionalitate.
În regimul comunist mă întrebam ades, cu mintea de atunci, ce bine ar fi să avem o instituţie care să tragă de mânecă Marea Adunare Naţională care emitea destule legi care numai constituţionale nu mi se păreau. Iată că rugăciunile mele (şi nu numai...) au fost ascultate şi Dumnezeu ne-a procopsit cu una cât se poate de constituţională. Şi cu asta, se părea că lucrurile se vor aşeza.
Dar unde face Dumnezeu o lucrare, îşi vâră şi Necuratul coada. Vă gândiţi că în Curtea Constituţională? Nu, de data asta şi-a vârât-o exact unde nu ne aşteptam, adică în înţelegerea oamenilor, în lipsa noastră de exerciţiu democratic. Pentru că folosirea excesivă atât a instituţiei, cât şi a termenului, au dus, cum e şi firesc în România, la o suprapunere de atribuţii, la o greşită interpretare şi utilizare.
Nu ştiu cât este de justificat sau nu faptul ca o Curte Constituţională să valideze toate hotărârile Parlamentului. Personal, atât timp cât Parlamentul, deşi este rezultatul unor alegeri, este format din reprezentanţi ai unor partide politice, consider utilă o asemenea abordare. În fond, cu sau fără intenţie, un parlament poate emite şi valida legi care pot fi “alături” de Constituţie.
Problema care apare este aceea a delimitării practice a atribuţiilor, pentru că legalitatea este una, iar constituţionalitatea este altceva. Şi, ca să fiu mai explicit, mă voi referi la un caz concret, caz în care Curtea Constituţională emite o decizie despre legalitatea numirii consiliului de administraţie al TVR. În primul rând, Curtea Constituţională nu poate emite decizii privind respectarea legalităţii. Ea emite decizii referitoare la constituţionalitate şi nu la legalitate. Procesul legislativ, începând cu elaborarea unei legi şi terminând cu verificarea aplicării ei, nu cuprinde nicăieri referiri la atribuţiile Curţii Constituţionale în această privinţă. Ea are rolul de a verifica dacă legea emisă este constituţională, nu şi corectitudinea aplicării ei. În cazul nostru concret, verificarea respectării legii se face de către o instanţă de judecată, care decide dacă numirea s-a făcut sau nu conform legii şi nu conform vreunei decizii emisă de Curtea Constituţională. Pentru că, în acest caz, apare întrebarea firească: ce rost mai au tribunalele? Curtea Constituţională este cea care ar fi trebuit să valideze legea dacă se încadrează în prevederile constituţionale. Odată legea validată, verificarea legalităţii aplicării legii revine instanţelor de judecată.
Dar, democraţia dâmboviţeană a inventat o nouă armă politică: reclamaţia la Curtea Constituţională. Curte care, fără să stea mult pe gânduri, se bucură că se poate amesteca unde nu-i fierbe oala. Fapt care nu va face niciun bine noţiunii de justiţie în România.
Să auzim de bine!
Vara abia încheiată a fost una constituţională. Spun asta pentru că toate ştirile şi mai toate activităţile majore ale ţării s-au derulat sub emblema constituţionalităţii. Constituţionalitatea a devenit o obsesie, un fetiş.
Ai primit un pumn în barbă cu ocazia unei altercaţii? E sau nu e constituţional este prima întrebare. Se strâmbă vânzătoarea la tine dacă vrei să mai încerci o pereche de pantofi? E constituţional sau nu e? Obsesia constituţionalităţii a cuprins toate categoriile sociale, toate organismele şi organizaţiile. Toţi cer sau emit păreri, care mai de care mai constituţionale. Nu se mai pomeneşte de legalitate, ci de constituţionalitate.
În regimul comunist mă întrebam ades, cu mintea de atunci, ce bine ar fi să avem o instituţie care să tragă de mânecă Marea Adunare Naţională care emitea destule legi care numai constituţionale nu mi se păreau. Iată că rugăciunile mele (şi nu numai...) au fost ascultate şi Dumnezeu ne-a procopsit cu una cât se poate de constituţională. Şi cu asta, se părea că lucrurile se vor aşeza.
Dar unde face Dumnezeu o lucrare, îşi vâră şi Necuratul coada. Vă gândiţi că în Curtea Constituţională? Nu, de data asta şi-a vârât-o exact unde nu ne aşteptam, adică în înţelegerea oamenilor, în lipsa noastră de exerciţiu democratic. Pentru că folosirea excesivă atât a instituţiei, cât şi a termenului, au dus, cum e şi firesc în România, la o suprapunere de atribuţii, la o greşită interpretare şi utilizare.
Nu ştiu cât este de justificat sau nu faptul ca o Curte Constituţională să valideze toate hotărârile Parlamentului. Personal, atât timp cât Parlamentul, deşi este rezultatul unor alegeri, este format din reprezentanţi ai unor partide politice, consider utilă o asemenea abordare. În fond, cu sau fără intenţie, un parlament poate emite şi valida legi care pot fi “alături” de Constituţie.
Problema care apare este aceea a delimitării practice a atribuţiilor, pentru că legalitatea este una, iar constituţionalitatea este altceva. Şi, ca să fiu mai explicit, mă voi referi la un caz concret, caz în care Curtea Constituţională emite o decizie despre legalitatea numirii consiliului de administraţie al TVR. În primul rând, Curtea Constituţională nu poate emite decizii privind respectarea legalităţii. Ea emite decizii referitoare la constituţionalitate şi nu la legalitate. Procesul legislativ, începând cu elaborarea unei legi şi terminând cu verificarea aplicării ei, nu cuprinde nicăieri referiri la atribuţiile Curţii Constituţionale în această privinţă. Ea are rolul de a verifica dacă legea emisă este constituţională, nu şi corectitudinea aplicării ei. În cazul nostru concret, verificarea respectării legii se face de către o instanţă de judecată, care decide dacă numirea s-a făcut sau nu conform legii şi nu conform vreunei decizii emisă de Curtea Constituţională. Pentru că, în acest caz, apare întrebarea firească: ce rost mai au tribunalele? Curtea Constituţională este cea care ar fi trebuit să valideze legea dacă se încadrează în prevederile constituţionale. Odată legea validată, verificarea legalităţii aplicării legii revine instanţelor de judecată.
Dar, democraţia dâmboviţeană a inventat o nouă armă politică: reclamaţia la Curtea Constituţională. Curte care, fără să stea mult pe gânduri, se bucură că se poate amesteca unde nu-i fierbe oala. Fapt care nu va face niciun bine noţiunii de justiţie în România.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!