"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

vineri, 28 februarie 2014

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cum vă spuneam, ajunşi în parcarea de la poalele cetăţii ne decidem spre cel de al doilea punct: peştera Valea Cetăţii. Drept pentru care luăm drumul înapoi pentru o scurtă distanţă şi, lucru rar întâlnit în România, vedem un panou indicator care ne arată că am ajuns. Parcăm, trecem de bariera cu turnicheţi şi intrăm pe un drum pietruit îngrijit, cu bănci de odihnă pe marginea lui şi, o altă culme a turismului românesc, cu mici panouri care indică ce distanţă mai ai de parcurs şi timpul estimat până la peşteră! Da, îmi plac tot mai mult aceste locuri şi oamenii care le populează.
Aşa cum stau rezemat lângă un mic chioşc aşteptând să vină soţia, văd un domn solid împingând o motoretă pe drumeag. Ajuns în dreptul meu îl salut (vechi obicei montan de pe vremea când eram ghid), omul îmi răspunde şi se opreşte pentru a-şi lega motoreta de un stâlp. O scurtă conversaţie închegată pe marginea utilităţii gestului său se finalizezază cu o remarcă a bunului om de parcă ar fi citit blogul meu: de douăzeci şi patru de ani se fâţâie românii prin cele străinătăţi, dar nimic bun nu s-a lipit de ei, n-au învăţat nimic. E dureros că şi aici, în Ţara Bârsei, îmi este dat să aud de la un necunoscut aceeaşi concluzie nefavorabilă la care am ajuns şi eu...
Ajunşi la peşteră suntem îndrumaţi politicos spre casa de bilete, după care o tânără ghidă ne ia în primire. Bob numărat trecem de turnicheţii de control şi pătrundem în măruntaiele peşterii. Nimeni nu intră neînsoţit de ghidă, iar peştera este dotată cu sistem de alarmă cu senzori de mişcare, astfel că orice turist întârziat sau rătăcit este identificat imediat. Accesul se face pe pasarele metalice în stare excelentă (nu ruginite sau rupte) iar tunelurile sunt iluminate discret.
Acum, accesul în peşteră se poate face în picioare dar, iniţial, accesul se făcea pe burtă pentru că nu exista decât o mică bortă prin care te puteai strecura. Peştera se datorează unui fenomen numit de implozie hidrografică, dar asta nu îi face interiorul mai puţin spectaculos. Trecem pe lângă formaţiunile de la sol numite stalagmite şi ne trec fiori la gândul că  dinozaurii bântuiau locurile în bună voie pe vremurile când o asemenea formaţiune era mai mică cu doar câţiva centimetri...
Ajungem într-o sală de forma unei cupole, sală în care se ţin şi concerte, evident de muzică de calitate. Sala este atât de înaltă încât trebuie să setez bliţul (care este unul de putere) pe puterea lui maximă pentru a putea fotografia tavanul. În dreapta mea, o picătură căzută din tavan plesneşte o stalagmită la intervale regulate într-o explozie de stropi, dar, spre ciuda mea, nu reuşesc să prind momentul deşi fotografiez cu rafală.
Şi iată momentul culminant al vizitei noastre: cu acordul nostru, ghida întrerupe lumina pentru câteva momente. Ce urmează este chipul Întunericului Absolut, este întunericul mormântului. Nimic nu se vede, au dispărut orice repere, nu ştii dacă eşti sus sau jos, dacă mergi la stânga sau la dreapta, singurul lucru pe care îl mai poţi face este să respiri. Nu există niciun mediu mai întunecat, niciun mediu mai absolut în proprietăţile sale. Răsuflăm uşuraţi la reaprinderea luminilor şi suntem bucuroşi nu doar pentru că îi vedem pe cei din jurul nostru, ci şi pentru că ne vedem pe noi.
La ieşire ghida se oferă politicoasă să le facă poze amatorilor cu aparatele lor, dar noi o refuzăm politicos şi ne bucurăm de folosirea telecomenzii. Atacăm coborâşul spre şosea şi se pare că suntem ultimii turişti pe ziua de azi pentru că auzim în urma noastră discuţii privind momentul activării alarmei. Ne suim în maşină, dar ziua nu este sfârşită, aşa că decidem să parcăm maşina la hotel şi să dăm o raită prin staţiune.
Zis şi făcut! O luăm la întâmplare pe străzile staţiunii cu speranţa identificării unor puncte de atracţie. Ei, dragii mei, aici dăm de o lacună a turismului montan local. Pentru că, pe lângă vile şi pensiuni foarte moderne şi epatante, pe lângă hoteluri pompoase sau cu nume pompoase nu dăm peste nimic altceva. Nu ne îndeletnicim cu managementul în turism, dar suntem unanimi în a considera că nu este suficient să asiguri locuri de cazare pentru turişti, chiar dacă e vorba de munte. Pentru că omul, oricât de pasionat schior ar fi, poate mai e pasionat şi de biliard sau vrea să-şi dea copilul în căluşei sau să-i ghicească o babă în palmă şi câte şi
mai câte. Iar noaptea nu prea se omoară cu prezenţa schiorii pe pârtie, ca să nu zic că nu au voie. Ia încercaţi să vă reamintiţi câte posibilităţi de distracţie ştiţi în Mamaia, de exemplu, pe doar o sută de metri de faleză. Aici? Hoteluri şi iar hoteluri, iar lângă ele alte hoteluri. Vrei o pereche de şosete, asta că eşti la munte, la schi? Cucu! Vrei o pereche de apreschiuri pentru că nu mai suporţi clăparii plini de noroiul de pe pârtie? Cucu! Îi plac copilului păcănelele? Cucu! În aceste condiţii, întrebarea firească ce îi vine în minte oricărui turist normal este: de ce să vin aici unde nu am alte opţiuni decât datul pe doage, când pot să mă duc aiurea şi găsesc alte şapte distracţii?
Ne întoarcem la hotel bucuroşi că am reuşit să găsim o tonetă de unde să achiziţionăm a sticlă de apă (că Pepsi nu aveau...).
Să auzim de bine!

joi, 27 februarie 2014

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
“Femininul de la curs este cursă?” este întrebarea care mă frământă în momentul când încarc ultimele genţi în portbagaj şi mă aşez la volanul binecunoscut. Cu soţia alături, luăm drumul codrului la modul cel mai propriu, dacă ne gândim că vom merge în Poiana Braşov. Mai bine de patruzeci de minute ne-au fost necesare ca să ieşim din capitala iubitei noastre patrii, la o oră când presupuneam că populaţia se află deja la locurile de muncă şi, pe cale de consecinţă, şoselele vor fi mai libere.
Cu inima oarecum strânsă la vederea unui tamponări în lanţ pe partea cealaltă a şoselei, eveniment cu vreo şapte maşini implicate, intrăm pe DN 1, bucuroşi că am evitat o autostradă mai lungă decât drumul naţional...
Nici nu ştim când am ajuns în Sinaia şi tragem pe dreapta brusc. Brusc din cauză că suntem în faţa hotelului Bulevard, hotel pe care ne-am rezervat plăcerea să-l numim al nostru atunci când suntem în cadru intim. Asta pentru că am fost cazaţi acolo de nenumărate ori, este cald, curat, liniştit şi la restaurant mâncăm cea mai bună ciorbă de burtă existentă pe plaiurile mioritice. Şi aşa facem şi acum, dar după ce îmi comand un ceai fierbinte contra răcelii care mă încearcă. După ce îi promitem şefei de sală că vom reveni pe drumul de întoarcere, ne continuăm drumul pe o şosea relativ liniştită, dar plină de echipaje de poliţie (poate de aia e aşa de liniştită).
Şi iată-ne ajunşi în Poaiana Braşov, dar nu venind prin Braşov, ci prin Râşnov. Intraţi în staţiune suntem puşi în faţa unei dileme manifestată sub forma unei bifurcaţii. Instinctul meu de turist hârşit îmi spune să fac la dreapta. Îl ascult şi după nici o sută de metri nimeresc chiar în parcarea hotelului unde urma să fim cazaţi. După formalităţile înregistrării urcăm la cameră cu un lift chichinit, făcut pentru hoteluri aflate pe malul mării, nu pentru cele de la munte, unde oamenii bântuie cu rucsacuri, schiuri sau alte angarale după ei. Camera este mare, curată, iar baia ne rezervă o surpriză. Animat de acelaşi complex al nanismului, constructorul nu numai că a dotat hotelul cu nişte lifturi cu cabina cât o cutie de chibrituri, dar şi cu o cabină de duş asemănătoare. Este imposibil să ridici braţele dacă închizi uşile cabinei dar, aici e surpriza, chiar cu ele deschise, este imposibil să te mişti fără să atingi mânerul robinetului. Ceea ce va face ca, pe parcursul şederii noastre aici, fiecare duş să capete aspecte scandinave, jeturi de apă clocotită fiind urmate de altele cu apă rece ca gheaţa.
Despachetăm, ne curăţăm aşa, de suprafaţă, ne schimbăm şi atunci are loc unul dintre momentele care dau savoare vieţii în doi şi ţin aprinsă flacăra dragostei. Fără să ne vorbim, fără măcar să ne privim, dar perfect sincronizaţi, facem amândoi acelaşi lucru: ne luăm genţile foto şi ne repezim în maşină. Abia acolo ne privim şi ne întrebăm: încotro? Suntem doi oameni care iubesc turismul şi îl practică de la sculare până la culcare fără rezerve sau tocmeală. Decidem să atacăm cetatea Râşnovului pentru început.
Şoseaua de calitate ne duce la destinaţie cât ai zice Râşnov şi ne trezim într-un loc cu parcare, un loc cu verdeaţă. Iar de aici suntem îndrumaţi spre un tractor cu remorcă camuflat într-un trenuleţ de vacanţă. Chiar dacă este un serviciu privat şi plătit, personalul este de o politeţe rar întâlnită. Suntem îndrumaţi politicos spre casa de bilete şi la fel de politicos ni se deschide uşa vagonetului. La fel de politicos ni se deschide uşa la sosirea în faţa porţilor cetăţii şi suntem îndrumaţi spre intrare. Cetatea ni se înfăţişează impunătoare, dar fără a fi înspăimântătoare. Construită pe ruinele unei foste cetăţi a cavalerilor teutoni, care, şi aceasta a fost construită pe cele ale unei foste cetăţi dacice, Cumidava, atestată pe vremea împăratului Severus, cetatea ocupă un vărf situat cât se poate de strategic. Numit Rosnou în Evul Mediu sau Rosnov ceva mai târziu, numele de Râşnov apare ca o continuare românizată cât se poate de firească. Cetatea nu a fost un castru militar şi nici o reşedinţă domnească, deşi pe aici au trecut Sigismund de Luxembourg, Vlad Ţepeş sau Mihai Viteazul. Construită de meşteşugari pentru a le oferi adăpost contra atacurilor turceşti sau tătare, cetatea nu a fost cucerită niciodată, nici măcar de Mihai Viteazul. O singură dată s-a predat după un asediu, din cauza lipsei apei.
Pereţii abrupţi îi asigură o protecţie efectivă pe majoritatea laturilor, excepţie făcând latura aflată spre Ţara Bârsei, care este mai accesibilă. În punctul cel mai înalt descoperim două binocluri pentru vederi panoramice unde, contra unei monede de cincizeci de bani, ţi se oferă posibilitatea de a admira peisajul înconjurător într-un mod mai detaliat. După o scurtă panoramare începem un periplu pe străduţele cetăţii, prilej de cugetări asupra orgoliului nostru, cel al oamenilor de azi. Pentru că ceea ce se numea în acele vremuri locuinţă era, de fapt, o incintă de aproximativ şase metri pătraţi. Aici era sufrageria, dormitorul şi bucătăria. Casele celor înstăriţi mai aveau un etaj construit deasupra micii încăperi, accesul făcându-se printr-o scară interioară. Iarna, în camera de jos erau adăpostite vitele şi animalele aflate în proprietate, iar la etaj oamenii trăiau şi dormeau pe rogojini, învelindu-se cu cergi. Focul era făcut cu mare parcimonie din cauză că viaţa într-o cetate presupune resurse cât se poate de limitate şi bine chivernisite. În aceste cămăruţe oamenii vremii se năşteau, iubeau sau urau, creşteau copii sau ascultau poveţele bătrânilor, munceau, îşi îngrijeau animalele sau zăceau bonavi, ţeseau sau îşi ascuţeau armele, aici trăiau. Nu cred că există nici măcar un om din zilele noastre, dintre cei care duc o viaţă normală, să îşi imagineze că ar putea trăi chiar şi o singură zi în asemenea condiţii. De fapt, mulţumită unor străbuni muncitori, rezistenţi, modeşti şi căliţi ne datorăm existenţa noi, cei de azi...
Impesionaţi de aceste gânduri, nimerim într-o astfel de căsuţă unde o doamnă, cât se poate de educată şi manierată, ne prezintă un scurt istoric al uneletelor de ţesut cu care ea reuşise să înjghebeze un mic muzeu. Impresionantă colecţie, impresionantă erudiţia doamnei. După suita de poze de rigoare ne îndreptăm spre o altă incintă unde, un domn la fel de erudit şi manierat, ne prezintă o scurtă istorie a locurilor. În mica încăpere sunt adunate diferite obiecte istorice, începând cu hărţi şi teminând cu arme, toate pe cheltuială proprie, singura recompensă fiind câteva rânduri scrise în cartea de oaspeţi. Iată doi oameni de un devotament rar, în faţa cărora ne scotem pălăria, cu atât mai mult cu cât simpaticul istoric local fusese muncitor într-o fabrică de armament... Bunul domn ne pozează cu cea mai mare bunăvoinţă, iar noi ne continuăm plimbarea urcând în turnul de la intrare sau admirând un ditamai motănoiul care prinsese o cârtiţă şi se juca cu ea.
Ne reîntoarcem la tractorul-trenuleţ, unde suntem întâmpinaţi cu aceeaşi politeţe. Mai mult, în acel moment nemaifiind alţi turişti dornici de coborâre, trenuleţul coboară doar cu noi doi. Frumoase locuri, frumoase obiceiuri, frumoşi oameni...
Să auzim de bine!

vineri, 14 februarie 2014

Susţinerea investitorilor străini

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Peisajul românesc postdecembrist a fost pigmentat, printre altele, de numeroase sloganuri guvernamentale. Cele mai frecvente şi insistente au fost, fără îndoială, cele legate de necesitatea privatizării economiei româneşti.
Argumentul principal era acela că economia românească nu este capitalizată. Că aceasta era o proiecţie deformată a realităţii o ştie acum şi un copil. Nenumărate ramuri industriale, nenumărate centre industriale şi la fel de nenumărate capacităţi de producţie acopereau harta ţării. Astea ce erau? Nu erau un capital? De când e capitalismul pe pământ băncile au acordat credite garantate de chiar capacităţile de producţie. În România nu se putea, noi clădeam o altfel de economie...
Dar acest argument nu a fost singurul. Economia românească e un morman de fiare vechi, ni se spunea cu obstinaţie. Ce este greu de înţeles este cum nişte capacităţi care produceau pentru export în lumea întreagă în decembrie 1989, au devenit inutile şi fier vechi în ianuarie 1990, după numai o lună. Ca o paranteză, putem susţine această îndoială cu exemplul complexelor de la Reşiţa şi Hunedoara, dotate cu cele mai moderne utilaje existente în lume la acea dată. Ori, e simplu de înţeles că o linie de laminare nu se schimbă de două ori pe an...
Şi argumentele guvernamentale au continuat în favoarea unei privatizări sălbatice şi necontrolate. Banii obţinuţi în urma privatizărilor vor fi investiţi în susţinerea economiei româneşti, clamau miniştrii şi responsabilii, susţinându-şi afirmaţiile cu exemplul apartamentelor scoase la vânzare, banii obţinuţi urmând să fie investiţi de stat în construirea unor locuinţe noi, locuinţe pe care nu le-a văzut nimeni vreodată. Desigur, având în mână pârghiile conducerii economiei, putem presupune că guvernele succedate au investit banii din privatizări nu neapărat în construcţia locuinţe, ci în susţinerea altor ramuri ale economiei. În momentul de faţă, după douăzeci şi patru de ani, nimeni nu cunoaşte o singură industrie sau activitate economică susţinută, capitalizată sau modernizată din banii obţinuţi din privatizări...
Mai mult, toate capacităţile de producţie au fost devalizate, anihilate sau spulberate în neant. Şi sloganuri au mai fost...
În zilele de după Anul Nou am avut puţin timp liber de acordat ştirilor transmise de televiziunile româneşti. Un post, nu are importanţă numele, ne arăta imagini cu câţiva şmecheri care, plecaţi de la un revelion montan, au încercat să scurteze drumul spre casă intrând pe Transalpina, deşi accesul era interzis cu panouri vizibile, iar zăpada de un metru. Dar ei erau şmecheri, aveau gipane... Şi ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: au rămas blocaţi în zăpadă, cu toate gipanele lor cât vapoarele, dotate cu tracţiune şi pe roata de rezervă... A fost nevoie de intervenţia unor echipe de salvatori ca să fie extraşi din nămeţi.
Iar acum vine momentul care exemplifică cel mai bine necesitatea “privatizării” economiei româneşti: maşina care a scos din nămeţi ditamai gipanele cu tracţiune electronică şi sisteme de ghidare cu telecomanda televizorului, care s-a luptat cu zăpada şi cu greutatea maşinilor înzăpezite, care a reuşit să le readucă pe drum era un tot-teren ARO de acum treizeci de ani!
Care ARO? Acel ARO care se producea la Câmpulung Muscel în halele acum pustiite de privatizare, acel ARO care câştiga la vremea lui toate concursurile de căţărat, acel ARO care acum se produce sub licenţă în Cehia, de o firmă micuţă, dar mare iubitoare de lucruri de calitate. Pe care noi, dornici de atâta privatizare şi susţinere a economiei naţionale le-am spulberat. Ca să susţinem investitorii străini...
Să auzim de bine!

vineri, 7 februarie 2014

Urmările

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Gata, epava avionului a fost ridicată pentru constatări, victimele au început să iasă de prin spitale, morţii au fost îngropaţi. Ce a urmat? Pornind de la principiul că “peştele de la cap se împute”, a urmat demisia ministrului de interne şi un număr de directori daţi sau care urmează să fie daţi afară.
Doar că noi trăim în România, iar aici principiul amintit mai sus are o altă conotaţie, una perversă, inversă. În România peştele se împute de la coadă.
Despre lipsa simţului civic la noi am mai pomenit. Lipsă manifestată printr-un egoism dus dincolo de limitele bunului simţ, egoism care se manifestă prin refuzul nostru îndârjit de a accepta ideea că suntem membrii unei colectivităţi, că nu trăim singuri, că interacţionăm, vrem, nu vrem, permanent cu cei din jurul nostru. El se manifestă pleanar şi zilnic, începând cu cel care se opreşte în mijlocul intrării în magazin ca să-şi numere banii şi terminând cu şoferul care parchează sau circulă ca un nesimţit.
Toţi ne manifestăm deplina noastră rupere de cei din jurul nostru, ne manifestăm lipsa de interes faţă de oricine altcineva decât propria persoană. Iar când nu ne manifestă, ne ascundem după cuvinte, dând vina pe alţii.
Mă întreb cum arată şi cum se numesc operatorii din ziua accidentului. Acei operatori care au spus că “nu sunt familiarizaţi cu aceste coordonate”. De ce nu li se fac publice numele? De ce nu ni se arată? Pentru a le putea pune pozele în dicţionar, în dreptul cuvintelor „laşitate”, „prostie” şi „egoism”. Pentru a le putea arăta copiiilor cele mai josnice făpturi omeneşti. Pentru că nu ştiu cum se pot numi nişte făpturi care, nefiind familiarizate cu acest tip de coordonate, închid transmisia şi se duc liniştiţi la familiiile lor. Nu erau familiarizaţi cu acest tip de coordonate? Şi cine i-a oprit să-şi întrebe colegii, să-şi sune directorul, ministrul, preşedintele, la Comisia Europeană sau la ONU, să întrebe NATO şi să spună: băăăi fraţilor, noi suntem tembeli şi nu suntem familiarizaţi cu acest tip de coordonate! Ajutaţi-ne, pentru că de noi depind vieţile unor oameni! Cât de sălbatică poate fi forma egoismului, de te poate lăsa indiferent faţă viaţa unor oameni? Cum poţi sta liniştit ca o legumă şi să nu te frămânţi, să nu încerci să găseşti soluţii şi coordonate cu care să fi familiarizat atunci când ştii că vieţile unor oameni depind de tine?
Ce i-a oprit altceva decât egoismul şi laşitatea? Cât de tembel poţi fi încât, având funcţia respectivă să nu ştii să citeşti o hartă? Cât de mare poate fi prostia ca atunci când cineva îţi dă o serie de repere geografice de pe hartă, tu să nu fii în stare să localizezi punctul? Cât de dobitoc poţi fi ca să nu ştii să introduci coordonatele cu care nu eşti familiarizat în orice aplicaţie de orientare (de pe calculator sau telefon) pentru a identifica punctul?
Nu, dragii mei, nu trebuia ca ministrul de interne să-şi dea demisia, nu trebuiau daţi afară directori sau alţi şefi. Operatorii, acele vietăţi laşe, egoiste şi proaste care au preluat informaţiile în acea zi fatidică trebuiau trimise pentru 25 de ani la ocnă. Cu executare.
Să auzim de bine!