duminică, 28 februarie 2010

Maxime din înţelepciunea lui Nicolae Iorga

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
1. Nu spune niciodată "nu se poate", ci începe cu "să vedem".
2. Înţelepciunea e o marfă pe care cine o vinde a cumpărat-o.
3. Singura cetate ce nu poate fi cucerită cu sila este sufletul omului.
4. Fereşte-te deopotrivă de prietenia duşmanului şi de duşmănia prietenului.
5. Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi.
6. În viaţa inimii, sentimentele sunt ca soarele, amintirile ca luna tristă şi rece, mângâierile gândului ca o lumină de lampă moartă.
7. Un cuvânt plin de iubire preţuieşte atât de mult şi totuşi el costă atât de puţin.
8. Înţelepciunea zice: nu ţi-a izbutit un lucru, fă altul. Atâta mângâiere să ai.
9. Nu părăseşti un ideal fără să-i laşi ceva din fiinţa ta.
10. Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
11. Poţi închide ochii, dar nu poţi stinge soarele!
12. E o mare primejdie să ajungi a fi mulţumit de tine însuţi.
13. Amintirea suferinţelor tale păstreaz-o bine: e comoara cea mai scump plătită.
14. A pedepsi trebuie să însemne totdeauna a îndrepta.
15. Surdul vorbeşte mai tare decât cel ce aude; şi prostul discută mai mult decât cel ce înţelege.
16. Viaţa în acţiune este cel mai bun învăţător.
17. Să deosebeşti între mâna ce ţi se întinde ca să te ridice şi aceea care te prinde pentru a te opri.Norocul nu se găseşte bine decât în casa unde se munceşte.
18. De prea mult gând n-a îmbătrânit nimeni niciodată.
19. Copiii învaţă bunătatea de la natură şi răutatea de la oameni.
20. Timpul schimbă florile câmpului, dar nu poate schimba strălucirea aurului din adâncuri.
21. Cine uită, nu merită.
22. Fiecare are un drum pe care poate fi condus, dar nu i se poate crea un alt drum decât acela pe care e chemat să meargă.
23. Cine ţi-a făcut o nedreptate nu rămâne cu o datorie faţă de tine, ci cu o pierdere faţă de el însuşi.
24. Linguşirea este plata anticipată a trădării care ţi se pregăteşte.
25. Cea mai mare minune e să crezi că poţi face una. Restul e foarte uşor.
26. La sfârşitul fiecărei zile socoteşte nu ceea ce alţii au făcut faţă de tine, ci ceea ce ai făcut faţă de alţii.
27. Ce eşti te priveşte la urma urmei numai pe tine; ce vrei, priveşte şi pe alţii; ce faci, aceea poate privi pe toţi.
28. Bun cu adevărat e numai acela care nu lasă a se săvârşi răul în împrejurul lui.
29. Înţelepciunea este a ta numai când o dai altuia, altfel ea este numai în tine.
30. Fiţi siguri că, dacă înţelepciunea e pe buzele tuturora, e numai în mintea câtorva; pe aceia să-i asculţi.
31. Tăcerea are glasul ei de înţelepciune - ascult-o!
32. Om liber e acela care n-are nevoie să spună nici o minciună.
33. Tăgăduieşte ce ai văzut că nu e, nu ceea ce n-ai văzut că este.
34. Când oare ura va fi trimisă la sanatoriu şi invidia la casa de corecţie?
35. Cu tine ai totdeauna doi tovarăşi: tot binele pe care l-ai făcut şi tot răul.
36. De vei avea aur în sufletul tău, în licăriri de aur va străluci tot ce porneşte de la tine.
Să auzim de bine!

sâmbătă, 27 februarie 2010

Întâmplări din iarnă (1)

Masina impinsaTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mă aflu în autoturismul proprietate personală şi încerc să mă deplasez pe bulevard spre Piaţa Victoriei. Este dimineaţă devreme şi un ger puternic după o zi ceva mai caldă. Pe bulevard s-a format un adevărat strat de sticlă şi acesta este motivul pentru care am afirmat că „încerc”. Conduc deosebit de încet şi uit de existenţa pedalei de frână. Oameni zgribuliţi se strecoară cu greu pe trotuarele alunecoase, iar stopurile funcţionează aproape inutil pentu că, până reuşeşti să urneşti maşina din loc, se schimbă culoarea. În parcările de pe stânga bulevardului, câţiva matinali se străduiesc să pornească motoarele sau să iasă din parcare. Observ cu satisfacţie că nu sunt singurul şofer prudent. Din stop în stop şi din derapaj în derapaj, iată că mă apropii de stopul de la Piaţa Romană. Intersecţie dificilă în condiţiile date. Ca atât mai mult cu cât fac parte dintre şoferii indisciplinaţi care au circulat toată iarna cu anvelope de vară.
Ridic piciorul de pe acceleraţie şi schimb în treapta a doua. Maşina nu îşi reduce viteza atât cât aş dori, aşa că apăs foarte uşor pedala de frână. Atât de încet încât ABS-ul nu intră în funcţiune, dar viteza tot nu se reduce suficient. Practic, roţile nu se mai învârteau, dar maşina aluneca uşor de tot înainte cu o viteză între cea a unui melc şi cea a unei broaşte ţestoase.
Văd cu durere că stopul pentru pietoni devine verde şi aceştia îşi încep traversarea. Claxonez disperat, dar nimeni nu-mi dă atenţie. Agitat, deschid geamul din stânga, scot capul pe geam şi zbier:
- Heeei, feriţi! La o parteee!
Efectul este zero. Oameni continuă să traverseze târându-şi picioarele pe alunecuş, iar maşina se mai apropie cu un centimetru de ei. Am senzaţia că urmăresc un thriller american. Mai lipseşte scena ventilatorului...
Un cetăţean mai robust observă drama mea şi ia atitudine. Se întoarce spre mine, pune mâinile pe capotă şi, înclinat la un unghi de 27 de grade faţă de orizontală, se propteşte cu picioarele în şosea. Acţiunea lui are un oarecare efect, maşina îşi mai reduce din viteză, dar fără a se opri. Îi văd faţa cum se înroşeşte de efort şi picioarele cum îi alunecă pe gheţuş, ceea ce mă îndeamnă să-l susţin moral:
- Aşa, bre, ţine-o aşa că bine faci!
Extenuat efort şi cu splina sau ficatul făcute harcea parcea din cauza efortului, omul se îndreaptă de spate, se întoarce încruntat spre ceilalţi trecători şi zbiară la ei:
- Hai, bre, puneţi mâna! Ce, vreţi s-o opresc eu singur?
Nu a fost nevoie de un alt îndemn. Brusc, toţi trecătorii care se mai aflau pe trecere se întorc spre maşina mea, îşi proptesc mâinile pe capotă şi picioarele pe gheţuş şi reuşesc să oprească maşina. După care, fără o vorbă, se ridică şi trec mai departe.
Gest inutil pentru că stopul se schimbase pe roşu, trecători nu mai erau şi eu trebuia acum să o iau din loc.
Să auzim de bine!

vineri, 26 februarie 2010

Bolnavul închipuit

Doctor si asistentaTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Salve şi mii de bombe!
Nu este nimeni altul decât Mirciulică. Se apropie de mine zâmbind cu gura până la urechi. La 1,52 şi 41 de kilograme, despre el se poate spune uşor că NU face umbră pământului. Sunt emoţionante scenele când plecă din căminul părintesc, iar părinţii îi controlează buzunarele ca să vadă dacă mai sunt la locul lor pietrele care îl împiedică să-l ia vântul. În ciuda trupului mic, inima lui adăposteşte un suflet uriaş.
- Ei, care e vestea bună, îl încurajez eu.
- Frate, a venit profu’ de desen şi ne-a spus că, dacă stăm azi două ore şi ne terminăm schiţele, mâine putem întârzia la primele două ore.
Vestea e cum nu se poate mai bună. Două ore libere pentru un student înseamnă ceva enorm. Nu prea ştiu precis ce, dar sigur înseamnă. A doua zi urma să începeam cursurile cu două ore de desen şi mesajul era cât se poate de clar şi de util. Aşa că am procedat în consecinţă şi am venit cu două ore mai târziu. Mă întâmpină acelaşi Mirciulică, dar de data asta cu o faţă tristă.
- Hei, te văd supărat, nepoate. Ia, pune capul pe umărul meu şi spune-mi cine mi te-a supărat.
- Burtone, au venit în inspecţie naziştii de la decanat şi au pus câte două absenţe celor învoiţi de profu’ ieri că erau ore de curs.
Acum, e momentul să vă dau câteva lămuriri. Burtone este vocativul de la Burton, celebrul artist Richard Burton cu care, cei din gaşca mea, au găsit că seamăn. Am încercat şi eu să găsesc vreuna (am fost chiar surprins de câţiva colegi pe când mă holbam în oglinda unui lift) dar fără folos. Apelativul nu mă deranjează prea mult, exceptând faptul că ei îl pronunţă exact aşa cum e scris.
Revenind la problema enunţată, lucrurile capătă conotaţii deosebit de grave. Am patru absenţe şi la şase voi pierde bursa. Să vă mai spun eu ce înseamnă un student fără bursă? Aşa că trebuie să găsesc urgent o soluţie. Nu ştiu până la câţi ani e valabilă scutirea dată de părinţi, aşa că renunţ la opţiunea asta. Un fulger de lumină mi se arată: există scutirile medicale! Urgent îmi strâng lucrurile şi mă îndrept spre cabinet. Pe drum încep să premeditez operaţiunea. Nu cred că voi obţine o scutire pe două ore ci, mai mult ca sigur, pe toată ziua. Problema e că trebuie să găsesc o afecţiune echivocă. Dacă îi voi spune că am un picior rupt? Nu ţine, se va observa minciuna cum voi ridica pantalonul. Forjând creierul la maximum încerc să fac o trecere în revistă a cunoştinţelor mele de anatomie. Primele organe la care mă gândesc sunt plămânii şi inima. Fac o evaluare rapidă şi îmi dau seama că se va descoperi falsul după primul stetoscop. Îmi reamintesc de existenţa ficatului. Pică şi asta pentru că nu am auzit pe nimeni să se vaite de dureri de ficat. Hopa! Apare la orizont stomacul. Mi se pare organul ideal. Nu îl controlează cu stetoscopul, nu îl scoate afară ca să-l examineze, se merge mai mult pe încredere. Gata, stomacul va fi.
Ajung la fişier, îmi scot fişa disciplinat şi mă aşez pe un scaun în faţa cabinetului. După două minute apare o arătare de asistentă: mare, cu oase de cal şi o mustaţă aproape cât a mea.
- Tu? mi se adresează ea brusc cu o voce de morsă.
- Ştiţi, la cabinet... încerc eu să mă justific.
Femeia cal mă întrerupe şi mă pofteşte în cabinet. Doctorul scria ceva. Se uită la mine peste ochelari şi mă pofteşte să iau loc. Îl aştept cam un minut, după care mă întreabă:
- Ce problemă ai?
Nu cred că-l interesează problema mea cu absenţele, aşa că şoptesc:
- Ştiţi, stomacul... mă cam supără.
- Bine. Întinde-te!
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta şi nu văd nimic ce ar putea justifica un asemenea gest, dar îl ascult şi îmi ridic mâinile şi încep să casc şi să mă întind. Omul se opreşte din scris, îşi aşează ochelarii mai bine pe nas, mă priveşte lung, îmi arată cu degetul tâmpla şi zice:
- Eşti sigur că problemele le ai cu STOMACUL?
- Da, am început să am nişte dureri teribile. N-am putut dormi toată noaptea.
Omul dă din cap a lehamite şi îmi precizează că trebuie să mă întind PE canapeaua cu muşama ca să mă examineze. În timp ce mă palpează, o cheamă alături pe femeia cal şi surprind frânturi de dialog:
- Ai văzut aici cum e zona de..., ia, palpează şi tu ca să vezi cum se simte intestinul la..., extraordinar, partea asta nu-mi place de loc..., dom’ doctor, dar de asta ce ziceţi... şi altele asemănătoare.
Încep să transpir de emoţie. Ceea ce credeam că va fi o glumă, se transformă într-o dramă balzaciană. Doctorul mă întreabă:
- Scaunul cum îl ai?
Nu înţeleg precis la ce se referă, aşa că murmur:
- Ştiţi, e...
- Da, eram sigur, mă întrerupe el uitându-se semnificativ la asistentă.
- Bei lapte? Cum reacţionezi? mă ia şi asistenta la întrebări.
Nu prea înţeleg ce reacţii ar trebui să am şi la ce, aşa că răspund emoţionat:
- Ştiţi, eu nu...
- Eram sigură, mă întrerupe asistenta. Vedeţi, dom’ doctor? Întotdeauna sunt reacţiile astea, declară ea cu ochii strălucind de mândrie.
- E clar, decide doctorul după încă o examinare atentă. Tinere, eşti posesorul unei enterocolite severe... şi continuă cu nişte termeni ciudaţi. Poţi să te îmbraci. Soră?
- Da, dom’ doctor, răspunde ea silitoare.
- Scrie-i o reţetă pentru... şi începe să enumere un şir nesfărşit de medicamente şi tratamente.
Apoi, către mine:
- Iar dumneata, vei sta două săptămâni la pat, cu regim strict de alimentaţie, vei lua doctoriile prescrise la ore fixe, vei face injecţiile în fiecare seară şi vei veni din trei în trei zile la control.
Aşa am scăpat de cele două absenţe, dar m-am ales cu două săptămâni de stat la pat, regim, injecţii şi doctorii.
Să auzim de bine!

joi, 25 februarie 2010

Iulică şi efectele antrenamentului la karaté

Masina tamponataTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum aţi aflat cu toţii, prietenul nostru Iulică este beneficiarul unui tratament intens de karaté. De mai bine de două luni se antrenează zi de zi (inclusiv sâmbăta şi duminica). S-au dus vremurile când ieşeam cu toţii la o bere. Acum, la ieşirea din clădire, îl vedem cum se distanţează de noi şi se depărtează demn, cu geanta pe umăr spre noi orizonturi de înălţare spirituală.
Vizibil nu se observă nicio modificare. Este acelaşi tip bleguţ, cu urechi mari şi nas coroiat, cu părul nepieptănat şi pantalonii boţiţi. Cu anumite ocazii mai intime, cum ar fi o zi la ştrand, am putut observa că nici în ceea ce priveşte masa musculară nu sunt diferenţe de semnalat. Acelaşi trup alb şi osos, aceleaşi picioare păroase şi crăcănate. Reuşim cu greu să îl prindem la o bere mică şi punem problema pe tapet:
- Măi omule, ne spui că în tine se petrec modificări structurale.
- Da, aşa este, încuviinţează el dând din cap.
Ne uităm ceva mai atent la el: ne gândim că acest dat din cap să nu fie o urmare a antrenamentului îndelungat pe care i-l aplică antrenorul cu muchia palmei.
- Structurale, structurale, dar în ce constau? Eşti mai bun?
- Nţ.
- Eşti mai înţelept?
- Nţ (asta o puteam şi noi observa uşor).
- Eşti mai calculat, mai stăpânit? Cu ce mama naibii te alegi tu după antrenamentele astea imbecile?
- Fraţilor, în primul rând, nu sunt nişte antrenamente imbecile (şi aici începe să ne deruleze o serie de culori de centuri pe care le-ar fi avut antrenorul lui). În al doilea rând, sunt nişte modificări structurale în ceea ce priveşte tehnica de luptă. Pe zi ce trece devin un luptător tot mai bun. Pe zi ce trece pot face faţă oricărui atac, oricât de parşiv ar fi şi din orice parte ar veni.
Ne uităm prostiţi la el şi nu ne vine să credem ce munte de aur zace în Iulică al nostru.
- Adică, dacă noi am încerca acum să te pocnim tu ai şti să te aperi?
- Da, răspunde el hotărât. Ştiu să mă apăr, să mă feresc şi să cad fără să păţesc nimic!
Discuţia continuă spre luminarea noastră încă vreo zece minute, după care ne ridicăm şi plecăm. Uşor zguduiţi, dacă mă înţelegeţi. Drumul spre staţia de autobuz ne obliga să traversăm o străduţă liniştită şi rar circulată, ceea ce face ca să o traversăm cu o oarecare neglijenţă. O coincidenţă nefastă face ca tocmai în acel moment să apară din stânga un autoturism (de fapt, termenul mai adecvat ar fi de rablă) condus de un moş. Noi, atenţi la spusele lui Iulică, nu îl observăm. El, atent la drum, dar fără reflexe şi fără frână ne observă, dar fără nici un folos pentru că nu poate opri exact unde a vrut şi mai înaintează uşor o mică distanţă. Suficientă ca să îl ia pe Iulică pe bot. Iulică, având deja antrenamentul în sânge şi fiind o fiinţă super-antrenată, nu stă pe gânduri nici măcar o sutime de secundă şi cade pe capota maşinii moşului aşa cum făcea la antrenament pe tatami. Adică cu o bătaie puternică a palmelor pentru preluarea şocului. Rezultatul interacţiunii apărute a fost că Iulică a ieşit cu bine, dovedind o înaltă stăpânire a tehnicilor de cădere, iar bătrânul s-a ales cu capota maşinii făcută ferfeniţă.
Suflet nobil, probabil în urma antrenamentelor intensive, Iulică i-a plătit omului reparaţia. Dar s-a şi retras de la antrenamentele de karaté.
Să auzim de bine!

miercuri, 24 februarie 2010

Mariana, prietena lui Biţă

Fata la fereastra
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem patru indivizi maturi adunaţi într-o cameră de cămin studenţesc la ore târzii din noapte. Patru masculi adulţi, în plină putere, care joacă whist şi trosnesc seminţe de floare. Camera este stăpânită de un fum de ţigară gros să-l tai cu cuţitul, emanat de cei trei fumători, fum pe care cel de-al patrulea (adică eu) îl inspiră cu ochii în lacrimi în calitate de nefumător. Jucăm de patru ore şi asta se poate determina uşor măsurând înălţimea muntelui de coji de seminţe din farfuria fiecăruia. Din fundal se aude o muzică de smooth jazz emanată de un post de radio străin. Se joacă în linişte şi cu îndârjire. Pe fereastră se poate vedea printre norii de fum de ţigară un cer aproape negru cu stele obosite clipind din loc în loc. Această atmosferă pastorală este brutal sfâşiată de apariţia în pragul uşii a lui Biţă, un adevărat monument al mâniei:
- Salve! zbiară el, iar după câteva secunde necesare evaluării câmpului de luptă, continuă:
- Hai, valea că mi-e somn!
Vorbele lui au efectul scontat: cei trei măgădani îşi strâng catrafusele şi părăsesc încăperea bombănind, iar eu mă apuc urgent să arunc mucurile şi grămezile de coji de seminţe. În timp ce deschid larg geamurile, Biţă glăsuieşte:
- Frate, am cunoscut o fată!
- Ei, bravo, felicitări, îl încurajez eu. Cu ce ocazie?
- Frate, eram la Bardezi cu un grup, îi ştii: Toni, Alecu, Marius şi Ţuţi. Şi a apărut ea; e prietenă cu care Ţuţi nu s-a mai văzut de mulţi ani şi asta a făcut-o să se aşeze la masa noastră.
- Excelent, bravo! Cum o cheamă? continui eu interogatoriul.
- Mariana, îmi răspunde el de parcă ar fi spus Marea Ducesă de Saxa Coburg.
- Băăăi, dacă o vezi, mori, aşa mişto este, continuă el. Păpuşă, nu alta. Mâine le scriu alor mei că mă însor cu ea.
Hopa, problema capătă conotaţii dramatice. De când îl cunosc pe Biţă, este pentru a şaptea oară când face această declaraţie. Şi, de fiecare dată, a doua zi apar la uşă părinţii lui, cu cearcăne la ochi şi tensiunea 24.
- Mâine am întâlnire cu ea. Vreau să vii şi tu ca să o cunoşti şi să vezi ce minunată este.
- Da, cu plăcere, mai ales că nu am nimic în program. La ce oră?
- La ora şase seara şi observ cum o uşoară umbră îi trece peste faţă.
- E perfect. Unde?
- În faţa căminului ei. Şi umbra se aşterne de tot pe faţa lui Biţă.
- O, e foarte bine. În ce cămin stă?
- Ei, aici avem o bubă. Nu ştiu în ce cămin.
- Cum adică nu ştii? Ai devenit amnezic?
- Nu, frate, nu am devenit amnezic. Dar, pe măsură ce-ţi povesteam, mi-am dat seama că, pur şi simplu am uitat să o întreb. După ce am plecat de la Bardezi am condus-o până în capătul aleii, am stabilit întâlnirea şi am plecat.
- Băiete, îl atenţionez eu nemilos, ştii câte fete sunt într-un cămin?
- Ştiu frate, ştiu, tocmai de aia sunt demolat. Ce ne facem?
Văzând că Biţă, în mărinimia lui a transferat asupra mea problema lui, încep să cuget.
- Biţă, fătul meu, nu văd decât o soluţie: mergem în faţa intrării în cămin şi strigi cât poţi Mariana. Fata va ieşi la iveală, tu o vei recunoaşte şi totul se rezolvă.
Zis şi făcut. A doua zi la orele 17.45 suntem în faţa căminului pe care noi îl ştiam plin de fete. După câteva încurajări şi ghionturi din partea mea, Biţă trage puternic aer în piept şi zbiară:
- Mahriahnaaa!
În cel mult patru secunde, la ferestrele căminului apar fix (am numărat de două ori) unsprezece capete de prezumtive Mariane. Niciuna din ele cea dorită. O Mariană de la parter, ceva mai îndrăzneaţă, ne întreabă:
- Mariana şi mai cum?
Ne uităm unul la altul şi nu îi putem răspunde nimic. Atunci, fata continuă:
- Va trebui să mergeţi şi să strigaţi pe la toate căminele.
- Pe la TOATE căminele? strigăm noi într-un duet ad-hoc.
- Păi, răspunde fata nevinovată, sunt şase numai pe partea asta.
Biţă se uită la mine cu un deget în gură, iar eu la el cu un deget la tâmplă.
- Băiete, zice el într-un sfârşit, bobocul înflorit al unei iubiri nemuritoare s-a ofilit. Hai, strânge trupa şi să-i tragem un whist.
Să auzim de bine!

marți, 23 februarie 2010

Iulică şi tehnica de karaté

IulicaTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi amicul Iulică se alătură grupului nostru cu un aer aferat. De fapt, este aerul cu care individul se alătură grupului de aproape o săptămână. Pentru noi, cei care îl cunoaştem bine, figura lui spune ceva în genul „eh, ce să fac, ăştia sunt prietenii mei…”. Nu avem motive palpabile ca să-l bănuim de superioritate intelectuală, aşa că începem să ne întrebăm ce se întâmplă. Dacă s-ar fi îmbogăţit, cu siguranţă că ne-ar fi invitat la o gogoaşă. Echipa de urmărire constituită ad-hoc raportează după câteva zile că tipul pleacă zilnic la aceeaşi oră în aceeaşi direcţie care, culmea, nu coincide cu cea spre domiciliul conjugal. Într-o şedinţă fulger ajungem la concluzia că are o amantă, ceea ce ar fi îngrozitor şi pentru grupul nostru şi pentru biata lui soţie care nu ştie ce să-i mai pună la pacheţel în fiecare zi. Iar nouă ne plac extraordinar murăturile puse de ea. Concluzia e una singură: trebuie să-l luăm la întrebări. Conducerea operaţiunilor o preia Mihăiţă, pentru că eu am mâna grea. După o analiză profesională a condiţiilor de pe teren, Mihăiţă decide adoptarea unei tehnici de învăluire. Îl urmăreşte pe Iulică şi face în aşa fel încât să meargă cu el o porţiune de drum. Raportul primei zile sună astfel:
- Ei, salut! Mergi şi tu cu mine? întreabă neutru Iulică.
- Nu, doar până la staţie. Te deranjează? răspunde Mihăiţă.
- Nţ, răspunde Iulică fără a mai da lămuriri suplimentare.
Urmărirea continuă şi a doua zi. Raportul celei de-a doua zile sună astfel:
- Dar văd că ţi-ai schimbat traseul, zice Mihăiţă.
- Daaa? răspunde Iulică şi se despart.
Curiozitatea noastră atinge paroxismul. A trei zi, Mihăiţă continuă:
- Dar ce faci, nu mergi acasă?
- Nţ, răspunde în acelaşi mod numitul Iulică.
Iată că vine şi a patra zi. Fiind o vineri, plecăm mai devreme ca în alte zile şi ne coordonăm astfel încât să apărem imediat în spatele lui, chiar înainte de a ieşi din clădire. Când ne vede, tipul prezintă o uşoară modificare a culorii feţei. Dar depăşeşte bărbăteşte momentul. Ajunge în staţie iar noi după el.
- Încotro, ne întreabă el cu multă subtilitate.
- Nicăieri, răspundem noi veseli. Ne-am gândit să-ţi ţinem companie până îţi termini treburile şi apoi să tragem o bere mică.
- Nu pot, răspunde el posac, nu mă lasă antrenorul.
Antrenorul? Antrenor la ce? Ce are de împărţit Iulică cu un antrenor? Sunt întrebări legitime pe care orice adult şi le poate pune.
- Da’ de când ai tu antrenor?
- De o lună, răspunde el sincer.
- Şi la ce ai tu antrenor, mă rog? continuăm noi interogatoriul nemilos.
- La karaté, răspunde omul fără nicio ruşine.
Ei bine, cu asta ne-a terminat pe toţi. Cum, Iulică învaţă karaté? Poate el învăţa ceva? Părinţi lui ştiu? Soţia, care îl aşteaptă îndurerată acasă, ştie? Da, omul ne confirmă, toţi ştiu numai noi nu.
- De ce? îl întrebăm în continuare.
- Mi-a fost ruşine.
- De noi? Dar ce, acolo vă antrenaţi în pielea goală?
- O, nu, avem chimonouri, răspunde el mândru.
- Şi acum, acolo mergi?
- Da. Vreţi să veniţi şi voi ca să vedeţi cum mă antrenez?
- O, da, răspundem noi bucuroşi cu gândul la un spectacol de sunet şi lumină deosebit.
Pornim în grup compact spre sala lui de antrenament. Sala mare, frumoasă, curată şi echipată cu tot felul de saltele şi aparate. Iulică dispare la vestiar şi reapare în chimonou după câteva momente, însoţit de antrenor.
Scenele care urmează sunt deosebit de sângeroase, aşa că ar fi bine să trimiteţi copiii la culcare. Noi, aşezaţi pe margine îl privim cu invidie şi uimire cum se aşează în patru labe pe saltea. Antrenorul vine lângă el. Iulică îşi pleacă capul. Antrenorul ridică mâna. Iulică aşteaptă. Antrenorul începe să-l pocnească cu muchia palmei peste ceafă în mod constant. Admirăm forţa cu care loviturile fac să se bălăngăne în toate direcţiile dovleacul lui Iulică. După cinci minute ne simţim obosiţi (se pare că şi antrenorul ostenise) şi îi declarăm că ne-am lămurit pe deplin. Iulică se ridică bâţâind din toate încheieturile şi ne întreabă total rupt de realitate:
- Ei, cum vi se pare? Nu vă înscrieţi şi voi? E foarte mişto!
Să auzim de bine!

luni, 22 februarie 2010

Mingea dezumflată

MingeTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne întoarcem, eu şi Biţă, din ultima escapadă avută în oraş. Făcusem un tur prin Grădina Botanică, trecusem şi pe la celebrul “Bardezi”, iar acum urcam Golgota toropiţi de căldură. Acesta e numele cu care alintăm duios dealul pe care suntem nevoiţi să-l urcăm cel puţin de două ori pe zi pentru a ajunge la căminul unde suntem cazaţi. Biţă e la Construcţii, eu la Arhitectură. Biţă e în anul doi, eu sunt în primul an, el e scund, eu sunt înalt, el e blond iar eu sunt şaten şi amândoi am fost repartizaţi în aceeaşi cameră de cămin. Aceste stranii coincidenţe au făcut să se nască o oarecare apropiere între noi, apropiere pe care alţii ar numi-o prietenie.
Toropiţi de căldura de iunie ajungem în faţa căminului. Pe când ne pregăteam să virăm stânga pentru a intra în cămin, observăm amândoi o minge spartă şi dezumflată care zăcea în mijlocul aleii. Voluntar cum îi este felul, Biţă se dă câţiva paşi înapoi, îşi ia avânt şi BUF! îi trage un şut. Mingea planează câţiva metri şi PLEOSC! cade plescăind cu un sunet pe care numai o minge dezumflată îl poate face.
Consider că e momentul ca să mă ocup puţin de educaţia numitului Biţă, aşa că îi spun:
- Frate, fii mai atent! Obiectele astea dezumflate pot fi dăunătoare sănătăţii. Dacă era o cărămidă în ea?
- Serios?
- Sigur. Au fost semnalate numeroase cazuri.
Îmi continui drumul spre intrare fără să fiu afectat de faptul că Biţă a rămas puţin în urmă. Şi instinctul nu m-a înşelat: după câteva minute apare şi el în uşă. Ne schimbăm de hainele de stradă după care, Biţă vine cu o propunere:
- Hai să stăm la geam!
Nu pot refuza oferta. Este acţiunea cea mai vizibilă şi cea mai eficientă pentru un student atunci când nu are ce face. Sesiunea era pe sfârşite, căminele erau pe cale de a fi depopulate, iar noi eram printre ultimii supravieţuitori.
Ne poziţionăm fundurile pe pervaz şi tragem aproape o sticlă de suc şi o pungă de floricele. Stăm, ne holbăm şi nimic nu se întâmplă: aleile sunt la fel de pustii, căminele de peste drum la fel de liniştite, felinarele la locul lor la fel ca şi mingea căzută de şutul lui Biţă.
- Fii atent!
Este vocea lui Biţă care îmi atrage atenţia asupra unui cuplu care se apropie de intrarea căminului nostru. Dar nimic neobişnuit nu se întâmplă afară de faptul că tipul o pupă de despărţire pe tipă până ne apucă somnul. Continuăm să ne holbăm la aerul tremurând de căldură din exterior.
- Fii atent!
Este acelaşi Biţă care încearcă să-mi atragă atenţia pe cale orală asupra unei tipe care apare în capătul aleii. Dar nici acest lucru nu prezintă cine ştie ce interes. Tipa trece prin faţa căminului precum un tren japonez şi intră în primul cămin de fete.
Tocmai mă pregăteam să cobor de pe pervaz ca să mă întind în pat pentru un somn de frumuseţe, când îl aud iarăşi pe Biţă:
- Fii atent!
De data asta este vorba de un grup de trei măgădani care, dacă ne luăm după limbajul trupurilor, caută o adresă: unul din ei are în mâini un bileţel la care se tot uită ori de câte ori ajung în dreptul vreunei intrări. Iată-i ajunşi în dreptul intrării în căminul nostru. În timp ce doi dintre ei se apropie de intrare, cel de-al treilea observă mingea dezumflată din mijlocul aleii. Se dă câţiva paşi înapoi, îşi ia avânt şi bubuie un şut năprasnic în băşica fleşcăită.
- Am pus o jumătate de cărămidă în ea, îmi şopteşte Biţă în timp ce-mi arată cu degetul mingea plutind prin aer.
Să auzim de bine!

duminică, 21 februarie 2010

Iată ce spune istoricul Neagu Djuvara într-un interviu realizat de Evenimentul Zilei

Tuturor celor prezenţi şi viitor, salutare!
Istoricul Neagu Djuvara vorbeşte, într-un interviu care cartografiază România politică, despre normalitate, psihoze electorale, idealuri şi realităţi dure. Cei 93 de ani în care a trăit "pe viu" un război mondial, două dictaturi şi o democraţie ciudată l-au învăţat pe Neagu Djuvara că problemele României nu se tratează cu soluţii extreme. Apatia românilor şi indiferenţa cronicizată în faţa urnei de vot sunt, în ochii profesorului, "detestabile". La celalalt capăt, speranţa infinită pusă într-un preşedinte-salvator ar fi "catastrofală". În rândurile următoare, alături de Neagu Djuvara, despre o istorie grea cu rădăcini subţiri într-un prezent ambiguu.
EVZ: Prima întrebare e cea mai simplă şi cea mai grea dintre toate. Vă duceţi la vot?
Neagu Djuvara: Sigur că mă duc. E o datorie naţională şi găsesc că abţinerea e inutilă. Poate m-aş abţine dacă aş avea impresia că ambii candidaţi, şi mă refer aici la turul al doilea de scrutin, sunt detestabili. În momentul acela nu mă duc. Ce să fac, să aleg între mucea şi căcâcea?
EVZ: Credeţi că aveţi opţiuni mai bune în primul tur?
N.D.: În turul întâi sunt moralmente obligat să votez pentru candidatul liberal, pentru că, cinstit vorbind, e mai puţin rău. Crin Antonescu e răul cel mai mic.
EVZ: Nu aţi obosit să votaţi de douăzeci de ani după principiul "cel mai puţin rău"?
N.D.: Păi, dacă nu e alţii, vorba aia. Nu e alţii! (râde)
EVZ: Aud de foarte multe ori argumentul "clasa politică e rea". Nu este ea însă imaginea perfectă a societăţii româneşti actuale?
N.D.: Ba da. Risc să supăr o mare parte dintre cititori, dar societatea românească s-a răsturnat în mod extrem de grav în cei cincizeci de ani de comunism. Şi când zic cincizeci de ani, sunt încă sub adevăr, pentru că regimul lui Iliescu n-a fost decât o prelungire a regimului comunist. Numai suprafaţa s-a schimbat. În comunism s-au întâmplat lucruri grave, iar persecutarea întregului strat de deasupra, nu numai din punct de vedere politic, a răsturnat toate valorile. Au venit ăia mai răi, mai tâmpiţi, cocoşaţii şi guşaţii. România era singura fără o elită comunistă adevărată. De altfel, chiar Ana Pauker a mărturisit de la început că partidul comunist din România are doar 900 membri. 900 la o populaţie de 18 milioane! Şi atunci cine au fost comuniştii? Oportuniştii! Au venit grămadă. Asta e meteahnă veche la noi. Românul sare imediat acolo unde îi este interesul.
EVZ: Dacă-mi permiteţi să vă răspund, comuniştii noştri au fost cei aproape patru milioane de români care în 1989 şi-au ars carnetele de partid.
N.D.: De pe o zi pe alta, majoritatea. Problema e că, dintre ei, foarte mulţi au rămas comunişti în suflet. În cei cincizeci de ani de care vă vorbeam, s-a stricat ceva în creierul acestui popor. Mai adaug ceva. Românul a fost aşa de dezgustat de ce i s-a întâmplat, încât în prezent fuge din ţară pe capete. Înainte de război, românii americani erau 120.000, foarte puţini comparativ cu americanii de origine poloneză, cehă, ucraineană. Cum se explică asta? Pe vremea veche, românul avea în suflet zicala aceea "fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea".
EVZ: Credeţi că s-a produs o dezrădăcinare?
N.D.: S-a întâmplat o schimbare a profilului etnic al românului, cetăţeanul care fugea cel mai puţin din ţara lui între ţările europene.
EVZ: Identificaţi în lipsa acestui ataşament faţă de ţară, sursele răului actual?
N.D.: E unul dintre motivele pentru care România merge atât de rău. S-a luat smântâna de pe ţară. Nu mai vorbesc de fosta boierime, care a făcut ce-a făcut, dar a murit singură. Asta nu s-a scris în nicio carte: nucleul marilor boieri este acelaşi până la 1900. Oamenii ăştia au monopolizat puterea economică şi prin endogamie şi-au perpetuat dominaţia.
EVZ: E foarte interesant ce spuneţi...
N.D.: Vă dau un exemplu impresionant. E vorba de familia mamei mele, Grădişteanu, una mai puţin cunoscută decât Bălăceanu sau Golescu. În veacul al XVII-lea, la un moment dat, unul dintre fii marelui vistier Bunea Grădişteanu, Vîlcu, la rândul său un mare boier, îl susţine în lupta pentru tron pe Gheorghe Duca. În 1678 însă, ajunge domn Şerban Cantacuzino, iar Vîlcu Grădişteanu, care fusese din partida celorlalţi, e prins, schingiuit şi tras în ţeapă. Dar fata lui Vîlcu era măritată cu fratele lui Vodă, faimosul spătar Mihai Cantacuzino. Dacă vă duceţi acum la biserica veche de la Sinaia, pe care Mihai Cantacuzino a construit-o, veţi vedea pe fresca ctitorilor, la stânga, pe acest spătar împreună cu a doua nevastă şi 18 copii, majoritatea adoptaţi. La extrema stângă însă, e prima lui nevastă, îmbrăcată în negru, ca şi cum ar fi în doliu, dar şi Vîlcu Grădişteanu. Aşa că, în acelaşi loc, îi ai şi pe călău, şi pe victimă. Erau rude. Asta e istoria Ţării Româneşti. Toţi erau rude între ei, dar se mâncau şi se omorau.
EVZ: Am putea aduce pilda asta chiar în prezent, în România de astăzi. La vârful puterii, de asemenea, toţi par conexaţi.
N.D.: Bineînţeles. Moravurile, obiceiurile rele, chiar dibăcia aceasta malignă s-au transmis. S-au perpetuat de la vechii boieri care au fost siliţi de la începuturi să se comporte aşa. Gândiţi-vă la Mircea cel Bătrân, pe care eu îl consider chiar mai mare decât Ştefan cel Mare, până şi el a fost silit să plece capul. Poate a evitat prin acest compromis transformarea ţării în paşalâc, păstrând o semi-independenţă. Această dibăcie istorică ne caracterizează.
"Românii au învăţat că boierii au fost întotdeauna trădători, în timp ce Vodă a fost mereu un patriot care se sprijinea pe popor. Nişte prostii! E o minciună istorică, un clişeu care rezistă până astăzi"
Neagu Djuvara, istoric
TRECUTUL CARE NU TRECE
"La noi, modelul unui preşedinte puternic este catastrofal"
EVZ: Vorbeaţi de opoziţia istorică dintre boieri şi domn. Nu pot să nu mă gândesc la opoziţia feroce dintre parlamentari şi preşedinte.
N.D.: M-a vizitat şi pe mine gândul acesta, să fac o paralelă între situaţii. Să ştiţi că la noi puterea a fost împărţită mereu între Vodă şi marii boieri. Acest lucru e mult mai puţin caracteristic altor ţări. În spaţiul românesc însă, puterea a pendulat mereu între aceste două extreme: ori e mai tare boierul, ori e mai tare Vodă.
EVZ: Credeţi că e periculoasă ideea unei republici prezidenţiale?
N.D.: Opţiunea mea este categoric în favoarea unei constituţii care să semene cât mai mult cu Legea fundamentală din 1923. Deşi nu mai putem avea monarhie, din păcate...
EVZ: Mai păstraţi visul acesta?
N.D.: Din motive concrete, nu. Constituţia din 1923 prevedea doar o succesiune pe linie masculină, dar Regele Mihai n-a avut băieţi. Aşa că, în momentul de faţă, mi se pare total compromisă ideea unei reveniri a monarhiei. Care n-ar fi fost o aberaţie, în orice caz, pentru că ţările europene cele mai echilibrate sunt monarhii. Chiar problema unităţii naţionale ar fi putut fi rezolvată, uitaţi-vă la Belgia, unde antipatia dintre flamanzi şi valoni o transformă pe cea dintre români şi unguri într-o floare la ureche.
EVZ: Atunci spre ce merge opţiunea dumneavoastră?
N.D.: Pledez pentru o constituţie cât mai aproape de cea din 1923. Adică, cu un preşedinte fără puteri prea mari, însărcinat cu numirea primului ministru şi cu rolul unui arbitru. Dar cu un parlament puternic.
EVZ: Sunteţi, prin urmare, adeptul unei republici parlamentare.
N.D.: Absolut. Cu atât mai mult cu cât domnul Băsescu apasă pe pedala dezgustului faţă de parlamentari.
EVZ: E ţintă facilă, să dai vina, la grămadă, pe o instituţie care, în ochii românului mediu, nu face nimic, niciodată.
N.D.: Nu e adevărat. Eu cred că este cel mai puţin rău regim pe care îl putem avea. A spus-o şi Churchill: democraţia parlamentară e detestabilă, dar e cel mai suportabil regim pe care îl putem imagina. Astăzi, modelul unui preşedinte puternic este, la noi, catastrofal. Înseamnă să ne întoarcem la Carol al II-lea, la Antonescu, la Gheorghiu Dej, la Ceauşescu. Nu se poate!
EVZ: Istoria e ciudată, domnule profesor. Poate doar Carol al II-lea să fie o figură detestată, dintre numele enumerate, dar Antonescu e un mare erou, Gheorghiu Dej se bucură de o amintire mai degrabă nesedimentată, iar Ceauşescu e mai mult bun decât rău.
N.D.: Vreţi să-mi spuneţi că opinia publică nu-i judecă prost pe aceşti dictatori. Să-i luăm pe rând. Carol al II-lea a avut mari cusururi ca individ, el fiind foarte corupt şi un exemplu personal foarte prost. Atitutinea lui nu era în linie cu ceea ce ar fi trebuit să facă un monarh. În opţiunea lui de politică externă avea însă dreptate în faţa lui Zelea Codreanu, pentru care eu am avut pasiune când eram tânăr, dar îmi dau seama că era o eroare enormă tot ce-a făcut.
EVZ: Ion Antonescu?
N.D.: Eu sunt împotriva lui, a politicilor sale şi a modului în care a condus ţara . De altfel, nici când eram tânăr nu-l simpatizam. Antonescu e un personaj foarte ciudat şi cred că românii îl iubesc tocmai pentru că nu are profilul tipic al românului.
EVZ: Vă referiţi la faptul că Antonescu a fost consecvent chiar şi în propriile greşeli?
N.D.: Mă gândesc la dârzenia lui nemaipomenită. Ştiţi cum era chemat în armată? "Câinele roşu". Chiar din punct de vedere fizionomic, Antonescu e o ciudăţenie. Eu sunt convins că dacă i-am cerceta genealogia, am afla lucruri interesante. El e de origine albaneză. Bunicul său era frizer, asta se ştie. Dar aş vrea să cunosc cine era tatăl acestui frizer. Eu am fost în Albania . Aromânii de acolo sunt tipul mediteranean clasic. Albanezul însă e aproape german.
EVZ: Ar schimba ceva din percepţia pozitivă a românilor faptul că Antonescu nu are rădăcini româneşti?
N.D.: Nu, vreau să spun altceva. Şi aici sunt neconsecvent cu mine însumi, pentru că am făcut şi eu războiul în Răsărit, iar mintea mea era lucrată de propagandă. Credeam şi eu că facem o cruciadă împotriva bolşevismului şi nu am avut conştiinţa că, trecând Nistrul, comitem o greşeală politică. Ar fi trebuit să facem ce-au făcut finlandezii, care nu şi-au depăşit graniţele. Au refuzat, "sunt vecin cu rusul de 1000 de ani şi voi mai rămâne 1000 de ani vecin cu el".. Românul a făcut însă o prostie. Antonescu a greşit din punct de vedere militar, iar din punct de vedere al simţului politic a fost lamentabil. Penultima lui întâlnire cu Hitler s-a petrecut în februarie 1944, iar l-a întoarcere i-a spus Victoriei Goga, prietena soţiei sale, "poţi să-mi pupi mâna, Hitler ne-a promis restituirea Transilvaniei". Cum îşi putea închipui acest om, de care depindea soarta a milioane de români, că în martie 1944 Hitler mai avea vreun cuvânt de spus la masa verde? O orbire politică criminală, aş spune. Antonescu credea că el e trimis de Dumnezeu să guverneze România. A fost însă o calamitate.
EVZ: Dacă tot am atins acest subiect, permiteţi-mi o întrebare sensibilă. Credeţi că armata română a comis crime de război în teritoriile ocupate după trecerea Nistrului?
N.D.: Bineînţeles. Sunt fapte consemnate. Au fost într-adevăr câţiva evrei care au tratat prost armata română în momentul în care s-a retras din Basarabia.. Un an mai târziu însă, la ofensiva din 1941, Antonescu decide că în 48 de ore trebuie expulzaţi 175.000 de oameni. Bătrâni, femei, copii au fost trimişi peste Nistru fără nicio pregătire. Neamţul, cât a fost de crud, îi caza în barăci şi le servea supă seara. Noi i-am trimis în deşert.
EVZ: Pentru a-i salva, consideră foarte mulţi astăzi.
N.D.: Lasă-mă-n pace. E ceva absolut impardonabil. În cele cinci luni în care am luptat pentru cucerirea Odessei, regimentul meu a beneficiat de serviciile a 3000 de oameni. Ştiţi câţi oameni valizi mai erau la final? 92. Dacă ai dezvălui asta unui american, ar spune că nu se poate. Uite că în armata română s-a putut! Se pare ca nemţii au vrut doar încercuirea oraşului, dar ambiţia lui Antonescu a impus cucerirea. Noi de fapt nici n-am ocupat oraşul decât în momentul în care ruşii s-au decis să-l părăsească. Şi după ce am pierdut 17.000 de soldaţi, doar pentru a intra în momentul în care sovieticii au plecat, ce face Statul Major român? Se instalează în clădirea în care fusese Statul Major sovietic, fără să cerceteze dacă nu cumva e minată. După câteva zile, a explodat clădirea. Atunci, Antonescu, într-un acces de furie, a decretat că pentru fiecare ofiţer superior să se împuşte un anumit număr de evrei. Aşa ceva nu se poate înscrie decât în categoria crimelor împotriva umanităţii. Antonescu ne pare un erou pentru că îl comparăm cu toate secăturile politice pe care le-am avut de atunci.
EVZ: E simbolul anticomunist cel mai la îndemână.
N.D.: Aşa e. E curat, e cinstit, e dârz, deci ni se pare o figură exemplară. Antonescu a făcut însă nişte greşeli enorme care ne-au costat foarte scump. Noi ar fi trebuit să luptăm în iunie 1940, nu să cedăm la ultimatumul sovietic. Am fi putut rezista câteva zile. Am fi pierdut câteva zeci de mii de oameni. Dar câştigam imens din punct de vedere politic. Poate am fi avut în timpul războiului chiar soarta Poloniei, ocupaţi de "uriaşii" de la apus şi de la răsărit. Mâncam salam cu soia câţiva ani mai devreme, dar ieşeam cu faţa curată. Pe când rezultatul capitulării din iunie 1940 e catastrofal din punct de vedere moral. Imaginea românului s-a stricat. Ruşii ne-au acuzat pentru îndrăzneala de a pătrunde cu trupe în inima ţării lor. Germanii ne-au blamat pentru că i-am trădat la 23 august 1944. Francezii şi englezii au aruncat anatema colaborării cu naziştii. Eu văd lucrurile acestea şi astăzi, când sunt întrebat frecvent de ce am făcut războiul alături de Hitler.
EVZ: Spuneţi, cu alte cuvinte, că există anumite lucruri care nu se fac niciodată, indiferent de condiţii.
N.D.: Absolut. Şi asta pentru a păstra în limite normale imaginea ta de sine. Lucian Boia va lansa luna aceasta o carte în care vorbeşte despre germanofilii din perioada Primului Război Mondial, carte în care spune un lucru pe care evităm să-l vedem: imaginea noastră în Occident este stricată. Noi suntem, iertaţi-mi expresia, cu fundul în două luntre, în permanenţă.
EVZ: Inconsecvenţa noastră e o piatră care atârnă greu şi în prezent?
Străinii ne percep negativ, ca fiind versatili, când cu unul, când cu altul. Facem doar ce ne convine nouă. Imaginea românului de şmecher politiceşte este pecetluită.
CECITATEA POLITICĂ
Cum arată "Duminica Orbului", după douăzeci de ani
EVZ: Domnule Djuvara, se aplică definiţiile clasice în politica românească? Avem cu adevărat partide? Avem un spaţiu politic conturat? Există liberali? Există social-democraţi?
N.D.: Înţeleg de ce sunteţi sceptic. Dar am putea să ne întoarcem şi în trecut şi să ne întrebăm dacă liberalii din veacul al XIX-lea au fost cu adevărat liberali în sensul occidental al termenului. Toate aceste concepte abstracte trebuie corelate la realitatea locală. Românul este cum este, are trecutul lui, are cusururile lui. Face, cum se spune, maioneza în felul lui. Eu cred că există aceste partide.
EVZ: Cât de mature sunt ele însă?
N.D.: Încă nu sunt. Mai avem nevoie de o generaţie sau două. Deşi sper că românii s-au maturizat puţin în ultimii douăzeci de ani, sunt destul de circumspect când văd că bucureştenii îl aleg pe Sorin Oprescu primar. Când votezi asemenea indivizi, înseamnă că se continuă un fel de orbire care aduce aminte de primele alegeri democratice din mai 1990.
EVZ: Spuneaţi într-un interviu: "cea mai mare greşeală pe care ar putea să o facă PNL ar fi să se alieze cu PSD".
N.D.: O şi fac. Iar Crin Antonescu, dacă ajunge printr-un miracol adversarul lui Băsescu în turul al doilea, nu poate învinge decât cu sprijinul social-democraţilor. E adevărat că istoria ne învaţă că trebuie să te faci frate cu dracul până treci puntea.
EVZ: Vi se pare Crin Antonescu capabil să "rupă pisica" în cazul în care ajunge la Cotroceni?
N.D.: Ei, aia e. That's the question! Dacă le are destul de... ştiţi dumneavoastră ce.
EVZ: Candidatul liberal pare dependent chiar în interiorul propriului partid.
N.D.: Nu-mi dau seama. Să ştiţi însă că putem avea surprize. Când deţii puterea, descoperi nişte lucruri cu totul neprevăzute. Nu trebuie să-l judeci pe om înainte de a-l vedea în exerciţiul puterii.
CE CAUŢI, NEAGULE, AICI?
"Nu văd deloc mentalitatea pe care mi-o doresc"
Libertatea electorală pare să aibă un singur efect - refuzul de a merge la urne.
Asta e o soluţie negativă absolut detestabilă. Cred că lucrurile vor mai merge prost timp de încă o generaţie, cu condiţia să nu continue hemoragia creierelor. Dacă tinerii îşi vor dori în continuare să emigreze, va fi rău. O ţară în care tineretul nu are alt vis decât acela de a-şi părăsi patria arată dramatic.
EVZ: Sunteţi chiar mai pesimist decât Silviu Brucan cu celebra sa butada referitoare la cei douăzeci de ani.
N.D.: Ne-ar trebui cel puţin o sută de ani. Trei generaţii pentru normalitate. Iar asta e o lege universală: în trei generaţii se schimbă o civilizaţie, să ştiţi. E foarte curios, dar mentalităţile ţin, în ultimă instanţă, de legi fiziologice. Ieşirea din comunism seamănă cu ieşirea din epoca fanariotă.
EVZ: Mai avem însă circumstanţele favorabile de la începutul secolului al XIX-lea?
N.D.: Asta e problema. Până la generaţia mea, se pleca ca să înveţi şi să te întorci. Când mă întreabă tinerii acum "de ce n-aţi rămas în străinătate?", o întrebare care mi-a fost pusă de o mie de ori, mă doare. Nu vad deloc mentalitatea pe care mi-o doresc.
EVZ: Dumneavoastră nu v-aţi întrebat în ultimele două decenii de ce v-aţi întors?
N.D.: Ba da. Am şi scris-o în amintirile mele, "Ce cauţi Neagule aici?". Dar, ca să fiu cinstit, trebuie să vă spun că eu am profitat de întoarcerea în ţară . De unde aş fi rămas un necunoscut printre milioanele de locuitori ai Parisului, imediat după revenirea în România am devenit o personalitate. Până la 73 de ani a trebuit să lupt teribil ca să public primele două cărţi. În România însă, editurile se bat pe mine. Cu toată enervarea permanentă pe care o am când văd ce se întâmplă în jurul meu, eu am profitat. În România m-am împlinit.
EVZ: Cum arată normalitatea lui Neagu Djuvara?
N.D.: Este foarte greu de dat un răspuns. România interbelică este pentru mine cea mai aproape de normal. Gândiţi-vă însă că noi nu ne-am pus de acord asupra a ce este românimea. Intelectualii noştri nu se înţeleg. Dacă iei ce au gândit Blaga, Eminescu sau Coşbuc despre români, nu prea găseşti corespondenţe. N-am reuşit încă să prindem într-o definiţie caracterul nostru naţional. Şi dacă nu cunoaştem asta, cum putem avea pretenţia să găsim o normalitate?
"În calitatea mea de istoric, ştiu că, de cele mai multe ori, renumele definitiv al unui creator după moarte este invers proporţional cu laudele care i s-au adus atunci când trăia. Aşa că am impresia, acum, că mi se fură ceva din renumele viitor. Aş vrea să fiu lăsat în pace şi peste 50 de ani să fiu judecat"
Neagu Djuvara, istoric
Să auzim de bine!