"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

miercuri, 31 august 2011

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (11)

Plaja Pahis
Ziua zece - Plaja Pahis şi crabii plimbăreţi
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi avem programată o zi de cruţare, aşa că, după micul mare dejun nu mai plecăm în zări albastre, ci spre altele mai apropiate, cum ar fi plaja de la Pahis.
Valurile continuă ca să se facă simţite, dar într-o măsură mai mică. Plaja este marcată cu steag albastru şi pe merit. Un grup sanitar excepţional de curat şi dotat cu toate cele necesare, o tavernă curată şi promptă, şezlonguri şi umbrele pe care le poţi închiria cât vrei pentru trei euro.

Un crab
Ne încadrăm în programul de bălăceală, ba chiar îmi permit un mic somn de frumuseţe la umbră… Cu minciocul achiziţionat încerc mai apoi ca să prind vreun peştişor şi, deşi mă duc până, hăt, după nişte stânci, nu reuşesc ca să prind nimic. Dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt când vă mărturisesc faptul că unii dintre ei sunt de un colorit şi o frumuseţe nemaipomenite…
Mai în glumă, mai în serios, ne decidem ca să comandăm la taverna plajei câte un souvlaki de căciulă. Barmanul ne roagă ca să revenim peste zece minute şi asta facem. Ni se dă coala de hârtie cu care, acum suntem obişnuiţi, cu frigăruile în ea şi un platou (he, he, platou, ai?) cu cartofi prăjiţi, împreună cu tacâmurile înfăşurate în şerveţel. În mod absolut neobişnuit pentru noi, nu suntem atenţionaţi ca să restituim platoul şi tacâmurile, dar am văzut multe minuni pe aici, aşa că nu ne mai mirăm.

Al doilea crab
Valurile s-au liniştit binişor, deşi la orizont se prefigurează niscai nori ameninţători. Mai facem câteva ture de înot prin apa de culoarea topazului şi ne retragem spre domiciliul nostru temporar.
După tratamentul de curăţare cotidiană ne îndreptăm spre Limenas spre o binemeritată cină. Şi de data asta încercăm ca să abordăm străzile oraşului într-o manieră prudentă de frica aclamaţiilor personalului diferitelor restaurante, dar facem o greşeală fatală: încercând ca să evităm faţa localului Doukas, trecem prin spatele lui, pe faleza portului, fără ca să ştim că are o ieşire şi pe această direcţie. Şi cădem în plasă, în uşă fiind chiar patronul localului care dă semnalul:
- Robert, Niko, Anghele, veniţi!
Instantaneu, respectivii apar şi ne înconjoară cu aclamaţii în greceşte şi româneşte. Nu avem altă scăpare decât să spunem că este prea devreme şi vrem să facem mai întâi un tur al portului. După un schimb de priviri interogative, respectivii acceptă şi putem pleca liniştiţi. Asta s-o credem noi, pentru că un ospătar al unui local vecin, auzind probabil de noi din vecini sau din gura târgului, ne iese în faţă cu o ofertă de nerefuzat:
- De ce nu veniţi şi pe la localul nostru? Vă putem oferi o pizza uite aşa de mare! zice el desenând în aer un cerc de mărimea unei roţi de Matiz.
Oftăm şi îl refuzăm politicos:
- Nu astă seară!
Fără ca să credem nici măcar o secundă vorbele lui. Şi rău am făcut… Ne continuăm drumul pe faleză până pe digurile cu far şi reuşesc ca să prind câteva poze memorabile cu asfinţitul. Tocmai admiram câteva iahturi superbe, că mă aud chemat de fete. Care fete tocmai se uitau la niscai crabi care ieşiseră pe stâncile portului la o mică promenadă de seară… Deşi perfect camuflaţi pe stânci, nu pot să nu remarc culorile lor deosebit de interesante, aşa că trag urgent câteva cadre cu respectictivii. Orele fiind înaintate şi noi fiind deja obişnuiţi ca grecii, să mâncăm târziu, punem cap compas localul Doukas.
Luăm loc în ovaţiile generale, fapt care mă obligă ca să le adresez câteva cuvinte de mulţumire în greceşte. Ni se oferă locuri la o masă, se schimbă faţa de masă şi apare prietenul nostru Robert ca să preia comanda. Cu gândul la oferta concurenţei, comandăm o pizza pentru fată, iar pentru noi câte o porţie de paste carbonara. Cu nelipsita porţie de bouiourdi pentru soţie, iar pentru mine o salată de sfeclă cu usturoi. Vin şi comenzile şi atunci înţelegem că ameninţările concurenţei nu au fost vorbe în vânt: pizza are dimensiunea unei roţi de Matiz! Iar porţiile de carbonara sunt de fapt mici dealuri de paste poziţionate pe câte un platou. Le înghiţim gândindu-ne dacă le găsim cu Google Earth marcate pe harta insulei… Feliile de sfeclă din platoul meu (pentru că şi salata de sfeclă este adusă pe, he he, nelipsitul platou) sunt groase cât degetul meu arătător şi le pierd numărul lor încercând ca să le număr.
Masa durează cam o oră, dar la final avem feţele descompuse din cauza suferinţei. Copila aproape că plânge că nu mai poate mânca, deşi pe platoul ei mai sunt două felii robuste. Şi eu şi soţia refuzăm ca să vorbim ca să nu sughiţăm şi ştim că mai urmează nelipsitul desert de îngheţată. Facem plata cuvenită fără ca să putem articula un cuvânt şi ne îndreptăm greoi spre maşină. Singurul lucru pe care îl mai putem face este să comentăm aspectul şi culorile crabilor.
- Sunt buni de mâncare? ne întreabă copila făcându-ne să ne facem cruce la auzul cuvântului mâncare şi să o ameninţăm că o dăm jos din maşină...
Să auzim de bine!

marți, 30 august 2011

FIAT, urmaşul Romei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu mai este niciun secret pentru voi, cititorii blogului, că nutresc o adevărată aversiune faţă de modul cum este făcută publicitatea în România.
Iar această situaţie nu este rodul vreunui capriciu de moment sau al vreunor idei preconcepute, ci este rodul vizualizării fără voie a zeci şi sute de reclame, una mai tâmpită decât alta. De multe ori stau şi mă întreb dacă nu există un concurs cu premii în acest sens...
Dincolo de orice tâmpenie publicistică, lucrul care face rău nu numai limbii române în general, ci chiar societăţii actuale în special, este exprimarea anglicizată dincolo de orice limite ale bunului simţ. Cunosc şi stăpânesc bine câteva limbi străine, printre care şi engleza, dar vă spun cu mâna pe inimă că îmi este greu ca să pronunţ numele unor produse, în special cele de cosmetică sau igienă, necum să le mai şi înţeleg. Fiţi sinceri şi recunoaşteţi, cine dintre voi poate pronunţa din prima şi fără greşeală Colgheit maxuaituan? Ei? Dar sătenii din Atârnaţi, cum credeţi că reuşesc?
Cu toate acestea, sunt situaţii în care accept un logo într-o limbă străină, doar pornind de la prezumţia de mândrie naţională. De exemplu, haideţi să vedem ce logo are Opel. Wir lieben Autos, ne spune logo-ul Opel. Nu ştiu ce înseamnă şi nici nu mă interesează, dar îl accept pur şi simplu pentru că este în limba germană, iar Opel este o firmă germană şi mi se pare normal ca logo-ul să fie în limba ţării de origine a firmei.
Să mai vedem un logo cu demnitate. Citroen este o firmă franţuzească, o ştim cu toţii. Ca o consecinţă firească, logo-ul ei este Crèative technologie. Tehnologie creativă încerc eu o traducere, dar nu contează. Important este că o firmă franţuzească îşi susţine produsul cu o exprimare franţuzească, pronunţată de o voce franţuzească deosebit de plăcută.
Despre Ford nu ştiu ce să spun pentru că, fiind englezească, cu un logo englezesc, nu îmi dau seama dacă în cazul ei este vorba de aceeaşi mândrie naţională de care am vorbit, sau rezultatul anglicizării din publicitatea românească.
Dar mai avem o firmă mare: Fiat. Practic, Fiat nu este un nume, ci un acronim. Fabrica Internaţională de Automobile din Torino, încerc eu o traducere. Dar iată că Fiat, marele Fiat a căzut în patima anglicizării. O, urmaşi ai glorioasei Rome, o, voi descendenţi ai centurionilor fără de frică, o, voi copii ai cuceritorilor lumii! Unde vă este bărbăţia, unde vă este curajul? Unde vă sunt legiunile mărşăluind glorioase peste ţări şi continente? Nu de alta, dar logo-ul firmei Fiat, cel puţin în România, este Drive it easy! Adică în engleză.
Să auzim de bine!

luni, 29 august 2011

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (10)

Plaja de marmură-stânga
Ziua nouă - Plaja de Marmură şi atât
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt atât de emoţionat acum, când scriu această postare, încât nici nu ştiu cu ce să încep. Dar ziua de azi este o zi memorabilă pentru noi. Este ziua în care am fost pe Plaja de Marmură!
Dar să încep cu începutul. Nu vă mai încarc cunoştinţele cu masa de dimineaţă şi plecarea şi trec direct la subiect. Plecăm pe linia de centură a oraşului Limenas şi ajungem repejor la intersecţia cu drumul spre Makryamos (atenţie, plaja de la Makryamos este privată şi este cu plată!). Şoseaua asfaltată mai continuă cale de un kilometru, apoi se face o bifurcaţie: în stânga se merge spre Makryamos, iar în continuare se merge spre Plaja de Marmură. De aici încolo, drumul se transformă radical. Este un drum de carieră, plin de hârtoape, gropi şi alte obstacole care distrug sistemul nervos al unui şofer. Dar şi bucşele şi pivoţii maşinii… Însă nu este nici de departe atât de dificil ca cel spre Paradise Beach.

Limpezimea apei
Drumul este cu adevărat unul de carieră pentru că pe el circulă şi camioanele care transportă marmura extrasă din cariera de marmură din apropiere.
Ne ajută Dumnezeu şi ajungem, parcăm sub nişte arbori specifici zonei şi coborâm pe plajă. Ochilor noştri nu le vine să creadă. În locul nisipului, plaja este formată, atât pe mal cât şi în apă, din granule minuscule din marmură! Alb. Totul este alb. Iar peste nisipul alb se suprapune culoarea inegalabilă şi de nedescris a apei. Nu există combinaţie mai potrivită. Cerul de un albastru inuman, marea turcoaz şi nisipul alb orbitor… Plaja nu este mare, aşa cum stă ascunsă într-un golf. Pe o latură se lăfăie un bar cât toată lungimea, de unde răsună cea mai bună muzică pe care am ascultat-o în vara aceasta. Nu există crimă perfectă, aşa cum nu există nici plajă perfectă: această plajă nu are grup sanitar! Ceea ce o împiedică să fie una din plajele cu steag albastru. La capetele plajei se găsesc amenajate umbrare cu canapele şi perne mari şi moi, aşa cum avem ocazia ca să vedem în cafenelele din Turcia.
Plaja de marmură-dreapta
Intrăm în apă timoraţi de frumuseţea culorilor, după ce ne-am lăsat lucrurile la umbrela şi şezlongurile pe care le-am primit contra unei consumaţii oricât de mici la bar. Apa nu se adânceşte brusc, aşa că ne putem bălăci precum copii… Dacă tot nu mă pot bucura de barca pe care am cărat-o de pomană până aici, hai măcar să fac puţin snorkelling, îmi zic eu în barbă (pentru că sunt neras în continuare). Îmi încalţ labele, îmi trag mănuşile, îmi pun masca şi tubul şi încep ca să bântui cu capul pe sub apă în căutarea unor peştişori. Simt nişte ciocănituri în umărul stâng şi mă ridic speriat. Lângă mine văd două doamne venerabile, dintre care una, mă întreabă în engleză:
- Vorbiţi englezeşte?
Vă rog să mă credeţi că este foarte dificil să îi răspunzi unei doamne vârstnice că vorbeşti englezeşte, atâta timp cât ai un tub de respirat între dinţi şi o mască pe figură. Mă zbat cumplit ca să-mi smulg echipamentul sub privirile mirate ale doamnei, dar reuşesc să îi răspund că da, vorbesc. Atunci doamna începe ca să îmi explice că şi-a piedut ochelarii de soare în apă şi mă întreabă dacă îi pot căuta. Îi promit că voi încerca, după care îmi văd în continuare de activitatea căreia mă dedicasem. Urmează câteva momente de jocuri subacvatice cu soţia şi alte câteva cu peştişorii zonei, pe care nu reuşesc să îi capturez, deşi mi-am cumpărat un mincioc (sper că aşa se spune corect). După vreo patruzeci de minute de bălăceală, ies din apă şi mă îndrept spre locul nostru. Mă aud strigat de venerabila doamnă şi mă opresc pentru a-i răspunde întrebării fireşti, dacă am găsit ceva. Îi răspund că îmi pare rău, dar nu am găsit nimic.
- Ştiţi, erau nişte ochelari din plastic, care pluteau, îmi precizează doamna.
Instantaneu îmi cade fisa şi îi răspund:
- Şi brusc, nu au mai plutit…
- Da, aşa e, brusc nu au mai plutit, îmi răspunde ea râzând.
Ne despărţim asigurând-o de regretele mele.
Este plaja de unde am plecat cel mai târziu spre hotel. Este plaja unde am văzut cele mai minunate culori. Este plaja unde am văzut cea mai minunată apă. Este plaja unde am văzut cel mai minunat cer albastru. Este plaja unde am văzut cel mai minunat nisip. Dar nu putem rămâne aici toată viaţa. Nici măcar toată ziua. Aşa că ne strângem lucrurile şi luăm în piept iarăşi cei şase kilometri de calvar. După un kilometru, un timişorean ne opreşte cu rugămintea de a-i spune cât mai este până la plajă… Drumul spre hotel decurge într-o tăcere mormântală. Am văzut multe plaje frumoase în viaţa noastră, dar Plaja de Marmură le întrece de departe. Culorile încă reverberează în sufletele noastre… şi lucrul acesta va mai dura mult timp.
Ajunşi la hotel, după operaţia cotidiană de curăţare de nisip cu ajutorul duşului ucigaş, luăm drumul codrului şi ne ducem în Limenas ca să mâncăm ceva. Abordăm străzile localităţii cu prudenţă, de frica uralelor chelnerilor diferitelor stabilimente şi ieşim undeva dincolo de centru, ca să ne oprim la un fel de fast food. Ne aşezăm la masă şi cerem două oferte speciale, o ofertă specială însemnând, pentru cinci euro, patru souvlaki, o sticlă de suc sau de bere, salată de roşii cu ceapă şi pâine. Nu trece mult şi ne este adusă comanda pe o coală de hârtie format A3, în care găsim opt frigărui, salată de roşii cu ceapă şi patru felii de pâine. Grosimea feliei de pâine este o altă trăsătură specifică grecilor: o taie groasă de nu poţi muşca din ea. Mâncăm, mai facem câteva cumpărături pentru cei de acasă şi ne întoarcem la somn cu gândurile la plaja de vis văzută şi simţită azi…
Să auzim de bine!

vineri, 26 august 2011

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (9)

Aliki mare
Ziua opt-Plaja Aliki, Plaja Psili Ammos şi turul complet al insulei
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare! Ziua se arată cam noroasă. Ploaia de ieri încă mai lasă urme pe cer… Nu ne trage inima ca să mergem la o plajă şi apoi să ne alunge ploaia. Dar nici să stăm în hotel nu ne convine. Luăm o decizie în stilul nostru: ne suim în maşină şi plecăm. Dacă vreme devine mai bună, ne oprim la prima plajă. Dacă nu, nu… Pornim pe drumul de pe coasta de est, drumul cel ascuns printre munţi. Mergem ce mergem, reuşesc ca să trec de plaja de la Paradise fără ca fetele să manifeste vreo intenţie de oprire şi drumul continuă pe nişte serpentine ucigătoare. Decidem ca să facem o haltă de verificare la Hotelul Kamelia, situat undeva mai la sud de Golden Beach. Parchez în curtea hotelului şi facem cunoştinţă pe viu cu patroana complexului, cu care, până acum, de cunoşteam doar prin e-mail-uri. Cercetăm puţin hotelul şi împrejurimile şi nu ne pare rău că nu ne-am cazat aici, cel puţin din cauza plajei, foarte mică şi pietroasă.

Aliki mic
Ne continuăm drumul în căutarea plajei dorite şi, uite aşa, ajungem la plaja de la Aliki. Parcăm undeva pe marginea drumului, dar ulterior am descoperit că ar fi fost şi alte opţiuni. Coborând pe un fel de potecă pietruită, ajungem ca să dăm ochii cu plaja. Este mică, aproximativ o sută cincizeci de metri lungime şi douăzeci şi cinci lăţime. Este prinsă pe latura mică a unui golf dreptunghiular (!), fapt ce îi conferă un aspect deosebit de interesant şi atractiv. Plaja este efectiv ticsită şi greu găsim un loc de întins prosoapele, pentru că umbrele sau şezlonguri nu poţi obţine decât dacă mănânci masa de prânz la taverna de pe plajă. Apa nu este mai limpede ca în alte locuri, ba din contră… Intrarea în apă se face destul de brusc, dar atât în apă cât şi pe plajă este nisipul cel mai fin.
Facem câteva băi, ne uscăm şi plecăm ca să cercetăm împrejurimile în căutarea celebrelor ruine antice. Un prilej minunat pentru a descoperi nu numai ruinele, pe care le fotografiez, dar şi existenţa unei plaje oarecum gemene pentru că este puţin mai mică, amplasată într-un golf de aceeaşi formă dar, oarecum în spatele primei plaje. Plaja este puţin populată, deşi oferă acelaşi nivel de confort şi, dacă am fi descoperit-o de prima dată, cu siguranţă nu plecam aşa de repede.
Reuşim să urcăm până la maşină pe picioarele noastre cele obosite, scoatem parasolarele din geamuri şi plecăm. Drumul continuă într-o manieră de vis. În timp ce şoseaua urcă, şi urcă, în stânga se vede tot mai bine şi mai clar imensitatea albastrului de nedescris al mării. Intrăm în Psili Ammos, prilej de a observa marile asemănări cu plaja din Aliki. Doar nisipul plajei este ceva mai grunjos. Dar poziţia ei, aşa cum este mascată într-un golf, o fereşte de valurile care ne-au urmărit de când am venit în Thasos.
Ne continuăm drumul spre Limenas trecând pe lângă Pefkari, dar pe care nu ne oprim ca să o vedem pentru că sunt pietre în apă, iar nisipul nu este nici de departe aşa de fin cum ne-am obişnuit... Dar putem vedea că, aproape pe tot parcursul spre Limenas, plajele sunt aproape continui, iar în unele localităţi, localnicii sau turiştii pot merge din casă direct pe plajă. Şi pe neobservate, ajungem în faţa hotelului nostru, făcând un tur complet al insulei. Acum e momentul ca să vă precizez că singurul centru medical important de pe insulă este în apropierea localităţii Skala Prinou, pe coasta de vest. Mai este unul aproape de supermarket-ul Star (pe strada K. Dimitriadis) din Limenas, dar este mai mic. Şi tot aici vă mai pot face precizarea că, cei care doresc ca să înveţe să facă scufundări, scufundări ca lumea, nu snorkelling, se pot înscrie direct sau prin telefon de la hotel, la centrul existent în staţiunea Pefkari.
Ne bulucim ca să ne curăţăm trupurile sărate şi prăfuite şi ţinem un scurt consiliu de familie. Decidem în unanimitate că, nicăieri nu am mâncat salate mai bune ca în Grădina domnului Stratos şi acţionăm în consecinţă. Îi găsim pe toţi la datorie şi bucuria revederii ne face ca să nu mai avem nicio reţinere. Drept pentru care comandăm urgent câte un platou cu tzatziki şi tyrosalada, si, spre disperarea lui Cristi, nu apucă să ajungă la bucătărie, că mai comandăm câte un platou şi, în plus, câte o porţie de bouiourdi. După care trecem la lucruri ceva mai serioase, un antricot de porc pentru fată şi pui umplut cu sos de brânză şi ciuperci pentru soţie. Eu mă mulţuesc cu repatarea experienţei avută cu peştele spadă, cu deosebirea că acum mi se aduce şi un sos special pentru peşte, sos bazat, evident, pe uleiul de măsline.
Nu putem pleca fără să terminăm şi platoul cu felii de pepene oferit de patron şi cu promisiunea domnului Stratos că ne va da ceva muzică grecească de pe calculatorul din dotare. Sătui din toate punctele de vedere, inclusiv cu imaginile memorate cu prilejul periplului nostru diurn, ne gândim ca să ne fâţâim puţin prin centrul urbei. Decizia se dovedeşte una inconştientă pentru că, pe jumătate din lungimea străzii, suntem salutaţi cu onor de toţi chelnerii stabilimentelor existente pe acea porţiune.
Practic, strada poate fi considerată un centru comercial, pentru că aici se regăseşte cel mai mare număr de magazine din localitate. Asta nu înseamnă că în Limenas nu vom găsi şi supermarket-uri (am numărat vreo şase), măcelărie sau cofetării. Deosebirea faţă de faleză este că, pe faleză, găseşti doar taverne pentru toate gusturile şi toate buzunarele. Aici sunt atât magazine, cât şi taverne. Nu poţi uita că Thasos este ţara mierii şi asta pentru că, aproape la fiecare magazin, găseşti orice sortiment de miere sau produs conservat în miere. Produsele sunt etalate cu nonşalanţă până spre stradă, fără nicio grijă că un turist poate avea o mână mai „lipicioasă”. Aglomeraţia este formidabilă şi lesne poţi vedea cucoane cu pantofi de lac şi rochii din lame, tineri cu tatuaje pe picior sau tinere decoltate şi parfumate, bărboşi sau chelioşi, femei în rochii de seară lângă bărbaţi în bermude, doamne coafate sau tinere cu părul vâlvoi... Oamenii se duc spre un capăt al străzii, apoi se reîntorc, asta dacă nu se opresc la vreo tavernă sau nu îşi continuă drumul pe faleză, spre far sau spre capătul falezei. În mod ciudat pentru noi, preţurile la restaurantele de pe faleză sau centrul comercial nu diferă de preţurile localurilor aflate oriunde altundeva. Pe faleză este permisă circulaţia maşinilor, astfel că poţi vedea maşini elegante alături de scutere care pârâie asurzitor, trăsuri pentru plimbat alături de taxiuri Mercedes, şoferi care se chinuie ca să parcheze după o victorie formidabilă că au găsit loc sau care opresc în mijlocul drumului pentru o conversaţie cu un prieten. Străzile adiacente sunt pline de hoteluri sau firme de închiriat autoturisme sau scutere (numai în Limenas am numărat vreo patru), nu au trotuare sau, dacă au, au de pomană pentru că sunt ocupate de mărfurile etalate sau bătrânii care stau pe scaune în faţa caselor. Sunt la fel de înguste şi pitoreşti ca oriunde în Grecia, dar undeva, în apropierea centrului, am găsit o străduţă atât de îngustă încât un om normal nu poate intra decât mergând într-o parte... La orice oră, oamenii, turişti sau localnici, se înghesuie cu osârdie pe strada principală, pe faleză sau, cu copiii, la Luna Park.
Iar la capătul străzii ne este dat ca să vedem un exemplu. Un bătrân, extraordinar de murdar, cu haine extraordinar de murdare şi prăpădite, vinde pacheţele cu şerveţele de hârtie. Este imaginea pe care o avem noi, românii, despre un cerşetor, doar că omul nostru are demnitate şi nu cerşeşte. El vinde nişte pacheţele de şervete. Nu ştiu câte pachete vinde zilnic şi nici ce adaos are. Câştigul lui mi se pare însă insignifiant, dar asta nu e o problemă pentru un om cu demnitate. El nu cerşeşte, el doar încearcă ca să câştige un ban cinstit după puterile lui. Îi lăsăm un euro fără ca să luăm vreun pachet şi ne întoarcem la hotel discutând despre relaţia dintre demnitatea muncii şi demnitatea omului.
Să auzim de bine!

joi, 25 august 2011

Nisipurile mişcătoare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu sunt un vânător pasionat. Ca să fiu sincer, nu sunt nici măcar unul nepasionat. Aceleaşi afirmaţii le pot face despre abilităţile mele de pescar.
La un moment dat, am avut o experienţă tristă în acest sens nereuşind să pescuiesc nici măcar o gheată după o zi de stat pe malul lacului. Este taina mea pe care nu o spun nimănui. Dacă nu mă întreabă... Recunosc, îmi place peştele ca aliment, dar de aici şi până la a-l pescui este cale lungă...
Este pentru a doua oară când, ca un părinte atent şi cooperant ce sunt, cedez rugăminţilor fiicei mele şi îi promit că în concediu vom merge împreună la o partidă de pescuit. Discuţia începe să se materializeze prin demararea procedurii de achiziţie a diferitelor ustensile minim necesare.
Acum, sunt cu ghiozdanul pregătit şi cu piciorul pe pedala de acceleraţie pentru că vom pleca în multdoritul concediu de odihnă. Intenţionat am ales un stabiliment care are în apropiere un lac suficient de lat ca să poţi înota şi suficient de adânc ca să conţină peşti.
Ajungem la destinaţie conform graficului orar, ne cazăm, despachetăm şi începem o scurtă incursiune pentru a ne familiariza cu particularităţile locului. Cu această ocazie ochesc un loc pe care îl apreciez ca fiind locul ideal pe care şi l-ar dori orice pescar.
A două zi, încărcat cu ustensilele, încep să-mi fac cruci cu ambele mâini, cerând insistent ajutorul lui Dumnezeu într-o operaţie care deja îmi lăsase urme adânci în cuget... Având în vedere experienţa traumatizantă anterioară avută, orice om cu un metabolism bazal normal s-ar fi oprit. Dar nu eu! Şi asta nu pentru că nu aş avea metabolismul bazal normal. Dar aşa sunt eu... Drept pentru care le campez pe fete în imediata apropiere, iar eu intru în nămolul aflat la mal pînă când apa îmi ajunge puţin mai sus de genunchi. Pun momeala în cârlig, arunc şi îmi fixez privirea pe plută. În mod absolut normal, nu se întâmplă nimic în prima jumătate de oră. Şi nici în a doua. Fetele mă părăsesc cu gândul la preocupări mai serioase, cum ar fi statul la soare sau jocul cu mingea.
Scot momeala neatinsă, o schimb şi vreau ca să mai încerc o aruncare odată cu schimbarea locului. În mod ciudat pentru un bărbat cu armata făcută la infanterie, observ că nu îmi pot extrage picioarele din nămolul în care sunt plasat. Forţez activitatea muşchilor răspunzători de mişcarea membrelor inferioare, dar singurul rezultat palpabil este acela că mă mai afund puţin. Sau e doar o impresie? Reiau mişcările membrelor şi, de data asta, devin conştient că mă scufund. Lucru confirmat şi de apa care îmi ajunge acum la brâu. Las undiţa în durerea ei şi încerc să trag tot mai puternic de picioare. Acţiune total greşită pentru că singurul rezultat este o continuare a scufundării. Picioarele parcă sunt absorbite în jos, iar singura mişcare pe care o mai pot face este să-mi rotesc trunchiul. Cu greu reuşesc o întoarcere ceva mai amplă cu speranţa că îmi voi putea semnaliza optic fetele. Speranţă deşartă. Fetele au lăsat lucrurile pe prosop şi au plecat la coadă la mici cu gândul la surpriza plăcută ce mi-o vor face, având ceva certitudini că nu voi reveni încărcat de peşti...
Încer un „Ajutor!” timid, dar nu îmi fac mari speranţe pentru că sunt singur pe tot malul. Caut ca să mă calmez, mai ales nervos, conştient că orice mişcare, dacă nu e decisivă, îmi va face mai mult rău. Deja apa îmi ajunge la nivelul pieptului şi orice mişcare îmi este mult îngreunată. Deja mă întreb ce părţi din corp vor începe peştii ca să-mi ciugulească şi cum voi arăta ca mumie când voi fi dezgropat întâmplător peste două mii de ani...
Dar Dumnezeu e bun şi mă ajută ca să văd cu coada ochiului undeva, în spate şi în dreapta, un fel de tufă dintr-o plantă cu crengi lungi şi robuste. Fac prima încercare. Mă întorc brusc şi reped mâna dreaptă spre un grup de crengi. Singurul lucru pe care îl reuşesc este ca să mă mai scufund doi centimetri. Nu e de glumă, aşa că aştept câteva secunde, îmi reglez respiraţia şi fac o nouă încercare. Victorie! Reuşesc să apuc smocul de crengi şi îl strâng cu atâta fermitate încât numai cu flacăra oxiacetilenică cred că mai pot fi desprins. Iarăşi mă opresc pentru o scurtă pauză de respiraţie şi ca să mă gândesc la mişcarea următoare. La fel de brusc, dar cu o forţă sporită de disperare, mă întorc iarăşi cât pot de mult şi de brusc spre dreapta şi reuşesc ca să prind smocul şi cu mâna stângă. Dar aud şi un trosnet ciudat al oaselor în zona şalelor... Fără ca să mă mai gândesc la alte oase din dotare şi la starea lor, încep ca să mă extrag trăgând puternic din braţe. Greu, foarte greu, reuşesc ca să mă extrag, efectuând în acelaşi timp şi o rotire a corpului. Singura grijă îmi este ca să nu se rupă smocul...
- Poc! se aude sunetul sec pe care îl produce ţâşnitul unui dop de şampanie.
Este sunetul produs de ieşirea bruscă a ambelor picioare din nămolul „arăgător”. Mă târâi în continuare pe burtă horcăind şi înghiţind apa malului, până simt că mânile au atins solul ferm. Îmi înfig unghiile în el şi mai trag odată din braţe. Gata, sunt salvat, sunt pe malul din pământ şi nu mă mai paşte niciun pericol. Tocmai la timp ca să văd cum mi se întorc şi fetele. Mă ridic plin de nămol şi strâmb de mijloc ca să le ies în întâmpinare.
- Tată, de ce umbli strâmb? mă întreabă copila imediat observând mersul meu şui şi încovoiat de mijloc.
- Scumpa tatii, cred că a fost un peşte foarte mare şi a trebuit ca să trag foarte tare de undiţă, liniştesc eu copila. Dar mi-a scăpat...
- Ce păcat, îşi exprimă ea dezamăgirea.
- Ba, eu aş zice ce fericire, completez gândindu-mă la cele păţite.
Să auzim de bine!

miercuri, 24 august 2011

Aviz amatorilor de fotografii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Pentru că a vorbi despre Grecia fără a vedea poze este la fel de neplăcut ca o nuntă fără lăutari, începând de azi, pentru o anumită perioadă, veţi putea urmări pe FotoBlogul din Drumul Taberei imagini din insula Thasos. totodată, repet precizarea făcută anterior, cum că, pentru a nu îngreuna deschiderea blogului şi rularea paginilor, am redus dramatic dimensiunile pozelor până la nivelul a 100 - 200.000 kilo.
Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (8)

Limenas noaptea
Ziua şapte - Plaja Golden Beach, localul Gemenii şi Limenas pe ploaie
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Pentru ziua de azi fetele şi-au exprimat dorinţa de a mai merge odată la plaja Golden Beach. Nu văd nici un motiv de împotrivire, aşa că, imediat după micul dejun, ne suim în maşină şi plecăm cu aplomb spre plaja visată. Chiar dacă nu prea mă încântă drumul, ajungem destul de repede. Spun că nu mă încântă pentru că, spre deosebire de traseul de pe coasta vestică, aici tot drumul este ascuns în munte şi rareori pot vedea marea. Pentru că, a vedea marea de pe coasta unui munte atunci când te afli în Grecia, vă rog să mă credeţi, e un spectacol divin…
Plaja nu este atât de ocupată ca ultima dată, aşa că ne găsim rapid un amplasament. Ne dezbrăcăm, fetele intră în apă, iar eu mă întind la soare. Nu pentru mult timp pentru că vine încasatoarea. Mă ridic într-un cot şi îi spun în greceşte:
- Îmi cer scuze, dar soţia mea are banii. Trebuie ca să o aşteptăm…
La auzul vorbelor, femeia izbucneşte într-un hohot de râs şi îmi răspunde:
- Şi în familia dumneavoastră?
Tocmai atunci apare soţia, plăteşte şi mă invită la un tur prin stabilimentele din zonă. Ştiu ce dorinţă o macină, aşa că nu o refuz. Ajungem la o cofetărie şi iau cuvântul, confirmând împlinirea dorinţei ei cele tainice:
- Un caffé frappé!
- Cu zahăr şi lapte?
- Cu foarte mult zahăr şi cu foarte mult lapte. Şi cu îngheţată!
Îi luăm şi copilei un suc, iar pentru mine, ca să îmi menţin ridicat tonusul moral, o cutiuţă de Amstel… pe care o beau pe loc, ca victimă a căldurii ce sunt şi mă aflu.
Marea continuă ca să fie montată, adică să aibă valuri, destul de mari şi destul de putenice. Ce bune ar fi acum nişte imagini subacvatice, îmi spun în barbă (pentru că sunt neras de când am venit pe insulă) şi încep ca să îmi fac de lucru cu apararatul. Şi se pare că Dumnezeu nu şi-a întors faţa de la noi, pentru că descopăr defectul: nu aparatul este defect, ci cardul de memorie. Problemă pe care o rezolv ad-hoc în cinci minute. Ura! Am aparat funcţional din nou. Prilej de a mă arunca în valuri şi de a face o serie de filme subacvatice având ca subiect lupta mea dramatică cu valurile…
Este o plajă deosebit de frumoasă, deşi fetele mele insistă că Paradise Beach este mai frumoasă. Le răspund în stilul meu nemilos că voi mai merge acolo poate la iarnă, pe sanie, pentru că eu maşina nu o mai chinui pe acel drum cumplit. Tentativă eşuată pentru că ele găsesc o soluţie şi pentru asta: lăsăm maşina sus, pe şosea şi mergem pe picioare! S-o creadă ele! Cu cinci zeci de kilograme de bagaje în spate? Niciodată!
Ziua trece repede şi ne pregătim de plecare. În febra împachetării, uit pe umbrelă, unde le pusesem la uscat, mânuşile mele cu membrană, mănuşi pentru înot. Nici o problemă. Până să ajungem la locul unde avem parcată maşina, o auzim pe administratoarea plajei cum vine alergând şi gâfâind după noi cu mănuşile fluturând. Îmi aduc aminte de vorbele domnului Stratos: ce, sunt chiori? Nu văd că nu e lucrul lor?
Ajungem cu bine la hotel, ne spălăm şi pornim ca să atacăm un local cu produse alimentare comestibile. Aşa cum bântuim noi oraşul, trecem pe lângă un local numit Twins. Poza atârnată la intrare este destul de sugestivă, dacă ne luăm după faptul că înfăţişează doi băieţi gemeni. Ne întâmpină un domn serios şi grav, care ne întreabă în greceşte cum a fost ziua. Din acest moment se va derula unul din momentele mele de glorie ale acestui concediu, deoarece întrega conversaţie va fi purtată în limba greacă. Îi răspund că nu bună, ci foarte bună şi îi mulţumesc. Ne conduce la o masă şi aduce meniurile. După o scurtă consultare cu fetele mele apare şi domnul cel grav, care ne întreabă ce comandăm. Comand pentru soţie pui umplut cu cremă de brânză şi ciuperci, pentru copilă creveţi şi pentru mine peşte spadă. Cu nelipsita bouiourdi ca aperitiv.
Dar, privind masa cu atenţie, observăm că deja pe ea se află un castron cu un fel de pastă de brânză cu măsline şi habar nu am ce alte ingrediente, dar care se dovedeşte delicioasă. Până să vină comanda, am ras deja jumătate din coşul de pâine cu pasta cea gustoasă. Dar domnul cel grav nu vine cu comanda, ci cu un bol cu apă, în care plutesc petale de trandafir şi o bucată semnificativă de lămâie. După câteva secunde în care ne privim buimaci, ne dăm seama că este un bol pentru spălat degetele după ce vom fi mâncat peştele. Şi apare şi comanda, adusă pe nelipsitele platouri şi în cantităţi uriaşe. Ca un simplu exemplu, vă pot spune că pe platoul meu se odihnesc două bucăţi de fille de peşte spadă mari cât palma mea fiecare. Radem fără milă castronul de bouiourdi şi domnul cel grav apare din nou ca să ne întrebe dacă suntem mulţumiţi. Printre molfăituri îi răspundem că da, suntem şi îl rog să fie amabil să aducă şi o bere Amstel şi încă ceva pâine. Profit de ocazie şi îl întreb cine este Nikos dintre cei doi fraţi din poză. Îmi răspunde că este cel din stânga (deci el este Elias) şi că, spre deosebire de el, care se ocupă cu servitul, Nikos se ocupă de gătit şi este la bucătărie. Pleacă şi apare o doamnă distinsă cu cele comandate în plus. Mâncăm şi oftăm, oftăm şi mâncăm şi reuşim să dovedim inamicul…
Ne spălăm degetele soioase în bolul cu arome şi efectul se simte imediat. Surprind privirea lui Elias şi îl rog ca să vină cu nota. Vine, îi dau suma cuvenită, dar din spatele lui, ca o umbră, apare doamna cea distinsă cu un platou de prăjituri, un fel de pandişpan uşor însiropat, evident din partea casei. Nu vă spun cât de bune au fost ci, doar că peste cinci minute ciuguleam şi firimiturile. Credeţi că totul s-a terminat aici? Cine a zis nu, a zis bine. Pentru că domnul Elias apare cu o sticlă de ouzo şi două păhărele, unul pentru mine şi unul pentru soţie. Le umple şi ne urează noroc şi sănătate. Îi răspund şi eu la fel de politicos şi ne ridicăm ca să plecăm în urările de bine ale doamnei. Îi mulţumim şi dânsei şi îi spunem rămas bun. Mă depărtez gândindu-mă la vorbele domnului Stratos: ce, sunt chiori, românii nu văd cum se face turismul?
Nu dorim ca să ne întoarcem la hotel, aşa că dăm o tură pe cheul portului. Prilej de a asista la un eveniment memorabil. Un ferry-boat este deja acostat şi cu trapa coborâtă, gata de a face cursa înapoi. Numai că, ei bine, numai că pe trapa coborâtă pe ţărm este parcat un SUV cu număr de Grecia! Aţi prins ideea? Parcat pe trapa vasului! Am văzut mulţi nesimţiţi în viaţă, dar acesta întrece totul. SUV-ul este aliniat în cadrul unui grup ceva mai mare de maşini parcate, dar este singurul cu această performanţă. Echipajul navei se dă de ceasul morţii încercând ca să găsească o soluţie fără a atinge maşina parcată! A trage nava cu spatele câţiva metri şi a ridica apoi trapa nu intră în calcul, deoarece căpitanul îşi poate pierde brevetul pentru aşa ceva. Stăm aproximativ vreo douăzeci de minute, dar fără a observa un succes notabil din partea bietului echipaj.
Ca să fiu sincer, am fi vrut ca să mai stăm, dar nu a mai fost voinţa cerului. În sensul că a început ploaia. O ploaie de vară, puternică, care ne udă până la piele până să ajungem la maşină. Ajungem la hotel bine muraţi, dar bine spălaţi şi noi şi maşina. Şi adormim buştean în timp ce afară plouă, şi plouă, şi…
Să auzim de bine!

marți, 23 august 2011

11 mari descoperiri pur româneşti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu sunt adeptul protocronismului şi nici al sincronismului. Sunt adeptul ideii de adevăr şi dreptate, sunt adeptul ideii că fiecare lucru trebuie cunoscut şi apreciat aşa cum a fost făcut şi atunci când a fost făcut. În rândurile de mai jos veţi găsi un top al celor mai impresionante 11 realizări ale gândirii româneşti. Top cere, cu regret trebuie să recunosc, nu este cunoscut în totalitate nici măcar de noi, de români.
1. Diorama – Grigore Antipa
Diorama este o reprezentare spaţială a unei porţiuni de peisaj, în care muzeele expun animale împăiate, manechine şi diverse alte obiecte din peisaj, în scopul înfăţişării unui ecosistem şi creării impresiei unui peisaj real. Primul care s-a gândit la această formă de încadrare a naturii în peisajul citadin a fost naturalistul Grigore Antipa, biolog, zoolog, ecolog şi profesor universitar român. El este întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele şi care, pornind de la reorganizarea sa în 1907, prezintă pentru prima oară dioramele biologice.
Acestea au reprezentat o nouă etapă în evoluţia şi organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viaţa de pe piscurile munţilor Carpaţi, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum şi din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există şi numeroase diorame care înfăţişează fauna din regiunile de tundră, preerie, savană sau din deşertul Sahara. Datorită deosebitei prezentări, numeroase muzee europene şi americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecţiilor lor muzeistice.
2. Tunul Basilic – Orban
“Căderea Constantinopolului” reprezintă numele sub care este cunoscută cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de forţele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea, în data de 29 mai 1453. Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea avea circa 22,5 kilometri de ziduri fortificate, probabil cele mai puternice aflate în folosinţă până atunci. Otomanii aveau o armată uriaşă de aproximativ 80.000 – 100.000 de oameni, dar săbiile şi săgeţile nu erau suficiente pentru a penetra colosala cetate bizantină. Ca atare, otomanii au angajat un inginer pe nume Urban sau Orban, de origine controversată încă, dar despre a cărui naţionalitate română există destule probe.
Acesta era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Orban a constuit în premieră un tun enorm, botezat “tunul Basilic”, măsurând peste opt metri lungime şi circa 75 centimetri diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kilograme la o distanţă de aproape doi kilometri. Tunul lui Orban nu avea precizie, încărcarea sa dura trei ore, ghiulele erau puţine şi arma s-a prăbuşit sub reculul propriu după numai şase săptămâni. Cu toate acestea, instrumentul a reprezentat precursorul tunurilor perfecţionate, de mare putere proiectate ulterior, lănsâd până astăzi moştenirea principiului său de funcţionare.
3. Cibernetica – Ştefan Odobleja
Cibernetica este teoria controlului prin retroacţiune. Termenul s-a răspândit mai ales în legătură cu sistemele digitale, dar domeniul este mult mai larg: cibernetica se ocupă de modul în care un sistem (digital, mecanic, biologic) prelucrează informaţiile şi reacţionează la acestea. Tot cibernetica se interesează de modul în care sistemele se modifică sau permit modificări pentru a-şi optimiza acţiunile. Medicul Ştefan Odobleja, creatorul psihociberneticii şi părintele ciberneticii generalizate, a publicat în 1929 studiul “Metoda de transonanţă toracică” în care enunţa pentru prima oară legea reversibilităţii.
Odată cu participarea la la Congresul Internaţional de Medicină Militară din Bucureşti (1937), acesta anunţă apariţia operei sale capitale “Psihologia consonatistă”, lucrare prin care face publică prima variantă a concepţiei cibernetice generalizate şi demonstrează caracterul mulţi şi interdisciplinar al acesteia. Modelul cibernetic, pornind de la observaţii, intuiţie şi raţiune creat de Odobleja în 1938 - 1939, dar vehiculat zece ani mai târziu în literatura americană şi apoi în cea europeană, a fost utilizat şi aplicat într-o varietate de domenii.
4. Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen
O pilă electrică de producţie românească, furnizează energie de 56 de ani, fără întrerupere. Inventatorul minunii, Nicolae Vasilescu-Karpen, om de ştiinţă, inginer, fizician şi inventator a declarat, cu o jumătate de secol în urmă, că ea va funcţiona veşnic. În Muzeul National Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucureşti există un obiect de patrimoniu care stă într-un seif metalic blindat, chiar în biroul directorului muzeului. Este vorba despre "Pila termoelectrică cu temperatură uniformă", cunoscută sub numele de "Pila lui Karpen", pilă realizată în 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile, adică un dispozitiv care generează energie la nesfârşit fără vreo intervenţie din exterior.
Deşi ar fi trebuit să se oprească de multe decenii, "Pila lui Karpen" se încăpăţânează ca să funcţioneze, aşa cum a prevăzut inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost visul de secole al omenirii. Un aparat care să se mişte la nesfârşit, fără ca să primească impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie a civilizaţiei actuale. În epoca modernă însă, acest vis a fost abandonat pe considerentul că ar fi o utopie. Cei ce au continuat totuşi să caute soluţia, au fost marginalizaţi, lumea oamenilor de ştiinţă considerându-i nebuni. Perpetuum mobile nu poate exista. Cu toate acestea, un fizician român s-a încăpăţânat să-l construiască şi se pare că a reuşit. Nicolae Vasilescu-Karpen a început ca să lucreze la teoria unei pile electrice care să genereze energie la nesfârşit încă înainte de Primul Război Mondial. "Pila" a fost brevetată în 1922. Era vorba, în fapt, despre două pile electrice legate în serie, care pun în mişcare un minimotor galvanometric. Acesta, la rândul său, mişcă o paletă conectată la un întrerupător. La fiecare jumătate de rotire, paleta deschide circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotaţie să-l închidă. Timpul de rotaţie al elicei e calculat în aşa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare, respectiv pentru refacerea polarităţii în perioada cât circuitul este deschis. O astfel de pilă de proporţii ar putea alimenta o navă spaţială.
5. Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir
Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, mulţi entuziaşti ai aviaţiei erau preocupaţi de construcţia avioanelor şi pilotarea acestora, un tânăr pe nume Anastase Dragomir şi-a concentrat atenţia pe siguranţa aparatelor de zbor şi, mai ales, a pasagerilor de la bordul lor. Anastase Dragomir era pasionat, ca mulţi dintre tinerii acelei perioade, de problemele aviaţiei. A plecat în Franţa, unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. Aici şi-a perfecţionat propriul său sistem pentru salvarea piloţilor şi a pasagerilor în caz de accidente. La 3 noiembrie 1928, a înregistrat în Franţa cererea de brevet “Nouveau systeme de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aerienne” şi a obţinut Brevetul nr. 678566 din 2 aprilie 1930 pentru “cabina catapultabilă”.
Această invenţie era “un nou sistem de paraşutare din aparatele de locomoţie aeriană, fiecare pasager având o paraşută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion, astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul insalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei”. Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-paraşută să aibă mai multe comenzi menvrabile de către pilot. În 1950, Anastase Dragomir a obţinut un nou brevet românesc, cu nr. 40658, pentru “celula paraşutată”, care constă în folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru ca în 1959 să înregistreze o altă cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de transport echipat cu cabine catapultabile pentru salvarea pasagerilor (brevet românesc nr. 41424 din 1960). Ideea roamânului se va concretiza prin apariţia scaunului ejectabil la noile tipuri de avioane supersonice militare.
6. Stiloul – Petrache Poenaru
În anul 1821, brăileanul Petrache Poenaru, pandur, creator al steagului României moderne, inginer, matematician, inventator şi membru titular al Academiei Române din 1870, era secretarul lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei. Aceasta era o funcţie publică, activitatea lui fiind legată de pană şi călimară. Poate că de aici i-a venit ideea conceperii primului stilou din lume. Deşi după înfrângerea lui Tudor Vladimirescu, pandurii erau vânaţi şi decapitaţi, Petrache Poenaru scapă, iar în 1826 primeşte o bursă franceză şi îşi completează studiile la Ecole Polytechnique din Paris.
În 1827, la 25 mai, obţine Brevetul francez 3208 pentru "plume portable sans fin, qui s'alimente elle-même avec de l'encre" (condei portăreţ fără sfârşit, alimentându-se el însuşi cu cerneală). Această invenţie a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit şi în prezent de milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimină zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile nedorite de cerneală, oferind soluţii pentru îmbunătăţirea părţilor componente spre a asigura un debit constant de cerneală, precum şi posibilitatea înlocuirii unor piese.
7. Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino
Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală, a desfăşurat o bogată activitate de cercetare privind vibronul holeric şi vaccinarea antiholerică. Pe baza cercetărilor desfăşurate în această direcţie, medicul a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită “Metoda Cantacuzino”, folosită şi astăzi în ţările unde se mai semnalează asemenea cazuri de holeră. Implicându-se în studiul holerei, tifosului exantematic şi tuberculozei, aduce contribuţii remarcabile. A creat noţiunea de imunitate prin contact.
În 1913 a condus prima vaccinare antiholerică masivă în focarele infecţioase, cunoscută în ştiinţă ca „Marea experienţă românească", care a salvat multe mii de vieţi şi a iniţiat măsurile de combatere a epidemiei de holeră. În primul Război Mondial, în calitate de conducător al serviciilor sanitare militare şi civile, a luat măsurile de combatere a marii epidemii de tifos exantematic. A creat o serie de lucrări ca: descoperirea imunităţii celulare şi umorale, sensibilitatea şi lipsa de imunitate a organismului faţă de scarlatină, studii cu renume mondial asupra holerei şi vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette, iar în 1912 creează vaccinul antitific.
8. Gerovital – Ana Aslan
Medic român specialist în gerontologie, academician din 1974 şi primul director al Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie (din Otopeni), Ana Aslan a evidenţiat importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital sau vitamina H3. Produsul a fost preparat în anul 1952 şi brevetat în peste 30 de ţări. În acelaşi an ia fiinţă Institutul Naţional de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”, primul institut de geriatrie din lume, model pentru ţările dezvoltate prin asistenţa clinică şi cercetare.
„Ana Aslan” are anual mii de pacienţi. Efectele terapiei Aslan asupra îmbătrânirii au convins încă de la început, aducând institutului pacienţi cu nume celebre precum Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, prinţese, conţi şi directori ai unor mari bănci ale lumii. Renumele produselor “Aslan” a trecut şi oceanul, John Kennedy recurgând la ele pentru o afecţiune a coloanei vertebrale la un tratament la domiciliu cu “Gerovital”.
9. Injecţia cu insulină – Nicolae Paulescu
Nicolae Paulescu, fost profesor de psihologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, este cel care a descoperit în 1921, insulina, hormonul secretat de pancreas, hormon care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor şi mineralelor din organism. Paulescu a demonstrat eficienţa acestei substanţe în reducerea hiperglicemiei şi a folosit insulina la tratarea diabetului. Descoperirea sa a salvat milioane de vieţi.
Ca şi în alte cazuri, enciclopediile îi prezintă la acest capitol pe doi “eroi cana dieni” Frederick Banting şi Charles Best care, în 1922, aveau să primească Premiul Nobel, în dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de muncă în laborator ai profesorului au fost furaţi de cei doi tineri canadieni, care luaseră cunoştinţă de munca românului din publicaţiile vremii. Pe baza articolelor acestuia, ei au reuşit să izolelze insulina şi să o folosească la tratarea unui pacient. Cu 8 luni înainte, Paulescu publicase într-o revistă de specialitate belgiană rezultatele cercetărilor sale sub titlul “Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”. Doar că n-o numise insulină, ci pancreină.
10. Avionul cu reacţie – Henri Coandă
În octombrie 1910, în Marele Palat de pe Champs-Élysées din Paris, s-a deschis cea de-a doua ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Aeronautică. Au fost expuse cele mai noi piese de aviaţie. Cea mai interesantă maşinărie, care a atras atenţia multora, a fost un avion roşu, fără elice, pe a cărui placuţă metalică scria: COANDA-1910. Acest avion a trezit interesul şi atenţia oamenilor nu numai pentru că nu avea elice, ci şi pentru că era total diferit faţă de ceea ce numeau ei până atunci "avion". Avionul avea două aripi duble şi un singur loc, o anvergură de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de 420 kg şi o forţă de propulsie de 220 kgf. Cea mai interesantă parte din avionul lui Coandă era sistemul de propulsie,o adevarată revoluţie în construcţia de motoare de avioane, sistem care avea să constituie soluţia viitorului.
Este vorba de motorul cu reacţie, inventat şi construit pentru prima oară de către acelaşi Henri Coandă, compus dintr-un motor cu piston cu patru cilindri, răcit cu apă şi care dezvolta 50 de cai putere la 1.000 de rotaţii pe minut. Acest motor-piston era cuplat cu un ax care rotea multiplicatorul de rotaţii; mişcarea era transmisă compresorului, care câştiga o viteză de 4.000 de rotaţii pe minut. Forţa de propulsie era de 220 kgf, mult mai mare decât dacă motorul cu piston ar fi fost cuplat la o elice. Mulţi vizitatori ai expoziţiei au fost suspicioşi privind decolarea unui asemenea aparat, până la o demonstraţia accidentală a lui Coandă, când, dorind doar să verifice motorul, avionul a inceput să mergă din ce în ce mai repede, până şi-a luat zborul. Impresionat de flăcările produse de motor şi îngrijorat de faptul că nu mai pilotase un avion până atunci, ci doar planoare, Henry a pierdut controlul maşinăriei, care a pierdut din înălţime şi viteză până a trebuit ca să aterizeze forţat. Această încercare a constituit primul zbor cu un avion echipat cu un motor cu reacţie. Astfel, cu 30 de ani înainte de Heinkel, Campini şi Whittle, Coandă a construit şi a zburat cu primul avion cu reacţie.
11. Racheta spaţială în trepte – Hermann Oberth
Hermann Oberth s-a născut la Sibiu în 1894. În 1922, lucrarea sa de doctorat despre ştiinţa rachetelor a fost respinsă, fiind considerată utopică. În 1923, Hermann Oberth a publicat cartea Racheta în spaţiul interplanetar, iar în 1929, Moduri de a călători în spaţiu. În anii 1928-1929, Hermann a lucrat la Berlin în calitate de consultant ştiinţific la primul film din istorie cu acţiune care se desfăşura în spaţiu: Femeile de pe Lună. Filmul a fost produs de UFA-Film Co., în regia lui Fritz Lang şi a avut un succes enorm în popularizarea noii ştiinţe a rachetelor.
În toamna lui 1929, Hermann Oberth a lansat prima sa rachetă cu combustibil lichid, numită Kegeldüse. La aceste experimente a fost asistat de diferiţi studenţi de la Universitatea Tehnică din Berlin, printre care se afla şi Wernher von Braun, ulterior părintele Programului Apollo. La sfârşitul lui 1958, Hermann Oberth, a găsit timp să îşi pună pe hârtie şi să publice gândurile sale legate de posibilităţile tehnologice ale unui vehicul lunar, o catapultă lunară, un elicopter şi un avion silenţios.
Alte invenţii româneşti renumite
1858 - Bucureşti - primul oraş din lume iluminat cu petrol şi prima rafinare a petrolului
1880 - Dumitru Văsescu - construieşte automobilul cu motor cu aburi
1886 - Alexandru Ciurcu - construieşte prima ambarcaţiune cu reacţie
1895 - D. Hurmuzescu - descoperă electroscopul
1904 - Emil Racoviţă - fondează biospeologia
1906, 18.03 - Traian Vuia - avionul cu tren de aterizare pe roţi cu pneuri; cu “Vuia I” acesta reuşeşte prima decolare fără ca să folosească niciun mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord (de fapt, primul avion din istorie)
1906 - A.A. Beldiman - aparatul hidraulic cu daltă de percuţie pentru sondaje adânci
1910 - Tache Brumărescu – este inventatorul avionului cu decolare verticală, a cuplei automate la vagoane şi al maşinii de tăiat stuf
1918 - Gogu Constantinescu - întemeiaza o nouă ştiintă: sonicitatea, cu aplicaţii uriaşe în tehnica fluidelor şi a transmiterii forţelor
1920 - Gheorghe Botezatu - a calculat traiectoriile posibile Pământ - Lună, folosite la pregătirea programelor “Apollo” (al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost şeful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei “Apollo”, rachetă care a dus primul om pe Lună
1921 - Aurel Persu – inventează automobilul aerodinamic fără diferenţial, cu motor pe puntea din spate (caroserie de forma “picăturii de apă”)
1956 – Iustin Capră – inventează rucsacul zburător, de fapt, primul aparat individual de zbor, dar face greşeala ca să nu îşi breveteze invenţia
1962 - Ion Agârbiceanu - primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiaţie infraroşie.
Ei, ce ziceţi? Nimic, nu? Păi, nici nu prea mai sunt multe de spus. Poate doar un lucru: dacă am fi fost locuitori ai vestului Europei, aceste invenţii ar fi fost cunoscute de fiecare cetăţean al planetei încă din fragedă pruncie...
Să auzim de bine!

luni, 22 august 2011

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (7)

Plaja Potos
Ziua șase-Plaja Potos şi vizita la Theologos
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi este o zi însemnată. Vom ataca renumita plajă de la Potos. Este în capătul cel mai sudic al insulei. Insulă care are o sută de kilometri pe circumferinţă, iar noi avem deja trei sute de kilometri pe bordul maşinii… semn că nu am stat cu mânile în sân.
Doar că, spre deosebire de alte zile, astăzi suntem ceva mai puturoşi şi ne sculăm la ora nouă. Cam târziu pentru nişte aventurieri ca noi, dar astăzi va fi o zi în care abilităţile mele lingvistice vor duce amuzamentul pe noi culmi. Dar să nu anticipăm…
De data asta, având în vedere destinaţia, purcedem la drum pe coasta vestică a insulei. Surpriza e totală pentru că, dacă pe coasta de est drumul are atâtea serpentine şi traversează atâtea culmi de crezi că escaladezi Himalaia, şoseaua pe care rulăm acum este mult, mult mai blândă. O culme pe ici, pe acolo, iar serpentine mult mai puţine şi mult mai blânde. Asta nu înseamnă că nu parcurgem localităţi în care şoseaua este atât de îngustă, încât nu numai că nu mai are trotuare, dar maşinile de pe un sens trebuie ca să le îngăduie pe cele de pe sensul opus ca să treacă. Dar în Grecia, asta nu e o problemă. Şoferii aşteaptă calmi, fără semnalizări optice sau acustice inutile. Dacă stau ca să mă gândesc, de când suntem în Thasos, am auzit o singură maşină folosind claxonul, şi aceea era cu număr de Elveţia.
Şi profit de această precizare pentru a vă împărtăşi bucuria noastră că nu am văzut turişti englezi, nici în hotelul nostru, nici aiurea, fiind bine ştiut că singura distracţie a respectivelor persoane este ca să bea până nu mai pot zbiera pe holurile hotelului…
Pe parcurs, imaginile mării aşa cum se vede ea în dreapta noastră sunt atât de frumoase încât nu rezistăm ca să ne oprim de vreo patru sau cinci ori pentru a fotografia sau filma. Şi nu poze cu IOLA (Io la malul mării, Io la volanul maşinii, Io la terasă cu micii în faţă etc)...
Ne ajută Dumnezeu şi ajungem la Potos. Staţiune ceva mai mică decât Limenaria, dar să nu credeţi că şi mai puţin populată. Aşezată pe aceleaşi pante aproape imposibile de urcat, are cea mai mare densitate pe milimetru pătrat de taverne şi magazine. Reuşim să coborâm câteva pante care mă fac să am puternice temeri faţă de posibilitatea întorcerii şi ajungem pe faleză. Nisipul e fin şi pe mal şi în apă, dar apa nu are nici de departe limpezimea din celelalte staţiuni vizitate până acum. Plaja este foarte bine garnisită cu sezlonguri, scaune, măsuţe şi chiar paturi cu baldachin. Nu trebuie ca să plăteşti nimic pentru ocuparea vremelnică a uneia din aceste dotări, doar să faci o consumaţie oricât de mică la barul în dreptul căruia te afli.
Ne poziţionăm în dreptul unui set de două şezlonguri şi o umbrelă, iar apare o fătucă pentru comandă. Comandăm două frappé şi fata mă priveşte insistent câteva secunde. Nu înţeleg sensul privirilor ei, mai ales că în dreapta mea se află propria soţie… Dar fata glăsuieşte:
- Ştiţi ce? O să vă aduc şi un scaun.
Probabil e rezultatul măsurătorilor optice făcute asupra burţii la care au contribuit localurile vizitate până acum… După câteva etape de înot şi dospit la soare ne deplasăm pe dig, de unde putem prinde nişte imagini foarte frumoase, atât ale staţiunii, cât şi asupra braţuluiui Agios Oros sau, altfel spus, asupra muntelui Athos care se vede vag în depărtare.
Vine ora plecării şi avem în program ca să vizităm localitatea Theologos. Dar nisipul colectat prin diferite părţi ale corpului ne produce rosături semnificative, aşa că decidem ca să mergem întâi la hotel, să ne spălăm şi abia apoi să efectuăm vizita programată. Ajungem la hotel, intrăm la duşul ucigaş şi, fiind primul, după ce ies, mă întind pe pat ca să-mi odihnesc puţin bătrânele-mi oase.
Deschid ochii şi ceasul arată ora douzeci şi unu şi treizeci. Fetele mele sforăie şi ele uşor care pe unde au aterizat. E clar, s-a dus vizita noastră la Theologos. Îmi scol grabnic fetele de frică să nu moară de inaniţie şi ele se scuză vinovate:
- Dacă te-am văzut că te-ai întins, am crezut că nu mai vrei ca să mergem şi că vrei ca să dormim. Aşa că am adormit şi noi…
Dulci fete mai am, drept pentru care le promit că mergem la restaurantul Doukas. Ajungem în cinci minute şi intrăm în local în ovaţiile şi saluturile ospătarilor. Luăm loc la o masă şi aşteptăm. Aglomeraţie ca în Gara de Nord în ajunul vreunei sărbători. Şi aşteptăm. Şi aşteptăm. Ceva nu e în regulă, ospătarii prea ocupaţi aleargă pe lângă noi fără ca să ne bage în seamă. Îmi aduc aminte că sunt capul familiei şi trebuie ca să dau dovadă de iniţiativă, aşa că prind un moment când Robert este în apropiere şi grăiesc în greacă folosind doar un decibel în plus:
- Na paraghilume, ne i ou?
Este o expresie pe jumătate în greaca modernă, pe jumătate în greaca veche și înseamnă “putem să comandăm, da sau nu” şi trădează o persoană nervoasă. Instantaneu, chelenerii par loviţi de fulgerele lui Zeus şi încep să sară care încotro, ca iepurii. Unul aduce faţa de masă, altul îmi prezintă oliviera, iar ultimul aduce coşul cu pâine. Comandăm ceva uşor, aşa cum am învăţat la domnul Stratos: pentru mine cotlet de miel cu salată Rokas, pentru copilă un antricot de viţel şi soţiei un pui á la creme, iar pentru toţi un platou cu nelipsita salată tzatziki și unul cu inegalabila bouiourdi. Ni se aduc produsele comandate, evident tot pe nelipsitele platouri. Merge şi o berică Amstel mică, aşa că nu preget ca să o comand. Mi se aduce în nelipsita halbă acoperită cu gheaţă. Cu ajutorul lui Dumnezeu terminăm şi masa asta şi nelipsitul desert din partea casei şi îmi lungesc gâtul în căutarea unui chelner căruia să îi plătesc valoarea bonului cu reducere de zece procente pentru că suntem români. Nimic, niciun succes. Aştept, şi într-un târziu apare Robert, care îmi reproşează:
- Mi-aţi produs un şoc, să ştiţi! Nu mai ştiu în ce limbă să vorbesc cu dumneavoastră… Acum văd că vorbiţi greceşte…
- Promit să nu îţi mai produc şocuri!
Râdem amândoi şi îmi lasă nelipsita chitanţă de care nu scapi, oriunde faci o plată şi indiferent de sumă. Iată că apare şi un flăcău care urmează ca să încaseze banii. Am în mână o bancnotă ceva mai mare şi omul se uită la mine întrebător.
- Treizeci şi cinci, îi spun eu în româneşte, crezând că mă aflu printre vorbitorii de limbă română specifici localului.
Omul se uită abulic câteva clipe la mine, apoi ridică din umeri a neputinţă. E momentul ca să iau măsuri decisive.
- Trianda pende, îi spun, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, dar spus în greceşte.
- A, explodează omul fericit în limba română, de ce nu spuneţi că ştiţi greceşte?
Aşa s-a terminat excursia noastră la Theogonos…
Să auzim de bine!

vineri, 19 august 2011

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (6)

Plaja Pahis
Ziua cinci-Plaja Pahis şi Limenaria
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi suntem decişi ca să întoarcem foaia. Dacă până acum am mers spre estul insulei, iată că a venit momentul ca să mergem şi spre vest. Aşa că decidem ca să atacăm plaja Pahis în timpul dimineţii şi localitatea Limenaria mai pe seară.
Plaja Pahis este foarte aproape de hotelul nostru, aşa că nici nu ştim când am ajuns. Pe plajă se coboară pe o rampă care străbate o mică tavernă. Marcată cu steag albastru, îşi merită renumele cu prisosinţă. Nisipul cel mai fin pe plajă şi în apă, iar apa foarte curată. Nu ai nevoie ca să închiriezi umbrele pentru că numeroşi pini îţi oferă umbra lor. Iar intrarea în mare este ca pentru bebeluşi: poţi merge mai bine de o sută de metri până apa îţi ajunge la brâu. Duş, grup sanitar, salvamar şi dotări recreative se observă imediat.
Dar mare plăcere oferită de această plajă este cu totul alta: pinii. Pădurea de pini care se întinde până aproape de mare îţi oferă posibilitatea de a te aciua orinde la o umbră şi un miros dintre cele mai plăcute. Ceea ce facem şi noi. Ne bălăcim, admirăm peştişori, iar crudul destin îşi arată faţa din nou: în febra plecării, am uitat ca să iau pompa de umflat barca. Iar la dimensiunea ei, chiar presupunând că aş putea asigura presiunea, umflatul ar dura vreo două zile… Aşa că ne jucăm şi bălăcim ca nişte civili nevinovaţi cu gândul că pot filma şi aşa ceva vietăţi subacvatice. Dar destinul se arată mai crud decât soarta (!) când constat că aparatul de filmat subacvatic s-a stricat…
Nu-mi rămâne altă distracţie decât să îmi chinuiesc bietele fete, înotând pe sub apă şi trăgându-le la fund, lucru care se pare că le provoacă o mare plăcere, dacă mă iau după palmele pe care le primesc…
Stăm până către orele patru ale amiezii, după care ne strângem catrafusele şi plecăm cu inimile îndurerate spre o nouă bătălie cu duşul. Reuşim o victorie rapidă şi decisivă, ne parfumăm şi plecăm spre Limenaria. Aşa cum v-am mai spus, Limenaria este o localitate în sudul insulei, cu un nume având o sonoritate apropiată de cea de Limenas. Localitatea este suficient de mare, dar nu atât cât Limenas, asta dacă mă iau după imaginea de ansamblu pentru că, dacă mă iau după numărul de maşini, nu e nicio deosebire. La fel de multe, iar locuri de parcare la fel de rare. Găsim unul lângă biserica oraşului, după care încercăm ca să găsim o stradă pe care să coborâm spre port. Am scris încercăm ca să găsim o stradă, pentru că aşa ceva nu există în accepţiunea românească a cuvântului. Nu reuşim să coborâm decât pe unele din celebrele străduţe greceşti, înguste chiar şi pentru o bicicletă… dar atât de pitoreşti prin intimitatea lor. Ajunşi în port, mă bucur de salutul unanim al tuturor ospătarilor ieşiţi în faţa tavernelor, datorită şepcii mele de căpitan de marină. Unul singur, probabil un novice, face greşeala de a mă numi amiral… Numărul magazinelor nu este întrecut decât de cel al tavernelor, aşa că nu putem ca să le vizităm chiar pe toate şi după vreo două ore plecăm spre casă.
Drumul de întoarcere îl facem pe noapte, dar asta nu îi scade absolut deloc din farmec. Ajunşi în Linmenas ne gândim că domnul Stratos poate fi afectat de lipsa noastră aşa că decidem ca să mâncăm în localul pe care cu onor îl conduce. Intrăm în stabiliment în ovaţiile generale ale ospătarilor şi luăm loc la masa devenită de acum, a noastră. Bunul domn Stratos vine ca să semneze condica de prezenţă la masa noastră, prilej cu care observă o oarecare indecizie din partea noastră în alegerea meniului. Dovedind alese calităţi morale, omul ne roagă ca să lăsăm această problemă în grija lui. Apucăm să îi spunem că am vrea ceva uşor, ca de seară, iar el ne confirmă că a înţeles perfect mesajul.
Nu trece mult şi apare primul chelner, în persoana lui Cristi. Acesta nu are altceva în mână decât… un platou. Un platou cu renumita bouiourdi. Este o tentaţie la care şi marele Ulise ar fi cedat, aşa că ne repezim sălbatici ca să îi devorăm conţinutul. Lipsa de atenţie ne costă pentru că apare Nikos cu binecunoscutul platou într-o mână, iar pe platou se află renumita tyrosalada. Refuzul ar fi o gravă impoliteţe din partea noastră, aşa că acceptăm tăcuţi ofranda. Pâinea se termină rapid şi Nikos ne întrabă dacă mai dorim un coş. Întrebare inutilă la care răspundem afirmativ dând din cap, ocupaţi cu molfăitul salatelor. Eh, oftăm satisfăcuţi de finalizarea procesului de devorare a salatelor, dar satisfacţia noastră este prematură pentru că apare domnul Stratos cu ce credeţi? Un platou! Un platou cu vreo duzină de preparate nevinovate din peşte, cum ar fi fille de biban, calamari şi altele asemănătoare în cantităţi pe care le-am fi utilizat la un botez în Bucureşti… Ochii ne sticlesc, iar politieţea ne împiedică să-l refuzăm cu atât mai mult cu cât Nikos apare cu un platou cu caracatiţă la grătar pentru copilă.
Simţind probabil tensiunea provocată de inegalitatea creată, domnul Stratos dispare urgent şi apare la fel de urgent cu un eh, ei bine, un platou! Un platou cu marinată de stridii în sos picant de roşii. Da, acum e linişte la masă, dacă exceptăm mormăiturile de satisfacţie. Aici e cazul ca să remarc un fenomen culinar deosebit. Deşi sosul este de o picanterie rar întâlnită (kafteros, în greceşte), aceasta ne sperie de pomană pentru că efectul dispare după aproximativ cinci minute! Dorind ca să vadă armonia unei familii pe viu, domnul Stratos ne acompaniază la masă, prilej de a continua discuţia noastră trecută.
- Aţi avut mare noroc ca să vă naşteţi pe o asemenea insulă, îi spun eu printre altele.
- Aiurea, sunt născut lângă Atena, mă pune omul la punct.
- Şi atunci, de ce aţi venit aici? continui eu.
- Şi de ce, mă rog frumos, să nu vin? Şi aici este tot Grecia, şi aici trăiesc la fel.
Vorbele lui mă dor. Aş dori şi eu să spun că mă mut în Lugoj, pentru că şi acolo trăiesc la fel ca în Bucureşti… dar nu pot. Nu pot nici să las maşina descuiată peste noapte, nu pot merge pe stradă fără ca să nu calc într-o murdărie, o mulţime de lucruri nu pot. Aşa cum am remarcat şi în Corfu, domnul Stratos e foarte fericit că este unde este şi că este cum este. Cu mica lui afacere, el ştie, după o viaţă trăită nu numai în Grecia (a lucrat cincisprezece ani în Germania), că aici sau oriunde în Grecia, se simte şi se va simţi bine. Că va trăi între aceeaşi oameni şi aceleaşi obiceiuri.
Îl felicit pe bunul om pentru amabilitatea lui, pentru cinstea şi încrederea lui şi îi promit că ne vom revedea.
- Sunteţi creştin, sunteţi ortodox? îmi permit eu două întrebări foarte intime.
- Da, sunt, toţi grecii sunt (şi aici trebuie ca să îi dau dreptate), dar eu consider credinţa ca fiind ceva în mine, în pieptul meu, spune el punându-şi o mână în dreptul inimii. Nu înţeleg oamenii care îşi fac o cruce până în pământ când trec pe lângă o biserică şi apoi întorc capul după o femeie.
Da, aşa este, dragă domnule Stratos, îmi spun eu în gând şi soţia îmi confirmă din priviri. Eşti creştin şi tot ce ai făcut până acum cu noi sau de faţă cu noi a dovedit asta. Din senin simt o mare înţelegere faţă de acest om pe care viaţa, cu siguranţă nu l-a ocolit cu greutăţile ei, dar care şi-a păstrat credinţa şi dragostea faţă de viaţă. Brusc, îmi dau seama că a-ţi trăi viaţa este o formă a credinţei.
Credeţi că lucrurile se termină aşa repede în Thasos? Dacă da, atunci vă înşelaţi. Pentru că fiind sub puternicul efect al conversaţiei purtate, omul uită de toate şi aduce la masă cu mâna lui, ce credeţi? Da, exact, un platou! Cu trei sardele foarte atletice, garnisite aşa cum trebuie şi cu lămâia de rigoare, spunându-ne:
- Aţi spus că vreţi ceva uşor şi m-am gândit că puţin peşte…
Ne uităm toţi trei unul la altul şi apoi toţi trei la domnul Stratos. Nu suntem oamenii care să strice o prietenie pentru trei sardele, aşa că începem ca să le devorăm supuşi. Tocmai la timp ca să îi eliberăm masa lui Cristi care vine şi el cu ce altceva decât un platou, cu felii de pepene galben şi roşu, spunând:
- Acum ştiţi obiceiul… e din partea casei…
Ne sculăm cu mare dificultate de la masă, consolaţi de vorbele bunului patron:
- Îmi cer scuze, dar aţi spus că vreţi ca să mâncaţi ceva uşor… nu v-am adus fripturi sau alte alea…
Nu îi răspund pentru că îmi este frică să nu sughit, dar fac un semn de înţelegere din mână. Ca să intru pe scaunul şoferului sunt nevoit ca să îl trag spre spate cu trei diviziuni…
Abia acum pot spune că s-a mai terminat o seară în Thasos.
Să auzim de bine!

joi, 18 august 2011

Exerciţii de dicţie

Imagine preluată de pe apropo.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că, într-o ţară declarată francofonă, dar care vorbeşte doar engleză de baltă, a venit momentul ca să încurajăm acest francofonism. Şi ce metodă mai bună ar fi decât aceea a unor exerciţii de dicţie. Poate pentru voi, cititorii blogului, căci eu, deşi mă declar un iubitor al acestei limbi, nu am reuşit să spun ca lumea nici măcar una din propoziţiile de mai jos...
1. Un chasseur sachant chaser sait chaser sans son chien du chasse.
2. Je suis que je suis et si je suis ce que je suis, qu’est ce que je suis?
3. Les chaussettes de l’archiduchesse sont-elles sèches? Archi-sèches!
4. Dans la gendarmerie, quand un gendarme rit, tous les gendarmes rient dans la gendarmerie.
5. Cinq chiens chassent six chats.
6. Elle est partie avec tonton, ton Taine et ton thon.
7. Tatie, ton thé t’a-t-il ôté ta toux, disait la tortue au tatou.
8. Je dis que tu l’as dit à Didi ce que j’ai dit jeudi.
9. Suis-je bien chez ce cher Serge?
10. Les Autrichiens sont des autres chiens!
11. Trois tortues trottaient sur un trottoir très étroit.
12. Les vers verts levèrent le verre vert vers le ver vert.
13. Son chat chante sa chanson.
14. Zazie causait avec sa cousine en cousant.
15. Dans ta tente ta tante t’attend.
16. Pierre qui roule n’amasse pas mousse.
Ei, aţi reuşit ceva? Pas moi... À bientôt!
Să auzim de bine!

miercuri, 17 august 2011

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (5)

Teatrul antic
Ziua patru-Teatrul antic şi spectacolul pe faleză
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne-am sculat oarecum indispuşi: pe fete le cam ustură pielea, iar eu sunt în urmă cu scrisul. Mi-am luat inima în dinţi şi am intrat în baie. A trebuit ca să fac acest efort, pentru că mă simt complexat ori de câte ori intru în respectiva încăpere. Primul lucru care mă stresează este joystick-ul chiuvetei. Aceasta nu are un robinet, ca tot omul, ci un joystick. Ori de câte ori îl manevrez, mă gândesc ca, nu cumva, să pornesc cu camera de baie prin spaţiul cosmic... Al doilea lucru straniu este bateria de la duş. Aceasta are o serie de butoane tainice, care odată manevrate, produc o presiune care îţi poate sabla primul strat al epidermei în câteva secunde. Dacă nu sunt atent cu manevrarea, din ceruri se stârneşte un jet de apă care îmi grăbeşte apropierea de chelia definitivă. În cazul în care nu eşti atent şi nu ai reglat direcţia jetului, acesta te poate doborî fără milă din prima…
Ne spălăm şi decidem ca, după micul dejun să nu mai mergem la plajă, ci să vizităm teatrul antic, ratat atât de dramatic aseară… Drept pentru care ne deplasăm cu maşina până în Limenas, dăm o raită scurtă, de încălzire, printr-un supermarket şi pornim pe faleză pe drumul spre teatrul antic.
Nicicând nu mi-a fost mai evidentă dragostea vechilor greci pentru cultură şi artă. Pentru că, numai un om mult doritor de asemenea delicii poate accepta ca să urce o sută treizeci şi două de trepte (132) până la arenă. Şi asta, după ce a luat în piept vreo trei străzi abrupte, cum numai în Grecia poţi întâlni… Pe drumul de costişă ne oprim la ruinele fostului templu al lui Dyonissos. Templul nu era unul ciclopic, dar atât cât a mai rămas, este impresionant, mai ales când ai ocazia ca să vezi altarul pentru sacrificii cioplit, evident, din piatră. Şi să auzi plutind în aer vocile preoţilor… şi ovaţiile mulţimii... Oamenii acelor vremuri erau oarecum ciudaţi. Doreau un scaun? Îl făceau din piatră. Doreau o masă? O ciopleau din piatră. Doreau un altar? Îl ciopleau din piatră. Orice doreau, exista un cioplitor în piatră ca să le îndeplinească dorinţele.
Ne continuăm urcuşul gâfâind şi plini de transpiraţie şi ne ajută Dumnezeu ca să ajungem la destinaţie. Şi a meritat, dragii mei, a meritat cu prisosinţă! Rar mi-a fost dat ca să văd un asemenea peisaj ca acel care se derulează în faţa spectatorului din acest teatru. Sunt convins că existau multe alte de locuri în care acesta ar fi putut fi construit, locuri mult mai accesibile, dar nu ştiu câte ar fi putut oferi o asemenea privelişte. Mare trebuie să le fi fost pofta de frumuseţe şi ridicat trebuie să fi avut nivelul de educaţie pentru a construi un teatru în asemenea amplasament, cu o asemenea privelişte. Nu ne mai îndurăm ca să plecăm de pe gradenele teatrului, gradene marcate cu numele familiilor care aveau aici locuri rezervate acum două mii de ani. Din orice punct te afli, vederea asupra scenei sau asupra mării este minunată.
Pornim pe drumul de întoarcere cu suflete grele de atâta frumuseţe şi dorind în sinea noastră ca să ne apară pe cărare aşa, din senin, un grec al acelor vremuri… Cu comentarii pe această temă şi a frumuseţilor văzute, ajungem în port şi încercăm să abordăm Muzeul de arheologie, loc în care ştiam că se află şi capul statuii zeului Dyonissos, al cărui templu tocmai îl vizitasem. Dar muzeul este închis până pe zece august, aşa că ne continuăm periplul pe faleză, făcând poze şi comentarii pe marginea celor văzute. În acest fel nici nu băgăm de seamă că am ajuns în faţa restaurantului Doukas. De fapt, suntem treziţi din visările noastre de detaşamentul de chelneri ai localului care, la vederea noastră, s-au aliniat în faţa intrării şi ne dau onorul la preşedinte. Este clar efectul limbii greceşti vorbite cu ei într-o seară anterioară…
Nu putem rezista unui asemenea gest şi purcedem în stabiliment. Atenţia care ni se acordă ne emoţionează atât de mult încât comandăm câte un bouiourdi pentru mine şi soţie şi o salată de ton pentru fată. Avem încă odată ocazia ca să vedem că emoţiile nu duc la nimic bun, pentru că astfel, am uitat că grecii nu au proprietatea termenilor folosiţi şi confundă lesne farfuria cu platoul. Pentru că ospătarul apare cu nişte platouri conţinând suficientă mâncare pentru etajul unui bloc din Drumul Taberei…
Mâncăm cu greu şi acest lucru mă obligă să comand şi o sticlă de bere care îmi este adusă, ca şi data trecută, împreună cu o halbă cu gheaţă pe ea. Copila mă priveşte cu ochi speriaţi la vederea porţiei de pe platou, dar o ajută ca să treacă momentul un număr însemnat de pisici zonale, animale pe care ea le iubeşte foarte mult. Mâncăm şi oftăm, oftăm şi mâncăm şi reuşim ca să terminăm tot conţinutul platourilor. După care, urmează tratamentul ştiut: zece la sută discount şi o porţie de trei îngheţate din partea casei. La plecare, chelnerii iau aceeaţi poziţie de onor, însoţită de felicitări şi rugăminţi de a reveni.
Ajungem la hotel, ne spălăm şi decidem ca să populăm vremelnic piscina hotelului. Fetele se întind la soare, iar eu scriu literatură de blog… până mi se face somn şi ne retragem cu torţe în uriaşa cameră pentru o binemeritată odihnă. Nu mai îndrăznim ca să abordăm oraşul de frica manifestărilor de prietenie ale chelnerilor, aşa că decidem ca să mâncăm de seară la restaurantul hotelului.
O decizie cu urmări dramatice, veţi vedea. Comand o porţie de calamar pentru mine şi două porţii de pui în sos de vin pentru fete, iar pentru început, câte o porţie din renumita salată tzatziki. Aşteptarea nu durează mult şi apare chelneriţa cu platourile! Cu platourile, fraţilor, cu platourile pentru că, se pare, grecii nu au în vocabular termenul de farfurie. Începând cu salata, toate preparatele delicioase mă îndeamnă la câteva cugetări comparative. În România, în lista de bucate, în dreptul oricărui preparat se află menţionată cantitatea. Cantitatea, oameni buni! Clientul nu comandă pui la grătar, ci două sute de grame de pui la grătar. Ei bine, în Grecia, oamenii sunt mult mai primitivi. Ai comandat calamar? Perfect, nicio problemă, ţi se pun în farfurie atâţi calamari câţi încap.
Datorită acestor manifestări primitive, mă trezesc cu un platou plin vârf cu calamari, pe care nu i-am numărat, dar sigur erau mai mulţi de patru. Atât de bine preparaţi, încât m-am simţit dator ca să îi mănânc în totalitate…
Adăugaţi salata şi pânea şi veţi avea o imagine aproximativă a burţilor cu care ne-am îndreptat spre Limenas pentru a asista la spectacolul susţinut de o trupă rock pe faleză. Muzica nu ni s-a părut deosebită, nu numai nouă, dar nici celorlalţi supravieţuitori, aşa că e prima seară în care ajungem ca să ne culcăm la ora douăzeci şi trei, adică foarte devreme.
Să auzim de bine!