vineri, 30 aprilie 2010

Dl. Costantin

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Noi îi spunem dl. Costantin. De fapt, el se numeşte Constantin. Are ceva peste patruzeci de ani, dar nu acesta este elementul care ni-l face antipatic, ci faptul că el, el este acel personaj care ia primul cuvântul la toate şedinţele ca să spună că e de acord cu spusele şefului. Oribil! Cum poate spune un om normal că e de acord cu spusele şefului? Tineri suntem, energie aveam, de idei nu ducem lipsă. Aşa că decidem să îi aplicăm un tratament drastic. Necruţător, dacă mă înţelegeţi.
Pereţii camerei în care ne desfăşurăm activitatea sunt acoperiţi de fişete metalice în care ne adăpostim hainele sau documentele din dotare. Cel mai mare, evident că este ocupat de dl. Costantin. În fiecare zi, omul acţionează după o procedură proprie: intră în birou, se dezbracă, îşi agaţă hainele în fişet (ce oroare, pe un umeraş!), îşi ia pe el un halat de lucru (din fişet) şi se aşează la birou. Fişetul lui se dovedeşte suficient de încăpător pentru Tică, cel mai mic de statură din grupul nostru de asalt. Diferenţa de statură este compensată din plin de o voce deosebit de groasă, ca să nu zic baritonală.
Azi Tică a venit mult mai devreme şi l-am introdus prin băgare în fişetul d.lui Costantin. Disciplinaţi şi dornici de muncă, ne răspândim pe la birourile din dotare, aşteptând cu cel mai mare interes sosirea victimei potenţiale. Era evident că toţi suntem extrem de preocupaţi de problemele pe care le avem de rezolvat.
Intră dl. Costantin. Noi continuăm să lucrăm cu cea mai mare atenţie, cu atât mai mult cu cât nu obişnuieşte să ne salute.
Dl. Costantin îşi scoate pardesiul. Noi continuăm să lucrăm.
Dl. Costantin deschide uşa fişetului. Noi continuăm să lucrăm.
Dl. Costantin dă să-şi bage măna în fişet ca să extragă umeraşul. Noi continuăm să lucrăm.
Tică iţeşte capul brusc dintre hainele aflate în fişet şi scoate un BAU! cât se poate de răsunător. Noi continuăm să lucrăm.
Dl. Costantin face PLEOSC! atunci când cade ca o scândură pe pardoseala camerei fără un cuvânt. Noi ne repezim să căutăm o sticluţă cu amoniac sau cu oţet pentru că vedem că nu se mai ridică.
Să auzim de bine!

joi, 29 aprilie 2010

Primesc pe e-mail o ştire sub forma unui dialog, presupus real

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O doamnă în vârstă a murit în ianuarie, dar Banca a continuat să o taxeze pentru lunile februarie şi martie cu taxele de administrare pentru cardul său de credit, la care a adăugat taxe de întârziere şi alte comisioane lunare. Balanţa contului a ajuns astfel de la 0 la aproape 60 lei. Nepotul răposatei sună la bancă să rezolve problema:
Nepotul:
- V-am sunat ca să vă spun că bunica mea a murit în ianuarie.
Banca:
- Contul nu a fost închis, iar taxele de întârziere şi comisioanele se aplică în continuare.
Nepotul:
- Poate că ar trebui să trimeţi contul către recuperare.
Banca:
- Deja am făcut acest lucru, de vreme ce au trecut două luni.
Nepotul:
- Ce vor face cei de acolo când vor afla că este moartă?
Banca:
- Vor raporta contul diviziei fraude sau către biroul de credit, sau poate ambele lucruri.
Nepotul:
- Credeţi că Dumnezeu se va supăra pe bunica?
Banca:
- Pardon?!!!
Nepotul:
- Aţi înţeles ce v-am spus eu, partea cu faptul că a murit?
Banca:
- Domnule, trebuie să vorbiţi cu supervizorul meu.
Supervizorul preia discuţia cu clientul.
Nepotul:
- V-am sunat ca să vă spun că a murit în ianuarie.
Banca:
- Contul nu a fost închis şi taxele de întârziere şi comisioanele se aplică în continuare.
Nepotul:
- Vreţi să spuneţi că veţi recupera banii din proprietăţile ei?
Banca:
- Sunteţi avocatul ei?
Nepotul:
- Nu, nepotul.
Îi da datele de contact.
Banca:
- Puteţi să ne trimiteţi un fax cu certificatul ei de deces?
Nepotul:
- Da..
După ce ii trimite faxul:
Banca:
- Sistemul nostru nu este setat pentru această situaţie, moartea. Nu ştiu cu ce pot să vă ajut mai mult.
Nepotul:
- Dacă reuşiţi să rezolvaţi situaţia ar fi perfect. Dacă nu, puteţi continua să o taxaţi. Nu cred că o mai deranjează.
Banca:
- Taxele de întârziere şi comisioanele vor continua să se aplice.
Nepotul:
- Vreţi noua ei adresă la care să trimiteţi facturile?
Banca:
- Ne-ar ajuta.
Nepotul:
- Cimitirul Sf. Vineri, Alea 29, lotul nr. 69.
Banca:
- Codul poştal, vă rog!
Să auzim de bine!

miercuri, 28 aprilie 2010

Teo

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vă reamintiţi momentul T+1? Dar momentul T+2? Adică o lună sau două după Revoluţie? Dar toate momentele de după Revoluţie? Acele momente stranii, greu de explicat din orice punct le-ai privi, momente în care tot felul de şarlatani sau bişniţari se erijau în lideri de sindicate, care mai de care mai virulente, momente în care toţi neaveniţii îşi constituiau partide purtătoare unice ale stindardului Adevărului Suprem?
50 de ani de comunism lăsaseră în urmă o mare lacună în ceea ce priveşte personalităţile politice, iar dacă acestea totuşi existau, accesul lor la putere era anihilat din start din cauza stigmatului comunist. Deşi toţi, dar absolut toţi, chiar şi cei mai vehemenţi contestatari fuseseră comunişti sau profitori ai regimului.
Lipsa personalităţilor era atât de acută încât, la un moment dat, populaţia ajunsese să îl propună preşedinte pe Cristian Ţopescu. Selecţia nu era făcută şi nu putea fi făcută pe baza profesionalismului politic, ci pe baza prizei la public, a charismei. Nu conta lipsa oricărei experienţe politice anterioare, nu conta responsabilitatea funcţiei. Tot ce conta era faptul că respectivul sau respectiva erau cunoscuţi în rândul maselor. Iar cei lacomi nu puteau rata o asemenea ocazie.
Aşa am ajuns să avem un Parlament plin de actori, poeţi sau prezentatori, de tot felul de oameni fără vocaţie politică şi fără abilităţi manageriale. Un Parlament heteroclit, unic în lume. Uitându-ne în urmă, şedinţele cele mai serioase ale Parlamentului de atunci ni se par nişte comedii cu Stan şi Bran. Un moment de cotitură a fost cel în care Silviu Brucan statuta termenul de 20 de ani pentru poporul român de a ajunge la un nivel normal de civilizaţie şi educaţie. La momentul respectiv, declaraţia lui a stârnit vii controverse, iar mie, personal, termenul mi s-a părut nejustificat de lung.
A urmat o filtrare istorică firească atât a exemplarelor parvenite, cât şi a partidelor fără membri. Se părea că lucrurile au început să intre în firescul lor, mai ales că trecuseră cei 20 de ani anticipaţi de Brucan. Ce avem acum este departe de noţiunea de clasă politică, dar schimbările sunt evidente. Chiar dacă o personalitate a vreunui partid este numită când ministru de finanţe, când ministru al sănătăţii (şi exemplele acoperă întreg spectrul partidelor din România), ca un fel de Hopa Mitică, totuşi persoana respectivă are o rutină politică, ştie ce înseamnă conducerea unui minister.
Dar satisfacţia a fost scurtă. La ultimele alegeri parlamentare, toate partidele, acţionând la unison, au lansat în mod direct chemări cât mai ademenitoare actorilor sau cântăreţilor. Conducerile partidelor cereau în mod expres membrilor să ia toate măsurile pentru atragerea în cadrul partidelor a prezentatorilor, cântăreţilor sau actorilor. Nu am auzit asemenea chemări adresate unor personalităţi reale, unor oameni de mare probitate profesională sau morală, unor specialişti. Reluând momentele de după Revoluţie, partidele urmăreau atragerea unor oameni charismatici şi nu a unor profesionişti. Nu conta că în acest gest se ascundea chiar viermele care va şubrezi propriului partid. Contau voturile, conta imaginea. A fost încă o dovadă din partea partidelor de lipsă a maturităţii politice, interesul lor fiind focalizat pe imagine şi nu pe realizări.
În mod surprinzător, trătând o lipsă de maturitate politică la fel de acută ca în primele zile de după Revoluţie, românii au muşcat momeala şi au votat în grup o mulţime de neaveniţi în politică. 20 de ani de capitalism de mântuială nu au avut niciun efect. Din punct de vedere al maturităţii politice, românii se află la momentul 31 decembrie 1989. Niciun pas înainte.
Astfel a putut ajunge şi Teo Trandafir în Parlament. Că nu avea ce căuta acolo o prezentatoare ratată (după părerea unora) o spune chiar ea atunci când se miră că nu ştie cum a ajuns acolo şi se întreabă ce are de făcut.
Să auzim de bine!

marți, 27 aprilie 2010

Vulpile hipnotizate

Tututror celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi este o zi importantă. Nu numai că este Ziua Marinei, dar este şi Ziua de Sfântă Maria. Suntem în concediu şi ne-am stabilit bivuacul în Slobozia. De ce în Slobozia? Pentru că este o staţiune la fel de bună ca oricare alta pentru petrecerea concediului. Apă are, pădure are, plajă cu nisip are, aer curat are, iar linişte cât cuprinde.
Ca de obicei, tineri şi neliniştiţi cum ne cunoaşteţi, nu ne mulţumim să rămânem înţepeniţi într-un anumit loc, ci călătorim spre toate punctele de interes din zonă. Dată fiind o asemenea zi, am decis să îi dăm cuvenita importanţă şi am plecat în Constanţa. Am petrecut la Serbări, am urmărit focurile de artificii şi navele luminate în larg, dar a venit şi timpul întoarcerii. Este trecut de orele doisprezece din noapte şi noi suntem pe drumul spre Slobozia. Radioul susură plăcut o melodie, copilele dorm liniştite pa bancheta din spate mare cât un recamier, soţia citeşte un ziar. Conduc relaxat cu toate luminile aprinse bucurându-mă din plin de avantajele condusului pe timp de noapte şi de aerul curat care năvăleşte prin geamul deschis larg. Drumul e pustiu la ora asta, oameni, animale, cu toţii par să fi resimţit oboseala zilei şi s-au culcat.
Intru într-o curbă uşoară spre stânga pe o porţiune de drum cuprinsă între două maluri. Tocmai când ieşeam, văd în mijlocul drumului strălucind două luminiţe. Îmi dau seama instantaneu că poate fi vorba de un animal şi fandez spre dreapta ca să-l evit. În viteza maşinii apuc să observ că era vorba de o vulpe. Hipnotizată de luminile orbitoare ale maşinii rămăsese blocată în mijlocul drumului. Îmi continui drumul măcinat de întrebări: am făcut rău că am evitat-o? Ce, îmi strica şi mie o blăniţă de vulpe? Pe de altă parte, iubitor de animale cum sunt, mă bucuram că am salvat viaţa unei vietăţi.
Kilometrii se scurg în linişte şi intru pe o porţiune de aliniament. În lumina fazei lungi văd că mă apropii cu repeziciune de o vietate care încearcă să traverseze şoseaua. Sunt tot mai aproape şi văd că este o vulpe cu un şobolan în bot, probabil o femelă cu pui. Ajunsă în mijlocul şoselei face greşeala să se uite spre maşină şi rămâne hipnotizată în mijlocul drumului. Fandez şi o evit, dar îmi continui drumul încărcat de cele mai grele regrete: de ce am evita-o pe prima? Acum aş fi avut două vulpi în portbagaj, ceea ce, desigur, însemna ceva. O asemenea şansă pierdută mai rar, mă gândesc eu cătrănit de supărare.
Ajungem la hotel, ne culcăm şi concediul îşi urmează cursul până când a venit momentul întoarcerii acasă. Plin de nerăbdare, mă prezint a doua zi în faţa unui prieten vânător şi îi povestesc toată tărăşenia cu vulpile.
- Omule, da’ ştiu că ai noroc, îşi începe el spusele.
- Eu? Noroc? Tu vorbeşti cu mine acum sau ai pe cineva pe celular?
- Cu tine. Ia spune-mi mătăluţă, cum ziceai că era să le omori?
- Cum, cum? Le călcam cu o roată.
- Şi crezi că mai făceai ceva cu blana care ar fi plesnit peste tot ca un burduf?
Încep să intuiesc proporţiile aventurii mele şi mă cutremur.
- Ia spune, continuă el pe un ton părintesc, presupunând că nu plesneau, ce făceai cu ele?
- Le băgam în portbagaj, răspund eu simplu, româneşte.
- Mamă, da’ prost mai eşti, continuă el făcându-şi o cruce mare.
- Da’ de ce? sar eu oripilat de atitudinea lui.
- De ce? Pentru că vulpile put. Put mai rău ca tine. Put aşa de tare că nu mai scoteai mirosul din portbagaj nici cu flacăra oxiacetilenică!
Înghit un nod cât o găluşcă la gândul dramei pe lângă care trecusem. Maşina mea, maşinuţa mea cea albă şi frumoasă, maşinuţa mea parfumată să pută?
- De purici ai auzit? continuă el interogatoriul.
- Auzit, cum să nu îi răspund eu prietenos.
- Şi cu ce, mă rog frumos, aveai de gând să scoţi milioanele de purici care te-ar fi invadat? Cu penseta?
Pe spinare simt sudori reci. Purici? În familia mea? Niciodată! Dumnezeule, ce era să fac! Dar prietenul meu nu are milă.
- Şi ziceai că te pricepi să jupoi vulpi?
- Cine, eu? îl întreb uimit pentru că nu îmi aminteam să fi făcut o asemenea afirmaţie.
- Aha, înseamnă că intenţionai să le păstrezi nejupuite până ţi se termina concediul?
- Altfel cum?
- În hotel? Pe balcon? Vroiai să evacueze Sanepid-ul localitatea?
- Nu. De ce, păcatele mele? mă mir eu.
După o scurtă pauză în care prietenul meu mă examinează cu atenţie, acesta continuă:
- Nu te-ai gândit că ar fi bine să vezi un doctor? mă interoghează el cu glas mieros.
- Nu. De ce? Am un vecin medic şi îl văd în fiecare dimineaţă.
Prietenul se uită tâmp la mine preţ de câteva secunde, apoi dă din mână a lehamite şi continuă:
- Şi, mă rog frumos, presupunând că nimic din ce ţi-am spus nu s-ar fi întâmplat, ce intenţionai să faci cu blănurile respectivelor vulpi hipnotizate?
- Păi, încerc eu să dau un răspuns cât mai inteligent, o căciulă, un manşon, un guler, mă rog, vedeam eu.
Prietenul meu se întinde pe jos ca să se poată tăvăli mai bine şi începe să râdă. Rămân pe scaun stânjenit, cu mâinile în poală, neştiind ce să spun sau să fac.
- Păi bine, măi omule, de ce nu te gândeşti tu la pescuit, de exemplu. Nu ştii nici atâta lucru că ele năpârlesc vara? Ucideai bietele vietăţi de pomană. Rămâneai cu nişte bucăţi de piele cu smocuri pe ele.
Şi continuă să râdă ţinându-se cu mâinile de burtă. De atunci, ori de câte ori ne vedem, nu uită să mă întrebe dacă mi-a fost cald în iarnă cu gulerul făcut din vulpi hipnotizate.
Să auzim de bine!

luni, 26 aprilie 2010

Analiza unui basm-Cei trei purceluşi de Van Gool

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O analiză psiho-socială cu implicaţii profunde.
De la începutul povestirii ne dăm seama că, în timp ce numărul personajelor este redus, acţiunea este densă şi puternică. Personajele povestirii sunt mama purceluşilor - o scroafă, ca să spunem adevărul; tatăl purceluşilor - un porc de tată în toată firea, care nu ne-ar mira să aflăm că bea bere pe ascuns pe la colţul blocului; cei trei purceluşi şi lupul.
Primul lucru care ne atrage atenţia este şovinismul mascat al povestirii. Şi de data asta, lupul ne este înfăţişat ca un element rău, dăunător societăţii fără să ni se precizeze câteva elemente concrete care să fundamenteze o atare consideraţie. De ce este lupul rău? Pentru că aşa îl vede societatea de consum în care trăieşte. Dar ce a făcut această societate pentru integrarea lui socială? Cum l-a ajutat să devină om? Nimeni nu spune nimic.
Povestea începe cu plecarea celor trei purceluşi de acasă. Desigur, aici nu poate fi vorba decât de o carenţă educaţională datorată deselor schimbări ale sistemului de învăţământ. Cum altfel se poate explica plecarea de acasă a trei purceluşi, fără acordul părinţilor, fără ca măcar să fi absolvit învăţământul obligatoriu? Exemplul dat este cât se poate de prost: plecaţi porcilor de acasă când vreţi voi, pentru că nimeni nu vă va zice nimic!
Că mama lor nu le zice nimic, nu ne miră. În fond, este o scroafă. Că tatăl lor tace mâlc, iarăşi nu ne miră. Ce să te aştepţi de la un porc? Dar şcoala, şcoala ce zice? Am ajuns oare ca să ne fie pline oraşele de porci plecaţi de acasă?
Primul purceluş cedează la vederea unei căruţe pline cu fân. Aici, povestitorul se întrece în afirmaţii eronate. Ce căuta o căruţă plină cu fân pe o şosea naţională? Ţăranul respectiv nu ştia că nu are voie să circule cu căruţa decât pe drumuri comunale? Nu ni se spune nimic despre autorizaţiile necesare şi nici despre sistemul de iluminat şi semnalizare al căruţei. Fără o vorbă, primul purceluş ia o măsură de fân din căruţa omului şi îşi face o casă din el. Niciodată nu au fost mai evidente efectele lipsei de educaţie la un porc: a luat fânul fără să spună „te rog”, a plecat cu fânul fără să spună „mulţumesc” şi a construit casa fără nicio autorizaţie de la primărie. Credem că poliţia nu ar trebui să rămână impasibilă şi ar trebui să afle numele primarului care a tolerat aşa ceva. Iar numele să-i fie publicat în povestire ca să fie învăţătură de minte şi altora.
Al doilea purceluş, e drept, ceva mai rezistent, cedează şi el la vederea unei căruţe pline cu lemne. Nu putem trece mai departe fără câteva întrebări legitime. Care era destinaţia respectivelor lemne? Nu cumva, din ele trebuia construită casa bunicii Scufiţei Roşii? S-a gândit purceluşul că lasă o biată bătrână fără un acoperiş deasupra capului numai pentru o ambiţie proprie? A participat ulterior purceluşul la vreo acţiune de plantat puieţi în locul copacilor tăiaţi nemilos? Ale cui erau lemnele? Nu cumva erau furate? Iată câte întrebări apar, iar autorul nu spune o vorbă. Mai mult, îl ţine pe lup ascuns. Căci, ce era mai uşor pentru un lup flămând: să mănânce un purcel cu braţele ocupate de lemne sau să aştepte ca acesta să-şi construiască o casă? În acest fel, autorul ne induce ideea subliminală că lupul nu numai că e rău şi urât, dar mai este şi prost grămadă. Asociaţiile de protecţie a animalelor nu au nimic de zis?
Cel de-al treilea purceluş s-a dovedit cel mai rezistent, dar până la urmă cedează şi el la vederea unei căruţe pline cu piatră. Este evident pentru orice cititor al povestirii că respectiva căruţă nu putea veni decât de la o balastieră. Care este rostul balastierelor? O ştie orice copil: să ajute la construcţia şi repararea drumurilor. Şi ne mai mirăm că drumurile noastre arată cum arată din moment ce orice porc ia câtă piatră vrea, de unde vrea...
Dar, iată că acţiunea capătă amploare. Lupul cel rău şi urât (ne rezervăm dreptul la o părere personală asupra gradului său de inteligenţă) se repede la căsuţa făcută din fân de primul purceluş, se încordează, suflă şi o spulberă. Aici, lupul a făcut o greşeală de neiertat pentru că este unanim recunoscut că cel mai bun semn de schimbare a vremii este un porc cu paiul în gură.
Nici măcar autorul nu a putut concepe un lup căruia să-i placă să mănânce paie, aşa că acesta pleacă după purceluş, care se adăpostise la fratele mijlociu, cel cu casa făcută din lemn. Lipsa de pregătire profesională a purceilor s-a dovedit şi de această dată, din moment ce nici măcar o casă din lemn nu a rezistat suflului generat de lup. Se pare că aici este toiul acţiunii: lupul flămând care nu mâncase primul purcel, acum are ocazia să mănânce doi. Faptul că a reuşit să spulbere şi casa făcută din lemn ne creează serioase semne de întrebare: nu cumva fusese făcută din prefabricate? Nu cumva fusese construită fără autorizaţie de construire pe terenul unei rezervaţii naturale? Ce s-o mai lungim, lupul rămâne şi de data asta mofluz şi se uită ca curca’n lemne.
Dar purceluşii scapă şi de data asta şi se adăpostesc la cel de-al treilea, cel cu casa din piatră. Zadarnic se încordează lupul şi suflă mai ceva ca uraganul Katrina. Casa rămâne în picioare. Şiret (vă amintiţi că nu am fost de acord că lupul e prost?), lupul vrea să-şi facă intrarea pe hornul casei. Acum ne dăm seama cu uşurinţă ca nimic nu este mai nociv în educaţie decât povestea cu Moş Crăciun: de la cine credeţi, mă rog frumos, că a învăţat lupul mişcarea asta, cu coborâtul pe horn? Iar lucrul acesta a fost posibil pentru că nu au fost respectate cele mai elementare reguli privind construcţia şi amplasarea hornurilor la centralele termice individuale. Dar purceluşii nu stau cu mâinile în sân şi pun un cazan cu apă la fiert sub horn. Absurdul devine kafkian: de ce ere nevoie să mai pună o oală cu apă la fiert, din moment ce chiar focul în sine prezenta un pericol mortal pentru lup? Autorul nu lasă lupul din mână şi îl duce din prostie în prostie. Lupul cade în oală şi, opărit la propriu şi la figurat, o rupe la fugă făcând praf un perete! Ce simplu era dacă îi venea ideea asta de la început. Dar el, în prostia lui, s-a chinuit să sufle spre pereţi, în loc să încerce să-i dărâme.
Încheierea e triumfală: lupul a renunţat la purceluşi şi a plecat pentru totdeauna! Asta s-o creadă autorul cel subiectiv pentru că noi, cititorii, ştim foarte bine că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba.
Iată cum sunt pregătiţi copiii noştri pentru viaţă: crezând că porcii sunt deştepţi, că lupii sunt proşti şi, mai mult decât atât, că aceştia îşi schimbă năravul.
Să auzim de bine!

duminică, 25 aprilie 2010

Etimologii bucureştene

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Balta Albă - Aici se afla o groapă de var unde, în vremea lui Caragea se topeau cadavrele ciumaţilor. Când ploua, locul devenea o baltă... Albă.
Băneasa - Nevastă a banului. În cazul nostru, era vorba de nevasta banului Dimitrie Ghica.
Berceni - Francisc Rákóczi al II-lea pleacă la turci (nici el nici turcii nu se înţelegeau cu Habsburgii, iar asta îi făcea prieteni) împreună cu o parte din apropiaţi. Mai exact, o ceată de husari conduşi de un grof, Miklós Bercsényi. În drumul lor, undeva la sud de Bucureşti, husarii Berceni au luat o pauză.
Colentina - Probabil e doar o legendă (asemănătoare cu legenda numelui Bucureştilor). Astfel, Colentina vine de la "colea-n-tină" - cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i-ar fi aruncat pe turci într-o bătălie. O vreme s-a numit şi "Olintina".
Cotroceni - Numele vine de la "a cotroci", "cei care "cotrocesc". Un vechi regionalism care înseamnă "a cotrobăi", "a scotoci", "a scormoni".
Crângaşi – Cândva, aici era o prelungire din Codrul Vlăsiei - un crâng. Aici trăiau, normal, crângaşii.
Dealul Spirii - După numele doctorului Spiridon Kristofi (i se mai spunea şi "Spirea"), care a ridicat în 1765 pe Dealul Lupeştilor biserica Spirea Veche.
Dristor - Numele vine de la Silistra căreia i se mai zice şi Dârstor sau Dristor. Între războaie, prin locul care înainte se chemase "Gura Lupului" trecea drumul ce pleca de la sud de Bucureşti şi ducea la Silistra: Drumul Dristorului (Diristorul şi Kaliacra - provincii româneşti la sud de Dunare, acum în Bulgaria).
Drumul Taberei - Tudor Vladimirescu, intrând în Bucureşti pe la vest, îşi aşează aici tabăra de panduri în 1821.
Ferentari - Ferentariul are cea mai rafinată origine a numelui: vine din latină "Ferentarius" - Soldat din infanteria uşoară a legiunilor romane.
Floreasca - După numele boierilor care au stăpânit locurile respective: Floreştii.
Ghencea - Vine din turcă. Pe vremea fanarioţilor, Ghenci-aga era şeful arnăuţilor din garda domnească. Aici s-a ridicat Ghencei.
Giuleşti - O proprietate boierească: a Juleştilor.
Lipscani – Vine din slavă - Lipsk, Lipsko („locul cu tei”). Acelaşi "loc cu tei" este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniţi în Bucureşti cu lucruri aduse de la târgul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.
Militari - În secolul al XIX-lea aici era o zonă de instrucţie militară, probabil şi o garnizoană. O vreme a funcţionat aici "Pirotehnia Armatei".
Pantelimon - Îşi ia numele după Mănăstirea Sf. Pantelimon. Din grecescul "pan" care înseamnă "tot" şi "éléïmon" care înseamnă milă. Panteleimon = cel milostiv, atot-milostivul.
Rahova - Numele e relativ nou şi vine de la Calea Rahovei, una dintre cele cinci artere botezate în secolul al XIX-lea spre aducere aminte a Războiului de Independenţă: Calea Dorobanţilor, Calea Griviţei, Calea Plevnei, Calea Rahovei şi Calea Victoriei.
Sălăjan - Nu vine de la Sălaj, de la Leon Szilaghi cunoscut şi sub numele de Leontin Sălăjan, fost ministru al forţelor armate române, mort în 1966.
Titan - Îşi ia numele de la fabrica de ciment "Titan" construită la începutul secolului al XX-lea.
Vitan - De la D. Papazoglu aflăm ce este un vitan: "În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea".
Să auzim de bine!

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Cantonierul, măgarul şi ursul

UrsTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem stabiliţi temporar undeva între Predeal şi Braşov, mai precis pe lângă Timişul de Sus. Suntem o echipă de specialişti care trebuie să verificăm cum se comportă nişte instalaţii montate în zona respectivă.
Programul este relativ simplu: venim dimineaţa devreme cu un tren care ne lasă în Timiş, ne facem măsurătorile şi ne întoarcem la aceeaşi gară ca să prindem un tren de după amiază spre Bucureşti, capitala patriei noastre.
Monotonia muncii este viguros combătută de peisajul deosebit de frumos, de aerul curat şi de micile întâmplări care ne pigmentează existenţa temporar stabilită pe acele plaiuri. Munca noastră presupune mai multe săptămâni de măsurători, aşa că nu ne trebuie mult ca să ne cunoaştem bine cu cantonierul.
Om scump la vorbă, mic de statură dar vânjos, omul manifestă o singură plăcere în ceea ce ne priveşte: să stea cu noi la soare pe banca din faţa cantonului fără să spunem o vorbă. Deşi este o activitate care ne îndobitoceşte într-o oarecare măsură, o acceptăm în lipsă de ceva mai bun şi pentru a păstra relaţiile de bună vecinătate. Cantonul, o clădire mică şi roşie, are prevăzută în spate o îngrăditură pentru animale şi vreo două coteţe.
Stăm pe bancă, aşteptăm trenul şi cugetăm privind în jur. Pentru noi este clar că omul beneficiază din plin de binefacerile zootehniei de subzistenţă. Ceva oi, ceva găini, câţiva porci sunt vietăţi pe care presupunem că le poţi găsi oricând în îngrăditura amintită. Aşa că luăm cuvântul:
- Ai multe găini, nene?
Omul se uită la noi şi dă din cap că nu.
- Înseamnă că ai puţine?
Omul iar dă din cap că nu. Ne uităm unii la alţii fără să găsim o interpretare logică a răspunsului său ambiguu. Continuăm interogatoriul cu o presupunere:
- Înseamnă că ai două?
- Îhî.
- Am înţeles. Dar raţe, gâşte, curcani, bibilici ai?
- Am avut oi.
Saltul e cam brusc, dar îl acceptăm din lipsă de ceva mai bun.
- Multe?
- Nţ.
- Puţine?
- Da.
Uimiţi de precizia răspunsului răsuflăm uşuraţi şi continuăm.
- Acuma mai ai?
- A venit ursul.
Sărim speriaţi de pe bancă neştiind dacă vorbele lui se referă la o acţiune prezentă sau una trecută. Nevăzând nimic înMagar jur ne reaşezăm, dar mult mai vigilenţi faţă de peisajul înconjurător.
- Am înţeles. A venit ursul şi ţi-a mâncat o oaie.
- Măgarul.
- He he, începem noi să mustăcim. Frumos mai vorbeşti despre un urs. Adică a venit măgarul de urs şi şi-a mâncat o oaie?
- Nţ. Mi-a mâncat măgarul.
După care, ne arată cu degetul un parcurs care începea din spatele cantonului, trecea prin faţa clădirii, traversa liniile de cale ferată şi continua încă vreo douăzeci de metri până la o lizieră.
- I-a rupt spinarea cu o lovitură de labă şi l-a cărat în bot tot drumul ăsta. Acolo l-a lăsat mort pentru că săriseră câinii la el.
Ne uităm din nou la parcursul indicat de cantonierul cel vorbăreţ, ne gândim la greutatea unui măgar şi începem să înţelegem ce forţă zace în drăgălaşii ursuleţi.
Să auzim de bine!

vineri, 23 aprilie 2010

Scrisoare deschisă adresată poporului francez

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Urmăresc pentru a doua oară o reluare a înregistrării unei emisiuni a postului TF 2. Ceea ce văd nu este sub nivelul umorului, ci sub cel al băşcăliei. Acesta este motivul care m-a determinat să scriu aceste rânduri.
De la început vă fac cunoscut că nu cred şi nu am crezut niciodată în afirmaţiile de complezenţă de genul „poporul frate..” sau „tradiţionala prietenie dintre...”. Cred şi am crezut că Franţa, la fel ca oricare ţară din Occident, şi-a cunoscut foarte bine interesele şi a acţionat întotdeauna conform acestor interese.
Ani la rând, atât înaintea admiterii în Uniunea Europeană, cât şi după aceea, poporul român a fost acuzat de şovinism faţă de ţigani, a fost acuzat că nu le asigură integrarea socială, că nu le facilitează accesul la muncă sau educaţie. Acuzaţii uşor de pronunţat de cineva care nu trăieşte cu ei în apropiere, cineva care nu le cunoaşte năravurile, palatele şi evaziunea fiscală.
Admiterea României în Uniunea Europeană a însemnat admiterea tuturor cetăţenilor ei, buni sau răi, ţigani sau ne-ţigani. Din acel moment, ţiganii au devenit cetăţeni ai Europei la fel de egali în drepturi ca orice francez sau italian, iar faţă de ei, Europa are aceleaşi obligaţii ca faţă de oricare al cetăţean. Inclusiv obligaţia de a le asigura dreptul la muncă şi educaţie.
Când s-au deschis graniţele, ţiganii au invadat oraşele Europei cu hoţiile şi cerşetoria lor pe care le-au continuat la fel ca în România, în pofida afirmaţiilor că vor să muncească pentru pentru că aici sunt discriminaţi.
Am crezut că acum este un prilej deosebit pentru Occident în general, iar pentru Franţa în special, de a-i cunoaşte în amănunt, de a-i înţelege şi de a le crea condiţiile pe care aceştia reclamă că nu le au în România.
În loc să le faciliteze integrarea în societatea franceză, în loc să le faciliteze accesul la cultură şi la educaţie, în loc să le creeze locuri de muncă, poporul francez a înţeles să facă alte două lucruri:
- să îi îmbarce în grup în avioane spre România şi
- să facă băşcălie de poporul român într-o emisiune televizată.
Nu asta am aşteptat de la poporul frate francez de care ne leagă o tradiţională prietenie.
Să auzim de bine!

joi, 22 aprilie 2010

Maxime... politice încă la modă

Maxim
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
SA ZICEM CA EŞTI UN IDIOT. ŞI SĂ ZICEM CĂ EŞTI MEMBRU AL PARLAMENTULUI. DAR ASTA ÎNSEAMNĂ DEJA CA MA REPET.
(MARK TWAIN)

EU CRED CĂ O ŢARĂ CARE ÎNCEARCĂ SĂ PROSPERE PRIN STABILIREA DE TAXE MARI ESTE CA UN OM CARE, STÂND ÎNTR-O GĂLEATĂ, ÎNCEARCĂ SĂ SE RIDICE TRĂGÂND DE MÂNER.
(WINSTON CHURCHILL)

UN LIBERAL ESTE CINEVA CARE SE SIMTE ÎNDATORAT FAŢĂ DE APROAPELE SĂU, CARE DATORIE ESTE DE ACORD SĂ O PLĂTEASCĂ DIN BANII TĂI.
(GORDON LIDDY)

DEMOCRAŢIA TREBUIE SĂ ÎNSEMNE MULT MAI MULT DECÂT DOI LUPI ŞI O OAIE CARE VOTEAZĂ CE SĂ MĂNÂNCE LA CINĂ.
(JAMES BOVARD)

AJUTORUL EXTERN TREBUIE ÎNŢELES CA UN TRANSFER DE BANI DE LA OAMENII SĂRACI DIN ŢĂRILE BOGATE CĂTRE OAMENII BOGAŢI DIN ŢĂRILE SĂRACE.
(DOUGLAS CASEY)

GUVERNUL ESTE O MARE INVENŢIE, PRIN CARE TOATĂ LUMEA SE CHINUIE SĂ TRĂIASCĂ PE CHELTUIALA ALTORA.
(FREDERIC BASTIAT)

DACĂ TU CREZI CĂ SISTEMUL DE SĂNĂTATE ESTE SCUMP ACUM, STAI SĂ VEZI CÂT VA COSTA CÂND O SĂ FIE GRATUIT!
(P.J. O'ROURKE)

ÎN GENERAL, ARTA DE A GUVERNA CONSTĂ ÎN CAPACITATEA DE A LUA CÂT MAI MULŢI BANI DE LA O PARTE DE CETĂŢENI, PENTRU A O DA ALTORA.
(VOLTAIRE)

NICIO VIAŢĂ, LIBERTATE SAU PROPRIETATE NU ESTE ÎN SIGURANŢĂ, ATÂTA TIMP CÂT APARATUL LEGISLATIV ESTE ÎN SESIUNE.
(MARK TWAIN-1866)

SĂ VORBEŞTI ESTE IEFTIN, ÎN AFARĂ DE ATUNCI CÂND O FACE PARLAMENTUL.
(NECUNOSCUT)

RĂUL INERENT AL CAPITALISMULUI ESTE ÎMPĂRŢIREA NEECHITABILĂ A BOGAŢIILOR. BUNUL INERENT AL SOCIALISMULUI ESTE ÎMPĂRŢIREA ECHITABILA A SĂRĂCIEI.
(WINSTON CHURCHILL)

DE CE ARE NEVOIE ŢARA ASTA? MAI MULŢI POLITICIENI FĂRĂ LOC DE MUNCĂ.
(EDWARD LANGLEY)

UN GUVERN SUFICIENT DE MARE, INCAT SA-TI DEA TOT CE AI NEVOIE ESTE SUFICIENT DE PUTERNIC CA SA-TI IA TOT CE POSEZI.
(THOMAS JEFFERSON)
Să auzim de bine!