Asta e România!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După cum v-am mai spus, mă feresc de informaţiile oferite de mass media românească atât cât pot de mult, iar atunci când nu am încotro, le analizez cât mai temeinic. Nu pentru că nu am nevoie de informaţie, ci pentru că cea oferită este cât se poate de falsă sau comunicată de persoane care nu au nimic în comun cu meseria practicată.

De exemplu, nu mai departe de zilele trecute, când mass media românească, uitând că de când e lumea preţurile cresc, nu scad, intoxica şi alarma lumea cu ştiri aberante despre scumpiri şi mai aberante, îmi este dat să văd cum o moderatoare, deşi un şef al patronatelor din industria alimentară explica faptul că preţurile la lapte nu vor creşte şi nu au de ce să crească, o ţinea ca gaia maţul cu „dar, totuşi, preţurile vor creşte, nu?”.

Ei bine, printre aceste ştiri făcute sau răstălmăcite, văd un reportaj în care corespondenta unui post de televiziune întreba şoferii ce părere au despre aglomeraţia pe DN 1 cu ocazia întoarceriii turiştilor de pe la petrecerile de Crăciun.

Deşi este o situaţie fortuită (le reamintesc amatorilor de senzaţii tari că fortuit înseamnă întâmplător şi nu forţat) care apare de maximum două sau trei ori pe an (îndeobşte la Paşte şi la Crăciun), întrebarea prostească a corespondentei primea răspunsuri la fel de prosteşti finalizate cu exclamaţia dispreţuitoare “Asta e România!”.

Ca să vedem dacă asta e România, le recomand şoferilor parveniţi şi corespondentei lipsită de inspiraţie să facă împreună o vizită în Los Angeles la momentul unei ore de vârf (sau rush hour, cum îi zic ei pe acolo), oraşul aparţinând unei ţări care numai de lipsa autostrăzilor nu poate fi acuzată. Coloane kilometrice pe câte patru benzi nemişcate cu orele sunt imagini obişnuite pentru cetăţenii aborigeni, care nu se apucă însă să strige dispreţuitor la televizor “Asta e America!”.

Dacă acolo li se pare prea departe, le recomand o vizită similară în Franţa, vara, în perioada concediilor, Franţa fiind o ţară care chiar se poate lăuda cu autostrăzile ei. Mii şi mii de maşini blocând toate firele nu uneia, ci mai multor autostrăzi sau celebrele embouteillages din Paris, unde participanţii la trafic au timp să tricoteze sau să citească ziarul sunt lucruri curente pentru locuitorii respectivei ţări, fără ca aceştia să exclame cu năduf la televizor “Asta e Franţa!”.

Vizite similare se pot face şi în Germania, în Roma cea italiană sau în îndepărtata Japonie, ţări în care educaţia primită i-a luminat că nu poate exista o autostradă pentru fiecare şofer, că o şosea aglomerată de două ori pe an nu înseamnă nimic, că asemenea întâmplări sunt insignifiante pentru ca un om normal să-şi ia în băşcălie propria ţară.

Să auzim de bine!

Părerea domnului Mungiu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Experienţe triste şi repetate m-au determinat să reduc semnificativ creditul acordat realizărilor cinematografiei româneşti. Cel puţin în perioada post-decembristă... Nu sunt critic de film şi nici nu vreau, dar consider că doza de bun simţ care mai sălăşluieşte în mine îmi permite să fac o evaluare corectă a acestor opuri, dacă ne limităm doar la acest aspect şi nu luăm în considerare numărul spectatorilor...
Că unele au fost premiate pe plan naţional sau internaţional m-a lăsat rece atât timp cât toate au excelat în prezentarea cât mai detaliată şi catastrofică a tuturor murdăriilor româneşti. Am avut permanent impresia că există un concurs între regizorii şi producătorii români de genul „Cine prezintă cât mai detaliat cele mai grozave murdării ale societăţii”.
Indiferent că era vorba de un film psihologic, poliţist sau comedie, acestea trebuiau, în mod obligatoriu, să fie grefate pe cele mai mari murdării ale societăţii. Şi cred că nu sunt departe de adevăr dacă estimez că acest lucru s-a datorat unor complexe ale intelectualilor români provocate de dorinţa de a se bate în piept cu libertatea lor câştigată, cu complexul de a arăta că noi suntem mai catolici decât Papa şi astfel, cineva de va da un calificativ pozitiv... Ai văzut într-un film american o stradă murdară? Asta nu-i nimic, zic iluştri noştri compatrioţi, stai să vezi în filmul meu străzi murdare!
Aud recent că filmul După dealuri al domnului Mungiu a căpătat un premiu internaţional. Nu am nicio îndoială că premiul este unul meritat, deşi am înţeles că acţiunea filmului este grefată pe cadrul, tradiţional de acum, al mizeriilor româneşti, filmul pornind de la un caz petrecut într-o mănăstire.
Cum a prezentat domnul Mungiu cazul ţine de atributele artistice şi de creator ale oricărui regizor. Este un punct de vedere artistic, o părere personală, o descriere subiectivă şi personală prin care un artist încearcă să-şi transpună o părere sau o idee. Este dreptul inalienabil al oricărui artist şi nu mai are rost să pomenim aici de binefacerile aduse culturii de către ideile personale ale artiştilor.
Ca urmare a faptului că acţiunea filmului este legată de mediul bisericesc, un protopop, pe numele lui Vasile Pârcălabu, emite o serie de consideraţii, mai mult sau mai puţin personale. Părintele protopop a emis respectivele consideraţii pornind de la ideea banal-democratică a dreptului la opinie pentru orice cetăţean.
Ei bine, iată că aceste păreri au stârnit reacţia vehementă a marelui premiat Mungiu, care îl ameninţă cu vorbele ...Sper că opinia exprimată la cald de domnul protopop de Vaslui nu reprezintă decât punctul domniei sale de vedere...
E bine că domnul Mungiu speră, pentru că şi eu sper şi toţi sperăm ca dânsul să ne dea dovada adevăratului spirit democratic care învăluie intelectualitatea românească, permiţând şi altora, indiferent că este vorba de o persoană sau un grup, să aibă o părere diferită de cea a dânsului, dânsul nefiind păstrătorul adevărului suprem. Opinie la fel de publică.
Altfel, rămân la părerea pe care o exprimam la începutul postării...
Să auzim de bine!