vineri, 30 septembrie 2011

Temenii din dicţionar

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De ceva vreme se face mare caz pe marginea sensului peiorativ al cuvintelor ţigan şi jidan. Dacă în cazul cuvântului jidan nu am nimic de comentat, deoarece este atât de de josnic, încât nu l-am acceptat şi nu l-am folosit niciodată, în cazul celui de ţigan lucrurile necesită uşoare clarificări.
Termenul de ţigan există indiferent că vrem noi sau nu, pentru că aşa s-a numit etnia asta de când e ea. Nu este un termen inventat de mine şi nici de voi şi, personal, nu am înţeles niciodată nimic peiorativ în el. Utilizarea termenului de rom în locul celui de ţigan este asemănătoare ca cea a utilizării termenului de maghiar în loc de ungur. Dar insisteţa de a schimba termenii intre ei mi se pare nu numai ciudată, ci de-a dreptul penibilă, dacă ne gândim cel puţin la faptul că istoria nu poate fi rescrisă. În urice scrie, de exemplu, că domnul Vlad Ţepeş a împroprietărit trei sate de ţigani, nu de romi şi aşa va rămâne, indiferent că le place sau nu. La fel cum cronicile scriu că triburile ungureşti şi nu triburile maghiare au ocupat Panonia intre 895 şi 907. Ne place sau nu, aşa e scrisă istoria, iar ambâţul ONG-urilor de azi nu mi se pare altceva decât o cale de a justifica banii cheltuiţi. Ţigani le spun în dicţionar francezii, la fel ca englezii, nemţii sau portoricanii. Pur şi simplu pentru că acesta este termenul, fără vreun sens peiorativ. Iar faptul că, în limba lor, aşa se spune la ţigan nu are nicio relevanţă pentru că, invocând acelaşi motiv, mâine pot cere să nu mai spunem apă pe româneşte, ci aşa cum se spune în limba lor. Oricum, conform dictonului afar-i vopsit gardul, înlăuntru-i leopardul, schimbarea numelui nu prea are legătură cu schimbarea trăsăturilor specifice unei etnii... Una peste alta, utilizarea termenului de rom nu va avea alt efect decât consolidarea confuziei existente între cuvintele rom şi român, lucru spre care ne îndreptăm cu paşi vioi şi fără asemenea ajutoare lingvistice... Dar, ca să rămânem în limitele cerinţelor ONG-urilor, aştept cu mare interes momentul când acestea vor cere asemenea schimbări Academiei franceze. Sau engleze. Sau italiene.
Dar mai există un aspect solicitat de ONG-uri cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună. Este vorba de precizarea în dicţionare a sensului peiorativ care i se acordă cuvântului ţigan, mai precis expresiei „te dau la ţigani”. Aici, deja lucrurile sunt de neînţeles. Pur şi simpu pentru că expresia nu are nimic peiorativ în ea. A da copilul la ţigani a fost o ameninţare legată de specificul migrator al acestora şi nu de conduita lor socială deşi, trebuie să recunoaştem, aceasta are multe aspecte demne de criticat. Altfel spus, cu această ameninţare atenţionai copilul că va fi alungat din casă fără posibilitate de întorcere. Este la fel de echivalentă cu aceea de “te dau la tuaregi”..., iar dacă aceasta nu a fost utilizată este pur şi simplu din cauză că românii habar nu aveau de existenţa tuaregilor la momentul respectiv.
În concluzie, în lumina noilor prevederi solicitate, cred că părinţii posesori de copii indisciplinaţi, au două posibilităţi:
1. Să-şi ameninţe copiii cu expresia „te dau la rom”, în locul aceleia de „te dau la ţigan”. În acest caz, există riscul ca un copil mai mofturos să răspundă „prefer să mă dai la ţuică”...
2. Să îşi sperie copilul cu expresia: dacă nu eşti cuminte, „te dau la francezi”, ceea ce, trebuie să recunoaştem, are mari şanse ca să aibă efectul scontat...
Să auzim de bine!

joi, 29 septembrie 2011

Reparaţiile din Codlea dăunează spiritului românesc

Imagine preluată de pe clubafaceri.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Scriam nu de mult o postare despre spiritul românesc. Era vorba de acea latură meschină a spiritului, care îi face pe oameni să rateze o apreciere ulterioară de înalt nivel pentru un câştig meschin, dar imediat.
Era vorba de acea latură a spiritului care duce meschinăria la un asemenea nivel încât ajungi ca să devii propriul tău duşman.
Era vorba de acea latură a spiritului care îl face pe om să îşi uite sau să îşi renege propria valoare, chiar morală, pentru o găinărie.
Concret, mă refeream la personalul unei mari întreprinderi care, din dorinţa de a face cât mai multe vizite în străinătate datorită activităţii de service, au ajuns ca să fabrice produse atât de proaste, încât nu mai aveau comenzi şi, implicit, nici vizite... Dar, se pare că aceasta nu este o latură a spiritului care acţionează singular, ci în strânsă corelare cu o alta, cu cea care îi face pe oameni ca să zică “după noi potopul”.
Încheiam postarea cu o întrebare retorică, întrebare care, de fapt, ascundea optimismul meu că românii nu sunt aşa.
La televizor, într-o emisiune de ştiri, este prezentat un filmuleţ făcut de un cetăţean onest al patriei, filmuleţ în care câţiva muncitori din Codlea, fără frică sau ruşine că sunt filmaţi, reparau în secolul al XXI-lea o ţeavă spartă, cu o sârmă şi o sticlă PET goală, lucrarea având binecuvântarea şefilor.
Dar nu acest lucru evidenţiază spiritul la care mă refer azi. Ceea ce făceau ei acolo era în buna tradiţie meşteşugărească din România a lui „merge şi aşa”... şi nu necesită comentarii suplimentare pentru că sunt convins că nimeni, niciodată nu ne va scoate asta din sânge.
Comentariul meu de azi se referă la spusele unei doamne vârstnice: ei, maică, ei fac aşa intenţionat, ca să aibă de ce veni iarăşi ca să repare...
În aceste condiţii, vă rog ca să îmi permiteţi să îmi retrag optimismul manifestat la sfârşitul postării precedente şi să accept ca existentă şi această latură a spiritului la români.
Să auzim de bine!

miercuri, 28 septembrie 2011

"Infestarea" Europei?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Articolul de astăzi nu este singular. Pe această temă am mai scris şi, probabil, voi mai scrie. Pentru că este vorba de oameni, şi când zici oameni nu te mai gândeşti la rasă, religie sau apartenenţă politică.

Ani de zile, guvernele României au fost acuzate şi puse la zid pe motivul discriminării ţiganilor. Că nu le asigură condiţii de învăţare (deşi au locuri rezervate în facultăţi), că nu le asigură condiţii de locuit (deşi ţara e împânzită de palatele lor cu turnuleţe), că nu le dăm dreptul la exprimare (deşi posturile de radio sau televiziune transmit zilnic emisiuni cu şi despre ţigani), că sunt ţinuţi în sărăcie (deşi îi vedem purtând salbe sau ghiluri uriaşe din aur) şi multe alte acuzaţii.
Cei care ne acuzau erau, pe cale oficială sau prin intermediul mass media, francezii, englezii sau italienii. Ţiganii erau o masă de manevră nu numai pentru campaniile de vot post-decembriste, dar şi pentru acoperirea diferitelor interese externe.
Dar timpul nu stă în loc şi iată că toţi acuzatorii noştri au ajuns la rândul lor ca să se bucure de aceleaşi binefaceri aduse de ţigani, odată cu invadarea de către ei a respectivelor ţări. Că au plecat din România pe motive de discriminare este o afirmaţie pe care nu o pot crede nici măcar copiii sugari ai celor care o fac. Pentru că altfel, toate posturile de directori executivi ar fi trebuit ca să fie ocupate de ţiganii dornici de afirmare după ce au evadat din lanţurile discriminării româneşti... Numai că realitatea este cu totul alta. Practic, ei nu au făcut altceva decât să mute cerşetoria de aici, de la noi, în respectivele ţări. Că sunt aşa cum sunt, asta este o altă discuţie. Până atunci, ei sunt cetăţeni europeni, la fel de europeni şi la fel de cetăţeni ca francezii, englezii sau italienii.
Mă aşteptam ca guvernele respectivelor ţări, văzându-se asaltate de adevăratele valuri de ţigani, să zică: “ei, iată fraţilor, acum avem ocazia să le arătăm românilor cum se face treaba! Cum se tratează o etnie fără discriminare. Acum avem ocazia ca să le arătăm românilor cum se implementează tot ce noi i-am criticat până de curând”.
Numai că lucrurile nu au stat nici pe departe aşa. Toţi nu au ştiut decât o singură măsură: să îi trimită pe ţigani la pachet, înapoi în România, călcând orice principii europene pentru care se bat de ani buni cu pumnul în piept. Mai nou, am auzit afirmaţia mizerabilă că au fost infestaţi cu ţigani! Uitând de milioanele de turci naturalizaţi în Germania, de exemplu. Au fost infestaţi? Suntem păduchioşi? Zău? Chiar aşa? Atunci vă rog ca să urmăriţi imaginile de mai jos şi să ghiciţi în ce oraş din lume au fost făcute. După care putem vorbi oricât şi despre oricine... despre cine cu cine e infestat şi cât de păduchios este...
Să auzim de bine!
Ştiţi în ce oraş al lumii au fost făcute pozele? În Marsilia! Aţi auzit de Marsilia, nu? Este al doilea mare oraş al Franţei...







marți, 27 septembrie 2011

Ce mai fac oamenii?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vi se pare o întrebare firească, nu? Şi de bun simţ. E foarte util, atât pentru propriul tonus, cât şi pentru a păstra relaţiile sociale la un nivel decent, ca să pui sau să îţi pui această întrebare.
În fond, este chiar o formă de salut. Ce mai faci? este întrebarea pe care şi-o adresează două sau mai multe persoane imediat după ce s-au văzut. Nu este neapărat o manifestare a curiozităţii, ci şi o formă de politeţe. Iar eu, după cum am mai declarat, încerc să fiu politicos. Aşa că, momentan, neîntâlnindu-mă cu nimeni căruia sau căreia să îi pun această întrebare, mi-am pus-o chiar mie. Chiar aşa! Ce mai fac oamenii din jurul meu?
Sunt bine, sănătoşi? Sunt fericiţi sau trişti, sunt ocupaţi sau lenevesc şi o mulţime de întrebări asemănătoare. Întrebări care nu-şi găsesc răspunsul decât dacă ieşi dintre pereţii cutiei care se numeşte îndeobşte casă şi intri în public, în popor, în rândul maselor. Pe stradă, ce s-o mai lungesc.

Aşa că, m-am îmbrăcat şi am pornit pe străzi. Străzi cu blocuri, sau străzi cu case vechi, cu grădină şi cişmea în curte. Iar primul lucru pe care l-am văzut, a fost grija oamenilor pentru avutul lor. Dacă la bloc problema are o oarecare rezolvare cu ajutorul interfoanelor, paza curţilor necesită existenţa unor animale mari, puternice şi agresive pentru pază. Aşa după cum vedem că are proprietarul din Poza nr. 1 care, în plus, mai are şi grija unui număr norocos la casă...


Nu departe de curtea cu pricina, un alt vecin are instalat un sistem de semnalizare pornind de la aceleaşi principii animaliere. Vine poştaşul, bagă corespondenţa în cutie, trage mâţa de coadă, aceasta miaună şi proprietarul apare în pijama la poartă. Poza nr. 2 ne prezintă mecanismul de alarmare în poziţia stand by.







Oarecum lămurit de plimbarea stradală, decid ca să urc într-un autobuz, fără o direcţie anume, animat de aceeaşi curiozitate de a vedea ce fac oamenii în autobuz. Păi, ce să facă şi ei? Au grijă de ţinuta lor, doar sunt în public, nu? Cum am putea să ne arătăm respectul pentru cei din jur, altfel decât având grijă de ţinuta noastră? Aşa că, se apucă să-şi facă unghiile în autobuzul cu călători, după cum vedem în Poza nr. 3. Gestul persoanei îmi trezeşte regrete pentru că nu am timp ca să colind prin toate autobuzele cu speranţa că voi găsi un călător care se spală pe dinţi între două staţii.




Este unanim acceptat faptul că toamna este un anotimp romantic. Adăugaţi la aceasta şi spiritul năvalnic, latin al românilor şi ce credeţi că veţi obţine? Exact, aţi ghicit! O declaraţie de dragoste! Dar nu una oricum, ci scrisă pe asfaltul străzii în oarecare acord cu regulile ortografice ale limbii române române. Făcută să dureze, dincolo de vicisitudinile sorţii sau ale celor provocate de roţile maşinilor, aşa cum putem vedea în Poza nr. 4.


Cobor din autobuz, convins că tot o plimbare pe jos este mai relevantă. Şi uite aşa, ajung în centrul oraşului, prilej de a intra într-o mare de oameni. Pe lângă mine trec oameni preocupaţi sau veseli, ocupaţi sau indiferenţi, fiecare cu grijile lui, fiecare cu nevoile lui. Nevoi pe care şi le poate rezolva printr-un procedeu de înaltă tehnicitate, după cum vedem în Poza nr. 5.






Este unanim recunoscută lipsa locurilor de parcare în Bucureşti. Practic, putem spune că Bucureştii sunt un oraş al deficitului de locuri de parcare. Acest lucru face ca luptele pentru obţinerea şi păstrarea unui loc de parcare să devină acerbe. Iar odată acest loc obţinut, sapi o groapă cât toate zilele ca să nu mai parcheze altcineva. Şi mai pui şi o mică plăcuţă indicatoare pentru nou veniţi. Nu de alta, dar ca să nu parcheze pe locul tău atât de greu obţinut, aşa cum vedem în Poza nr. 6.



Iată dragii mei, acestea au fost roadele unei scurte plimbări în rândul maselor, într-o zi, dintr-o săptămână, dintr-o lună, dintr-un an...
Să auzim de bine!

luni, 26 septembrie 2011

GPS

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Până nu demult, se spunea că hârtia suportă orice. Mai nou, se pare că putem spune că telefonul suportă orice. Mai precis, telefonul celular. Şi mai precis, telefonul meu celular.
Spun asta pentru că, atunci când nu am ce face, îmi fac de lucru instalând pe el tot felul de aplicaţii. Dacă nu îmi plac facilităţile oferite sau felul cum ele rulează, le şterg. Dacă îmi plac, le şterg la fel de bine pentru că nu îmi place ca să îl ţin încărcat cu tot felul de chestii.
Una dintre ultimele aplicaţii descărcate şi instalate a fost aceea numită Map Droyd. Este o aplicaţie blândă, cuviincioasă, care nu consumă multe resurse. Nu are cine ştie ce facilităţi, dar are meritul că îţi indică foarte precis strada unde te afli sau străzile din jur. Fără ca să poţi stabili un traseu ca pe un adevărat GPS şi fără tot felul de comenzi sofisticate sau vocale, are meritul că mi-a indicat unde mă aflu şi dacă merg pe drumul cel corect chiar în zone declarate ca necartografiate pe alte jucării GPS.
Zilele trecute, tocmai mă pregăteam ca să îl dezinstalez când, m-am hotărât ca să arunc o ultimă privire asupra hărţilor oferite. Pe ultimele actualizări, autorii au început ca să marcheze cu semne specifice spitalele, restaurantele, staţiile de benzină sau alte puncte de interes. Măresc harta şi o centrez pe locaţia unde mă aflu, adică Drumul Taberei. Prilej de a vedea marcarea amplasamentului restaurantului Drumeţului sau cel al magazinului Billa. Câteva semne ciudate însă îmi atrag brusc atenţia. Măresc şi mai mult harta şi detaliile sunt mult mai clare. Şi văd marcate..., ei bine, ce credeţi că văd marcate?
Dragii mei, ceea ce văd marcate de către producătorii acestei aplicaţii Android pe o hartă a Bucureştilor din anul 2011 sunt locurile cu haite de câini vagabonzi! Şi vă rog ca să mă credeţi pentru că le ştiu foarte bine şi fără GPS de la Android... un GPS tocmai bun de condus o ţară din secolul al XXI-lea spre intrarea în spaţiul Schengen...
Să auzim de bine!

vineri, 23 septembrie 2011

Datini şi obiceiuri

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Primesc de la un prieten un articol, probabil copiat de undeva, în care se caută o explicare a unor obiceiuri ca fiind provenite din istoria Angliei. Este posibil ca să fie aşa, este posibil ca să nu fie. Dar, oricum, e amuzant...
"Nu arunca pruncul odată cu apa în care l-ai spălat", ar fi un sfat provenit din felul în care vechii englezi (şi nu numai) înţelegeau noţiunile de igienă... În acest sens, Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebră şi prin declaraţia ei, făcută cu mândrie regală: "Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la trei luni mă spăl!". "Cada" era, de fapt, un butoi mare plin cu apa caldă. Stăpânul casei avea privilegiul de a se îmbăia primul în apa curată. Urmau la spălat pe rând, fiii şi restul persoanelor de sex masculin din familie. Abia apoi venea rândul femeilor şi, la sfârşit, cel al copiilor, aceştia intrând în ordinea descrescătoare a vârstelor. La final, apa era atât de murdară încât puteai pierde un bebeluş scăpat prin ea... De atunci datează la britanici vorba "Nu arunca pruncul odată cu apa în care l-ai spălat".
Buchetul purtat de mirese îşi are obârşia tot în străvechea Anglie. Nunţile aveau loc, în general, în luna iunie, pentru că unica baie din an se făcea în luna mai şi în iunie viitorii soţi încă miroseau acceptabil. Oricum, ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut al corpului îmbibat de transpiraţie, miresele purtau în braţe un buchet de flori.
"Plouă cu pisici şi câini" (It's raining with cats and dogs)
Colibele şi bordeiele erau acoperite cu snopi din paie sau coceni, fără scânduri dedesubt. Acoperişul era singurul loc în care animalele din ogradă se puteau adăposti de frig. Drept pentru care câinii, pisicile şi alte vietăţi mai mici (şoareci, gândaci etc.) se cuibăreau în paiele care acopereau casa. Când ploua, paiele deveneau alunecoase şi animalele cădeau uneori direct peste oameni. Astfel a apărut expresia care, acum, face parte din vorbirea curentă. De altfel, se pare că adăpostirea animalelor în acoperiş a fost şi motivul pentru care s-a inventat baldachinul...
Se pare că şi pragul este o invenţie a vechilor britanici. Bogătaşii îşi făceau podeaua casei din dale de piatră, care deveneau alunecoase pe vreme umedă (ceva asemănător cu situaţia din băncile româneşti contemporane...). Pentru mărirea aderenţei în timpul mersului, se presăra prin casă pleavă. Reîmprospătate succesiv, straturile de pleavă amestecată cu apă atingeau uneori grosimi apreciabile. La deschiderea uşii de la intrare, exista pericolul ca amestecul de pleavă cu apă să se prelingă afară din casă. Problema a fost rezolvată prin inventarea pragului.
Iar priveghiul se pare că are o sorginte bahică. Pentru băut rachiu sau whisky erau folosite ceşti confecţionate din plumb. Combinaţia alcool-plumb era atât de toxică, încât îi scotea pe mulţi din uz pentru câteva zile. Chefliii găsiţi care pe unde erau căzuţi, erau consideraţi morţi şi pregătiţi pentru înmormântare. Înainte însă de a fi îngropaţi, li se mai dădea o şansă - erau aşezaţi pe masa din bucătărie timp de câteva zile aşteptând ca "mortul" să-şi revină - ceea ce se întâmpla destul de des. În acest răstimp, rudele şi prietenii mâncau şi beau în jurul mesei.
"Salvat de clopoţel" nu este numai titlul unui serial. Pe la începutul secolului al XVI-lea, în Anglia a început ca să fie criză de locuri de veci. Soluţia a fost scoaterea sicrielor mai vechi, depunerea osemintelor în nişte depozite şi refolosirea spaţiului pentru un mort "proaspăt". La deschiderea vechilor sicrie s-a constatat că unul din 25 era zgâriat de unghii pe interior! Dându-şi seama că unii semeni au fost îngropaţi de vii, englezii au inventat un mecanism de salvare. De mâna "mortului" era legată o sfoară, care, printr-o gaură în sicriu, era legată la un clopoţel montat lângă mormânt. Paznicii cimitirelor supravegheau clopoţeii şi puteau slava astfel eventualii îngropaţi de vii.
Să auzim de bine!

joi, 22 septembrie 2011

Portretul românului debitor, de Irina Olteanu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa după cum precizează politica blogului, cu acordul proprietarului, pot publica materiale pe acest blog şi alte persoane. Persoane care, după cum veţi vedea în rândurile de mai jos, se întâmplă ca să aibă un real talent literar. Materialul a fost transpus exact în forma în care a fost trimis, cu exprimarea şi ortografia originale. Ce pot să mai spun? Că îi doresc succes şi sper ca să mă mai onoreze cu articole de calitate.

Îi vezi în parcuri, în autobuze, la coadă la pâine. Şi toţi par cumva înfrăţiţi printr-o vitregie a naturii, printr-o mină lipsită de mimică, o încruntare fără riduri, o încrâncenare fără scrâşnetul dinţilor. Privesc în gol şi par pierduţi într-o lume paralelă, visând la vremuri mai bune. Vremuri fără apăsarea ratelor la casă şi la maşină, fără greutatea celor cinci carduri de credit din portofele. Care şi în somn urlă după scadenţă. Scadenţă, un termen bancar care acum, a devenit o tristă rutină.

Cu studii medii şi uneori superioare, uită parcă de tot ce-i înconjoară şi-şi tuguiază mereu a dispreţ buzele subţiate de ură, dar pline de venin pe care ţin morţiş să-l transmită genetic. Căci vezi copiii care-i însoţesc cu aceleaşi feţe triste şi apatice, tânjind după puţină atenţie.

Viaţa i-a încremenit undeva pe la mijlocul existenţei într-o aşteptare dureroasă şi parcă fără sfârşit. Toţi speră la ceva mai bun, dar numai un 6/49 le-ar putea schimba destinul.

În cazul în care ai comis imprudenţa să-i atingi, trebuie să te înarmezi cu dopuri antifonate pentru a stăvili avalanşa de injurii nemeritate. Locul lor de parcare, garantat de sfânta chitanţă ADP, este sacru, iar dacă ai avut cumva proasta inspiraţie să-l/o pângăreşti, nu trebuie să te mire ştergătoarele ridicate, cauciucurile dezumflate sau, de ce nu, o vizită a poliţistului de proximitate. Dacă din plictiseală i te-ai adresat cumva, ai mare grijă ce spui şi, mai ales, pe ce ton, căci tot ce zici poate fi folosit împotriva ta. Bârfa e literă de lege, iar invidia ţi-o vei atrage chiar dacă ai doar o cameră în plus la apartamentul din Titan.

Vrei să ţi-l/-o faci duşman de moarte? Nimic mai simplu. Spune-i că ţi-ai luat o plasmă nouă şi ţi-ai atras antipatia şi ocările sale pentru tot restul lunii. Dar nu direct, bineînţeles, ci pe la spate, căci acolo doare cel mai tare.

Dacă-l/o întrebi cum se simte, îţi va răspunde că e cel/cea mai fericit/ă, dar coabitarea cu soacra/socrul, cumnatul/cumnata, căţelul, purcelul, şi-a lăsat profund amprenta asupra stării sale de optimism.

Butonând cu fervoare ultimul model de smartphone, nu are în buzunar nici bani de un covrig. E-adevărat, smartphone-ul e luat în rate pe 2 ani, dar ce contează?

Specimenul feminin manifestă în general un temperament arţăgos, corespondent fiindu-i temperamentul orgolios al variantei masculine. Cu origini preponderent rurale, urbanizate intensiv prin cultura de mall, manifestă o lipsă crasă de gust vestimentar. Cu toate că sunt la curent cu toate brandurile la modă, poartă haine posace, croite în special pe principiul „ce-i frumos, doar mie-mi place”.

Nu manifestă simţul umorului, uită de minima toleranţă şi singurul ţel este strict corelat cu ascensiunea corporatistă. Munca la birou de 10-12 ore e sfântă, cu riscul sacrificării sănătăţii psihice.

Prieteni? Toţi cei cu care împarte un interes comun (a se citi cel puţin un card de credit şi/sau minim o rată/leasing de rambursat) pentru putea plânge unul pe umărul celuilalt. Căci la ce altceva sunt buni prietenii? Hobby-uri? Bârfa cu aspect local sau internaţional, după caz, şi frecatul mentei, dudei sau al ţiparului, în funcţie de posibilităţi.

Cine e? E chiar tu, poate eu, noi la un moment dat în viaţă. Moment, de altfel, teribil de nefericit. Vrei să-l depăşeşti cu brio? Nimic mai simplu. Învaţă să spui nu. Spune nu la rata pentru un televizor nou sau la o altă maşină de spălat. Cele pe care le ai sunt suficient de bune. Şi nu uita să mai zâmbeşti din când în când. Chiar dacă ţi se pare că nu ai nici un motiv şi poate se uită lumea ciudat la tine. Vrei să ajungi ca el/ea? Ia-ţi un credit la bancă pe 30 de ani, câteva carduri de credit şi aşteaptă să te lovească criza.

NB: Studiul a fost realizat în urma analizei obiective asupra unui grup de 15 persoane cu vârsta medie de 35 ani şi vârsta maximă de 45 ani. Datorită logoreei cronicizate pe această temă, informaţiile necesare au fost obţinute extrem de facil.
 
Sper că v-a plăcut. Mie da, cu siguranţă!
Să auzim de bine!

miercuri, 21 septembrie 2011

Cu gândul la criză

Imagine preluată de pe logec.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau cu Dorel în birou şi ne uităm unul la altul. Am rămas singuri, programul s-a terminat de mult, ceilalţi au plecat, iar noi suntem atât de obosiţi de alergătura zilei încât nu ne vine nici să mergem acasă...
Mai iau o gură din ceaiul răcit de mult, Dorel mai ai o gură din cafeaua la fel de sleită şi îşi aprinde o ţigară. Încet, încet, vlaga ne revine şi suntem în stare să articulăm câteve cuvinte.
- Şefu’, îmi spune Dorel, doar când lucram în State mai eram atât de obosit.
- Zău? Ai lucrat în State? devin eu curios.
- O, da, şefu’, am plecat prin ’91 sau ’92.
- Şi cât ai stat acolo? continui eu discuţia devenită interesantă.
- Păi, am stat vreo trei ani, se socoteşte el câteva momente.
Şi aşa începe o discuţie în care Dorel îmi va povesti o mulţime de lucruri despre viaţa de acolo, despre cum muncesc şi trăiesc cei de acolo. Pentru mine este şi nu este o viaţă atractivă pentru că, atât cât cunosc despre State, este vorba de o altă lume, un alt univers. Lucrurile sunt atât de diferite acolo, în State, faţă de noi, europenii, încât nu îmi pot imagina că aş putea “arde” diferenţele.
Şi Dorel începe să îmi povestească cum a lucrat, mai întâi, la un comerciant, făcând livrări la domiciliu, despre cum era plătit şi cum era împărţit bacşişul, despre corectitudinea relaţiilor cu colegii precum şi despre relaţia cu patronul.
Apoi, îmi povesteşte despre perioada în care a lucrat în construcţii, despre viaţa de şantier şi organizarea exemplară a muncii acolo, despre plicul cu cecul săptămânal, despre cum făcea piaţa în căutarea ingredientelor cu care era obişnuit pentru a face mâncare românească, despre câştigurile realizate şi începutul unei situaţii pe care şi-o dorea realizată acolo.
- Şi uite aşa, am ajuns ca să îmi cumpăr o casă.
- Înseamnă că aveai deja strânşi bani frumoşi, zic eu.
- Aveam, dar nu frumoşi. I-am băgat pe toţi în casă şi mi-a mai dat şi banca un credit.
- Cam nasol, zic eu. Aşa “chel”, fără bani, ce făceai cu casa? Îţi trebuia măcar o mobilă, acolo, ceva... mă minunez eu.
- Aşi, nici vorbă. Cum am luat casa în primire, au venit cei de la telefoane. În două ore aveam telefonul instalat. Tot pe credit. A doua zi a venit mobila.
- Şi asta tot cu credit?
- Da, sigur, toate veneau automat, şefu’. Era suficient ca să te muţi şi apărea furnizorul. Nu aveai bani? Nicio problemă, credit!
Dorel continuă ca să îmi povestească despre particulărităţile vieţii de acolo. Un lucru îmi apare înaintea ochilor asemenea unui far de maşină: CREDIT. Sunt economist şi încerc să gândesc prin prisma unui economist. Creditul nu înseamnă altceva decât o marfă reală contra unor bani nici măcar virtuali, ci contra promisiunii unor bani care vor fi. Dorel îmi descrie o situaţie care, pe mine, nu mă încântă deloc. Dacă banca va avea o problemă sau, pur şi simplu, îi va cere să îşi lichideze toate datoriile simultan? Dacă situaţia economică sau cine ştie ce accident vor obliga banca să scoată pe piaţă toate lichidităţile ei? Care lichidităţi, mă întreb tot eu, din moment ce totul este pe credit? Care lichidităţi, din moment ce volumul banilor blocaţi în credite depăşeşte de departe capitalul băncii? Într-o asemenea situaţie mi se pare clar ca lumina zilei că puţine bănci pot fi solvabile. Totul îmi pare un mare balon de săpun, o economie umflată artificial pe baza unor promisiuni de bani şi nu a unor bani reali. Cât de solvabil poate fi un muncitor ca Dorel, care are casă cumpărată pe credit, maşină cumpărată pe credit, telefon şi televiziune pe cablu instalate tot pe credit, mobilă furnizată pe credit? Cât de solvabilă poate fi o bancă fără bani? Înţeleg utilitatea creditului, dar nu mă împac cu acest sistem. Simt o sudoare rece la gândul necesităţii unei solvabilităţi imediate.
Discuţia purtată cu Dorel a avut loc în vara lui 1998. Sunt convins că, asemeni mie, au existat o mulţime de alţi oameni, mai mult sau mai puţin pregătiţi, care au gândit la fel: ce-ar fi DACĂ...?
Şi ce dacă au gândit?...
Să auzim de bine!

marți, 20 septembrie 2011

Grecul şi românul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cititorilor blogului meu cred că le este de acum cunoscută afinitatea mea faţă de Grecia. Faţă de istoria, cultura şi, de ce nu, limba greacă. O mare parte a anului trăiesc dese momente de adâncă frustrare pentru că nu am cu cine vorbi greceşte. Sentimentele îmi sunt atât de năvalnice câteodată încât încep să mă adresez colegilor în această limbă deşi, în toate cazurile mi se răspund cu totul alte lucruri în cu totul alte limbi... Fapte care nu îmi ştirbesc dragostea faţă de această limbă şi nici dorinţa de a o învăţa cât mai bine. Oricum, acest lucru m-a pus deseori în cele mai inedite situaţii, atât în ţară, cât şi în Grecia. Astăzi vă voi relata cazul care mi s-a părut a fi cel mai paradoxal, mai absurd dar şi mai vesel dintre toate petrecute în ţară.
Mai este mult până la vară, dar iată cu Dumnezeu e bun şi milostiv şi, zilele trecute, îmi scoate în faţa ochilor o firmă de turism care are la intrare un mare panou publicitar cu oferte pentru Grecia. Fiind în drum spre serviciu, iau în trecere un pliant pe care îl citesc în autobuz. Nu îmi trebuie mult ca să-mi dau seama că este vorba de reprezentanţa din România a unei firme greceşti, ceea ce mă duce imediat cu gândul la două lucruri: e posibil să aibă ofertele pentru vară mai ieftine decât restul agenţiilor şi este la fel de posibil ca să dau de niscai vorbitori de limba greacă, ceea ce, pentru plăcerile mele lingvistice, nu e de colea.
Cred că vă este clar că a doua zi, imediat ce am terminat programul m-am repezit la respectiva agenţie. Ajung la uşă, sun şi îmi deschide un domn cam la cincizeci de ani, mărunţel şi brunet. Văzându-i înfăţişarea, devin convins că e grec. Din acest moment începe dialogul nostru pe care voi încerca să vi-l redau cât mai fidel posibil. Cu o observaţie esenţială: tot timpul eu i-am vorbit în greceşte, iar el mi-a răspuns în româneşte! Regret doar că nu vă pot reda mimica lui în timp ce încerca să mă lămurească vorbind româneşte, de parcă eu eram grec, nu român!
Sunt primul care încep dialogul:
- Γεια σας! Καλησπέρα! (Vă salut! Bună seara!), îi spun eu în greceşte.
Tipul îmi răspunde în româneşte:
- Vă salut! Ţe faci?
Prin acest “ce faci” omul mi-a confirmat că e grec, aceasta fiind o formă tipică pentru salut între greci – Καλησπέρα! Τι κάνεις / Bună seara! Ce faci? s-ar saluta doi greci la ei acasă, la fel cum englezii îşi spun how do you do. Aşa că decid să continui.
- Καλά και εγώ ευχαριστώ! (Mulţumesc, şi eu fac bine) îi răspund în greceşte.
După care, continui:
- Aveţi o ofertă afară, grăiesc eu cu nonşanaţă în limba greacă.
- Da, e oferta nostru completă, îmi răspunde el tot în româneşte, arătându-mi cu un gest cât mai larg încăperea şi pliantele aflate pe tot locul.
Deşi sunt convins că nu sunt nici de departe cel mai bun vorbitor de limba greacă din România, încep să am sentimentul că tipul îmi vorbeşte de parcă el ar fi român ştiutor de limba greacă şi eu un grec neştiutor de limbă română, pentru că îşi însoţeşte fiecare cuvânt de gesturi explicative, ca pentru muţi sau analfabeţi, dar vorbind în continuare în limba română!
- Şi pentru vară? Aveţi ceva, vă rog? continui eu în greceşte.
- Doar ţe vedeţi.
După care reia silabisind şi privindu-mă în ochi ca să vadă dacă am înţeles:
- Ţe es-te pe pe-re-te de pre-zen-ta-re! Pe pa-nou, continuă el arătându-mi panoul cu gesturi explicite şi silabisind.
Mă uit cu atenţie la panoul indicat, privesc restul pereţilor şi îmi dau seama că este totuşi o ofertă limitată, dar continui:
- Aveţi discount? îmi continui eu antrenamentul de limbă greacă.
- Da, da! Eu avem 5 % dacă tu achiţi până in martie. Ţinţi, repetă el arătându-mi degetele de la o mână de câteva ori.
- Sunteţi şeful, deci sunteţi patronul? continui eu în aceeaşi limbă greacă.
- Da, da, îmi răspunde el vesel în română, sunt pa-tro-nul, eu am toa-tă a-fa-ţe-rea, continuă el silabisirea explicativă, făcând gesturi cuprinzătoare din mâini, gesturi care ar fi trebuit să mă facă să înţeleg că el deţine totul.
- Eu, şi artă spre el, am toată afaţere in Greţia, şi artă cu mâna undeva, afară, şi am şi afacere aiţi, continuă el vesel în română arătând încăperea cu gesturi semnificative. E a mea!
După care reia tot în română:
- Acolo eu asigur toate servicii!
- Înţeleg, continui eu dialogul oarecum unilateral în limba greacă.
- Da, da, mă bucur, îmi răspunde el. Acolo eu asigur tot ţe doriţi: excursii, vizite, sport, cumpărături, tot!
Râsul, umorul situaţiei, gesturile lui explicative, toate devin de nesuportat şi simt că voi izbucni în râs, aşa că decid să închei îndreptându-mă spre uşă, în timp ce bunul om îmi oferă un pliant cu oferta firmei:
- Bună seara şi mulţumesc pentru informaţii! Îi spun de data asta în română.
- Νά σαι καλα! Σας ευχαριστώ και καληνύχτα! (Cu plăcere! Eu vă mulţumesc şi noapte bună) îmi răspunde el de data asta, în sfârşit, în greceşte, conducându-mă spre uşă!
Greu am scris aceste rânduri încercând să mă abţin să râd de toată cazna lui de a-mi explica prin mimică, prin gesturi şi vorbind româneşte tot ceea ce ar fi putut să-mi spună mult mai uşor pentru el în greceşte… M-am decis să îi mai fac o vizită, dar la care să vorbesc doar în româneşte. Cine ştie...
Să auzim de bine!
P.S. Încăpăţânat cum mă ştiţi, nu am rezistat mai mult de o săptămână şi l-am vizitat din nou. Oferta este bună fără nicio îndoială. Chiar cea mai bună. Aşa cum mi-am propus, discuţia am purtat-o în întregime în limba română. Am vorbit de oferta lui turistică, de numărul meu de maşină cu numele NIKOΣ, de Soarele Verginei de pe ecranul telefonului meu celular fără să spunem o singură literă în greceşte, iar la plecare, politicos ca şi data trecută, omul m-a condus până la uşă şi, în timp ce mă pregăteam să ies, îmi spune în româneşte:
- Vorbeşti foarte bine româneşte!...
În timp ce râdem în hohote amândoi, arăt cu degetul spre el şi îi spun în greceşte:
- Şi tu vorbeşti bine greceşte!...

luni, 19 septembrie 2011

Balada soţului prins în flagrant


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Despre soți prinși în flagrant s-au spus numai lucruri rele până acum. Se pare că acest lucru a motivat puternic spiritul poetic și defensiv al bărbaților adulteri, deoarece vedem cum, din durerea și suferința lor, s-a născut o baladă! Gen specific culturii române, poema ne oferă, pe lângă versificarea ei reușită, încă o confirmare a faptului că din durere se nasc perlele…




Draga mea, nu fii nervoasă,
S-a-ntâmplat netam-nesam:
Cu maşina înspre casă
Prin furtună conduceam.
Când deodat’ din şanţ apare
Drept în faţa ochilor
O… ceva, o … arătare,
Şi-am frânat să n-o omor.
Era palidă şi trasă,
Udă, plină de noroi
Şi-am zis:
“Hai, te iau acasă
Să mănânci ceva la noi.”
S-a spălat, i-am dat mâncare
Şi-o cămaşă, dar nu-i bai
Era dintre cele care
Tu nu le mai foloseai.
I-am dat fusta de mătasă
Şi-un pulover galben-pai.
Fiindcă te făceau cam grasă,
Tu nu le mai foloseai.
Rupţi, pantofii din picioare
I-am schimbat, o bucurai
Cu acel model pe care
Tu nu îl mai foloseai.
Când să plece de la mine
M-a-ntrebat pe-un ton şoptit:
“Nu mai ai cumva, creştine,
Şi-altceva nefolosit...?

Ei, cum a fost? Cam trist, nu? Ca orice baladă...
Să auzim de bine!

vineri, 16 septembrie 2011

Reflexivul de la fluture

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Gicu s-a aşezat la masă obosit după orele de serviciu. Mioara, soţia lui, tocmai pune ciorba în farfurii. Îi pune lui Vlad, copilaşul lor care se joacă cu lingura în farfuria goală şi se întoarce pentru a-i umple farfuria lui Gicu. Grăbit ca să îi întindă farfuria, Gicu loveşte cu cotul paharul în care urma să îşi pună şpriţul cotidian. Paharul se rostogoleşte spre marginea mesei şi îşi începe căderea spre pardoseală, dar Gicu, cu o mişcare rapidă a mâinii îl prinde din zbor.
- Formidabil! Ce reflexe ai! exclamă încântată Mioara cu ochii strălucind.
Tot stadionul aşteaptă cu răsuflarea oprită. Lică Ţâmburel, renumitul portar al echipei gazdă, va trebui ca să apere o lovitură de la unsprezece metri. Iar lovitura va fi executată de nimeni altul decât de renumitul atacant advers, Sile Gogeamitu. Sile se apropie încet de minge, o mai priveşte odată, îl priveşte atent şi pe Ţâmburel, se dă doi paşi în spate şi, cu un avânt extraordinar, trage un şut năprasnic. Mingea pleacă ca din puşcă spre colţul din dreapta jos al porţii. Ţâmburel începe să se întindă spre stânga, dar, cu un reflex formidabil, se răsuceşte în aer în sensul opus şi prinde mingea.
- Ce reflex, ce reflex, stimaţi telespectatori! urlă crainicul în televizoare.
Acestea au fost doar două exemple a ceea ce considerăm noi în mod uzual ca fiind una din definiţiile reflexelor, adică reacţii foarte rapide ale unui organism ca urmare a apariţiei unor stimuli neaşteptaţi.
Poza nr. 1
Sunt în bucătărie şi îmi fac de lucru cu spălatul câtorva farfurii... Brusc, sunt trezit din visarea pe care mi-o provoacă respectiva activitate de chemările insistente ale fetelor mele. Mă îndrept spre sursa exclamaţiilor şi dau de ele în dormitor. Mă strigau ca să vin să văd un fluture destul de mare, care aterizase pe perdea. Gestul fluturaşului mi se pare de bun simţ şi mă simt dator ca să imortalizez momentul. Apuc un aparat de fotografiat, mă apropii tiptil, focalizez şi îi fac o poză (poza nr. 1). Nu sunt mulţumit de calitatea expenerii pentru că respectivul este aşezat în contra luminii, drept pentru care activez bliţul aparatului, îl setez la puterea cea mai mică şi declanşez. Surpriză! În cadru am prins doar o parte din funduleţul gângăniei (poza nr. 2). Mai trag un cadru fără bliţ, dar sunt nemulţumit în continuare, aşa că iarăşi activez bliţul şi trag o poză. Aceeaşi surpriză: în cadru nu apare decât o mică parte din fluture, şi aia mişcată. Reiterez operaţiunea urmărind fluturaşul pe aproape toată suprafaţa perdelei, dar rezultatele nu se schimbă: dacă fotografiez cu bliţul, fluturele zboară, aproape că dispare din cadru. Acum, haideţi ca să vedem ce înseamnă asta.
Poza nr. 2
Bliţul acestui aparat este sincronizat cu obturatorul pentru o durată a expunerii de 1/160 secunde. Sincronizat, înseamnă că el va emite lumină simultan cu deschiderea obturatorului pentru această valoare de timp de expunere. Ce înseamnă 1/160 dintr-o secundă? Înseamnă că acea durată mică de timp pe care noi o numim secundă, a fost divizată în 160 de părţi. Altfel spus, trebuie ca să declanşezi de 160 de ori pentru a acoperi durata unei secunde... Sau, şi mai sugestiv, dacă o asemena părticică minusculă ar avea durata unei secunde, atunci o secundă echivalentă ar dura două minute şi patruzeci de secunde!
Ei bine, în acest interval minuscul, fluturaşul nostru anonim a reuşit ca să parcurgă, în mare, următorii paşi:
- Ocelii lui au recepţionat impulsul luminos,
- L-au transformat în semnal neuronal şi l-au trimis la ganglioni,
- Ganglionii au evaluat impulsul primit şi au decretat starea de pericol,
- După evaluare, au trimis impulsul nervos muşchilor din aripi şi picioare,
- Fibrele musculare au reacţionat la impulsuri şi au declanşat activitatea motrice,
- Fluturaşul a început ca să dea din aripi şi A APUCAT SĂ ZBOARE CALE DE VREO CINCI CENTIMETRI!
Toate astea în timp de 1/160 dintr-o secundă! Ei, acum, sper că vă este mult mai clar despre ce vorbim când ne referim la reflexe.
Să auzim de bine!

joi, 15 septembrie 2011

Cine cui și de ce dă șpagă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Citim, auzim şi vedem zilnic exemple de oameni corupţi, de oameni care au acceptat ca să fie mituiţi, de oameni care şi-au dat cinstea pe bani sau cârnaţi de Pleşcoi...
Până aici, nimic nou sub soare. Asemenea specimene au fost, sunt şi vor mai fi. Doar utopia comunistă presupunea dispariţia lor. Rezolvarea nu constă în dispariţia lor, ci în ţinerea sub control. Iar asta, conform vechiului dicton că nu e nebun cine cere, ci e nebun cine dă, presupune mai mult o corecţie a celor care dau, despre care însă, aproape niciodată, nu se spune nimic. Nu se spune nimic nu la modul că nu ne este prezentată persoana, ci nu sunt comentate motivele mitei...
Haideţi ca să revedem şi să analizăm pe scurt un caz citit de curând în ziar. Un cetăţean, pe nume Ovidiu Rusu, l-a păcălit pe un bărbat cu suma de 9,2 milioane de lei vechi, după ce i-a spus acestuia că-l poate ajuta să aibă câştig de cauză în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor.
Tot Ovidiu Rusu a păcălit două femei spunându-le că le scoate fiul, respectiv nepotul din arestul poliţiei, contra sumei de 1.200 de euro.
Acelaşi Ovidiu Rusu l-a escrocat cu 55.000 euro pe un afacerist sucevean arestat preventiv în toamna lui 2009 pentru că ar fi comandat incendierea pensiunii unui alt om de afaceri.
A continuat ca să primească şpagă de la A. E. S., sora unui tânăr condamnat pentru tentativă de omor. Pentru achitarea fratelui ei i-a cerut 9.000 de euro.
O altă clientă, a plătit 3.200 de lei, pentru a obţine o soluţie favorabilă într-un dosar civil din 2008, în care una dintre părţi era tatăl ei.
Danielei E. S. i-a cerut 55.000 de euro ca să-i scoată iubitul din puşcărie.
M. V. voia ca să câştige un proces aflat pe rolul judecătoriei şi să obţină un titlu de proprietate, aşa că i-a trimis nu mai puţin de 14.000 de euro.
I. B. l-a îmbogăţit cu 4.000 de euro pentru a-i angaja o rudă la Centrul Regional de Imigrări.
10.700 de euro a plătit şi V. B. pentru a o ajuta ca să câştige două procese aflate pe rolul instanţelor de judecată.
A. C. a plătit un comision de 4.000 de euro, pentru a-i câştiga un proces soacrei sale.
În perioada decembrie 2010–martie 2011, a păcălit trei femei promiţându-le fel de fel de servicii. Uneia dintre victime i-a luat 60.000 de lei, promiţându-i că va influenţa instanţa de judecată şi-i va întocmi documente legale pentru un imobil şi o suprafaţă de 28 de ari de teren. Celelalte două păgubite sunt mamă şi fiică: primei i-a spus că o ajută şi celei de-a doua că face demersurile pentru a întabula 50 de ari de teren. Tariful: 11.500.
Acestea au fost, pe scurt, faptele prezentate în ziar. Acum, haideţi ca să le analizăm puţin. Chiar pentru o persoană înzestrată cu un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat, toate ne prezintă un numitor comun: în toate cazurile au fost solicitate obţinerea unor drepturi dincolo de lege, a unor drepturi sau foloase necuvenite. Nimeni nu a dat mită pentru că era condamnat sau acuzat pe nedrept, nimeni nu a dat mită doar pentru a urgenta o acţiune sau a scurtcircuita un rând de aşteptare, nimeni nu a dat mită pentru a fi pus sau repus în drepturile cuvenite prin lege. Numitorul comun al păcăliţilor a fost dorinţa lor de eludare a legii, minciuna şi înşelătoria la adăpostul legii.
Ce putem spune după o asemenea evidenţă? Că vom fi o ţară în care corupţia va dispărea şi, odată cu ea, cei care iau mită, exact atunci când vor dispărea cei care vor ca să dea mită...
Să auzim de bine!

miercuri, 14 septembrie 2011

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (17)

Stradă în Limenaria
Acasă – Alungarea din Rai
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Acum sunt acasă. Stau pe balcon, profitând de un moment de linişte oferit de beţivii zonei. Încerc o recapitulare a locurilor şi lucrurilor văzute în aceste două săptămâni de concediu şi, de ce nu, chiar o paralelă.
Sunt o mulţime de ani de când bat drumurile Greciei, vizitând nenumărate localităţi şi vorbind cu numeroşi oameni. Dar nu îmi amintesc ca cineva să îmi fi pomenit de existenţa vreunui program guvernamental privind turismul şi nici de vreo participare la aşa ceva. Nimic din comportamentul patronilor de hotel sau de localuri cu care am vorbit sau m-am împrietenit, nu trădează faptul că ar acţiona în spiritul vreunor directive sau al vreunui brand de ţară. Oamenii au o afacere şi se îngrijesc de bunul ei mers. Nu am întâlnit locuri sau monumente incluse în vreun traseu obligatoriu, stabilit de altcineva, nu am întâlnit nici măcar reclame care să mă îndemne, ca grec sau ca străin, să vizitez o locaţie sau alta şi nici vreun logo costisitor. Singurele mijloace de publicitate pe care le-am întâlnit sunt diversele pliante aflate în toate holurile hotelurilor, pliante care nu îndeamnă, ci oferă. Nimeni nu mi-a spus “du-te acolo” sau “revino aici”. Eşti tratat ca un om matur, conştient de deciziile proprii.
Timp de două săptămâni în Thasos, am auzit o singură dată sirena salvării (de poliţie nici nu poate fi vorba), în timp ce în Drumul Taberei, doar în intervalul de când ajung acasă şi până mă culc, le aud de trei sau patru ori pe zi pe fiecare din ele. În acelaşi interval de timp, nu am văzut niciun grec umblând beat cui pe stradă, dormind în şanţ sau vomând pe la colţul clădirilor, lucruri pe care le văd zilnic în Bucureşti. Timp de două săptămâni am circulat opt sute de kilometri pe o insulă al cărei perimetru este de o sută de kilometri şi nu mi-a fost frică să intru în vreun gang sau stradă întunecoasă, nu mi-a strâmbat nasul mirosul de urină al vreunui cotlon mai ascuns. Anul trecut, în Corfu, am avut ocazia ca să văd un cetăţean urinând în plină zi pe una din porţile Fortului Nou, dar nu se pune pentru că l-am auzit vorbind româneşte...
În cei opt sute de kilometri parcurşi am trecut prin numeroase intersecţii, dar nu am întâlnit nicio maşină cu număr de Grecia care să mă jeneze. La un moment dat, erau chiar enervanţi pentru mine, bucureşteanul agitat, cu aşteptatul lor la semnul de STOP. Până nu era el sigur, sigur că nu mai vine nicio maşină, nu intra în intersecţie. Mai mult, eu am fost cel care, atunci când ieşeam din parcarea hotelului am fost avertizat de câţiva şoferi că îi jenez deşi, cei vreo două sute de metri care ne despărţeau îi consideram suficienţi... Niciodată, chiar în cele mai aglomerate locuri de pe faleză, vreun şofer nu a fost stresat cu diferite semnalizări atunci când parca, deşi nu întotdeauna îi reuşea din prima... Oamenii se comportă ca şi cum ar ştii foarte bine că, ceea ce se întâmplă respectivului azi, i se poate întâmpla şi lui mâine.
Domnul Stratos, prietenul meu, are o afacere destul de solidă. Dar fiica lui este la şcoală în Thasos, nu în Elveţia, restaurantul lui are un nume simplu, grecesc şi nu International and Universal Tarrace with Gardens from Thasos Island Company LTD, iar dânsul nici nu se gândeşte ca să constituie un lanţ de restaurante până în Hong Kong. Munceşte cot la cot cu ceilalţi angajaţi de dimineaţa până seara şi este foarte mulţumit ca să joace o tablă seara sau să bea un ouzo cu prietenii, nemăcinat de veleităţi grandomane. Magazinele păstrează şi aici acea dovadă ciudată de încredere de a plasa casa de marcat în fundul magazinului şi nu la ieşire. În condiţiile în care tarabele şi mesele cu produse se întind mult pe trotuar sau în stradă... Cei pe care îi vedem câteodată în faţa vreunui magazin nu au rolul de a păzi marfa, ci de a invita clienţii ca să intre. Exceptând sediile a două bănci, nicăieri nu am văzut sisteme de supraveghere sau control.
Timp de două săptămâni am văzut mii de pisici, însă doar trei câini, dacă îi exceptăm pe cei cu care veneau turiştii pe plajă. Toţi trei erau în curţi închise, pe stradă nu am fost nevoit ca să evit vreo murdărie de câine şi nici nu am văzut localnici cu câini la plimbare pe străzi. Noaptea, singurul sunet altul decât al valurilor, era cel al milioanelor de cicade. Nu am fost trezit în nicio noapte de lătrăturile câinilor vagabonzi, aşa cum am păţit acasă, în prima noapte după întoarcere. Şi nici nu am fost deranjaţi de maşini circulând cu muzica dată la maximum în ore târzii din noapte.
Somnul nu ne-a fost deranjat nici de cheflii, aşa cum păţim în fiecare vineri şi sâmbătă noapte la noi acasă, sau de tineri gălăgioşi. Tinerii pe care i-am văzut în preumblările noastre pe faleză erau decent îmbrăcaţi, fără găuri în nas sau buric şi nu zbierau ca apucaţii, din orice. Motociclete am văzut şi auzit nenumărate, începând cu blândele scutere şi terminând cu uriaşe Kawasaki. Omul se suia pe motocicletă, pornea motorul şi se ducea acolo unde avea treabă. Fără ca să tureze motorul ca un apucat la miezul nopţii, doar de dragul de a porni alarmele maşinilor parcate... şi fără că să alerge ca un apucat pentru două sute de metri de şosea. Numărul maşinilor e impresionant, ca şi varietatea mărcilor. Deşi grecii sunt mari amatori de tuning, nu am auzit niciuna care să aibă modificată toba de eşapament doar de dragul de a face zgomot cât mai mult.
În general, grecii îmi dau impresia că îşi cumpără maşina de care au nevoie. Are omul de cărat pepeni? Îşi cumpără un SUV sau un pick-up. E singur şi îi place viteza? Îşi cumpără un coupé. Maşinile sunt cumpărate doar pentru scopul dorit şi nu pentru a te făli inutil. Având în vedere configuraţia rutieră din insulă, ar fi chiar absurd ca să îţi cumperi pentru plimbare un SUV de doi metri lăţime, când ştii bine că există străzi de 1,5 m lăţime... Chiar dacă unii au maşini mai generoase, localnicii preferă ca să aibă şi un scuter pentru deplasări mai scurte. În general, nu pot spune că am remarcat în domeniul rutier emfaza şi snobismul de la noi. Iar pe marginea şoselelor pe care circulă respectivele autoturisme sau scutere, nu am remarcat la nicio oră existenţa atât de obişnuitelor prostituate de la noi...
Turistul este stăpânul şi dorinţa lui este lege. Tot ce se face se face întru îndeplinirea acestui deziderat. Nu au cele mai ciudate sau cosmopolite mijloace de distracţie, aşa cum am fi tentaţi ca să credem. Dar sunt accesibile ca preţ şi există pretutindeni. În Limenas există taxiuri (Mercedes!), care au loc de parcare marcat şi neocupat de nimeni, cu toată aglomeraţia existentă. În paralel există trei trăsuri foarte curate şi foarte dotate. În sensul că oferă muzică pe durata plimbării, au lumini de poziţie şi, ceea ce m-a frapat cel mai mult, au frâne pe disc funcţionale!
Copiii sunt principala lor grijă şi, spre deosebire de ai noştri, nu sunt botezaţi Semafor, Monalisa sau Robert, ci Anghel, Giorgos sau Maroula. Am asistat la o scenă pe plajă când, un copil i-a cerut tatălui ca să îl învârtă până ce tatăl a trebuit ca să stea în patru labe din cauza ameţelii. Dar nu i-a făcut copilului niciun reproş. Şi nici soţia. Dar e la fel de adevărat că am văzut la masă şi copii care se alergau prin toată sala de mese fără ca părinţii să le atragă atenţia că deranjează.
Cântăreţii lor sunt renumiţi şi numeroşi, fără ca ele să pozeze mai întâi goale în reviste deocheate, iar ei să cânte în engleză. Compozitorii le sunt deosebit de prolifici, iar elementul naţional este prezent nu numai prin folosirea exclusivă a limbii greceşti, dar chiar prin structura melodiei, indiferent de genul căreia îi aparţine. În magazinele colindate (şi nu au fost puţine) produsele au toate numele şi logo-urile în greceşte, astfel că la ei nu vezi, să zic, Nivea Black and White, ci Nivea Mavro ke Aspro (am folosit transcrierea fonetică). Cu o populaţie jumătate cât a României, dovedesc o mândrie şi o demnitate de două ori mai mari. În timp ce scriu aceste rânduri ascult o piesă care este cântată la posturile lor de radio sau în taverne, pe care oamenii o fredonează sau după care dansează, piesă în care solistul cântă despre Grecia lui frumoasă, patria lui dulce. Despre valurile, soarele şi cerul ei. Auzim aşa ceva în România?
Dacă în postările anterioare am descris meniul avut la un local sau altul nu am făcut-o ca să mă laud, ci ca să aflaţi cât şi ce se poate mânca cu maximum zece euro de persoană în plin sezon! Chelnerii nu sunt îmbrăcaţi cu uniforme cu fireturi şi tavernele nu au majordom la intrare, dar au felul lor de a te trata ca pe un om mare, cu o naturaleţe dincolo de orice suspiciune. Întotdeauna am putut vedea cum ne este preparată mâncarea şi niciodată nu am simţit gust de conservă sau sau de conservanţi. De altfel, prospeţimea produselor e unul din punctele lor de laudă. Modul în care am văzut că sunt trataţi turiştii (indiferent de origine) este atât de condescendent şi atât de natural, încât pare în firea lucrurilor. Dar niciodată slugarnic. Toate acestea însumate, te fac să revii oricând cu plăcere... ceea ce îmi doresc şi vă doresc şi vouă.
Realizări în acest concediu? Da, am avut: faptul că am cunoscut mai multe locuri minunate, mai mulţi oameni şi am sufletul mai bogat şi mai bun. Nerealizări? Da, am avut şi aşa ceva: faptul că nu am vizitat tot ce aş fi vrut, ceea ce mă duce la ideea unei reveniri. Deşi nu ne place ca să mergem de două ori în acelaşi loc, cine ştie, la anul.... De ce mă atrage Grecia ca turist? Dacă stau să mă gândesc, tocmai pentru că nu face nimic pentru asta... este pură, este naturală, este aşa cum este şi mă lasă pe mine ca să o descopăr. Vă întrebaţi, poate, dacă reget că a trebuit ca să mă întorc. Da, regret! Dar nu numai din cauza locurilor şi oamenilor pe care i-am lăsat în urmă ci, mai mult din cauză că ajuns acasă, văd că douăzeci şi unu de ani de turism internaţional, pentru români nu au însemnat nimic, nimic bun nu s-a lipit de noi. Vi se pare că sunt prea dur? Haideţi ca să vedem un exemplu, doar unul! În toate localităţile greceşti cutreierate am văzut cum condensul aparatelor de aer condiţionat se scurge în burlan şi nu în capul trecătorilor. De frica legii, din bun simţ? Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Mă interesează că sunt tratat ca om şi nu ca animal.
Să auzim de bine!

marți, 13 septembrie 2011

În Satul de Vacanţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Că ştirile prezentate de posturile noastre de televiziune sunt doar despre sex, tâlhărie şi viol este deja un loc comun. Se pare că doar ele pot ţine audienţa ridicată... dar conştiinţa scăzută...
Unele sunt atât de sadice sau de violente încât cu greu pot fi urmărite. Altele, doar ating domeniul criminalităţii. Orice ar spune diverşi comentatori, sociologi sau analişti prezenţi toată ziua pe ecranele televizoarelor, eu rămân la convingerea că nu publicul este cel care cere aşa ceva, ci posturile sunt cele care oferă...
Dar nu despre acest aspect voi face vorbire acum, ci despre o ştire prezentată, ca de multe alte ori, trunchiat sau fals, ştire care a pus accentul pe efect şi nicidecum pe cauză.
Ştirea care a ţinut ecranele televizoarelor câteva zile se referea la “un grup de turişti atacat de personalul unui centru de distracţii din Satul de Vacanţă, Mamaia, România”. Ca să pătrundem sensul mai bine, voi repeta faptul că ştirea anunţa clar şi răspicat că grupul de turişti a fost atacat de personalul parcului respectiv. Ce spunea apoi comentatorul în descrierea pe larg? Păi, ce să spună, spunea exact contrariul, cum că, respectivii turişti, nemulţumiţi că nu sunt lăsaţi să urce doar ei în gondolă, au scos un pistol şi au tras, drept pentru care, salariaţii parcului au pus mâna pe ciomege.
Cu scuzele de rigoare, vă cer să recapitulăm afirmaţia că turiştii au scos pistolul şi au tras, nemulţumiţi că nu sunt lăsaţi de capul lor. Acum, haideţi ca să mai vedem odată sensul afirmaţiei iniţiale, care spune că turiştii au fost atacaţi de personalul parcului. Ei, cum vi se pare? Cine pe cine a atacat? Există mai multe sensuri ale verbului “a ataca”?
Dar haideţi ca să nu ne pierdem în consideraţii lingvistice sau de natură juridică şi să trecem la partea care mie mi se pare esenţială în această ştire. Şi ea sună astfel: unul dintre turişti a scos pistolul şi a tras. Ei, aţi prins ideea? Dacă nu, haideţi ca să vă dau o mână de ajutor. Câţi dintre voi, cititorii acestui blog, vă duceţi în parcul de distracţii cu pistolul la voi?
Să auzim de bine!

luni, 12 septembrie 2011

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (16)

Centru în Limenaria
Ziua cincisprezece – Întoarcerea, traversarea munţilor
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Scularea este la ora şapte ca să mâncăm cât mai devreme şi să câştigăm timp. Mâncăm cât putem de repede, îmi iau rămas bun de la recepţie fără a fi supus umilinţei de a preda camera, ducem bagajele la maşină şi pornim. Este ora nouă, tocmai bine ca să prindem ferry-boat-ul de nouă şi jumătate (sunt două companii care efectuează curse, iar navele pleacă precum autobuzele...) şi chiar reuşim.
Privim suspinând insula care rămâne tot mai mică şi mai tăcută, pentru că cicadele ale căror cântece de amor ne-au însoţit tot concediul oriunde am fost, nu se mai aud. Dar avem prilejul ca să asistăm la un spectacol splendid oferit de pescăruşii care înconjoară aidoma unui nor alb o navă navigând pe sens opus…
Exceptând o maşină cu număr de Germania, care ne blochează coborârea câteva minute, debarcarea decurge rapid şi la fel de rapid ne înscriem pe şoseaua spre autostradă. Spre deosebire de anul trecut, autostrada pare ceva mai animată, dar totuşi nu ca în zilele ei bune…
Panouri mari şi vizibile ne anunţă că am ajuns la breteaua Xanthi Est, ne înscriem pe ea conform recomandărilor domnului Stratos şi ne îndreptăm spre oraş. Oraşul este mult mai mare decât ne imaginam şi, duşi de frumuseţea locurilor, ratăm ocolirea centrului. Aparent nu este nicio problemă, mai ales că localnicii sunt foarte binevoitori în a ne arăta drumul spre Echinos. Doar că… ei bine, doar că oraşul este aşezat la poalele munţilor precum o coală de hârtie bine bine întinsă. Astfel că, jumătate din oraş este la şes, iar jumătate pe coasta muntelui la modul cel mai propriu şi mai brusc. Tradus în limbaj rutier, asta înseamnă că intrăm pe străduţe atât de înguste încât oglinzile maşinii aproape că ating pereţii caselor şi atât de înclinate încât îmi este teamă să nu cedeze frânele în cazul unei opriri. Pentru mine sunt cele mai înclinate străzi pe care am circulat vreodată. Dar nu asta e culmea, ci faptul că sunt străzi cu dublu sens! Cu aerul condiţionat dat la maximum, mă trec toate transpiraţiile la gândul manevrelor pe care ar trebui ca să le efectuez cu o maşină de două tone în cazul unei întâlniri de gradul trei… Ne ajută Dumnezeu şi scăpăm de acest labirint de testare şi ne înscriem pe şoseaua spre Echinos.
Dacă până acum am mai avut vreun moment de veselie în maşină, acum acest lucru este de domeniul trecutului. Pentru că intrăm pe serpentine. Şoseaua nu permite trecerea a două maşini în acelaşi timp decât cu manevre de repliere şi are câteva proprietăţi interesante: când e munte în stânga, e prăpastie în dreapta şi viceversa. Iar pantele sunt atât de mari încât, cu toată rezerva de putere pe care o are motorul, nu reuşesc să trec de treapta a doua. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. Aproape fiecare serpentină ne întoarce cu 180 de grade. Abia ajungem la vârf şi ne socotim că vom coborî, că un alt urcuş începe. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. În mijlocul munţilor dăm peste o benzinărie şi încerc să alimentez, dar nu reuşesc să bag mai mult de patru litri, ceea ce e un semn bun privind consumul. Drumul continuă în aceeaşi manieră, dar reuşim ca să trecem de Echinos şi, ceva mai târziu, de Thermes. Cararcteristic locurilor văzute după ieşirea din Xanthi este creşterea ponderii elementului turcesc în peisaj, deşi Turcia este mai departe decât Bulgaria... Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. Acesta e refrenul care continuă ca să mă urmărească. La un moment dat apare un indicator care ne anunţă că vama este la doar patruzeci de kilometri, dar în bucuria noastră uităm că e vorba de kilometri de serpentine. Aşa că… Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. Şi iar, şi iar… Exact când o întreb pe soţie pentru Dumnezeu, când se termină cei patruzeci de kilometri, ei bine, dintre copaci apare vama. Clădirea nu depăşeşte mărimea unei bucătării de bloc. Doi vameşi greci ne studiază cu atenţie documentele, după care ne fac semn să trecem. Vameşul bulgar nu se mai osteneşte cu vreun control, ci doar dă din cap şi ridică bariera. Trecem şi infernul serpentinelor continuă… Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. În acest ritm ajungem aproape de Zlatograd. Mă uit pe kilometraj şi nu pot crede: în trei ore am parcurs doar o sută de kilometri socotiţi din Keramoti! Trei ore de serpentine infernale! Dacă cineva m-ar fi plătit ca să fac aşa ceva, vă asigur că l-aş fi refuzat categoric.
De la Zlatograd trecem prin Preseka şi Fotinovo pe un soi de drum comunal, cu multe şi variate găuri, dar aproape pustiu, ceea ce ne permite o viteză diferită de cea legală… Ce e curios este modul artistic în care bulgarii şi-au marcat cu vopsea albă conturul găurilor din aşa zisul asfalt. Reuşim ca să ne încadrăm pe E85 şi drumul ne duce singur până la Russe. Şi întâlnesc din nou acel fenomen ciudat al alungirii timpului şi spaţiului care apare ori de cîte ori traversez Bulgaria. De la indicatorul de intrare în localitate las la o parte orice reţinere şi merg cu 80 km/oră. Iar până la vamă fac mai mult de 20 de minute, ceea ce mă duce la ideea unui oraş de aproape 40 de kilometri lungime, ceea ce e exclus. De altfel, gonind pe şoselele Bulgariei, am încercat o experienţă. Cu ochii la rotiţa kilometrajului care indică sutele de metri, merg cu 100 km/oră. Rotiţa abia se învârte deşi, dacă mă iau după impresia optică, peisajul se derulează mult mai repede. De parcă suta de metri ar fi mai lungă... Ajuns în ţară, repet experienţa pe drumul spre casă. Rotiţa sutelor de metri se învârte nebuneşte, deşi viteza este tot de 100 km/oră... Mă rog, e o impresie, dar una care mă urmăreşte...
Ajungem la vama bulgărească şi ne punem pe aşteptat. Lucrările la pod nu s-au terminat, ceea ce prelungeşte aşteptarea noastră la o jumătate de oră. În sfârşit, trecem de vama bulgarilor, vameşul bulgar ne urează bun venit şi ajungem la vama românească unde, vameşul ne întâmpină cu un bine răstit:
- Ce stai? Dă-i drumul!
Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.
Până şi copila e contrariată, din moment ce mă întreabă dacă respectivul vorbea cu mine... Am zburat până acasă, tragem maşina pe locul de parcare, opresc motorul şi începem descărcarea. Un miros pestilenţial ne acoperă brusc. Copila se uită speriată la mine şi recunoaşte:
- Am călcat într-o murdărie de câine...
Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.
Ajunşi în casă, începem să depunem bagajele pe unde apucăm, în timp ce aud pe geamul bucătăriei înjurăturile, răgetele şi grohăiturile beţivilor care îşi fac veacul în faţa blocului.
Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.
Ca oamenii veniţi acasă după două săptămâni de concediu, frigiderul e cam gol, aşa că iau o sacoşă şi mă reped la un Carerrefour din apropiere. Apuc un coş cu rotile, fac cumpărăturile şi, tocmai ieşeam de la casă şi mă îndreptam spre celălalt capăt al magazinului pentru a recupera alte produse lăsate la cutia de la intrare, că un paznic mă atenţionează respectuos:
- Îmi cer scuze, nu vă supăraţi, dar nu aveţi voie cu coşul!
- Dar nu plec nicăieri cu el, doar mă duc în celălalt capăt al magazinului pentru că am sacoşele în cutia de la intrare...
- Ştiu, vă înţeleg, dar nu aveţi voie. Ştiţi, ne-au dispărut coşuri...
Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.
Să auzim de bine!

vineri, 9 septembrie 2011

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (15)

Pictură stradală
Ziua paisprezece - Plaja Golden Beach, peştişori pupăcioşi
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi e ultima noastră zi de plajă în Thasos. O tratăm de parcă ar fi ultima zi din viaţă, atât suntem de supăraţi. Înfulecăm în grabă micul dejun, copila substituie câteva felii de salam pentru pisicile locale (care pisici, între noi fie vorba, nu numai că sunt extraordinar de multe, dar par dintr-o rasă ciudată, cu picioare lungi şi subţiri, gât lung şi capul mic) şi hotărîm ca să ne îndreptăm spre plaja Golden Beach, cea mai frumoasă şi mai accesibilă până acum, dacă omitem serpentinele care trebuie parcurse…

Restaurant în Limenas
Revedem acelaşi nisip minunat, aceeaşi apă mirifică, aceeaşi plajă nesfârşit de lungă… Ne aciuăm imediat sub o umbrelă bine poziţionată geografic, dar prost poziţionată social pentru că lângă noi ocupă şezlongurile un grup de tineri greci atât de gălăgioşi şi atât de vulgari cum nu am crezut că voi întâlni. Şi nici nu am întâlnit.
Ne repezim în apă bucuroşi că scăpăm de tinerii cei prost crescuţi. Prilej însă de bucurie pentru că facem cunoştinţă cu peştii pupăcioşi. Şi de tristeţe la vederea numărului uriaş de albine moarte în apa mării din motive care îmi scapă. Respectivii peştişori au dimensiunea de aproximativ zece, doisprezece centimetri şi trupul tigrat. Caracteristica lor este însă cu totul alta: dacă stai nemişcat în apă nu mai mult de două minute, ei bine, peştişorii vin şi te ating cu boticurile lor micuţe. Desigur, dintr-o pură curiozitate gastronomică… Aşa că, mă poziţionez mai bine în nisip (apa este atât de limpede încât vizualizarea nu prezintă nici un impediment) şi iată că nu trec două minute şi apar trei peştiţori pupăcioşi. Îmi dau târcoale de vreo două ori, după care unul din ei îşi lipeşte buzele de degetul meu mijlociu de câteva ori. Îi mulţumesc în gând deoarece consider gestul ca un sărut de rămas bun şi ies din apă definitiv. Spre deosebire de alte dăţi, astăzi stăm pe plajă dincolo de ora cinci. Nu ne vorbim, doar ne uităm la munţii din jur şi apa din depărtare. Faptul că nu există forme de relief intermediare face ca şi aceşti munţi, deşi cel mai înalt vârf depăşeşte doar cu puţin o mie două sute de metri, să pară neguroşi şi ameninţători, aşa cum ies brusc din apă.
Vine şi momentul plecării şi o facem la modul nemilos, fără a mai privi în urmă pentru că sunt convins că, dacă o făceam, nu mai plecam de acolo… În drum spre domnul Stratos ne oprim la supermaket-ul Arvanitidis pentru ultimele cumpărături pentru cei de acasă sau pentru drum, după care lăsăm maşina în parcare (cu cheile în contact) şi traversăm la domnul Stratos. Nu suntem băutori de cafea, aşa că trebuie ca să refuzăm politicos invitaţia lui la o cafea, dar întindem hărţile pe masă pentru consultaţiile rutiere promise.
Între altele, bunul om dispare şi revine duipă câteva momente cu un obiect oarecum sferic în mâini, destul de greu dacă mă iau după efortul depus.
- Ştiţi ce e asta? ne întreabă domnul Stratos.
Încerc să iau bila deformată în mână şi abia atunci îmi dau seama că este deosebit de grea. Îi fac semn că habar nu am.
- Este un proiectil de bombardă, mă lămureşte el. L-am găsit întâmplător în curte. Are peste două mii de ani.
Privim curioşi obiectul. Şi mă gândesc cât este de adevărat când afirmam că pământul Greciei musteşte de istorie. E suficient să îndepărtezi un centimentru de sol... De altfel, ne explică el în continuare, el are o problemă şi cu casa. Dacă, cumva, casa îi este distrusă, nu o va putea renova. Pentru simplul motiv că sub ea a fost descoperit un sit arheologic antic...
Odată terminată acţiunea, ne luăm la revedere ca de la un prieten şi plecăm la hotel pentru a face bagajele. Şi pentru a mânca ceva, că doar suntem oameni, nu maşini de cusut…
Bagajele nu ne răpesc mult timp, aşa că pe la ora nouă şi jumătate suntem în pragul restaurantului Doukas, unde suntem întâmpinaţi cu aceeaşi pompă cu care ne-am obişnuit. Robert apare zâmbitor ca să ia comanda noastră şi îl întreb în ce limbă vrea ca să o fac. Omul alege limba greacă, iar la sfârşit mă felicită. Comanda e formată din pui a la creme pentru soţie, şniţel a la creme pentru mine şi piept de pui la grătar pentru fată. Care face eroarea de a cere şi o salată. Am zis eroare pentru că, în momentul în care apare ospătarul cu salata suntem în pragul unui şoc gastronomic: salata nu este adusă într-un castonel, aşa cum se întâmplă la noi, două frunze de salată şi trei felii de castravete, ci este adusă într-un castronoi cât toate zilele! Ca să înţelegeţi dimensiunea castronului, pot să vă spun că am mâncat toţi trei din ea şi nu am reuşit ca să o terminăm…
În timp ce ne străduim ca să dovedim farfuriile pline vârf, apare unul din patronii localului (celălalt lucra alături de ceilalţi ospătari), care ne salută, ne întreabă cum a fost ziua şi dacă ne simţim bine. Îi răspund că ziua a fost bună, că ne simţim bine şi că îi mulţumim pentru mâncarea excelentă. La care, omul face un gest de neimaginat pentru un client român şi ne spune, cu mâna pe inimă:
- EU vă mulţumesc!
Să nu mă credeţi un naiv care îşi imaginează că patronul unui restaurant moare din dragoste pentru clienţii lui. Nuu, el moare din dragoste pentru banii clienţilor lui, dar ŞTIE cum să îi treacă din buzunarul clientului în al lui...
Cu chiu cu vai terminăm de mâncat bucatele, reuşim ca să dovedim şi desertul gratuit şi ne ridicăm ca să plecăm. Robert apare ca din pământ şi ne întreabă dacă ne revedem şi mâine. Îi răspund că, poate, la anul, deoarece mâine vom pleca. La auzul acestor vorbe, parcă un telegraf ciudat se pune în acţiune şi toţi, dar absolut toţi chelnerii în frunte cu cei doi patroni vin ca să dea mâna cu noi, să ne mulţumească şi să ne ureze drum bun. Cum să nu revii într-un loc unde eşti tratat la acest mod? e o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună toţi responsabilii turismului românesc. Vorba domnului Stratos: ce, sunt chiori, ei nu văd cum se face turismul?
Ajungem la hotel după miezul nopţii, ne spălăm, mă pun în pat şi adorm buştean, gândindu-mă la peştişorii pupăcioşi…
Să auzim de bine!