vineri, 29 aprilie 2011

Să învăţăm de la americani

Motto
"După cum se știe, în fotbal nu se câștigă bani"-cuvintele aparțin unui oficial al fotbalului românesc.
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Până la Revoluţia din 1989 am stat în genunchi şi cu capul plecat către ruşi, susţinând sus şi tare că lumina de la răsărit ne vine. Ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere nu erea fals... Schimbarea produsă de Revoluţie a fost simplu de efectuat. O simplă rotire cu 180 de grade şi, gata! acum susţinem din toate puterile că lumina ne vine de la apus. Ceea ce, din acelaşi punct de vedere, este un fals...
Ca să ne dovedim slugărnicia şi lipsa de catolicism a papei (pentru că noi suntem mai catolici decât el...) ne-am apucat să importăm cu mic şi mare cultura Coca Cola, fără să ne gândim nici măcar o secundă că aceasta nu este o cultură bazată pe valori umane, ci una comercială. Aşa am ajuns ca să sărbătorim cu multă voie bună Sf. Valentin sau Halloween, sărbători străine nu numai religiei noastre, dar şi spiritului nostru. Nu mai eşti considerat un intelectual real dacă nu serbezi Halloween, oricâte facultăţi ai la bază.
În pricipiu, putem spune că, de fapt am importat deşeurile culturii Coca Cola, cu drogurile, prostituţia sau tarele ei. Fenomenul nu a fost greu de anticipat, dacă ne gândim doar la lipsa de dizidenţă a intelectualităţii româneşti. Ce are dizidenţa cu asta? Păi are, pentru simplul fapt că dizidenţa este o primă manifestare a existenţei unei coloane vertebrale. Lipsa acestei coloane de o necesitate minimă a făcut nu numai ca să asimilăm deşeurile culturii Coca Cola, ci chiar să omitem aspectele ei pozitive. Şi o manifestare pregnantă a acestei situaţii se vede în sport.
De exemplu, în SUA are loc campionatul de automobilism de la Indianapolis. Milioane de americani urmăresc transmisiile televizate, în timp ce alte sute de mii umplu tribunele şi aplaudă vedetele şoferi. În acest timp, milioane de români se uită la fotbal şi sorb prostiile debitate de fotbalişti.
De exemplu, în SUA are loc un turneu open de tenis. Milioane de americani urmăresc transmisiile televizate, în timp ce alte sute de mii umplu tribunele şi aplaudă vedetele tenismani. În acest timp, milioane de români se uită la fotbal şi sorb prostiile debitate de fotbalişti.
De exemplu, în SUA are loc campionatul de baschet. Milioane de americani urmăresc transmisiile televizate, în timp ce alte sute de mii umplu tribunele şi aplaudă baschetbaliştii. În acest timp, milioane de români se uită la fotbal şi sorb prostiile debitate de fotbalişti.
De exemplu, în SUA se desfăşoară campionatul de fotbal american. Milioane de americani urmăresc transmisiile televizate, în timp ce alte sute de mii umplu tribunele şi aplaudă vedetele fotbalişti. În acest timp, milioane de români se uită la fotbal şi sorb prostiile debitate de fotbalişti.
De exemplu, în SUA se desfăşoară un turneu naţional de golf. Milioane de americani urmăresc transmisiile televizate, în timp ce alte sute de mii umplu tribunele şi aplaudă vedetele golferi. În acest timp, milioane de români se uită la fotbal şi sorb prostiile debitate de fotbalişti.
De exemplu, în SUA are loc finala campionatului de base-ball. Milioane de americani urmăresc transmisiile televizate, în timp ce alte sute de mii umplu tribunele şi apludă vedetele aruncători sau prinzători. În acest timp, milioane de români se uită la fotbal şi sorb prostiile debitate de fotbalişti.
Iar exemplele pot continua pe încă o pagină. O simplă socoteală aritmetică ne relevă faptul că suma spectatorilor direcţi sau la televiziune depăşeşte ca număr populaţia ţării, de unde putem trage lesne concluzia că există destui spectatori care urmăresc mai multe discipline sportive. Aceeaşi simplă socoteală ne relevă faptul că suma spectatorilor români de fotbal reprezintă populaţia ţării.
Exceptând fotbalul, nicio altă disciplină sportivă nu este susţinută, încurajată sau sponsorizată. Şi asta nu pentru că nu am avea sportivi de performanţă... Cam asta am reuşit noi să obţinem după douzeci şi unu de ani de importuri îndârjite...
Să auzim de bine!

joi, 28 aprilie 2011

Orange şi banii aruncaţi fără folos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Este de notorietate aversiunea pe care o nutresc faţă de publicitatea românească. Mai bine zis, faţă de firmele româneşti de publicitate.
Perla cu „OMOARĂ ţânţarii DEFINITIV” cu care se tot încearcă promovarea unor insecticide, va fi destul de greu de atins în viitorul apropiat, cu tot efortul făcut de respectivele firme...
Dar iată că presimţirile mele cele mai sumbre sunt spulberate ca un fum, pentru că oamenii nu stau cu mâinile în sân. Şi lucrează, şi lucrează... De curând a apărut o reclamă la un produs Orange. Imaginile ne arată un flăcău jovial depăşit de evenimente din cauza problemelor de comunicare pe care le are. El trebuie să organizeze o agapă şi nu îi poate împăca pe toţi convivii. Unuia nu-i plac andivele şi atunci, hop! cu ele la gunoi. Alteia, nu îi plac şlagărele. Aici, vă rog să-mi permiteţi să fac o mică paranteză. Prin şlagăr noi, românii, înţelegem o piesă de succes, cunoscută şi apreciată unanim. Dacă individei nu îi plac şlagărele, atunci ce îi plac? Melodiile necunoscute? De unde ştie de ele, dacă sunt necunoscute? Îi plac melodiile care nu au succes şi nu sunt apreciate? Vedem deja cum, uşor, uşor, autorul reclamei începe să o dea în dude.
Dar să continuăm. Ziceam că alteia nu îi plac şlagărele. Haţ! cu microfonul la pământ. Şi tot aşa. La un moment dat, în mâna tipului apare un meniu pe care este menţionată strada Soarelui, numărul 81 (optzeci şi unu). Dar nu trec mai mult de două secunde că ne este înfăţişată imaginea unei clădiri aflată la adresa strada Soarelui numărul 18 (optsprezece).
Ei, acum aţi prins şpilul? Autorul reclamei se străduieşte să ducă o reclamă până la capăt, dar nu reuşeşte. Nu reuşeşte pentru că uită de la mână până la gură, ca să zic aşa.
Dacă până acum firmele de publicitate s-au străduit ca să ne convingă că nu se zice experienţă, ci expertiză, cu nu se zice ţintă, ci targhet, că nu se zice tendinţă, ci trend, că nu se zice interpretează, ci performează, inventând o limbă doar de ei înţeleasă, dar pe care noi o acceptăm fără proteste, acum încearcă să ne convingă şi de existenţa unui alt sistem de numeraţie, în care 81 este egal cu 18.
Să auzim de bine!

miercuri, 27 aprilie 2011

Barul Hattrick-se poate şi aşa

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În viaţa oricărui bărbat vine un moment când lucrurile trebuie tranşate: ori aşa, ori aşa. Cum s-a întâmplat şi cu mine mai dăunăzi când, amintindu-mi că sunt şi eu bărbat, am decis ca să mă comport ca atare. Drept urmare, ajuns acasă m-am proţăpit în faţa soţiei şi am declamat:
- Vezi că diseară te scot în oraş!
Ascultătoare cum îi este felul, o văd că se duce la cămară şi revine cu sacoşele de piaţă în mâini.
- Nu, m-am referit la ALTFEL de scos în oraş, îi precizez eu văzându-i confuzia.
Şi ne-am suit în maşină având referenţial barul Hattrick. Pentru necunoscători, localul este amplasat undeva, prin Centrul Vechi al Bucureştilor.
În mod surprinzător, găsesc un loc de parcare nu departe de stabiliment şi ne pregătim ca să intrăm în miezul acţiunii.
Prima impresie este obositoare. Pur şi simplu pentru că trebuie să urc două etaje. Şi iată-ne ajunşi în local. Curat, foarte curat este a doua impresie. Şi a treia. Şi până la sfârşitul mesei. Ecrane cât toate zilele pe pereţi, pentru că este un local unde ai ocazia ca să urmăreşti diverse transmisii sportive. Parşiv cum sunt, venisem cu intenţia ca, pe timpul mesei, să urmăresc campionatul mondial de snooker, dar am renunţat cu uşurinţă chiar de la început.
Am renunţat din cauza ospătarului care şi-a început activitatea cu o cuvântare ciudată şi nemaiauzită pe plaiurile noastre:
- Vă rog să mă scuzaţi pentru întârziere!
Rămânem perplecşi. Cum aşa, am ajuns ca în România un ospătar să îşi ceară scuze? E nemaipomenit, iar gestul lui mă face ca să uit de partida de snooker.
Seduşi de amabilitatea dovedită a omului, facem comanda, care nu întârzâie ca să apară. Ei, dragii mei, dacă până acum încă mai erau vagi urme de snooker prin creierul meu, acum acestea au dispărut complet. Pentru că ceea ce văd în faţa ochilor sunt două farfurii uriaşe, conţinând fiecare câte o porţie la fel de uriaşă. Deşi sunt om matur, cu armata făcută la infanterie, nu mă pot abţine ca să îl întreb pentru cine sunt asemenea porţii, pentru că noi suntem doar doi, nu patru.
Zâmbind, omul mă asigură că sunt pentru noi şi, de frică să nu ni le ia înapoi, ne repezim să înfulecăm. Nu înainte de a comanda şi două pahare uriaşe de bere, care ne este adusă rece şi aburindă, exact aşa cum îi stă ei bine. Platourile conţin un număr enorm de aripioare care, probabil, au aparţinut unor păsări cu un vădit comportament atletic, pentru că sunt dolofane şi pline de carne. Aripioarele se odihnesc temporar pe un pat din cartofi prăjiţi, suficienţi cât să sature un cal (presupunând că îi plac cartofii prăjiţi). Iar peste aripioare, ei bine, peste aripioare... ce credeţi că se află peste aripioare? Nimic altceva decăt câte o lingură de sos. Dar ce sos..., ce sooos... O minunăţie de sos! Ultimul loc în care am reuşit să mâncăm un sos ca lumea a fost pizzeria, acum desfiinţată, de la Favorit. E drept, acolo o cunoşteam pe bucătăreasă...
Lingem sosul cu aviditate, albim oasele bietelor aripioare de orice urmă de carne şi ne îndopăm cu cartofii care nu se mai termină. Totul având pe fundal o muzică de calitate redată la un nivel de calitate. Aici, este cazul ca să vă destăinui o intimitate: niciodată nu am suportat localurile în care se ascultă muzică la volum ridicat, fie ele şi în Grecia... Consider că, dacă am intrat într-un local cu o persoană, am intrat nu numai ca să mâncăm ca disperaţii, ci ca să şi cuvântăm, ca nişte humanoizi ce se respectă.
Şi aşa, încet, încet se termină şi masa noastră. Vine momentul plecării şi suntem salutaţi cu tot respectul, fapt care mă determină să îl asigur pe ospătar că îmi voi face impresiile cunoscute pe blog. Ceea ce am şi făcut.
Pentru cârcotaşi, ţin ca să subliniez că aceasta NU este o postare publicitară şi că între mine şi respectivul local NU există nicio relaţie comercială sau de colaborare. Doar una de bun simţ.
Să auzim de bine!

marți, 26 aprilie 2011

Ce cuvinte folosim (4)

Imagine preluată de pe casapitas.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu am mai scris de mult pe această temă, aşa că, cerându-vă scuzele de rigoare, revin astăzi asupra acestui subiect.
De data aceasta nu mă voi referi la o tematică anumită, ci la câteva cuvinte alese la întâmplare. Şi acum ca şi în alte dăţi vă rog să nu vă mire referirile pe care le voi face tot la limba greacă, dar nu pot face nimic împotriva realităţii...
Primul cuvânt la care mă voi referi este, de fapt, un nume propriu: George/Giorgios. Cuvântul este unul compus, format din γη (citit gi), care înseamnă pământ şi εργασία (citit ergasia), care înseamnă muncă. Altfel spus, George se traducea iniţial prin lucrător al pământului, fermier.
Un alt nume propriu cu un înţeles mult mai interesant este Alexandra, care se treduce prin cea care doboară bărbaţii. Evident, înţelesul este tot în greceşte... Dar despre el îmi amintesc că am mai vorbit într-o postare anterioară, aşa că, haideţi să trecem mai departe.
Mă voi referi la un cuvânt care are aparenţa unei noutăţi absolute, un cuvânt specific secolului nostru şi care nu trădează vreo legătură cu trecutul: astronaut. Cine ar putea crede despre acest cuvânt nu numai că ascunde legături cu limba greacă, dar cu limba greacă veche? Şi acesta este un cuvânt compus, format din αστέρων (citit asteron), care înseamnă stea şi ναύτες (citit naftes), care înseană corăbier, navigator. Cele două cuvinte reunite formează astronaut, ceea ce s-ar traduce prin navigator/corăbier al stelelor. Frumos, nu? Numai că ναύτες este un cuvânt aparţinând limbii greceşti vechi, având mii de ani la activ. Interesantă această împletire a modernului cu trecutul...
Haideţi să mai vedem un cuvânt pe ziua de azi. Este vorba de numele de Nichifor. Şi acesta îşi are rădăcina înţelesului tot în limba greacă, provenind de la νικηφόρος (citit nikiforos) şi care se traduce prin victoriosul. Şi tot în categoria acestui gen de nume mai este Chiriac care, după părerea mea, ar proveni din grecescul kυριακή (citit kyriaki), adică născut duminica.
Iată şi un cuvânt frumos, care nu mai are nevoie de nicio traducere din greacă: euforie. Care nu provine din alt cuvânt decât ευφορία (citit euforia), cu înţelesul similar de bucurie, euforie.
Mai avem un cuvânt uzual şi acesta este ocean. Este plin globul pământesc de oceane şi sunt un loc comun nume ca Oceanul Pacific sau Oceanul Atlantic. Dar numele de ocean vine de departe, de foarte departe, din mitologia greacă de la numele lui Ώκεανός (citit Okeanos), care era unul dintre Titani, fiul lui Uranus (zeul timpului) şi al Gaiei (zeiţa pământului). Iniţial, numele desemna cuprinsul oceanului Atlantic şi al Mării Mediterane, ape care constituiau cea mai mare întindere de apă posibilă în viziunea vechilor greci. De fapt, acest sens s-a păstrat şi acum, desemnând cea mai mare întindere de apă definită geografic.
Şi, ca de obicei, un mic bonus pentru atenţia cu care m-aţi urmărit. Aveţi idee cum se spune în greceşte despre o mâncare că este delicioasă? Pun pariu că nu ştiţi, aşa că o voi face eu. Se spune mâncarea aceasta este νόστιμα (citit nostima), cu accentul la fel ca în limba română. Nostim, nu?
Să auzim de bine!

luni, 25 aprilie 2011

La Paşti–de G. Topârceanu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
La vremea lui, maestrul Topârceanu, cu sensibilitatea-i cunoscută, a surprins un dialog între ouăle din coşul de pe masa din sufragerie. Ia să-l ascultăm:

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mânjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frăţioare,
- Ce vă doare?

Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi fi ouă...

- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund şi fraise
Lângă pasca cu orez.
Şi schimbându-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:

- Pân’la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvârle coaja-n stradă...

- Ce ruşine!
- Ce dezastru!
- Preferam să fiu omletă!
- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru...

- Şi eu unul violet...
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!...

Să auzim de bine!

duminică, 24 aprilie 2011

Azi, de Paşte

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
 video
Ceva îmi spune că aţi presimţit că azi nu voi publica nicio piesă. Cine a ghicit acest lucru, primeşte de la mine 10 puncte şi o bilă verde! Aşa este, nu public nicio piesă pentru că astăzi vă doresc tuturor ca să auziţi o cu totul altă muzică. Este muzica oferită de o voce de aur, pe o muzică înălțătoare, într-un lăcaș fără egal: Biserica Sfânta Sofia.
Pe lângă aceasta, vă doresc să auziţi muzica sufletelor voastre şi a celor dragi vouă, vă doresc să vă încântaţi sufletul cu pace şi înţelegere, vă doresc să vă scăldaţi în muzica vieţii, a bunătății şi a iertării!
Azi este cea mai importantă zi a anului, a anilor şi a timpurilor. Să fiţi sănătoşi, să fiţi fericiţi, să fiţi veseli, să vă bucuraţi de viaţa din jurul vostru şi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu pentru fiecare zi dăruită.
Eu voi încerca să fiu la Biserica Albă la prânz, la slujba de la ora 12. Nu numai ca să ascult slujba şi în limba greacă, dar şi pentru fantasticul cor al bisericii care, atunci când îl ascult, simt cum mă ridică de la podea...
Să auzim de bine!
Hristos a înviat! Χριστός Ανέστη!

vineri, 22 aprilie 2011

Medicamente care pot ucide


Imagine preluată de pe dictiolpus.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Scriam mai dăunăzi despre „Efectul Plafar”, un articol pornit de la o experienţă reală în ceea ce priveşte efectul medicamentelor naturiste. Citind cele de mai jos, dar având şi alte argumentaţii, permiteţi-mi să-mi păstrez convingerea că nu sunt bune la nimic chimicalele. În fond şi la urma urmei, noi am ajuns astăzi aici şi pentru că dacii nu se îndopau cu chimicale cum vedeau că le curge puţin nasul... Dar haideţi să vedem articolul.
“O parte din aceste medicamente le-am luat cu toţii la un moment dat, sau le mai luăm... aveţi înţelepciunea şi răbdarea de-a citi articolul până la capăt şi de-a le evita pe cât posibil.
Vă prezentăm în acest articol o serie de scandaluri în care industriile farmaceutice din întreaga lume au fost implicate de-a lungul timpului, precum şi denumirile unor medicamente care au ucis mii de oameni. În cazul fiecărui astfel de medicament precizăm dacă este comercializat în România şi, eventual, de ce companie şi sub ce denumire (dacă aceasta este modificată faţă de cea originală). Din cauza efectelor secundare grave, o serie de medicamente au fost retrase de pe piaţă în unele ţări. Cu toate acestea, ele continuă ca să fie comercializate în alte ţări.
România este o bună piaţă de desfacere pentru multe medicamente criminale interzise în alte state. Efecte secundare grave înseamnă moarte şi boli severe datorate medicamentelor respective. În general, din punct de vedere legal, numai moartea sau vătămările majore ale sănătăţii celor care au folosit un anumit medicament pot duce la interzicerea acestuia. Rareori se ajunge la interzicerea unui medicament datorită unor simptome considerate „minore" şi aceasta se face de regulă abia după decenii de folosire. Iresponsabilitatea, cinismul şi lăcomia după câştiguri a celor care deţin companii din industria farmaceutică sunt atât de mari, încât chiar şi în cazurile de interdicţie, medicamentele continuă să fie fabricate şi vândute mai departe în alte locuri pe glob. Aceasta, deoarece interdicţia rămâne valabilă doar în ţara în care există "victime recunoscute" şi în care autorităţile responsabile au luat măsuri.
Prin urmare, medicamente interzise în Anglia sau Germania se vând mai departe în SUA, Africa sau alte ţări şi invers.
Deci, industria farmaceutică vinde mai departe substanţe care produc boli mortale, deşi SE ŞTIE foarte bine acest lucru. Industria farmaceutică este interesată ca să vindece oamenii, ori mai degrabă ca să câştige cât mai mulţi bani din vânzarea de medicamente? Zeci de medicamente sunt scoase de pe piaţă anual datorită efectelor secundare grave. Un prim exemplu este siropul de tuse cu Clobutinol. Acesta, după ce a fost folosit intens timp de peste 40 de ani, a fost interzis în 2007, constatându-se că produce dereglări ale bătăilor inimii. Iată câteva dintre numele sub care a fost folosit: Silomat, Clobutinol, STADA, Tussed, Rofatuss, Nullatuss. În România medicamentul Silomat pe bază de Clobutinol, produs de către compania Boehringer Ingelheim a fost disponibil în farmacii fără prescripţie medicală până în 2007. Apoi, acesta a fost retras de pe piaţă şi în ţara noastră, în urma unei directive a Agenţiei Europene pentru Evaluarea Medicamentelor. Medicamente vechi, care sunt în circulaţie de decenii şi nu au fost supuse niciunui test, se vând mai departe în unele ţări, deşi acolo unde au fost testate au fost interzise.
Până în anul 1978 industria farmaceutică nu era nevoită să probeze în vreun fel că medicamentele au efectele menţionate în prospecte. De atunci încoace se arată – cu nişte teste pe animale, teste care de fapt nu dovedesc nimic – că medicamentele au efect asupra animalelor. Mai precis, că animalele nu mor imediat când aceste medicamente, făcute de fapt pentru oameni, le sunt date cu forţa în condiţii total nenaturale. Doar că testele pe animale nu au absolut nicio valoare ştiinţifică. Scandaluri şocante legate de medicamente:
-Spray-ul pentru astm Isoproterenol, comercializat sub numele de Isuprel, a ucis în anii `60 în jur de 3.500 de pacienţi. Cu toate acestea, el se comercializează în continuare în ţara noastră şi este prescris în diverse afecţiuni ale inimii.
-Medicamentul Stilbestrol a fost dovedit ca producând tumori uterine şi mamare la femei şi a fost scos de pe piaţă în unele ţări europene. În România este produs şi comercializat de trei companii farmaceutice: Amniocen, Farmacom şi Imedica. Un scandal legat de cunoscutul Paracetamol a avut loc în Anglia în 1971. 1.500 de pacienţi au fost internaţi în spital după ce au luat Paracetamol. Cei mai mulţi au avut probleme şi mai mari în spital din cauza tratamentului ulterior.
În SUA, medicamentul Orabilex a creat boli de rinichi care au dus la moarte. Somniferul Contergan a făcut ca zeci de mii de copii să se nască degeneraţi fizic. În Germania, în anul 1958, producătorul acestui „medicament" a trimis peste 40.000 de scrisori la doctori convingându-i că acesta este cel mai bun somnifer pentru gravide şi mame care alăptează copii. În ciuda scandalului legat de Contergan, concernele farmaceutice au continuat ca să vândă otrăvuri la gravide şi copiii.
În 1978 s-a făcut cunoscut public că medicamentele Primodos, Amonorn, Duogynon, Bebendox şi Bendectin au condus la malformaţii ale noilor născuţi. În 1970 au fost scoase de pe piaţă tranchilizantele Pronap şi Plaxin pentru că produceau moartea noilor născuţi. Trilergan a fost confiscat de poliţie în 1975 în Italia pentru că producea hepatită (deci hepatita nu vine neapărat de la un virus, aşa cum se crede). Flamanil, un medicament reumatic, a fost retras în 1976 de pe piaţă, după ce s-a constatat că duce la pierderea conştiinţei. Acest medicament se comercializează în continuare în Spania. În 1979 a fost recunoscut în mod oficial că Valium crează dependenţă, chiar şi în doze mici. Mai mult de 15% din americanii adulţi luau regulat Valium. Inhibitorii de apetit Preluin şi Maxiton au fost scoşi de pe piaţă în Germania după ce s-a constatat că afectau grav inima şi sistemul nervos. Medicamentul pentru afecţiuni ale inimii Eraldin, prescris între 1970 şi 1975 la un număr de peste 100.000 de britanici, a cauzat daune la ochi şi intestine, precum şi numeroase decese. Eraldin există în farmaciile româneşti. S-a constatat că antinevralgicul Phenacitin, care s-a vândut în lume sub 200 de nume diferite, împiedică funcţia rinichilor, chiar distrugându-i complet, produce tumori la rinichi şi distruge globulele roşii din sânge.
Un alt antinevralgic, Amydorphirin a fost interzis în peste 160 de ţări (nu în toate, în multe se mai vinde încă) fiindcă împiedica formarea celulelor albe din sânge, ceea ce conduce la moarte. Antinevralgicele si antireumaticele Tanderil şi Butazolidin (Ciba-Geigy) au condus în întreaga lume la moartea a peste 10.000 de pacienţi.
Unul dintre cele mai populare medicamente din România, Algocalminul, este unul dintre cele mai otrăvitoare remedii de pe piaţă. Algocalminul este interzis în marea majoritate a ţărilor şi drastic restricţionat în restul statelor. Medicii spun că medicamentul poate provoca o boală fatală, care distruge celulele din măduva osoasă, aflate în strânsă legătură cu celulele sangvine. Din cauza lipsei de informare, românii profită de preţul accesibil al medicamentului, cumpărându-l la scară largă, chiar dacă în ţări precum Belgia, Olanda, Finlanda, Suedia, Danemarca acesta este trecut la categoria otrăvuri.
În 1978 medicamentul complet nefolositor Oxichinolin, prescris în probleme digestive, a provocat un scandal mondial: peste 30.000 de oameni au orbit ori le-au paralizat picioarele după administrarea sa. Acest medicament a provocat şi numeroase decese (peste 1.000 numai în Japonia). În 1977 a fost retras de pe piaţă Phenformin, un medicament pentru diabetici, după ce făcuse peste 1.000 de victime în fiecare an! Rasperpin, medicament împotriva hipertensiunii, creşte de trei ori riscul de cancer la sân, creează coşmaruri şi depresii şi se bănuieşte că produce tumori la creier, la hipofiză, la piele, la ovare şi la uter. În prezent se comercializează şi se găseşte şi în farmaciile româneşti. „New York Post” a scris că peste 852 pacienţi cărora le-a fost injectat medicamentul pentru inimă Epinepheren au decedat. „Daily Telegraph” a făcut cunoscut în 1983 că anestezicul Hypnomidate a condus într-un spital de urgenţă din Glasgow la o creştere rapidă a deceselor. Medicii au refuzat însă ca să publice numărul deceselor în rândul celor care au urmat tratamentul cu acest medicament. În România încă se mai foloseşte în spitale, anestezic administrat ca soluţie injectabilă.
În 1983 au fost publicate în Suedia dosare secrete de la firma Ciba-Geigy din care reiese că concernul era informat de moartea la peste 1.182 presoane din cauza antireumaticului Butazolidin şi Tanderil. După alte surse, cifrele adevărate ale deceselor din urma acestor medicamente este de peste 10.000. La noi in ţară se comercializează încă Tanderil ca medicament antireumatismal. „New York Times” a scris în 1984 că medicamentul Selacryn 1980 a fost retras de pe piaţă după ce au fost recunoscute peste 510 cazuri de distrugere a ficatului şi de moarte. După ziarul „Guardian” din 4 ianuarie 1985, medicamentul Nizoral împotriva infecţiilor cu ciuperci a condus la 5 decese şi la 77 de cazuri grave de boală. În martie 1985 ziarul „Neue Presse”, a raportat că Fansidar, medicament împotriva malariei, a condus la boli de piele grave, cu pericol de moarte. În România, medicamentul este recomandat de medicii parazitologi pentru tratarea toxoplasmozei. Se comercializează în farmacii. În iulie 1985, ziarul „Guardian” scrie că somniferele Largactil au fost scoase de pe piaţă pentru că au condus la disfuncţii grave ale creierului. Substanţa cunoscută şi sub numele de largactil sau torazină este un neuroleptic de veche generaţie, utilizat încă în unele spitale de psihiatrie. Acesta are efecte dezastruoase asupra organismului. Cifra victimelor se ridică la un milion de oameni care s-au îmbolnăvit de dischinezie, dereglări ale aparatului locomotor sau au pierdut pentru totdeauna capacitatea de a controla muşchiul limbii sau întregul corp.
În decembrie 1985, concernul Ciba-Geigy a fost pus în situaţia de a recunoaşte public că a falsificat datele de la 46 de antibiotice şi de la alte medicamente atunci când au fost cerute de Ministerul Sănătăţii şi OMS. În mai 1985, autorităţile din SUA şi Marea Britanie au interzis prescrierea de hormoni care stimulează creşterea, pentru că pacienţii care îi folosesc se îmbolnăvesc de infecţii nevindecabile, chiar la mulţi ani după aceea. Hormonii respectiv au fost obţinuţi din creierul morţilor! În decembrie 1985, „Guardian” a raportat că antidepresivele Merital şi Nomifensin produc oprirea rinichilor, anemie şi pneumonie. Nomifensin este prescris în România în cazurile consumatorilor de droguri. Tot în decembrie 1985, acelaşi ziar a raportat că peste 2.000 de oameni s-au îmbolnăvit din cauza medicamentului Felden administrat pe cale rectală. Acest medicament se găseşte azi în farmaciile româneşti. 77 de pacienţi au murit, aproape toţi din cauza ruperii şi sângerării intestinelor. Concernul Pfitzer (producătorul Viagra) a declarat ca şi mai înainte că acest medicament este „suportat bine" de pacienţi.
Vaccinul Hexavac, folosit din anul 2000, cu care au fost vaccinaţi deja 1,5 milioane de copii în Germania, a fost scos în anul 2005 de pe piaţă fiindcă „nu funcţionează cum s-a aşteptat şi nu oferă protecţie". Asta e declaraţia oficială, probabil că producea boli sau moarte evidentă. Morţii şi cei rămaşi bolnavi pe viaţă din cauza vaccinurilor nu prea apar în presă. Şi în România a fost folosit acest vaccin, dar acum este retras de pe piaţă.
Vaccinul împotriva bolilor create de căpuşe, TicoVac, singurul vaccin de acest gen pentru copii, a fost scos în 2006 de pe piaţă fiindcă producea febră puternică şi efecte secundare masive. Medicamentul Vioxx al Firmei Merck pentru artroză şi dureri la încheieturi, luat de peste 120.000 de pacienţi în Germania, a fost scos în octombrie 2004 de pe piaţă fiindcă producea atac de inimă şi boli de inimă. Deşi firma ştia de efectele negative cauzate de acest medicament cu mult timp înainte, nu a retras medicamentul de pe piaţă decât în 2004, la presiunea autorităţilor. Acest medicament a fost retras şi de piaţa românească.
Antiinflamatorul Prexige împotriva artritei, produs al companiei Novartis, a fost scos de pe piaţă în august 2007 fiindcă mai mulţi pacienţi au murit după ce l-au luat. Medicamentul Bextra pentru artrită, de la Firma Pfizer, a fost scos de pe piaţă în 2005 din cauza riscului major de atac de cord şi congestie cerebrală. Aceste medicamente nu au autorizaţie de punere pe piaţă în România. Zelmac, medicament împotriva afecţiunilor digestive, care se vinde în România la ora actuală, produs de compania Novartis, a fost scos de pe piaţă în Germania în aprilie 2007, deşi nici măcar nu fusese aprobat încă, fiind folosit ilegal de către doctori în scopul testării lui pentru industria farmaceutică.
Un scandal foarte mare cu multe victime: Lipobay, un medicament care scade colesterolul, a fost scos în 2001 de pe piaţă. Acesta cauzase sute de decese. Concernul Bayer, care l-a produs, a fost dat în judecată de peste 1.000 de ori datorită acestui medicament.
Thyreotom forte, un medicament pentru suplimentarea aportului de hormoni tiroidieni la pacienţi cu hipotiroidie, a fost scos de pe piaţă în Germania în 2005. În România, în continuare este prescris de medici şi se găseşte în farmacii.
Ketotifen, un medicament pentru tratamentul de lungă durată în astmul bronşic alergic sau cu componentă alergică, bronşită alergică şi tulburări astmatice, a fost scos în 2006 de pe piaţă în Germania, din cauza efectelor secundare grave la nivelul globului ocular şi al rinichilor. În România se găseşte în farmacii.
Terfenadin, antialergic, a fost scos de pe piaţă în mai multe ţări europene. În România se găseşte sub denumirea de Histadin, un sirop folosit în tratamentul simptomelor multor afecţiuni alergice şi în prevenirea şi tratamentul reacţiilor alergice la transfuzia de sânge.
Tenuate Retard–un medicament care scade pofta de mâncare, a fost scos de pe piaţă în Germania în anul 2000.
Merzol, medicament pentru alergie solară a fost scos de pe piaţă în 2005 din cauza efectelor secundare grave. FDA a recomandat în 2000 firmei Glaxo-Wellcome ca să scoată de pe piaţă medicamentul Lotronex pentru intestine, din cauza morţii unor pacienţi care au luat acest medicament.
Exanta, bazat pe substanţa Ximelatragan şi aprobat din 2004 împotriva trombozelor, a fost scos de pe piaţă în februarie 2006 în Germania din cauza efectelor negative grave asupra ficatului. Acest medicament nu a fost comercializat la noi.
Trovan, antibiotic, a cauzat morţi şi vătămări grave, astfel încât a fost scos de pe piaţă după un singur an de zile. Deşi la testele dinainte de aprobare se constatase că Trovan dăunează ficatului, Firma Pfizer nu a considerat că este periculos. Comentariul Firmei: „Trovan a fost cel mai bine testat medicament de pe piaţă, cu mult mai bine decât penicilina de exemplu".
Oare câţi morţi şi bolnavi creează medicamentele care nu sunt testate aşa de bine, dacă unul testat aşa de bine duce la moartea pacienţilor, fiind interzis după un an? Legat de acelaşi medicament, autorităţile nigeriene au dat în judecată Pfizer şi acuză compania farmaceutică de implicarea în moartea unor copii cărora li s-a administrat Trovan, în perioada în care acest medicament nu era încă aprobat, în timpul unei epidemii de meningită.
Parkinsan, medicament împotriva maladiei Parkinson, de la Firma Byk Gulden, vândut de peste 130.000 de ori pe an, creează dereglări mari ale ritmului cardiac, care pun în pericol viaţa pacienţilor care îl folosesc. Se cercetează dacă va fi interzis. Firma se scuză cu citatul „Funcţionarea şi siguranţa lui au fost dovedite prin studii".
Despre Urethan medicii spun că vindecă leucemia. S-a constatat însă că el creează cancer la ficat, plămâni şi măduva oaselor.
Methotrexat, de asemenea împotriva leucemiei, a produs tumori şi a dus la anemie gravă şi ruperea intestinelor. În România este comercializat şi prescris în reducerea dureriilor şi a tumefacţiilor articulare.
Mitothan, un alt medicament împotriva leucemiei, duce la moartea rinichilor secundari. La noi se găseşte sub numele de Lysodren şi este utilizat pentru tratamentul cancerului stratului exterior al glandei suprarenale. Este produs de laboratarele Hra Pharma–Franţa.
Antibioticul Isoniazid duce la moartea ficatului. Acesta este comercializat în România.
Antibioticul Kanamyzin produce insuficienţă renală şi atacă nervii auzului.
Bismut, medicament prescris împotriva diareii şi chiar şi a constipaţiei (sic!) produce intoxicaţii grave. În Franţa au fost cunoscute mai multe mii de astfel de cazuri.
În 1984, ziarul „Daily-Mail” a reportat că medicamentul împotriva acneei, Roacutan, medicament care se prescrie şi în prezent, a condus, la jumătate din copiii mamelor care l-au luat în timpul sarcinei, la malformaţii foarte grave. Roacutan este prescris în continuare de doctorii români.”
Vi se par multe? Aiurea! Intraţi în prima farmacie şi încercaţi ca să număraţi numele medicamentelor doar de pe un raft... Până atunci, eu mă voi relaxa cu un ceai de tei...
Să auzim de bine!
Articol preluat şi prelucrat de pe http://www.homeopatie.ro/din-presa-internationala-medicamente-care-pot-ucide-203.

miercuri, 20 aprilie 2011

Sarea noastră cea de toate zilele

Imagine preluată de pe pascu-trans.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
"Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii."Sfânta Evanghelie după Marcu, 9, 50. În vechime, sarea era extrem de preţuită. Nu degeaba se spune, în popor, despre un om deosebit, că este precum "sarea pământului". În imperiul roman, ostaşii erau adesea plătiţi în sare (în latină, sal, salis), de unde a rămas şi cuvântul care exprimă remuneraţia pentru muncă, salariu (salarium).
Pe vremuri, sarea era atât de greu de procurat şi valoarea ei era atât de mare, încât nimeni nu-şi îngăduia să o risipească. De aici şi vorba populară "dacă se varsă sare, iese ceartă."
La modul propriu, "un grăunte de sare" făcea (şi va face mereu) diferenţa dintre o mâncare bună şi una fără gust, iar la modul figurat, vorba "nesărată" este vorba nelalocul ei, lipsită de "bun gust" şi de bun simţ.
Oaspeţii de mare cinste sunt întâmpinaţi, deloc întâmplător, "cu pâine şi sare".
Într-un foarte cunoscut basm românesc, o fată de împărat îi spune tatălui ei că îl iubeşte ca "sarea în bucate". Ştiinţa confirmă astăzi înţelepciunea ascunsă în vorbele aparent ciudate ale fetei: sarea reprezintă, cu adevărat, un element absolut indispensabil vieţii fiziologice a omului.
Sarea constituie unul dintre cei mai eficienţi şi mai răspândiţi conservanţi alimentari. Trebuie reţinut că, până la apariţia frigiderelor, sarea, în mari cantităţi, era aceea care se folosea pentru conservarea alimentelor.
Nu în ultimul rând, sarea este şi un medicament extraordinar, poate unul dintre cele mai vechi remedii din lume, apreciat în medicina populară ca leac de căpătâi.
DAR CE ESTE, DE FAPT, SAREA?
După definiţia forţată din DEX, sarea este "o substanţă cristalină, sfărâmicioasă, care constituie un condiment de bază în alimentaţie şi este folosită în industria conservelor, în tăbăcărie, în industria chimică etc; clorura de sodiu (NaCl)." O definiţie similară găsim în Larousse, Webster etc.
Trebuie să atragem, însă, atenţia că în aceste definiţii, sarea este identificată în mod forţat, după nişte criterii şi interese industriale şi comerciale, cu substanţa numită clorură de sodiu (NaCl).
DAR SAREA NATURALĂ, ADEVĂRATĂ, NU A FOST, NU ESTE ŞI NU VA FI NICIODATĂ ACELAŞI LUCRU CU CLORURA DE SODIU (NaCl), O SUBSTANŢĂ OBŢINUTĂ PRIN PROCESAREĂ CHIMICĂ ŞI MECANICĂ ŞI DENATURAREA SăRII GRUNJOASE.
Să vedem de ce afirmăm aceasta. De mii de ani, omul a folosit pentru alimentaţia sa şi a animalelor sale numai sare naturală, grunjoasă, sub formă de cristale mari, numită şi sare gemă. Drobii sau bulgării de sare se zdrobeau, se pisau manual în casă, în piuă, pe măsură ce aceasta se consuma. Sarea naturală, gemă, se găseşte încă în România din abundenţă în zăcăminte de suprafaţă (munţi de sare), în vreme ce, în alte ţări europene (Austria, Franţa), ea este exploatată numai din zăcăminte subterane.
Care este însă, mai exact, diferenţa dintre sarea naturală, gemă, şi sarea de masă, fină şi extrafină?
SAREA NATURALĂ, GEMĂ; GRUNJOASĂ, NERAFINATă este cea care se ia direct din zăcăminte. Ea conţine, pe lângă clorură de sodiu (NaCl), peste 80 de substanţe minerale şi oligominerale, care îi dau, împreună cu încărcătura sa geo-magnetică extraordinare proprietăţi vindecătoare şi gustul său inconfundabil.
UNDE SE GĂSEşTE SAREA GRUNJOASĂ, NEIODATĂ?
La magazinele naturiste şi în Plafaruri, unde se vinde ambalată în pungi de 1/2 Kg, aşa cum s-a impus prin revizuirea din 2004 a Ordonanţei din 2002 privitoare la iodarea obligatorie a sării. Puteţi, de exemplu, comanda sare neiodată, la preţul de 1,2 RON pentru 1/2 Kg, pe siteul http://www.naturalia/.
SAREA DE MASĂ, FINĂ ŞI EXTRAFINĂ se află pe rafturile tuturor supermarket urilor şi pe mesele tuturor restaurantelor. Ea se prezintă sub forma unor granule mici, de culoare albă sau a unui praf alb, super-prelucrat şi super-procesat chimic şi este obţinută, în general, prin recristalizarea artificială a sării geme şi măcinare după granulaţia dorită. Acest proces sărăceşte foarte mult, aproape complet, sarea de elementele minerale şi oligominerale (mai cu seamă magneziul şi calciul), mărind în mod artificial concentraţia de clorură de sodiu (NaCl). În plus, pentru a evita întărirea sării rafinate, fabricanţii industriali îi adaugă un "antiaglomerant", E 535, adică... ferocianură de sodiu, un aditiv în mod clar toxic pentru organism, căci este o sare a unei cianuri de fier, oricât am vrea să dregem busuiocul şi să băgăm capul în nisip, ca struţul. În rezumat-se înlătură oligomineralele, bune pentru sănătate şi se adaugă E 535 (ferocianură de sodiu), dăunătoare sănătăţii, dar bună pentru buzunarele unora.
Sarea rafinată nu numai că nu are nicio calitate terapeutică şi nu mai dă cu adevărat gust alimentelor gătite, dar provoacă, în plus, hipertensiune. Medicina populară cunoaşte peste o sută de utilizari terapeutice şi chiar magice ale sării, care era considerată în trecut, printre altele, şi un adevărat leac împotriva duhurilor rele şi a bântuirilor de tot felul. Prezentăm mai jos un tabel care evidenţiază sărăcia în minerale a sării extrafine, comparativ cu sarea gemă, naturală. Observaţi că sarea gemă are un procent dublu de calciu şi cel puţin triplu de magneziu şi chiar dacă este vorba de cantităţi aparent infime, în economia extrem de fină a metabolismului uman, ele contează ENORM.
Compoziţie Sare extrafină Sare gemă
NaCl 98,5 97,5
CaC 20,1 0,2
MgCl2 0,03 0,1
CaSo4 1,2 1,0
MgSO4 0,04
Substanţe insolubile în apă 0,06 1,2
SAREA IODATĂ ESTE TOXICĂ
În anul 2002, Guvernul României a emis HG 568, o ordonanţă care impunea ca toată sarea din comerţ să fie iodată. Se afirma că, în acest fel, vor fi combătute afecţiunile tiroidiene produse de deficienţele de iod.
Numeroşi cercetători şi medici din România şi din străinatate, familiarizaţi cu această problemă, afirmă însă cu totul altceva decât această versiune oficială. Studii minuţioase în acest sens au revelat că un consum sporit de compuşi sintetici ai iodului creşte incidenţa unor afecţiuni tiroidiene autoimune, favorizează supradezvoltarea şi chiar apariţia unor procese inflamatorii la nivelul glandei tiroide. Consumul de compuşi sintetici ai iodului (ioduri şi iodaţi) produce alergie şi măreşte intoleranţa la substanţele care conţin acest element (de exemplu, cele folosite în radiologie).
Din experienţa altor ţări, precum Anglia, Zair, Argentina, Australia, unde s-a practicat iodarea parţială a sării, în unele oraşe sau comunităţi s-a demonstrat că procedeul trebuie întrerupt imediat, deoarece a crescut îngrijorător numărul cazurilor de hipotiroidie, hipertiroidie (inclusiv Basedow), cancer tiroidian, precum şi numărul cazurilor de alergie la iod. Unele boli enumerate, precum cancerul tiroidian ca şi unele reacţii anafilactice la iod (pot fi şocuri anafilactice) sunt mortale. În Tasmania, ţara care a "beneficiat" de iodarea obligatorie a sării şi a altor alimente, s-a remarcat faptul că rata cancerului tiroidian a crescut de trei ori.
În anul 2001 au existat în România 12.417 cazuri de hipotiroidie; în 2000 fuseseră 11.541, iar din 1994 până în 1999 au fost înregistrate între 4.713 şi 7.359 cazuri de hipotiroidie. Trebuia, oare, pentru cele 12.417 de cazuri de bolnavi tiroidieni, iodată sarea pentru peste 20 de milioane de oameni, plus animalele? În plus, tratatul lui Harrison după care se pregătesc medicii americani, afirmă la pagina 2143 că "din cele 18 cazuri posibile de hipotiroidie, unul singur se datoreaza deficitului de iod"...
Ca urmare, cercetătorii din celelalte ţări care au experimentat, cu rezultate negative de altfel, iodarea parţială a sării, au observat că, dacă dai iod (compuşi sintetici cu iod) unei populaţii oarecare, unii fac hipotiroidie, alţii fac hipertiroidie, unii fac cancere de tiroida, alţii fac reacţii alergice. Din moment ce mai mult de 99% din locuitorii României sunt eutiroidieni, adică normali din punct de vedere tiroidian, nu se justifică deloc administrarea pe trei căi a iodului... Cauza impunerii unei astfel de măsuri nu are nimic de a face cu criteriul umanitar. Mai degrabă este vorba de anumite grupuri de interese, care iau bani grei de pe urma procesului de iodare a sării.
TERAPIA INTERNĂ CU SARE (toate recomandările privesc exclusiv sarea naturală, grunjoasă, gemă, neiodată şi nu sarea "fină" de masă).
DIGESTIE DIFICILĂ, CONSTIPAŢIE, SLĂBICIUNE CORPORALĂ, SUBPONDERALITATE – se consumă hrana condimentată cu sare gemă sau sare marină (se găsesc în comerţ), care au un gust mult mai intens. S-a constatat că sarea naturală are un efect mult mai puternic de stimulare a secreţiei de sucuri gastrice şi că este un excelent activator al peristaltismului gastrointestinal, fireşte - cu condiţia să fie consumată cu moderaţie. De altfel, încă de acum 500 de ani, celebrul medic şi alchimist al Evului Mediu, Paracelsus, nota într-un tratat că digestia şi excreţia sunt mult perturbate de absenţa sării din alimentaţie.
HIPOTENSIUNE ARTERIALĂ, ARITMIE CARDIACĂ - dimineaţa, pe stomacul gol, se administrează un sfert de cuţit de sare marină (aproximativ 0,25 g), care se înghite cu o cană (250-300 ml) de apă plată. Tratamentul se face vreme de minimum o jumătate de an. Studii recente arată că se obţin rezultate deosebit de bune cu condiţia ca tratamentul să fie asociat cu alimentaţia predominant vegetariană.
OSTEOPOROZA, CRAMPE MUSCULARE - se vor săra alimentele exclusiv cu sare gemă neiodată, care este foarte bogată în oligoelemente implicate în procesele de asimilaţie a calciului.
INTOXICAŢII CU SUBSTANŢE LUATE PE CALE ORALĂ - într-un litru şi jumătate de apă călduţă se pune o lingură de sare şi se amestecă bine. Se bea rapid, pe nerăsuflate. Imediat după ingerare, va apare o senzaţie puternică de vomă. Vom evacua conţinutul stomacului, aplecându-ne în faţă, "gâdiland" cu inelarul şi arătătorul mâinii drepte glota (omuşorul) şi presând simultan cu putere stomacul cu mâna stângă strânsă în pumn. Reflexul vomitiv va permite eliminarea, odată cu apa sarată, şi a substanţelor toxice care ne-au creat probleme.
TUSE PERSISTENTĂ, TUSE USCATĂ - se ţin pe limbă cât mai mult timp câteva granule de sare gemă (nu mai mult de un vârf de cuţit). Reacţia de stopare a tusei se va declanşa prin două mecanisme: prin salivaţie, care va deveni mult mai abundentă şi prin stimularea directă a sistemului nervos central, prin intermediul papilelor gustative.
CONTRAINDICAŢII LA ADMINISTRAREA INTERNĂ A SĂRII
Aportul masiv de sare este contraindicat în cazurile de hipertensiune şi tromboză gravă, precum şi în fazele acute ale gastritei hiperacide şi ale ulcerului gastroduodenal.
TRATAMENT EXTERN CU SARE
CALCULI RENALI, COLICI RENALE - un săculeţ de pânză plin cu sare gemă se pune pe un calorifer sau pe altă sursă de căldură şi se lasă să se încălzească până la 50-60 de grade Celsius. Se aplică apoi pe şale (zona lombară), unde se ţine vreme de o jumătate de oră.
ULCERAŢII PE PIELE - în două linguri de miere de albine se pune o jumătate de linguriţă de sare şi se amestecă bine, până când se omogenizează. Se aplică apoi acest preparat pe zonele afectate. Rezultatele terapeutice sunt uimitoare, acesta fiind un străvechi remediu menţionat în tratatele medicale greceşti.
ARSURI DE GRADUL I ŞI II - pe zona afectată se presară sare grunjoasă din belşug. Această aplicaţie va spori pe moment senzaţia de usturime, dar apoi edemele vor fi mult reduse, iar vindecarea va fi considerabil mai rapidă. Nu se aplică sare pe arsurile grave, cu rană deschisă,întrucât produce o usturime insuportabilă.
NAS ÎNFUNDAT (RINITĂ CRONICA) - la un pahar de apă caldă se pune o linguriţă de sare gemă sau marină şi se amestecă bine pentru a se omogeniza. Se pune această apă sărată caldă în palmă şi se trage pe nara stângă şi apoi pe nara dreaptă, alternativ, pentru desfundarea căilor nazale. Acest procedeu este bine să se facă în fiecare dimineaţă, pentru drenarea căilor respiratorii, înlăturarea surplusurilor de mucus, mărirea acuităţii olfactive.
DURERI DE GÂT - într-un pahar cu apă fierbinte, se pun două linguriţe de sare naturală, după care se amestecă bine până când sarea se dizolvă complet. Se face gargară cu acest preparat. Este de dorit ca apa să fie cât mai fierbinte şi să ajungă cât mai jos în gât. Se reia acest tratament de 2-3 ori pe zi, până la dispariţia completă a afecţiunii.
BĂILE CU APĂ SĂRATĂ
Sunt un remediu tradiţional de medicină populară, care se aplică astăzi cu un succes extraordinar în clinici moderne din Austria şi Germania. La o cadă de apă caldă (aproximativ 150 de litri), se folosesc două kilograme de sare gemă neiodată (amestecată în prealabil cu apă fierbinte, pentru a se dizolva mai uşor). Băia durează 20-30 de minute şi este important ca temperatura apei să fie menţinută mereu peste 37 de grade Celsius, pentru ca acţiunea terapeutică să fie maximă. Cercetătorii au observat că aceste băi, care se fac o dată la 3-4 zile, au efectele cele mai puternice în preajma lunii pline (de preferat cu 2-3 zile înainte).
Iată indicaţiile terapeutice ale acestor băi:
DERMATOZE INFECŢIOASE - se fac băi parţiale, înmuind doar segmentul afectat vreme de 15 minute în apa sărată caldă (7 linguri de sare la litru). Imediat după baie, pielea nu se şterge, ci se tamponează puţin şi se lasă să se usuce. Acest remediu este excelent în tratarea infecţiilor bacteriene şi micotice (produse de ciuperci parazite).
REUMATISM - se fac de două ori pe săptămână băi complete cu apă sărată fierbinte. Cele mai eficiente sunt băile preparate cu sare marină neiodată, dar efecte foarte bune s-au obşinut şi cu sarea de mină, cu cristale mari (nemăcinată).
CISTITE, INFECŢII URINARE - se fac băi complete sau băi de şezut cu apă ceva mai sărată: 5 linguri de sare la litru. Baia va fi făcută în fiecare seară, până la vindecarea afecţiunii, iar apa trebuie să fie cât mai fierbinte, însă suportabilă (peste 38 de grade). Imediat după baie vă veţi şterge şi vă veţi relaxa la căldură, evitând expunerea la frig sau la curent.
ANEXITA, METRO-ANEXITA - se aplică procedura de la infecţiile renale. Suplimentar, se va adăuga în apa sărată de baie puţină tinctură de iod.
RĂCEALA ŞI GRIPA - se fac băi ale picioarelor (tălpi şi glezne) cu apă fierbinte, cu foarte multă sare (10 linguri la litru). Băile vor dura 10 minute, după care ne vom încălţa cu şosete groase şi ne vom aşeza la căldură, asa încât să transpirăm.
SAREA ŞI ENERGIA AURICĂ
S-a constatat experimental că sarea naturală, netratată prin niciun fel de procedeu chimic sau termic, are o misterioasă influenţă asupra corpului bioenergetic al fiinţei umane. Toţi cercetătorii din acest domeniu de frontieră sunt de acord că sarea naturală este un excelent agent de purificare a aurei umane. La fel ca şi apa, sarea absoarbe - se pare - radiaţiile bioenergetice nocive, curăţând - din punct de vedere energetic - zonele în care este aplicată. Iată câteva aplicaţii practice ale acestor proprietăţi bioenergetice ale cristalelor de sare:
OBOSEALA - o procedură de medicină populară românească ce şi-a dovedit adesea eficienţa este să punem un săculeţ cu sare călduţă pe ceafă atunci când suntem obosiţi. Tot un săculeţ cu sare era pus şi în leagănul copiilor ca să nu se deoache şi să aibă somnul lin, între haine, ca să le asigure durabilitatea, precum şi pentru a le impregna cu o misterioasă capacitate de protecţie împotriva "făcăturilor de tot felul".
BIJUTERIILE - mai ales cele vechi - se spune că păstrează foarte multe din impregnările negative ale celor care le-au purtat de-a lungul timpului. Din acest motiv, ele se lasă o perioadă de minimum 49 de zile ca să stea în sare gemă înainte de a fi purtate. La fel se procedeaza şi cu cristalele sau cu pietrele semipreţioase.
Evident, meritele sării grunjoase nu pot fi disputate, după cum nici imbecilitatea unor guvernanţi nesăraţi care adoptă imediat orice sugestie neavenită din partea UE, făcând-o legea pământului.
Sarea marină poate atinge 10 lei/0,5 kg, iar altele, extrase din locuri cu legende create în jurul lor, chiar mai mult. Magazine Plafar poate că nu există în fiecare oraş, iar de pe internet e cam ridicol să ne luăm... tocmai sarea! Dacă ni se termină, ce facem, aşteptăm poştaşul ca să vină cu mandatul? Fireşte, fiecare îşi cheltuie banii în felul în care crede de cuviinţă.
Din fericire, soluţia este simplă şi ieftină şi vine în saci de 5 kg de sare bună, neiodată şi grunjoasă, care se vinde cu aproximativ 5 lei. Se numeşte "sare pentru murături" şi e notabila excepţie la o regulă imbecilă. În zona noastră ea vine de la Ocna Dej, dar sunt convins că oriunde în România veţi găsi o salină relativ apropiată, care să producă şi să ambaleze minunatele cristale. Se face totuşi să citiţi eticheta şi, eventual, să sunaţi chiar producătorul, căci am întâlnit şi produsul chipurile "pentru murături", ambalat la săculeţi de 1 kilogram, care conţinea dăunătorul anti-aglomerant. Pe etichetă trebuie să scrie doar "Sare gemă cristalină" sau ceva asemănător.
Să nu uit, băi sărate există multe în ţara noastră şi nu sunt foarte scumpe, unele sunt încă gratis. Nu lăsaţi să treacă vara fără a le vizita periodic cu întreaga familie. Pe lângă faptul că ele sunt un mediu excelent pentru copiii dvs. ca să înveţe înotul, căci practic ei plutesc, binele conferit de amestecul apă sărată-aer-soare, e greu de egalat. Folosiţi-le! La multă sănătate şi fie ca să nu fim lipsiţi niciodată de pâinea şi de sarea cele de toate zilele!
Să auzim de bine!
Articol preluat cu corecturile de rigoare făcute de mine de pe http://danielroxin.blogspot.com/2011/01/sarea-noastra-cea-de-toate-zilele-si.html.

marți, 19 aprilie 2011

Eu nu vreau să alerg spre locul morţii mele

Imagine preluată de pe adevarul.es
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt convins că titlul acestei postări vi se pare cel puţin sinistru. Dar, sper ca în rândurile care urmează să fiu suficient de explicit ca să mă înţelegeţi.
Urmăresc la televizor un documentar despre atrocităţile din timpul celui de al Doilea Război Mondial. National Geographic îmi înfăţişează masacrul de la Katyn. Imaginile nu pot fi descrise în cuvinte şi sunt de o atrocitate fără seamăn. O masă de oameni care sunt dezbrăcaţi, încolonaţi şi trimişi în pas alergător spre o groapă comună unde urmează ca să fie împuşcaţi. Totul este de o umilinţă şi o duritate care mă blochează. Moartea unui singur om este un lucru inimaginabil de trist şi de dureros, iar aici sunt ucişi zeci de mii. Zecii de mii! un număr care e dificil chiar de pronunţat!
Pe marginea gropii, soldaţi stând cu picioarele depărtate şi cu armele în bandulieră îi aşteaptă cu o vădită nerăbdare. Iar victimele vin alergând spre groapa lor finală. Vin alergând! De ce alergă aceşti oameni, mă trezesc întrebându-mă? De ce se grăbesc spre moartea lor? Doar câteva secunde îi despart de cele întâmplate celor aflaţi înaintea lor şi aceleaşi secunde îi mai despart de propria moarte. Bărbaţi sau femei aleargă spre moarte. De ce? Să fie vorba de sentimentul de supunere în faţa autorităţii? Nici măcar nu este o autoritate poloneză, ci nişte soldaţi venetici. Atunci ce îi face pe aceşti oameni să alerge, să îşi grăbească sfârşitul? Aş vrea să văd oameni care se luptă, aşa goi cum sunt, care se agaţă de crengile copacilor, care se împotrivesc dând din mâini şi din picioare, oameni care nu acceptă un destin crud şi care nu le aparţine. Nimic din toate acestea. Oamenii se dezbracă grăbiţi şi continuă să alerge spre groapa în care vor fi împuşcaţi.
Ideea continuă să mă macine chiar după terminarea documentarului. Nu sunt sociolog, dar mi-aş dori să fiu dacă m-ar ajuta ca să înţeleg un asemenea comportament. De ce ALERGAU, de ce nu se opuneau în niciun fel? este întrebarea care nu-mi dă pace. Doar pentru că aşa li se ordona de către criminalii aflaţi pe marginea gropii? Nu este suficient. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu alergau? Ar fi fost împuşcaţi. Ce se întâmpla dacă alergau? Erau la fel de împuşcaţi. Mă întreb dacă pe această grabă a victimelor spre un destin fals, dar eliberator, mizează bestiile care comandă...
Din nou mă uit la televizor. Şi văd zeci de oameni bolnavi, cu perfuzii sau branule atârnânde cum se urcă tăcuţi şi grăbiţi în salvările care îi vor duce în spitale aflate la zeci sau sute de kilometri de familiile lor. Niciunul nu se opune, niciunul nu se zbate, niciunul nu se agaţă de clanţele uşilor, niciunul nu se leagă cu lanţul de calorifere, nimeni nu dă din mâini sau din picioare, nimeni nu se luptă. Supuşi şi grăbiţi îşi părăsesc paturile. Supuşi şi grăbiţi ies din saloanele spitalului. Supuşi şi grăbiţi se urcă în salvările sinistre. Supuşi şi grăbiţi ca să execute o dispoziţie criminală. Mă întreb dacă pe această grabă a victimelor spre un destin fals, dar eliberator, mizează bestiile care comandă...
Să auzim de bine!

luni, 18 aprilie 2011

Limite umane

Imagine preluată de pe cadourihaioase.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum vă spuneam în postările mele anterioare, consider că singurele canale de televiziune care merită să fie urmărite sunt trei: Discovery, National Geographic şi Animal Planet. Ca imagine personală, poate că este redusă şi deformată. Dar este a mea şi mă simt bine cu ea.
Mai dăunăzi, tocmai terminasem de urmărit o partidă de snooker pe Eurosport şi butonam canalele către unul din cele trei posturi mai sus amintite când, culmea ghinionului, dau peste o emisiune a canalului lui Dan Diaconescu (vedeţi cât sunt de interesat, încât nu reţin nici măcar numele canalului...).
Am considerat întotdeauna că există o limită a fiecărui lucru. Limită impusă de bunul simţ sau impusă de condiţiile ambientale. Poţi uita apa deschisă în bucătărie, dar nu va curge la nesfârşit pentru că va exista la un moment dat un vecin care se va duce în subsol ca să o oprească. Poţi asculta o melodie cu sonorul dat la maximum, dar nu vei putea asculta o listă întreagă pentru că vor începe să te doară urechile. Poţi să îţi accelerezi maşina pe o autostradă cât de mult, dar nu vei putea oricât pentru că nu îţi va permite motorul sau poliţia rutieră. Până şi viteza luminii are o limită, chiar dacă e foarte îndepărtată...
Poţi să citeşti şi să te documentezi din momentul când ai reuşit să buchiseşti primele litere şi astfel, poţi ajunge pe culmi nebănuite ale cunoaşterii, dar vei fi limitat de propria-ţi existenţă. Iată cum, până şi deşteptăciunea are o limită. Dar prostia are? Îmi pun această întrebare stupidă deoarece în partea de sus a ecranului văd scris un anunţ: „Mama Oanei Zăvoranu va face un anunţ important pentru ţară”. Amuţesc şi degetul îmi rămâne nemişcat pe telecomandă. Ce ar trebui să am (sau să nu am) în căpăţână ca să accept veridicitatea unui asemenea anunţ? Ce ar putea spune respectiva atât de important încât să fie la nivelul unui interes NAŢIONAL? Ce reprezintă pentru această naţie individa şi ce reprezintă vorbele ei? Ce conţinut ar putea avea un anunţ din partea ei astfel încât să intereseze fiecare cetăţean al acestei ţări?
Iată, îmi spun râzând satisfăcut, tocmai am descoperit că până şi prostia are o limită! Fals! Fals, fals, fals, dragii mei! Bucuria reuşitei mi-a fost de scurtă durată. Este un raţinament fals pentru că, iată ce citesc într-o casetă aflată în partea de jos a ecranului: „Ce credeţi că va spune mama Oanei Zăvoranu?” Şi se oferă posibilitatea votării...
Ei, ce vă spuneam? Este adevărat că prostia este singurul lucru nelimitat în Univers?
Să auzim de bine!

vineri, 15 aprilie 2011

Cu dedicaţie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Majoritatea postărilor mele, ce zic eu majoritatea, marea masă a lor se referă la întâmplări comune, întâmplări fireşti, care se pot întâmpla oricui, oriunde. Faptul că întâmplarea mi s-a întâmplat mie, întâmplător nu este altceva decât o întâmplare...
Dar iată că sunt şi cazuri mai rare, cazuri care, printr-un concurs de împrejurări sau printr-un noroc, se pot întâmpla doar unui număr redus de persoane. La două asemenea întâmplări mă voi referi azi.
Prima se referă la norocul pe care l-am avut acum vreo doi ani de a pătrunde în Parlamentul European. Exceptând aleşii ţărilor membre, îmi vine greu să cred că oricine se poate fâţâi cum când vrea prin această incintă numită hemiciclu. Norocul meu s-a datorat participării în Bruxelles la un curs pe teme legate de Uniunea Europeană. Acest noroc nu m-a ajutat doar să pătrund într-una din clădirile Parlamentului alocată desfăşurării acestor cursuri (şi vă rog să mă credeţi că numărul clădirilor aparţinătoare este enorm), dar m-a ajutat să vizitez chiar sala de şedinţe, acest hemiciclu după cum vă spuneam mai sus, evident că într-un moment de pauză a lucrărilor. Sala mi s-a părut enormă, dar mai mult decât aspectul sau mărimea ei, m-a impresionat semnificaţia locului. Când te gândeşti că aici s-a decis adoptarea acelei hotărâri deosebite care impune transferul datelor personale ale cetăţenilor Uniunii Europene Statului Israel spre păstrare... Sau că, pe unul din acele scaune stă Gigi Becali...
Pentru o mai bună exemplificare a modului cum decurg lucrările, cred că rândurile de mai jos vă vor ajuta din plin... totul pornind de la propunerea unei glume...
Paradisul european: Eşti invitat la un prânz oficial. Eşti întâmpinat de un englez, bucătarul e francez, un italian se ocupă de buna dispoziţie a mesenilor, în timp ce de întreaga organizare s-a ocupat un neamţ.
Iadul european: Eşti invitat la un prânz oficial. Eşti întâmpinat de un francez, mâncarea a gătit-o un englez, de buna dispoziţie se ocupă un neamţ, dar nu te speria încă - totul a fost organizat de un italian.
Un belgian a propus ca aceasta să devină Gluma Oficială Europeană, pe care s-o înveţe la şcoală toţi copiii. Gluma va îmbunătăţi relaţiile dintre popoare, va stimula autoironia şi cunoaşterea interculturală. Consiliul European s-a întrunit pentru a lua o decizie: va fi gluma oficială sau nu?
Reprezentantul britanic a anunţat, cu o figură foarte serioasă şi fără a-şi mişca buzele, că gluma este de-a dreptul colosală.
Cel francez a protestat, deoarece Franţa a fost descrisă într-o manieră negativă. A explicat că o glumă nu poate fi bună dacă este la adresa francezilor.
Polonia a protestat, de asemenea, deoarece nu este prezentă în glumă.
Luxemburgul a întrebat cine va deţine drepturile de autor asupra glumei.
Suedezul n-a scos o vorbă, dar s-a uitat la toţi cu un zâmbet strâmb.
Danemarca a întrebat unde este referinţa sexuală explicită. Dacă este o glumă, ar trebui să conţină una, nu-i aşa?
Olanda n-a înţeles gluma, iar Portugalia n-a înţeles ce este o "glumă". Este un concept nou?
Spania a explicat că gluma este amuzantă doar dacă ştii că prânzul a fost programat la ora 13, când de obicei se ia micul dejun.
Grecia s-a plâns că n-a fost anunţată despre prânz şi a ratat astfel ocazia unei mese gratuite.
România a întrebat ce este un "prânz".
Lituania şi Letonia s-au plâns că traducerile lor au fost inversate, ceea ce este inacceptabil, deşi se întâmplă tot timpul.
Slovenia le-a spus că n-a primit deloc traducerea, dar nu face caz.
Slovacia a spus că, din moment ce în glumă nu apar o răţuşcă şi un instalator, înseamnă că traducerea este greşită. Reprezentantul britanic a spus că şi povestea cu răţuşca şi instalatorul pare foarte amuzantă.
Ungaria a anunţat că n-a terminat de citit traducerea de 120 de pagini în ungară.
Apoi, reprezentantul Belgiei a întrebat dacă belgianul care a propus gluma este vorbitor de flamandă sau de franceză. Deoarece, într-unul din cazuri va sprijini cu certitudine un compatriot, dar în celălalt caz va trebui să refuze, indiferent de calitatea glumei.
În închiderea lucrărilor, reprezentantul Germaniei a anunţat că a fost plăcută dezbaterea de aici, de la Bruxelles, dar că acum trebuie să ia toţi trenul şi să meargă la Strasbourg pentru a lua decizia. A cerut ca unul dintre cei prezenţi să-l trezească pe italian, ca să nu piardă trenul şi să se poată întoarce la Bruxelles pentru a anunţa decizia.
"Care decizie?", a întrebat reprezentantul Irlandei. Şi toţi au fost de acord că este timpul pentru o cafea.
Iar în completare, un scurt filmuleţ făcut cu ocazia vizitei.

video
A doua referire pe tematica de azi este legată de filmările subacvatice.
De când m-am dotat cu cele trebuincioase, nu am pierdut nicio ocazie de a mă scufunda cât mai mult şi cât mai adânc. De fapt, nu filmarea în sine e ceva grozav, ci sentimentul pe care îl ai cu prilejul unei scufundări. Mai ales dacă eşti ajutat de o apă minunat de limpede şi de liniştită. Evident pentru cei care deja mă cunosc, filmarea a fost făcută cu prilejul unei scufundări într-o mare grecească. Limpezimea apei nu se poate descrie. Nici calmul ei. Şi nici căldura. Dar sentimentul de linişte, de uitare şi de încredere, da. De altfel, acest lucru l-am făcut într-o postare anterioară. Iar tot ce pot să vă mai spun acum este că abia aştept să reiterez sentimentul. Şi să vă prezint filmuleţul scufundării într-o apă de topaz... cu adâncimea între trei şi cinci metri. Fără să filmez peştişori, meduze, anemone sau alte minuni. Doar apa... Ca o curiozitate a legilor optice, am observat că atunci când îndrept obiectivul în sus de la adâncime mică, perpendicular pe suprafaţa apei, aceasta parcă dispare, iar imaginea se vede ca şi cum aş fi scos obiectivul aparatului din apă.
video
Să auzim de bine!

joi, 14 aprilie 2011

Omul cu scaune la cap


Imagine preluată de pe simexgrup.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa cum vă spuneam într-o postare anterioară (despre utilitatea salamului), compania noastră era singura din cazarmă care CEREA ca să meargă la instrucţie în fiecare luni. O logică simplă te duce la ideea că acest lucru ar fi trebuit să conducă la citarea noastră pe ordin de zi, la felicitări şi grade acordate comandanţilor. Din păcate, lucrurile nu stăteau chiar aşa... Şi asta din cauza unei deprinderi de-a noastre care punea piedică oricăror felicitări.
O deprindere nevinovată dar, ca toate deprinderile nevinovate, neînţeleasă de superiori... Este vorba de faptul că nu vroiam ca să dormim. Mai bine zis, nu vroiam ca să adormim. Şi asta nu oricând, ci la orele stabilite prin program.
Poate că nici acest lucru nu ar fi fost ceva insurmontabil, dar din cauza acestei deprinderi, dimineţile eram atât de chiori de somn, încât ni se refuza accesul la arme de frică să nu ne împuşcăm.
O stranie întâmplare făcuse ca, printre noi, să se numere oameni cu diferite calificări. Iar când spun asta, mă gândesc doar la două exemple: aveam printre noi chiar şi un circar şi un trompetist. Astfel încât, serile din compania noastră se prelungeau mult către orele dimineţii, devenind adevărate cenacluri şi focare de cultură (asta nu e zisă de mine, am găsit-o într-o revistă de educaţie politică...). După masa de seară ne plimbam uşor prin curtea unităţii pălăvrăgind despre ultimele noutăţi şi ultimele bârfe, după care mergeam la dormitor în mod oficial. În mod neoficial de data asta, odată ajunşi la dormitor, începea dezmăţul. De cu zi avusesem grijă ca să ne facem aprovizionarea cu cele necesare, cum ar fi caşcaval, salam, unt, conserve de peşte, murături etc.
Odată început programul, puneam toate bunătăţile pe masă şi deschideam programul de varietăţi. Partea muzicală era susţinută de trompetist care, neavând trompeta cu el, utiliza în acelaşi scop goarna unităţii. Sunetele obţinute sunt greu de descris, dar pot spune că atrăgeau şi animalele, în special măgarii de prin zonă...
Circarul se dădea în spectacol cu tot felul de numere de jonglerie sau prestidigitaţie. Cel mai de succes era numărul în care arunca cu baionetele în jurul corpului unuia dintre noi, care este aşezat în dreptul unei uşi. De obicei, acest număr se efectua ceva mai târziu în noapte pentru că ne lua destul timp ca să-l îmbătăm pe unul din noi suficient de mult încât să accepte să stea drept ţintă...
Transmisioniştii veneau cu diverse scule de redare audio şi muzicale care, folosite la intensitate maximă, făceau un tămbălău de nu se mai înţelegea om cu persoană.
Reprezentaţia devenea astfel deosebit de distractivă şi de atractivă, lucru uşor observabil din orele târzii la care se termina. Normal că a doua zi, la apelul de dimineaţă, trebuia ca să fim sprijiniţi de cineva din spate, după care, aidoma unor orbeţi, bâjbâiam până la primul pat din primul dormitor. Situaţia nu putea trece neobservată de către superiorii noştri aşa că nu mare ne-a fost mirarea văzând că ne este trimis pe cap un sergent numai piele şi os, dar deosebit de aprig. Imediat respectivul s-a pus cu pedepsele pe noi şi cu tot felul de ameninţări, lucruri care nu fac cinste unui antropoid. Dar cultura ne intrase în sânge, drum de întoarcere nu mai exista. Atunci când masele prind drag de cultură şi de manifestările ei cele mai nobile, nicio piedică nu este suficient de puternică pentru a le sta în cale (asta tot din revista aia o am...). Ideea unui răspuns pe măsură ne-a venit într-o seară când, după activitatea de dezechipare, sergentul cel nou ne-a ordonat cu voce sumbră:
- Să nu mai văd taburetele aruncate aşa, la întâmplare prin dormitor! Vreau să le văd aranjate frumos, aici la uşă! Voi veni după stingere ca să verific! ne ameninţă el cu vocea ca un tunet.
Taburetele respective nu sunt altceva decât nişte scăunele de formă dreptunghiulară, făcute din fier şi câteva stinghii de lemn, folosite în mod uzual pentru depunerea uniformei peste noapte. Nu sunt mai grele de 5 sau 6 kilograme o bucată...
Ne aşezăm imediat la o scurtă şedinţă clandestină de pregătire tactică.
- Frate, a ordonat ca să le aşezăm la uşă, spune Vlad.
- Da, aşa e, confirmă Gicu după câteva secunde de gândire, dar nu a spus şi CUM...
- Şi nici precis UNDE, intru şi eu în vorbă. La uşă, la uşă, dar unde la uşă? În stânga, în drepta?
- Da, fraţilor, aşa este, nu a făcut aceste precizări absolut necesare, confirmăm cu toţii dând din cap a gândire matură. Acest om habar nu are de orientarea tactică în teren...
- Păi, atunci, hai să le aranjăm cum ştim noi, vine din nou Vlad cu iniţiativa.
Şi ne apucăm de aranjat. Suntem vreo douăzeci şi cinci în dormitor, ceea ce înseamnă cel puţin tot atâtea taburete. Le aranjăm la linie, meticulos în jurul şi DEASUPRA uşii de intrare în dormitor, clădite unul peste altul astfel încât, singurul scăunel pe care nu se mai sprijinea un altul era cel din vârf. Bunînţeles că avem grijă ca să le dispunem într-un echilibru cât mai instabil. După care, cu conştiinţa împăcată a lucrului bine făcut, ne băgăm sub pături şi adormim.
- ZDRUUUM, BANG, BADABANG, ZDRONG, AAAH!
Aceasta a fost succesiunea sunetelor apocaliptice care ne trezesc brusc. Sărim ca iepurii de sub pături şi începem să ne chiorâm la lumina slabă a becului de veghe. Sub maldărul de scăunele nu se mai vede niciun supravieţuitor... Trec câteva momente în care se mai aude ici-colo câte un taburet rostogolindu-se încă, după care o mână se iveşte din maldărul aflat la uşă. E un semn că tocmai am scăpat de Curtea Marţială, aşa că răsuflăm uşuraţi. Încet, încet, dintre fiarele şi lemnele care îl înconjoară, se iveşte şi trupul sergentului nostru cel aprig. Se scutură şi, ţinându-se cu mâna de spate, iese din dormitor şontâc, şontâc, zicând:
- Mi-aţi făcut-o! Mă predau!
A fost ultima lui observaţie pentru că, din acel moment a devenit cel mai bun prieten al companiei noastre.
Să auzim de bine!

miercuri, 13 aprilie 2011

Atenţie, câine rău!

Imagine preluată de pe scienceline.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Amicul Dănuţ este beneficiarul unui privilegiu: locuieşte, e drept că împreună cu socrii, într-o casă cu curte. Amplasată undeva, pe lângă Dristor, casa poartă numele pompos de casă boierească. Pentru mine nu este altceva decât o casă vagon, care te ucide iarna cu întreţinerea din cauza camerelor înalte de trei metri şi jumătate, iar vara din cauza ferestrelor minuscule. Ca să fiu obiectiv, căsoiul are şi o parte bună: o curte suficient de mare ca să poţi pune vara o masă pentru prieteni şi să îl poţi creşte pe Jean Francois Pierre de la Ratatoiulle, cunoscut de prieteni sub numele mai accesibil de Piţi.
Sincer cum sunt, trebuie să vă mărturisesc faptul că a durat ceva timp până i-am stabilit specia numitului Piţi. De câteva săptămâni suntem siguri că este un câine, dar până acum îi spuneam „chestia”. Asta din cauză că, fiind foarte flocos, nu ştiam cărei specii îi aparţine şi nici dacă are cap şi coadă. Aportul meu la identificare a fost substanţial prin aceea că am sugerat ca cineva să îl ciupească. În acest fel, el va scoate un sunet şi vom putea determina nu numai specia, ci şi poziţionarea capului. După câteva încercări nereuşite „chestia” a scos un sunet care putea fi echivalentul unui lătrat, ceea ce ne-a determinat să nu-i mai spunem „chestia”, ci câine.
Au fost momente când a fost observat că mănâncă, dar sursele nu sunt de încredere… Practic, Piţi nu latră, nu muşcă, nu schelălăie, nu aleargă, ci zace pur şi simplu toată ziua şi toată noaptea pe scările de la intrare. Nici măcar defilarea celor trei pisici aflate în dotarea socrilor lui Dănuţ nu îi trezesc spiritul competiţional. Personal, am observat de două ori cum una din pisici dormea sforăind practic pe el ca pe o saltea, lucru inacceptabil chiar pentru o persoană tolerantă cum sunt eu...
E o zi rece de toamnă şi ploaia burniţează mărunt. Mă aflu în apropierea locuinţei numitului Dănuţ în vederea unei partide de whist. Fiecare dintre participanţi îşi aduce aportul propriu: Dănuţ ne oferă masa de joc, Mirciulică aduce pachetele de cărţi de joc, Iulică aduce patru sticle cu suc, iar eu aduc seminţele de floarea soarelui atât de necesare unei bune desfăşurări. Se anunţă o partidă de pomină dacă ne luăm doar după numărul de pachete de seminţe pe care le transport prin buzunare. Bag de seamă că lumina de la intrare nu funcţionează aşa că, doar la lumina ferestrelor şi orbecăind prin ploaie dibuiesc poarta, intru în curte, ajung la treptele de la intrare, îmi şterg temeinic şi civilizat pantofii pe preşul de la intrare şi pătrund în casă. Dănuţ mă aude bocănind la uşă, aşa că apare şi el în hol însoţit de consoarta din dotare. Îi salut, la care Dănuţ, ca o gazdă bună şi politicoasă ce se află, îmi răspunde:
- Vezi că-mi murdăreşti parchetul!
Este modul lui delicat de a-mi răspunde la salut, avertizându-mă că trebuie să mă şterg pe pantofi sau să mă descalţ şi să iau o pereche de papuci. Nu suport neadevărul sau ascunderea lui, aşa că îi răspund prompt:
- Nicio şansă! M-am şters bine pe covoraşul de la intrare.
- Care co… începe să îmi răspundă mirată soţia lui Dănuţ.
Dar nu apucă să-şi continue cuvântarea că uşa bubuie de perete şi în prag apare victorios Iulică.
- Saluti a tutti! zbiară în stilu-i caracteristic. Să nu-mi zici nimic de parchet, îi spune el lui Dănuţ în loc de salut dovedind o bună cunoaştere a obiceiurilor casei, pentru că m-am şters un sfert de oră pe covoraş, încheie el scurta-i cuvântare şi trânteşte sticlele de suc pe podea. Dănuţ, de ce nu repari odată lumina aia că nu se vede mai nimic pe trepte? continuă el cu tupeu.
E rândul soţiei lui Dănuţ ca să ia atitudine:
- Staţi olecuţă! Care covoraş, frate, că m-aţi înnebunit. Ce covoraş, ce tot îi daţi cu covoraşul?
Instantaneu amuţim uitându-ne oripilaţi unul la altul fulgeraţi de un gând sinistru…
P.S. Pentru iubitorii de animale şi asociaţiile care se ocupă cu protecţia animalelor, vă confirm că numitul Jean Francois Pierre de la Ratatoiulle aka Piţi nu a fost lezat fizic sub nicio formă ca urmare a acţiunii mai sus povestite. Singurul efect palpabil a fost acela că seara de whist s-a transformat într-o seară de spălat a căţelului cel blând şi blănos.
Să auzim de bine!

marți, 12 aprilie 2011

Efectul Plafar

Imagine preluată de pe hemoroizi.info
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mă aflu în apropierea unui centru Plafar. Trecerea este pur tangenţială, alta fiind destinaţia mea dorită. Ca de obicei, în faţa centrului, văd grupul aferent de pensionari şi, în timp ce trec pe lângă ei, surprind câteva referiri în fonie la ceaiul de tătăneasă. Pe moment, simt cum valuri de râs ma inundă. Indiferent de afecţiune, indiferent de vârsta pacientului sau gravitatea bolii, peste tot aud de minunile făcute de ceaiul de tătăneasă. Ai guturai? Întreabă o pensionară practicantă şi îţi va recomanda ceaiul de tătăneasă. Ai icter? Ceaiul de tătăneasă face minuni. Vrei să scapi de bătături? Foloseşte ceai de tătăneasă. Eşti constipat? Ceaiul de tătăneasă te va ajuta. Ai diaree? Tot ceaiul de tătăneasă te va ajuta. Şi câte şi mai câte...
Ca om matur, sunt tentat să iau în râs aceste recomandări şi chiar o fac de cele mai multe ori. Dar acum, trecând pe lângă aceşti pensionari, o întâmplare din copilărie îmi vine în minte.
Mi-am exprimat dorinţa expresă de a merge şi eu alături de cei adulţi la secerat. Mama bună (bunica, în limbajul local) îmi dă voie, cu rugămintea de a fi atent la seceră şi la ce mişcări fac. În pantaloni scurţi, cu desaga pe umăr şi cu secera în mână, mă îndrept spre locul care îmi fusese alocat în urma rugăminţilor mele. Încep seceratul mai pe ştiute, mai pe brodite. Când obosesc, mă mai ridic şi îmi îndrept mijlocul, dar nu prea des ca să arăt că sunt asemeni oamenilor mari.
Au trecut deja vreo două ore de secerat şi, pentru un copil ca mine, oboseala începe să-şi spună cuvântul. O mişcare neatentă şi harşt! degetul mare de la piciorul stâng este pe jumătate tăiat chiar de la îmbinarea falangelor. Las secera jos şi mă uit mirat. Preţ de câteva secunde nu se întâmplă nimic, apoi, brusc, un şuvoi de sânge începe să pulseze şi o durere sfâşâietoare mă străpunge până în creier. Mă ridic şi mă uit în jur neştiind ce să zic sau ce să fac. Un vecin mă vede aşa cum stau buimac, uitându-mă când în jur, când la picior. Îmi este ruşine ca să mă vait, dar la fel de bine îmi dau seama că ceva trebuie făcut. Omul se ridică, se alarmează de paloarea mea şi mă întreabă:
- Ce-i, copile? Ce-ai păţit?
Fără o vorbă, încerc să ridic piciorul afectat ca să îi arăt degetul. Prins doar în câteva pieliţi şi cu sângle gâlgâind, degetul atârnă alarmant nu numai pentru mine, ci şi pentru bietul om care, mă ia în braţe, mă culcă pe pământ şi îmi strânge puternic cu o batistă bucata tăiată la locul ei. Apoi, fără o vorbă, mă ia pe sus şi o ia la fugă spre casa noastră.
- Le’ Dochiţă, le’ Dochiţă! Vină repede! Ia să vezi ce ţi-o păţit domnişorul...
Mama bună iese alarmată din casă, iar bunul om îi explică păţania mea.
- No, dară nu-i bai, mă linişteşte ea în timp ce mă mângâie. Stai numa’ stai!
O văd că îi face semn omului că totul e în regulă, apoi începe să mă trateze. Se duce pe lângă gardul casei şi culege câteva mănunchiuri de “Coada şoricelului”. Apoi, pe fierul unei securi, pune câteva frunze din planta culeasă şi o bucăţică de slănină. Cu altă secure începe să bată cele două componente până când acestea se transformă într-o pastă albicioasă. Îmi spală bine rana cu câteva doze bune de palincă, pune amestecul păstos pe capetele cioturilor şi în jurul lor, mi le strânge bine cu o cârpă şi gata, tot tratamentrul s-a terminat.
Tratamentul a fost repetat timp de o săptămână, până m-am plictisit eu de el, pentru că rana se cicatrizase perfect şi degetul era la locul lui. Unde este şi acum bine mersi...
Să auzim de bine!