miercuri, 31 iulie 2013

Telefonia sub-urbană

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Din câte cunosc, metroul este un mijloc de transport specific bucureştenilor. Asta dacă ne referim la România. Că altfel...
Am intitulat acestă postare astfel nu pentru că este vorba de convorbiri indecente, de proastă condiţie, ci pentru că mă voi referi la niscai convorbiri care sunt efectuate sub oraş.
Bucureştenii, atunci când sunt grăbiţi, e prea cald afară sau când plouă, intră fuga-fuga în gura tunelului de metrou. Unii se opresc cu iniţaitiva la această etapă, alţii, mai îndrăzneţi sau mânaţi de nevoi se preumblă cu respectivul mijloc de transport. Cei cu spiritul de observaţie mai dezvoltat nu se poate să nu fi observat două aspecte specifice.
Primul aspect este că fiece ramă are un nume. Scris frumos, cu caractere italice deasupra cabinei conductorului, iniţiativa este plăcută şi te poată automat spre o lume mai civilizată. Un nume scris în locul banalelor şi monotonelor cifre ne oferă un plus de umanizare şi ne face să uităm anii comunismului când farmaciile sau magazinele alimentare se identificau prin numere, nu prin nume. Îţi cumpărai medicamente de la Farmacia numărul 74 şi raţia de zahăr de la Alimentara numărul 12.
Dar metroul mai are o trăsătură specifică. Dată nu de numele ramelor, nici de numele staţiilor, nici de culorile mâzgălelilor făcute pe vagoane, ci de casieriţe.
Ciudat, nu? Cum adică, vă veţi întreba, cum dau casieriţele o notă specifică metroului din moment ce sunt toate îmbrăcate în taioare bleumarin, de zici că sunt controloarele de la RATB?
Da, aveţi dreptate, dar acesta este doar aspectul de formă. Pentru că aspectul de fond, cel care dă o notă specifică metroului este că, în orice zi şi la orice oră te vei duce la ghişeu de lângă turnicheţi ca să cumperi biletul legal, o vei vedea pe casieriţă vorbind la telefon.
Să auzim de bine!

marți, 30 iulie 2013

Revenirea la plaja Kathisma în a patra zi în Lefkada

Panoramă plaja Kathisma
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După amuzamentul cotidian de la micul dejun, provocat de cei care încearcă să-şi pună compot în castronele cu furculiţa, ne întoarcem în cameră ca să facem planul de bătaie. De departe, cea mai frumoasă plajă este cea de la Kathisma. Atenţie, se pronunţă cu accent pe prima silabă, KA-thisma. Aşa că decidem să revenim acolo.
Drumul deja a devenit o rutină, ştim variantele şi că una dintre ele ne duce printr-o porţiune atât de îngustă încât ai impresia că conduci prin casele oamenilor şi pe asta o alegem. Pe drum, ne oprim în două locuri de belvedere pe care le ochisem anterior şi tragem două sesiuni de poze de toată frumuseţea.
Profit de această ocazie ca să-i anunţ pe cititorii blogului amatori de fotografii că acestea, adică multe din fotografiile făcute în Lefkada, le voi publica în ultimul articol al acestei serii şi pe blogul frate (adică FotoBlogul din Drumul Taberei). Oricum, vigneta fiecărei postări din această serie reprezintă o imagine din Lefkada.
Nici nu ştim când ajungem la plajă. Mare, albă, prietenoasă, ne aşteaptă. Cunoaştem şi procedura cu locul de parcare şi găsim un loc tocmai bun, loc la umbră, loc cu verdeaţă, cunoaştem şi procedura plăţii umbrelei şi şezlongurilor, aşa că discuţia mea cu administratorul este mult mai scurtă, rezumându-se la:
- Poftim banii.
- Mulţumesc, poftim chitanţa.
Singurul lucru oarecum supărător este persistenţa valurilor. Care nu ar trebui să fie supărător dacă intrarea în apă ar fi ceva mai lină. Dar aşa, ieşitul din apă se transformă într-o luptă pentru supravieţuire în patru labe. Dar, după câteva încercări dureroase, am găsit remediul: ies şi păşesc odată cu valul. Nu fac niciun pas spre mal până nu mă plesneşte un val din spate. Vine valul, pleosc! mă împinge spre mal, eu fac un pas şi apoi aştept valul următor. În acest mod am reuşit să pun piciorul pe mal ori de câte ori am ieşit, fără să mai fiu trântit nemilos de valuri.
Atmosfera de concediu, de vacanţă şi de dolce far niente este atât de puternică încât nu mai rezistăm şi soţia comandă un frappe, iar eu mă răsfăţ cu un mojito. Vă rog să mă credeţi, un mojito băut pe o plajă albă, bătută de valurile unei mări de topaz, sub umbrela care te protejează de soarele Greciei este un lucru pe care ar trebui să şi-l dorească orice om cu glande endocrine normale.
Mai cu un înot, mai cu un mic somn de frumuseţe, vine ea şi ora de plecare. Este imposibil să ajungi pe platoul care domină plaja fără să te opreşti ca să o mai priveşti o dată. Şi asta facem şi noi cu sufletele strânse de regretul terminării zilei de plajă. Termomentrul de exterior al maşinii nu indică decât 34 de grade la umbră, ceea ce reprezintă o uşoară răcoreală faţă de valorile anterioare şi ne face să ne temem de un guturai... Ajungem repejor la hotel şi începem procedurile de desalinizare trupească. Ce îmi place la acest hotel nu este legat numai de priveliştea minunată oferită de balcon, nici de calitatea serviciilor, ci de bateriile de la baie. Normale, cu manete şi butoane ca şi cele de acasă, îmi oferă liniştea dorită. De câte ori sunt sub duş mă trec fiori când mă gândesc la cele întâlnite în alte hoteluri, baterii care aduceau mai mult cu bordul unui Boeing decât cu o baterie de baie şi la procentul de chelie obţinut datorită jetului inuman de puternic de apă.
Ne facem plimbarea de seară prin oraş după un tipic al nostru. Oraşul Lefkas este mare şi întins, dar are şi el, ca toate oraşele normale, o stradă principală de la care se conectează sute de străduţe laterale, care se intersectează şi ramifică la rândul lor aidoma coronamentului unui arbore. În fiecare seară alegem altă străduţă cu ramificaţiile ei aferente pentru a accesa strada principală. Şi procedura merită tot efortul, pentru că avem ocazia să vedem străduţe de poveste de pitoreşti ce sunt, să vedem case şi oameni în case sau în faţa lor, pentru că, aşa cum am întâlnit mai peste tot în Grecia vizitată de noi, localnicilor le place să stea cu uşile şi ferestrele deschise. Vedem şi pozăm biserici vechi, adevărate monumente de arhitecură sau pictură pentru că, aici avem prilejul să vedem un lucru inedit: bisericile nu au fresce pe pereţi, ci picturi, adevărate opere de artă.
Şi uite aşa, ajungem la taverna Şapte insule, nume cu o referinţă cât se poate de evidentă la cele şapte insule, din care face parte şi Lefkada, insule care au format, pentru o perioadă, o republică independentă. Ne abordează râzând una dintre cele mai vesele făpturi pe care am întâlnit-o vreodată, o femeie plină de energie, amabilitate şi voie bună. Discuţia de deschidere am purtat-o în engleză, fără nicio problemă pentru interlocutoarea mea. Acum, e momentul să vă fac unele mici precizări. Taverna este amplasată, ca de obicei, în stradă, mesele fiind înşirate în lungul câtorva case. Iar strada, tot ce de obicei, nu are mai mult de 2,5 metri lăţime. Prima masă din serie este o masă cu trei doamne grecoaice, după care urmează masa noastră şi celelalte în continuare. Când zic doamne, mă refer la persoane feminine trecute bine, dacă nu rău, de vârsta de cinci zeci de ani. Cele trei doamne, auzindu-ne vorbind româneşte atunci când ne-am apropiat şi englezeşte când ne-am salutat cu patroana localului şi crezându-se în deplină securitate audiofonică, încep să discute şi să-şi povestească o mulţime de lucruri şi întâmplări, unele mai intime şi mai trăsnite ca altele. Iată că vine şi vesela mea amfitrioană ca să preia comanda. Femeia este prea veselă, prea amabilă, iar noi ne simţim prea bine ca să nu comut pe limba greacă. Limbă în care comand pui file pentru soţie şi miel cu sos de vin pentru mine, iar de băut, o stacană mare de bere Mithos rece ca ghiaţa.
Şi în acel moment s-a produs dezastrul: doamnele au auzit vorbind greceşte un domn pe care îl consideraseră inofensiv, deoarece vorbea alte limbi, deci se presupunea că nu înţelege vorbele lor. Şi s-a făcut linişte. Sau, altfel spus, the rest is silence... În mai puţin de cinci minute, masa celor trei doamne era pustie, iar noi ne-am amuzat atât de tare încât, la plecare, am uitat sticla cu apă pe care o purtăm în permanenţă la noi. Prilej pentru vesela patroană de o nouă repriză de amuzament copios.
Să auzim de bine!

luni, 29 iulie 2013

Vorbe de duh (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că ne-a ajutat bunul Dumnezeu şi putem continua micul nostru serial cu vorbe de duh, de la niscai autori de le-a mers buhul.
Afacerile reprezintă arta de a scoate bani din buzunarul cuiva, fără a recurge la violenţă. (Max Amsterdam)
Singurul loc unde cineva este foarte aproape de perfecţiune este în curriculum vitae. (Anonim)
Experienţa este numele pe care toată lumea îl dă greşelilor proprii. (Oscar Wilde)
Experienţa este cea care te face să recunoşti o greşeală atunci când o repeţi. (Earl Wilson)
Aplicantul: această companie oferă avantaje în caz de deces?
Angajatorul: Da. Atunci când mori, nu mai eşti nevoit să vii la muncă. (Anonim)
Cu cât eşti mai puţin important în organigrama firmei, cu atât ţi se va simţi mai mult lipsa dacă nu vii la muncă. (Bill Vaughan)
A greşi e omeneşte, dar e impotriva politicii firmei. (Anonim)
Regula vestimentară a firmei noastre: întotdeauna acoperă-ţi spatele. (Anonim)
Dacă nu ai o slujbă care îţi dă bătaie de cap, atunci nu ai nici o slujbă. (Malcom Forbes)
Am remarcat că persoanele care întârzie la muncă sunt mult mai joviale decât persoanele care le aşteaptă. (E.V.Lucas)
Un memoriu este întotdeauna scris nu pentru a-l informa pe cel care îl citeşte, ci pentru a-l proteja pe cel care l-a scris. (Dean Acheson)
Spune-i şefului tot ce crezi despre el şi adevărul te va elibera. (Anonim)
Un conducător nu trebuie niciodată să se avânte prea mult înaintea trupelor sale pentru că riscă să fie împuşcat în fund. (Senatorul american Joseph S.Clark)
Dacă marele Columb ar fi avut o comisie de experţi, probabil că şi acum ar fi fost tot în port. (Arthur Goldberg)
Să auzim de bine!

vineri, 26 iulie 2013

Croaziera din a treia zi în Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ce credeţi că fac turiştii amatori de frumuseţile Greciei în seara sosirii la hotel? Exact, se înscriu într-o croazieră. Asta am făcut şi noi. Croaziera va avea loc în a treia zi a şederii noastre şi va urmări un traseu destul de interesant.
Croaziera urma să înceapă la ora 10, aşa că ceasul a sunat la 7 şi ne-am sculat din pat la 8.30. Un mic dejun devorat în regim de urgenţă şi fuga la maşină, cu care ne deplasăm mult peste viteza legală până în Nidri, locul de plecare. Lăsăm maşina într-o parcare cu plată (trei euro pe zi) şi pază şi dăm fuga spre cheu. Trei nave parcate la o jumătate de metru una de alta ne aşteaptă. Noi suntem repartizaţi pe Nidri Star Unu. Ni se dă bilteul de îmbarcare, luăm loc în salon şi căpitanul Panaiotis demarează. Aţi observat că am scris demarează şi nu am scris porneşte? Pentru că nu există alt termen care să definească pornirea unei nave de 50 de metri şi 200 tone, care te lipeşte de spetezele banchetelor.
Locurile ocupate sunt în salon, canapelele comode, toate dotările funcţionale, iar până ne vom depărta puţin de port nu avem altceva de făcut decât să închegăm mici discuţii. De exemplu, cât de izolaţi sunt grecii ăştia de lumea modernă, ce gândire conservatoare au ei, mai ales femeile. Rupte de orice realitate. A venit vara de o grămadă de vreme, sunt căldurile care sunt şi ele umblă cu piciorul gol în sandale! Asta când orice femeie modernă şi europeană umblă încălţată cu cizme groase de toval, eventual OGG-uri.
Traseul ar fi decurs bine dacă aceeaşi intenţie ar fi avut şi Poseidon. Dar nu a avut. Drept urmare, vântul şi-a sporit intensitatea, valurile au luat amploare, iar căpitanul a trebuit să schimbe traseul şi nu am mai ajuns în Kefalonia. Nava ajunge să aibe un tangaj de 8-10 grade şi un ruliu de peste 15-18 grade, ceea ce retrage oamenii de pe punţi. Imaginea valurilor prin care navigăm ne este dată cel mai bine de vasul Nidri Star II, care vine în urma noastră mai mult pe sub apă decât deasupra. Dar am trecut pe lângă insulele Skorpio, Madouri şi Skorpido, am oprit în insula Ithaka şi plaja Egremni. Unele din aceste obiective mi-au stârnit mici consideraţii. Să vi le spun pe rând.
Insula Skorpio a fost cumpărată de renumitul armator Aristotel Onassis pentru fiica lui Christina, pe o sută şi ceva de mii de dolari. Suma nu e mare în sine, iar acum sunt o mulţime de bogătaşi care şi-au cumpărat propriile insule, dar el a fost primul, a fost primul care a arătat lumii ce poate face puterea banului. Lucrările de amenajare au ajuns să depăşească 30 de milioane de dolari, iar întreţinerea ei costa peste o sută patruzeci de mii de dolari pe lună. Acum, insula a fost vândută de fiica Christinei, Athina, unui bogătaş rus pentru fiica acestuia, Ekaterina, pe vreo trei sute de milioane de dolari. Aristotel Onassis, fiul lui Alexander şi fiica lui Christina sunt toţi îngropaţi pe insulă. Oprind lângă insulă pentru o baie, am avut ocazia să vedem taverna unde obişnuia el să vină cu Jaqueline Kennedy să mănânce. În prima poză aveţi ocazia să vedeţi celebra poză făcută de un paparazzi grec cu Jaqueline goală în faţa tavernei respective. În cea de a doua poză puteţi vedea aceeaşi tavernă rămasă neschimbată, fotografiată de mine acum, când toţi eroii întâmplării sunt doar fumul unor amintiri...
Oprirea în Ithaka mi-a stârnit puternice relexii, pentru că sunt unul dintre cei care cred în autenticitatea scrierilor homeriene. Portul în care am acostat este poziţionat într-un mic golf, cu o panoramă splendidă. Am încercat să găsim muzeul de arheologie, dar am aflat că se află la vreo şapte kilometri de port, lucru deloc strategic pentru turism. Insula are acum vreo două mii de locuitori. Presupunând că populaţia era aceeaşi şi acum trei mii de ani, lucru deloc probabil, se nasc câteva întrebări. Locuitorii nu aveau cu ce se îndeletnici decât cu creşterea caprelor şi cultivarea măslinilor, lucru spus, de altfel şi de Homer. O economie de subzistenţă este greu de crezut că ar fi putut duce la o stratificare socială, în primul rând din cauza lipsei unei varietăţi de bunuri. Dacă dintre cei două mii de locuitori o mie erau bărbaţi, atunci cu câţi războinici a participat Ulisse la războiul troian? Din cei rămaşi pe insulă, de unde apăreau cei vreo patruzeci de nobili care o curtau pe Penelopa? Ce îi definea pe ei ca nobili? Faptul că un om obişnuit avea zece capre, iar un nobil treisprezece?
Oprirea la insula Madouri a fost una încărcată sentimental. Pentru că aici, a trăit şi a scris marele poet naţional grec Aristotelis Valaoritis. Interesant nu este faptul că aici s-a născut marele poet. Nici faptul că aici a murit. Ci faptul că aici a trăit. Aici a trăit. Pe această insulă, la doi paşi de Lefkada şi-a petrecut toată viaţa. Toată viaţa pe o insulă. Nimic nu ilustrează mai bine amestecul paradoxal existent la greci între iubirea de ţară şi dorinţa centrifugă de a fi propriul stăpân, dorinţa de independenţă. Să fie singur, în polisul lui, cu hotărârile lui şi reguilile lui este cea mai aprinsă dorinţă a unui grec. Dar nu uită nicio clipă că e grec şi pentru asta trăieşte. Superbă şi paradoxală această combinaţie pentru care grecii au înţeles să moară.
Una dintre opriri a fost pe plaja de al Egkrimni. Am scris pe pentru că bravul noastru căpitan a suit nava pe nisipul plajei câţiva metri buni. Ca să coborâm s-a ataşat o scară, dar care nu făcea contact cu nisipul plajei la modul cel mai ferm. Cobor eu, îi întind mâna soţiei ca s-o ajut, coboară şi ea, dar din cauza unui val îşi pierde o sanda. Cum apa nu depăşea zece centimetri, am socotit oportun să mă arunc în valuri şi să-mi dovedesc astfel abilităţile de lup de mare din Drumul Taberei. Doar că o doamnă insensibilă la orgoliile masculine, a călcat pe sanda şi i-a restituit-o soţiei…
O oprire am avut şi al grota lui Papanikoli. Prilej pentru căpitanul Panaiotis (îmi place acest nume...) de a ne releva încă o dată abilităţile sale de navigator, care îi permit să manevreze ditamai măgăoaia mai bine ca un şofer bucureştean în parcarea unui mall. Grota nu este suficient de mică pentru ca domnul căpitan să nu intre cu vas cu tot în ea. La fel cum intrau şi partizanii greci din Al Doilea Război Mondial (ce-or fi ăia, partizani?) care atacau navele nemţeşti şi mureau pentru libertatea lor.
Ne reîntoarcem în Nidri, ne recuperăm maşina şi luăm drumul hotelului. Un duş, un schimb de haine şi fuga la mâncare.
Să auzim de bine!

joi, 25 iulie 2013

Şi sportivii spun lucruri trăsnite

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vorbitul nu este darul unor aleşi, ci al tuturor. Incluzând aici şi sportivii. Iar şcoala ne învaţă că primul lucru pe care trebuie să-l faci ca să spui o prostie este să deschizi gura. Iată ce se întâmplă când o deschid sportivii...
"Iar aici este Moses Kiptanui, kenianul în vârstă de 19, care tocmai a împlinit 20 acum câteva săptămâni." David Coleman.
"Este un mare avantaj să alergi cu echipa cu ambele picioare". (David Coleman).
"Acum, noi suntem exact în aceeaşi situaţie în care eram la începutul cursei, numai că exact opusă." Murray Walker.
Jimmy Hill: "Nu sta la fereastră, Terry. Ce şanse crezi că are Germania să treacă? Terry Venables: "Cred că 50-50."
"Am fost într-o situaţie în care nimeni nu câştigă, aşa că sunt bucuros că am câştigat în loc să pierd." Frank Bruno.
"Maşina din frunte este absolut unică, exceptând pe cea din spatele ei care este absolut identică." Murray Walker.
"Datorez mult părinţilor mei, în special mamei şi tatălui." Greg Norman.
"Au existat răniri şi decese în box, dar niciuna gravă." Alan Minter.
"Priveşte timpul. Îţi dă o indicaţie a cât de repede aleargă ei." Ron Pickering.
"A fost o diferenţă de câţiva inci pentru ca să fie milimetric perfect." Ted Lowe.
"Parcul Oval al Reginei, exact aşa cum sugerează şi numele, este absolute rotund." Tony Crozier.
"Suntem pe cale să întoarcem echipa asta cu 360 grade." Jason Kidd.
"Ai vreo relaţie cu fratele tău Marv?" Basketbalistul Leon Wood către crainicul Steve Albert.
"Chiar nu-mi pot aminti numele cluburilor pe unde am fost." Shaquille O'Neal după ce a vizitat Parthenon cu ocazia unei excursii în Grecia.
"Sora mea aşteaptă un copil, aşa că nu ştiu dacă voi fi unchi sau mătuşă." Chuck Nevitt, basketbalist, North Carolina State, explicând antrenorului Jim Valvano de ce apare nervos la antrenamente, 1982.
"Voi fi întotdeauna Number 1 pentru mine." Moses Malone.
"Voi absolvi la timp, indiferent cât va dura." Senior basketbalist la Universitatea din Pittsburgh.
"Tipilor, trebuie să vă aliniaţi în ordine alfabetică după înălţime." Bill Peterson, antrenor de fotbal.
"Oameni buni, vreau să vă gândiţi doar la un cuvânt tot sezonul. Un cuvânt, doar unul singur: Super Bowl." Bill Peterson, antrenor de fotbal.
"Ne tratează ca pe bărbaţi. Ne lasă să purtăm cercei." Torrin Polk, Universitatea din Houston, referitor la antrenorul său, John Jenkins, 1991.
"Nu mă interesează ce spune banda. Eu nu am spus asta." Antrenorul de fotbal Ray Malavasi.
"Se poate să fiu tâmpit, dar nu sunt prost." Fostul jucător de fotbal/crainic Terry Bradshaw.
"Nimeni în fotbal nu poate fi numit un geniu. Un geniu este un tip ca Norman Einstein." Comentatorul de fotbal şi fost jucător Joe Theismann.
"Vreau să alerg pentru 1.000 sau 1.500 yards, care vine prima. New Orleans Saint RB George Rogers.
"Sper că acest meci să nu rămână singurul meu debut". Declaraţie acordată după meciul său de debut în echipa naţională de Sebastian Deisler, fotbalist la Bayern Munchen.
"Există o singură posibilitate: victoria, remiza sau înfrângerea". Franz Beckenbauer, preşedintele Comitetului de organizare a Cupei Mondiale 2006.
"Milan sau Madrid, important e să fie din Italia". Andreas Moller, fost internaţional german.
"Situaţia este fără ieşire, dar nu e critică". Stefan Effenberg, fost internaţional german.
"În fotbal este ca în patinaj artistic: cine marchează cele mai multe goluri, câştigă". Reiner Calmund, fost preşedinte Bayer Leverkusen.
"Nu am probleme musculare, pentru că nu am muşchi". Dietmar Hamann, fotbalist la FC Liverpool.
"Nu cred că am fi pierdut acest meci, dacă s-ar fi terminat 1-1". Uli Hoeness, managerul clubului Bayern Munchen.
"Soţie de fotbalist" (răspunsul lui Scholl la întrebarea care este meseria lui preferată). Mehmet Scholl, fotbalist la Bayern Munchen.
"În mare, acesta a fost un meci, care, dacă s-ar fi desfăşurat în alt mod, altul ar fi fost şi rezultatul". Eike Immel, fost portar al reprezentativei Germaniei.
Astea au fost câteva din perlele spuse. Pe teren se pot vedea şi cele făcute...
Să auzim de bine!

miercuri, 24 iulie 2013

A doua zi în Lefkada-în căutarea plajelor

Plaja Vasiliki 3
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Harnici cum ne ştiţi, ne sculăm la ora nouă, atacăm produsele culinare din cadrul bufetului suedez şi plecăm. Aici e momentul să vă spun că numeroasele călătorii în Grecia m-au şmecherit, iar acum, când dau de un bufet suedez sau de orice altă naţionalitate, care are smântână şi diferite sortimente de dulceţuri, combin în castronel o lingură de smântână cu una de dulceaţă. Ce rezultă este minunat. În plus, bufetul suedez al hotelului grecesc prezintă o trăsătură românească: reia povestea lui Păcală care încerca să urce nucile în pod cu furca. Astfel, castronul cu compot de piersici nu are un polonic pentru pus în castronele, ci o sită. Poţi lua fructul, dar siropul ba. Iar grecii văd că nu se îndeasă ca să ia măsuri preventiv-corective.
Dacă până acum am abordat coasta de vest, ne-am spus că ar fi momentul ca să abordăm şi coasta de est.
Prima staţiune unde ne oprim este Ligia. Plaja este chiar lângă şosea, este îngustă, mai îngustă ca cea de la Eforie şi bolovănoasă, atât pe uscat cât şi în apă. Nu ne place, aşa că ne continuăm drumul. Următoarea plajă a fost cea de la Nidri. Oprim la întâmplare pe marginea şoselei care străbate oraşul şi descoperim că suntem chiar în dreptul unei alei care duce spre plajă. Cu toate catrafusele după noi ne fixăm locul de campare sub un arbore, la marginea unei terase. Şi această plajă este foarte îngustă, dar nu mai este bolovănoasă, ci pietroasă. Apa nu este foarte limpede şi asta mă deranjează pentru că nu reuşesc să filmez nimic sub apă. Nu am stat mai mult decât a fost necesar pentru uscarea costumelor şi am plecat spre ultima destinaţie a zilei, plaja Vasiliki.
Înainte de a vă spune ceva despre plajă, trebuie să vă spun ceva despre drumuri. Sunt de munte, urci de ţi se înfundă urechile, sunt serpentine în ac de păr la fiecare cincizeci de metri, sunt prin păduri, sunt înguste că abia se poate strecura o maşină, aproape că traversează casele oamenilor, trec pe lângă hăuri care te înfioară. Pe scurt, sunt minunate! Sunt inimaginabil de frumoase!
Pe aceste drumuri minunate suntem ajunşi la Vasiliki. Fără ajutorul vreunui panou indicator ne trezim în mijlocul portului, loc evident neadecvat pentru plajă şi înot. Întoarecem şi luăm o direcţie la întâmplare. Văzând că nu ajungem la locul dorit, oprim la un magazin, cumpărăm câteva produse sub formă lichidă şi rece şi întrebăm casiera:
- Ştiţi drumul spre plajă?
Casiera strigă la un domn venerabil:
- Tată, ştii drumul spre plajă?
Domnul venerabil strigă la o jună:
- Tu ştii drumul la plajă?
Juna fiică răspunde:
- Îhî (în greceşte, îhî se pronunţă şi are aceaşi semnificaţie ca în româneşte). Întoarceţi, mergeţi înainte şi ajungeţi în port. De acolo găsiţi drumul spre plajă.
Ideea de a mă întoarce în port îmi displace, aşa că întorc şi fac la dreapta pe prima stradă. Ca să văd că ies direct pe plajă! De fapt, descoperim că sunt trei plaje, unu, doi şi trei. Noi nimerisem pe doi, cea din mijloc. Unu este aproape de port şi mai dotată cu utilităţi. Noi avem la dispoziţie doar o tavernă, ce e drept cu un grup sanitar impecabil. Comandăm câte un frappe şi începem să admirăm plaja trei, care este destinată în mod special surferilor. Zeci şi zeci de pânze colorate animă luciul apei aidoma unor fluturi viu coloraţi. Imaginea este deosebit de frumoasă, pietre sunt doar până la intrarea în apă, valurile sunt mici, apa caldă, deşi cam tulbure. Altfel spus, ne simţim bine. La asfinţit, plecăm pe traseul care urmează coasta vestică. Am parcurs mii şi mii de kilometri în Grecia, îmi place muntele şi îmi plac drumurile de munte, dar un traseu de o asemenea frumuseţe nu am mai întâlnit. Simţeam necesitatea unei opriri la fiecare kilometru. Deşi un traseu dificil, am regretat enorm că s-a terminat, iar vocabularul meu este prea sărac ca să vă descriu măreţia şi frumuseţea lui, ca să vă descriu grandoarea unirii munţilor cu marea. Iar acest drum mi-a mai oferit surpriza unui ciudat fenomen al naturii. Indiferent cum era întoarsă maşina de serpentine, indiferent de direcţia de mers, soarele mă bătea întotdeauna pe mâna stângă. Aşa că voi, cei care mă cunoaşteţi, să nu vă miraţi când mă veţi vedea cu o mână bronzată şi o alta şi mai bronzată...
Revenim spre casă în forţă, ne spălăm şi plecăm în căutarea unui magazin cu carbohidraţi şi vitamine liposolubile. Şi iarăşi avem parte de o surpriză. De fapt, de două. Prima este că produsele nu au lipite acele mici etichete cu preţul, cu care ne-au obişnuit grecii până acum. A doua surpriză a fost că, în timp ce ne puneam întrebări existenţiale despre preţurile produselor, o doamnă însoţită de un băieţel de vreo opt ani ni se adresează în limba română:
- Pot să vă ajut cu ceva?
- Sigur că da, cum să nu? Mulţumim!
Şi se înfiripă o discuţie în care aflăm nu numai preţurile produselor sau faptul că la magazinele mici sunt mai scumpe, dar şi amplasamentul unor supermarket-uri sau faptul că doamna a venit în Lefkada în urmă cu douăzeci şi cinci de ani şi aici a rămas. Ieşim din magazin, facem câţiva paşi împreună, schimbăm impresii despre România şi Grecia şi ajungem într-un impas când doamna începe să ne spună că, în urmă cu ceva timp, rămăsese fără oglinzile maşinii. O întrerup brusc, spunându-i:
- Nu! Nu mai spuneţi un cuvânt! Nu vreau să vă audă soţia.
- Dar de ce, ce s-a întâmplat?
- Doamnă, Grecia este singurul loc din lume unde mi-am convins soţia că poţi lăsa maşina neîncuiată şi cu lucrurile în ea.
Ne despărţim râzând cu promisiunea unei revederi, iar noi intrăm într-un supermarket şi achiziţionăm câteva produse îmbuteliate. Le înghesuim în frigiderul din cameră şi plecăm pe faleză în căutarea unui stabiliment. Ne oprim la întâmplare în faţa unui local şi suntem abordaţi de un flăcău ras în cap. Intrăm, luăm loc la o masă, ni se aduce meniul şi, după o consultare cu soţia încep să comand.
- Vorbiţi greceşte, mă întreabă amabil omul, sau numai aşa, puţin?
- Vorbesc puţin, fac încă multe greşeli. De fapt, sunt începător.
Bunul om aproape că pică pe spate de râs:
- Dacă aşa credeţi că vorbeşte un începător...
Drept învăţare de minte, toată seara mi-a vorbit doar în greceşte, chiar dacă eu am dorit să o schimb pe limba engleză.
Comandăm caracatiţă în oţet pentru mine şi bouiourdi şi tyrosalada pentru soţie. Surpriza (vă spuneam eu că nu s-au terminat) a apărut când am comandat un Mithos. Nu aveau!
- Nu avem, dar avem Fix, care este tot o bere grecească.
Vin porţiile şi nu mai avem parte de nicio surpriză pentru că deja suntem obişnuiţi cu micimea loc aici, în Lefkas. Iar după primul pahar de bere sunt nevoit să îl chem pe june şi să-i declar:
- Îmi cer scuze, dar berea Fix nu îmi place. Mie îmi place Mithos.
Bunul om pleacă capul cu umilinţă în faţa unor vorbe aşa de grele, iar noi ne pregătim de plecare.
- Nu doriţi pepene la desert? E din partea casei...
Deja sătui, suntem nevoiţi să îl refuzăm, spre dezamăgirea lui sinceră. Plecăm spre hotel după ce personalul localului ne dă onorul şi ne gândim că iată, este prima dată când ni se oferă un supliment din partea casei la un local din Lefkada. Dar surprize vor mai fi.
Să auzim de bine!

marți, 23 iulie 2013

Telefonul cu copiii în faţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cred că sunt în asentimentul vostru, al cititorilor blogului atunci când afirm că sunt de părere că legile au fost inventate şi elaborate de oameni pentru că au ajuns la concluzia că au nevoie de ele.
O atare ipoteză ne duce imediat la concluzia logică a necesităţii respectării lor. Că doar de aia le-am făcut, că ne-au fost necesare.
Ei bine, în România acesta nu este un raţionament, ci este un silogism. Pentru că viaţa de zi cu zi nu face altceva decât să ne demonstreze truda asiduă a românilor de a eluda sau frauda orice se numeşte lege, regulament sau regulă. Nu ştiu dacă alte naţii au în zestrea culturală vreun aforism de genul legea de aia e lege ca să fie călcată, dar românii îl au şi-l respectă.
De când ne sculăm până seara, târziu, la culcare, dovedim o tenacitate perversă şi masochistă de ne face rău cu propriile mâini. S-a elaborat o lege că, de exemplu, vânzătorii de răcoritoare nu au voie să vândă cutii de suc decât cu paiul ataşat? Fiţi siguri că, de a doua zi românul nostru se va ocupa să găsească o modalitate de a o ocoli.
Condiţiile de trafic, riscurile pe care le presupune şi necesitatea stabilirii unor criterii de evaluare a unor fapte au dus la emiterea Codului rutier. Nu suntem singura ţară care avem aşa ceva şi nici singura care ar trebui să aplice un asemenea cod. Cod care, în esenţă, prin reglementările lui, nu face altceva decât să îţi ofere ajutorul în caz de nevoie. Ei bine, nu şi în România!
Scrie în Codul rutier că este interzis vorbitul la telefon în timpul condusului? Perfect! În acest caz, primul lucru pe care îl face românul după ce se aşează al volan este să înceapă o convorbire telefonică. Nu contează că este un trafic aglomerat, că este într-o intersecţie sau că se chinuie să parcheze. Telefonul nu se dezlipeşte de la ureche. Iar dacă eşti posesorul unui gipan, atunci vorbitul la telefon în timpul condusului este un hev mast, cum se spune pe la noi, prin Drumul Taberei. Nici măcar faptul că trece pe lângă un poliţist nu-l poate opri. Românul povesteşte, râde, conversează la telefon în maşină şi se simte bine vorbind la fel ca în propria sufragerie.
Statisticile au relvat că aşezarea copiiilor în faţă, lângă şofer este un factor de mare risc pentru viaţa copilului şi, pe cale de consecinţă, interdicţia a fost introdusă în Cod. De noi, oamenii, spre binele nostru, al oamenilor.
Ei şi? Ce-i cu asta? Românul nostru care îşi duce copilul la grădiniţă, la şcoală sau la plimbare îl pune direct pe locul mortului, imediat ce se suie în maşină. Cum adică? Să nu-l aşeze el pe Vasilică în faţă când ştie că îi place aşa de mult să stea acolo? Hai tati, hai în faţă că aici îţi place ţie, aud apropae zilnic părinţi îndemându-şi copiii. Propriul lui copil, sufletul lui şi marea lui iubire este expus unui risc mortal, prin propria voinţă. Vai, Gigel al meu e mort după fiu-său, e topit pur şi simplu, e sufletul lui! Să nu-i facă cineva ceva că-l omoară, aud afirmaţii făcute de mame mândre de marea dragoste a soţilor pentru progenitură. Vedeţi ceva mai absurd în interdicţia aplicată altora de a-ţi răni copilul pentru ca tu să-l poţi omorî cu mâna ta?
Să auzim de bine!

luni, 22 iulie 2013

Lefkada, prima zi, prima plajă

Aceasta este o poză panoramică. Daţi clic pe ea, măriţi-o cât vreţi şi navigaţi pe ea cu săgeţile
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne-am sculat ca oamenii în concediu, adică olecuţă mai târzior şi am purces la o abordare temeinică a bufetului suedez ce constituia micul dejun. Sortimente bogate, o miere excelentă, multe dulceţuri şi gemuri, dar nu cădem pe spate de emoţie pentru că ştim din experienţele trecute că meniul se va repeta multe zile de acum încolo. O întrebare scurtă la recepţie ne confirmă că avem de aşteptat până la ora 12 ca să avem un rezultat cu mutarea. Nu îmi convine răspunsul, iar soţia se uită la mine ca la un bărbat, adică un mamifer care găseşte soluţii în situaţii dificile, drept pentru care mă adresez recepţionerului:
- Îmi cer scuze, dar noi nu ne-am mutat aici, în Lefkas, ci suntem în concediu. Asta înseamnă că ceasul ticăie, iar noi nu facem nimic, doar stăm în cameră şi aşteptăm.
Brusc, omul devine grav şi solicită ajutorul unei june. Un scurt schimb de repilci şi primim cheile unei noi camere. Cea mai bună din hotel, cu o privelişte minunată asupra portului. Mutăm lucrurile în cinci minute, le lăsăm pe unde apucăm şi coborâm.
Sătui şi cu burţile dodoloaţe ne aburcăm în maşină şi plecăm urgent spre prima plajă, care se nimereşte a fi plaja Kathisma, amplasată pe coasta de vest. Am scris că plecăm urgent nu pentru că suntemm dornici de plajă, ci pentru că lucrătorii din salubritate sunt în grevă de o bună perioadă de timp. Iar circulatul pe străzi implică şi circulatul pe lângă munţi de gunoaie mirosinde...
Din şoseaua principală se face un drum secundar, dar asfaltat, care coboară o serie de serpentine spre plajă. Iar plaja care ni se deschide în faţa ochilor... ei bine, plaja, plaja e minunată, e încântătoare. Lungă dintr-un orizont în altul şi neobişnuit de lată, nisipoasă şi cu umbreluţe albastre aranjate, e o desfătare a ochilor. Un administrator harnic îndrumă de pe o motoretă turiştii spre locurile de parcare libere. Taverne, grupuri sanitare, duşuri, muzică, tot ce îţi doreşti. Iar noi ne-am dori o plimbare cu parapentele, văzând instructorii care nu mai prididesc şi peisajul superb pe care presupunem că-l putem vedea după ce ne aruncăm de pe un munte vicinal.
Aici am avut parte de un al doilea dialog paradoxal cu un flăcău presupus administrator al umbrelelor. Îl văd cu tăşcuţa tăind chitanţe printre umbrele şi îl abordez în greceşte:
- Bună ziua!
- Bună ziua! răspunde omul amabil.
- Cât costă să închiriezi o umbrelă şi un şezlong?
- Nu ştiu, nu am idee. Cum adică?
- Adică să închiriezi, să împrumuţi pe bani, îi explic condescendent.
- Să închiriaţi?
- Da, să închiriez.
- Nu ştiu.
- Dar aş avea nevoie să închiriez o umbrelă şi un şezlong.
- Nu ştiu. Care umbrelă?
- Aia, o arăt eu.
- Nu ştiu. Şi care şezlong?
- Ăla, precizez eu şi acest aspect.
- Nu ştiu.
- Şi eu ce fac, cui mă adresez?
- Mie. Cinci euro.
Îmi taie chitanţa, îi dau banii şi pleacă. Obosit de atâta încordare mentală, o las pe soţie să achite, iar eu mă grăbesc spre o experienţă care era să mă coste viaţa. Cum vă spuneam, apa are o culoare inuman de frumoasă şi o limpezime de cristal. E drept că intrarea în apă e puţin cam bruscă, dar e loc de joacă şi pentru copii. Atras de culoarea de care vorbeam, mă reped cu camera subacvatică să filmez câte ceva într-un colţ al plajei. Dar fără să îmbrac costumul de neopren. Vă rog să reţineţi amănuntul. Încep să cobor şi totul a mers de minune până la 2,5 metri. Ajuns la această graniţă, parcă trasată cu o riglă, dau de un curent sau o zonă de apă rece. Îngrozitor de rece. Nu cred că exagerez dacă afirm că avea sub 10 grade. Atât de rece încât simţeam că mă doare carnea, că inima şi creierul mi se opresc din funcţionare. Atât de rece încât prima idee care mi-a venit în minte a fost să-mi smulg muştiucul din gură ca să pot urla! O urmă de raţiune m-a oprit de la acest gest şi am început să dau sălbatic din mâini şi din picioare spre o suprafaţă care nu mai apărea. Am ieşit din apă ca un dop şi abia atunci am perceput în totalitate primejdia care mă ameninţase.
Mai cu un frappe, mai cu un mojito, a trecut după-amiaza şi am luat drumul înapoi spre hotel. O baie de purificare şi începem periplul căutării unui local unde să putem mânca ceva decent. Cum vă spuneam, în Leefkas poţi găsi toate mâncărurile tradiţionale americane: pizza, spaghetti, paste, creppe. Dar foarte rar ceva grecesc tradiţional. Obosiţi de umblat acostăm la o terasă care are măcar aparenţa uneia greceşti: terasa şi bucătăria sunt amplasate peste drum una faţă de alta.
Soţia a comandat un piept de pui la grătar (tradiţional grecesc, nu?), iar eu calamari prăjiţi. Ne uităm la farfurii (nu platouri, ca în Thasos) şi ne loveşte plânsul văzând micimea porţiilor. Mâncăm cu noduri, beau un Mithos rece şi plecăm spre hotel întrebându-ne de ce nu am văzut niciun local care să anunţe un cât de mic beneficiu: o îngheţată din partea casei, o fructă, o măslina, două felii de pâine, o sticlă de vin sau cine ştie ce, aşa cum vedeam în Thasos.
Seara avem ocazia de a asista la un spectacol magnific oferit de iahturile italieneşti sau de alte naţionalităţi care se retrag spre casă. Într-un şir lung, navigând încet şi cu demnitatea unor mastodonţi, se îndreaptă spre ieşirea din lagună. Gata, sfârşitul de săptămână se sfârşise, iar posesorii trebuiau să fie luni la strungurile sau războaiele de ţesut unde îşi câştigau existenţa...
Dar surprizele sunt abia la început...
Să auzim de bine!

vineri, 19 iulie 2013

Perle din gândirea pre-matură (9)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Că poporul român este original şi inventiv o ştie oricine. Inclusiv FBI-ul când anchetează noile metode de spart ATM-urile... Că geniul se manifestă din pruncie este iarăşi un lucru dovedit. Şi o vom dovedi şi noi cu seria de „perle” care urmează. Pentru că numai nişte genii puteau emite asemenea cugetări. Cugetări culese în decursul anilor din lucrările diferitelor teze sau examene de bacalaureat.
- Vasile Blaga nu trăieşte în zilele noastre şi nu ştie cum e. Acum trebuie să ai maşină de calitate.
- E frumos să ai calităţi dar mai frumos e un iPhone.
- Lucian Blaga scrie poezii, Calitatile lui nu sunt porcării
- Nu este vorba despre Luceafărul Huilei cum ai crede la început ci despre o stea
- Poezia e despre dragostea dintre o fată şi o stea.
- Cătălina şi Cătălin erau muritori de rând.
- Luceafărul o lasă rece pe Cătălina cu versul "nemuritor şi rece"
- Cătălina era prinţesa, Cătălin era servitor iar Luceafărul era o stea.
- Ospătarul se combină cu prinţesa în cele din urmă.
- Cătălina era pe interes.
- Nici acum nu se ştie unde sunt primele două scrisori.
- Mircea cel Bătrân a venit să se închine.
- Scrisoarea a 3-a conţine de fapt o poezie.
- Mircea cel Bătrân nu era bătrân, era doar porecla.
- Din scrisoare lipseşte destinatarul şi expeditorul.
Nu, nu vreau să spun că noi suntem mai proşti ca alte naţii. Suntem aşa cum suntem, la fel ca alţii, nici mai buni şi nici mai răi. Doar că nu avem ocazia să cunoaştem şi din “perlele” altora.
Să auzim de bine!

joi, 18 iulie 2013

Drumul spre Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am adormit şocaţi de cele văzute în seara precedentă: lucrările la metroul din Salonic, ceea ce îl va face al doilea oraş cu metrou din Grecia şi va creşte exponenţial numărul martirilor creştini datorită aglomeraţiei de pe Egnatia, şi murdăria de pe străzi. Iubesc Grecia, dar asta nu mă împiedică să văd lucrurile aşa cum sunt. Iar în Salonic am observat o murdărie cum numai în Bucureşti mai vezi. Adio străzi lucioase de curate ce sunt, adio trotuare imaculate!
Ne trezim speriaţi nu că vom întârzia, ci că vom pierde micul dejun. Care se poate consuma într-o sală discretă, la măsuţe individuale, într-o atmosferă foarte plăcută. Am predat cheia şi telecomenzile, ne-am suit în maşină şi am plecat. Până la prima intersecţie, unde trebuia să facem la stânga. Am făcut la stânga şi am stat pentru că un camion cu covoare bloca accesul. Spre surprinderea mea de bucureştean, deşi aproape instantaneu s-a format o coadă impresionantă, nimeni, dar absolut nimeni nu a manifestat nici cea mai mică nervozitate. Am depăşit momentul şi am mai înaintat vreo sută de metri, căutând din ochi benzinăria indicată de GPS. Nu aveai cum s-o vezi din prima pentru că era în holul unui garaj. În hol! O benzinărie! Am intrat cu maşina în hol, am alimentat şi am ieşit cu spatele. Ne-am continuat drumul o scurtă distanţă până la o altă benzinărie, cu aspect mai omenensc, am terminat de făcut plinul şi am virat spre bucla de înscriere pe autostradă. Bine am făcut că am alimentat pentru că, exceptând o benzinărie imediat după intrarea pe autostradă, până la bucla de ieşire de la Ioanina nu mai există alta. Nici nu are cum pentru că drumul traversează o mulţime de munţi, noi inventariind 51 de tuneluri.
Iar surprizele au continuat. Pentru că, faţă de data trecută, au fost puse o mulţime de puncte de taxare pentru autostradă, cea mai scumpă taxă pe care am întâlnit-o fiind de 3 euro. Aşa că, aveţi în vedere o morală rutieră: dacă vreţi să mergeţi în Lefkada, trebuie să aveţi bani de taxe, nu glumă! În total, cred că am plătit peste 10 euro pe taxe rutiere. Poate că suma nu vi se pare mare, dar dacă vă gândiţi că veţi plăti şi la întoarcere, la care adăugaţi câte două taxe ori de câte ori veţi dori să vizitaţi vreun obiectiv de pe continent, vă veţi speria de sumele rezultate.
Ieşim pe bucla de la Ioanina şi GPS-ul mă anunţă că mai am o oră şi jumătate de mers. Afirmaţia mi se pare hillară şi o pun pe seama defectării pentru că, 100 de kilometri parcurşi cu 110 la oră nu necesită atât de mult. Dar aparatul ştie ce ştie... Pentru că intrăm pe un traseu de munte, unde un singur camion ajuns din urmă, ne blochează complet avansarea. De depăşit nu se pune problema, nu numai pentru că este linie dublă continuă, ci pentru că şoseaua este atât de îngustă încât camionul nu poate fi depăşit nici măcar de o bicicletă.
Aşa că, am ajuns în Lefkada după cum grăit-a GPS-ul, adică o oră şi jumătate. Găsim un loc de parcare chiar în faţa hotelului şi ne cazăm instantaneu. În faţa ghişeului îmi întreb soaţa ce limbaj să folosesc şi ea îl preferă pe cel grecesc. Eroare, ca să nu zic greşeală. Pentru că recepţionerul, bucuros de a-şi auzi limba vorbită de un bucureştean din Drumul Taberei, ne copleşeşte cu un discurs de primire. Omul ne roagă să nu despachetăm pentru că mâine ne va oferi o cameră mai bună. Ideea îmi displace, dar suntem nişte oameni concesivi, aşa că acceptăm. Lăsăm lucrurile cum se nimereşte prin cameră, ne facem un duş şi ne schimbăm, după care plecăm în trombă spre prima plajă, Agios Ioannis.
Dragii mei cititori, vă rog să luaţi seama la sfatul meu: dacă nu vă pasionează Kite surfing-ul, nu aveţi ce căuta acolo. Plaja este lungă şi îngustă, dominată de ruinele unor mori de vânt. Care nu au fost construite acolo de florile mărului, ci datorită vânturilor care bat acolo în permanenţă. Aşa că, plaja este ocupată exclusiv de corzile şi velele amatorilor de zmee cu planşă, iar valurile sunt permanent destul de robuste. Ceea ce nu te împiedică să admiri cu răsuflarea tăiată de emoţie evoluţia practicanţilor şi fluturii zmeelor care acoperă practic cerul.
Lângă ea se află plaja Milos (atenţie, este o altă Milos, nu cea indicată în pliantele turistice) cu amenajări, hoteluri etc, dar destinată la fel de exclusiv amatorilor de sporturi extreme.
Ne reîntoarcem la hotel morţi de foame, ne schimbăm şi pornim în căutarea unui stabiliment. Suntem în Grecia, ne plac şi dorim preparatele greceşti dar, acum este momentul să vă fac o altă recomandare: dacă vă plac mâncărurile greceşti, nu în Lefkada le veţi găsi. Aici veţi găsi doar renumitele preparate culinare americane, cum sunt pizza, pasta a la Carbonara, creppes a l'italiano şi orice alte preparate italieneşti. Nu am reuşit să găsim niciun local care să ne ofere buiourdi sau tyrosalada, după cum veţi vedea în continuare.
Obosiţi de umblat, adăstăm la poarta unui local unde, o chelnăriţă ne spune că da, au dorade şi peşte spadă, deşi acestea nu apar în lista de meniu. Ocupăm o masă în regim de urgenţă, comand un Mithos rece şi iată, vin preparatele. Peştele spadă vine ca o rondea făcută la grătar, mare cât palma mea. Atât. Sosurile delicioase cu care m-au învăţat băştinaşii insulei Thasos? Sunt poveşti. Garniturile pe care nu te săturai să le devorezi? Şi alea sunt tot poveşti. Dorada comandată de soţie se prezintă cu cap şi coadă, ceea ce scade din cantitatea utilă de consumat. Nici vorbă de platourile cât roata de Matiz, nici vorbă de sosuri picante. Aiureli de bucureştean din Drumul Taberei. Înghiţim cu noduri, bătuţi fără milă de o briză care, în fapt cred că e începutul unui taifun, atât de puternică este.
Ne întoarcem la hotel cu speranţa că ziua de mâine va fi mai bună şi cu taxe mai puţine.
Să auzim de bine!

miercuri, 17 iulie 2013

Zodiile suprapuse

Aşa cum v-am mai spus, nu cred nu numai în existenţa zodiilor, dar nici în funcţionalitatea lor. În primul rând pentru faptul pur şi simplu, cunoscut de altfel de toţi astrologii, că datale calendaristice nu mai corespund zodiilor sau viceversa. Asta înseamnă că o anumită dată calendaristică în zilele noastre nu se mai încadrează în aceeaşi zodie ca acum 2000 de ani. În al doilea rând, dar la fel de important ca primul, este faptul că ceea ce vedem noi pe cer ca fiind o anumită configuraţie este o imagine în două dimensiuni a unor stele repartizate într-un spaţiu tridimensional, fără nicio legătură între ele, aflate poate la milioane de ani-lumină distanţă una de alta. Ca să nu mai vorbim de faptul că respectivele constelaţii sunt o asociere teoretică, legată doar de imaginaţia privitorului. Încercaţi într-o noapte senină să priviţi cerul cu atenţie şi veţi observa imediat că imaginaţia vă va asocia stelele în cele mai ciudate şi stranii asociaţii. Vrei să vezi o vulpe? Vei găsi imediat un număr de stele pe care să le asociezi conturului unei vulpi. Vrei să vezi un excavator Caterpillar? Nicio problemă, doar priveşte cerul un minut şi trasează-ţi liniile conturului imaginar. Orice formă de animal, plantă sau obiect vei dori, vei găsi numărul suficient de stele pentru a le configura.
Aşa că, sper că nu veţi fi supăraţi dacă vom face un mic experiment. Să ne imaginăm o fată, Maria pe numele ei, născută pe 7 iunie. Haideţi să vedem cum se suprapun informaţiile despre ea oferite de nenumăratele zodiace existente pe piaţă.
Porind de la data naşterii observăm că Maria se înscrie în zodia Gemenilor. Asta dacă ne luăm după zodiacul clasic. Pentru că, după cel chinezesc se înscrie în zodia Calului, după cel indian în Phoenix, după cel egiptean în Seth, după cel Druidic (sau arboricol) în carpen, iar după cel floral în orhidee.
Zodiacul chinezesc ne arată trăsăturile Calului: Pentru chinezi, Calul este simbolul fericirii supreme. Aceasta zodie este înzestrată cu vivacitatea, loialitatea şi eleganţa unui animal de rasă, dar şi cu o nerăbdare copilărească. Calul se simte în largul său în înalta societate şi este un partener de conversaţii foarte plăcut şi elegant. Inteligenţa şi gândirea sa limpede îi conving cu uşurinţă pe interlocutori de temeinicia punctelor lui de vedere. Dar un bun vorbitor este rareori un om de acţiune, şi acest defect îl urmăreşte peste tot. Ceea ce îl împiedică pe Cal să acţioneze este teama de eşec, pentru că niciodată nu scapă nevătămat dintr-o aventură. Pe de altă parte, dacă este vorba de un domeniu cunoscut şi ştie că are un sprijin pe care poate conta, se avântă fără ezitare. Calului nu îi place să stea într-un loc: mişcarea continuă îl animă, dar preferă să ocolească obstacolele decât să sară peste ele. Spiritul dinamic al Calului nu se domoleşte niciodată. Nu-i place să piardă timpul sau să lenevească, dar nici planurile pe termen lung nu-l atrag, pentru că îşi pierde repede motivaţia. În general, nu prea are încredere în sine.
Zodiacul indian ne spune: Nativul zodiei Phoenix din zodiacul indian este o persoană foarte agreabilă, pe care o simpatizează toată lumea. Este însă şi un om de caracter, care nu abuzează de bunăvoinţa celorlalţi ci, dimpotrivă, se arată atent şi înţelegător, un bun ascultător şi sfătuitor. Pe plan profesional, nativul din zodia Phoenix este foarte conştiincios şi un adevărat liant pentru colectivul din care face parte. Adesea poate ajunge lider de opinie. În relaţiile sentimentale, nativul din zodia Phoenix mizeaza pe înţelegere reciprocă, tandreţe şi sinceritate. Îşi doreşte un partener blând şi tandru ca el, cu care să trăiască în armonie.
Zodiacul druidic ne spune pentru Carpen: cuvântul care te defineşte este bunul gust. Ai o frumuseţe rece, te preocupă aspectul exterior şi vrei să fii mereu în formă. Îţi doreşti o viaţă cât mai confortabilă, cât mai disciplinată. Partenerul tău trebuie să aibă un suflet bun şi să fie sensibil. Visezi la parteneri neobişnuiţi, dar arareori rămâi alături de unul nonconformist. Nu ai încredere în oameni, eşti nesigură pe tine.
În zodiacul egiptean o găsim pe Maria arondată lui Seth: Seth-Spirit negativ Seth reprezintă zeul negativ al Egiptului. Persoanele născute sub acest semn pot fi acuzate de egoism, de invidie, de viclenie şi de spirit de răzbunare. În aceste făpturi aparent paşnice sălăşluieşte un adevărat războinic. Nu iartă pe cei care greşesc şi nu au milă nici faţă de propria persoană. Caracterul lor tulburent, încăpăţânat şi certăreţ este însă şi cel mai puternic, cel mai constructiv, cel mai capabil de fapte măreţe atunci când este pus în slujba unor cauze măreţe. Trebuie să înveţe să-şi tempereze ieşirile, să-şi controleze pornirile de răutate şi să-şi educe propria conştiinţă. Doar evoluând moral, se împacă cu propria persoană şi îşi găsesc liniştea.
Zodiacul floral ne spune că se încadrează în grupa Macilor: Ai o bună intuiţie care te ajută în anumite situaţii şi uneori eşti capabilă de profeţii în toată regula. Apropiaţii nu pot ţine secrete faţă de tine, eşti un bun psiholog şi intuieşti cu uşurinţă gândurile ori sentimentele acestora. Eşti sensibilă, rafinată şi cam visătoare. Mare atenţie la consumul de alcool şi chiar droguri, pentru că există tentaţia unui astfel de drum. Eşti o romantică incurabilă, lumea este un basm iar partenerul tău trebuie să se încadreze în tiparul unui Făt-Frumos, lucru care probabil că nu se va realiza decât foarte greu! Mai devreme sau mai târziu este posibil ca acesta să apară, asta dacă nu te-ai schimbat între timp. Pui accentul pe senzualitate în alegeri şi în raporturile cu partenerul.
Iată ce ne spune despre aceeaşi Marie zodiacul erotic: Sunt un fluture viu colorat şi cu mine te vei simţi cea mai iubită făptură. Mergem peste tot, zburăm pretutindeni. Nu garantez că ajungem undeva, dar eu sunt adepta zicalei "trăieşte clipa", nu sunt rigidă precum Taurul. Nu am reţineri ca scorţoşii ăia de Capricorni, eu râd cu tine, vorbesc, te sun, dar trebuie să fii o persoană activă social, cu simţul umorului şi fără prea multe complexe. Dacă eşti inteligent, mă cucereşti, însă încearcă să nu mă eclipsezi, altfel îmi iei ce am eu mai de preţ, informaţiile multe şi diverse pe care le folosesc în momentele-cheie. Eu îţi declar iubirea nebună, nu aştept ca Taurul până îţi cade părul de nervi şi nici nu mă retrag ca Racul la primul semn de duritate. Ei bine, cred în libertatea emoţiilor şi a sentimentelor, de aceea te voi înţelege dacă a doua zi nu mă mai iubeşti, doar aşa pot fi şi eu câteodată. Solicitările de orice fel mă sâcâie, mai ales dacă sunt prea multe... şi nu te ţin legat de piciorul patului ca Taurul! Excesele emoţionale mă ţin doar zece minute, prin urmare dacă eşti în căutarea unei povesti romantice fă-le cu mâna Racilor sau Peştilor. Sunt spontană, amuzantă şi irezistibilă. În pat am imaginaţie. Ştiu valoarea unei surprize. Caut pe cineva care să mergă la teatru, la bibliotecă şi în discoteci. Dacă doreşti varietate, caută-mă!
Zodiacul zilei de naştere vine şi el şi spune: 7-Spiritualitatea, filosofia, psihologia şi parapsihologia, iată ştiinţele care îţi stârnesc curiozitatea şi care stau la baza formării sistemului tău înalt de valori. Te consideri o persoană specială şi privilegiată şi ştii că norocul şi succesul sunt direct proporţionale cu dreapta credinţă. Sursele frumuseţii tale tainice sunt magnetismul şi misterul, arme imbatabile în iubire.
Zodiacul literei numelui zice că: Litera M-Eşti foarte organizată. Ai voinţă şi calităţi constructive, o gândire logică şi îţi place să-i ajuţi pe ceilalţi. Încearcă să-ţi exprimi sentimentele persoanei cu care trăieşti (perechii tale). Îţi place să fii înconjurată de persoane mai în vârstă. Eşti foarte activă şi ai nevoie să te simţi productivă şi utilă, dar ai tendinţa de a exagera totul. Legăturile cu familia sunt o parte importantă a vieţii tale.
În profilul carierei citim despre Maria: Gemeni. Când vine vorba de Gemeni te gândeşti la cineva cu care se poate comunica cu uşurinţă. Gemenii pot vorbi de două ori mai repede şi pot avea de două ori mai multe idei bune într-o firmă decât orice alt angajat. Dotaţi cu o minte ageră, se mută tot timpul de la un proiect la altul, ajutorul lor este mereu bine venit. Se descurcă bine în posturile de intermediari din moment ce le place să vorbească. Dacă ai nevoie de ceva relaţii apelează la cineva născut în această zodie şi te va ajuta cu siguranţă. Dacă locul de muncă devine plictisitor, Gemenii vor găsi un alt teren „de joacă”. Un mare cusur al lor este că sunt foarte curioşi, lucru care le poate aduce necazuri uneori. Să conducă o întrunire de afaceri nu este tocmai scopul lor în viaţă, dar când este cazul se descurcă. Este mereu o plăcere când împart şi colegilor din cunoştinţele lor-toată lumea din jur se destinde. Când monotonia apare în viaţa lor, o alungă repede cu o călătorie de afaceri sau câteva zile de vacanţă. Iar atunci când vor pleca să se relaxeze, vor lăsa în locul lor o persoană de încredere care să se ocupe de tot ce trebuie. Biroul Gemenilor este plin cu multe telefoane, un calculator sau chiar două, un fax, un televizor şi orice altceva care i-ar putea ajuta să comunice mai bine. O geantă cu tot ce trebuie se va afla în birou pentru orice eventualitate. Maşina aleasă de ei va fi una sport, modernă, cu un telefon mobil sau poate chiar două. Gemenii sunt perfecţi pentru a fi exploratori, scriitori, translatori sau chiar să lucreze în publicitate.
În dragostea şi dorinţele secrete ale zodie aflăm: Gemeni (Iubirea înseamnă joacă). Această zodie stă sub semnul unirii şi al afecţiunii şi cu toate acestea nu este deloc uşor să descoperi prin ce frământări trec femeile Gemeni. Deşi sunt caracterizate de fidelitate, iar cei din jur le percep drept nişte fiinţe dedicate trup şi suflet partenerului de viaţă, într-un colţ secret al inimii, nativele acestei zodii aspiră la o altfel de dragoste decât cea pe care o au lângă ele. Există momente foarte dese în viaţa acestora când visează la Luceferi de pe cer, iar dragostea pământeană nu le mai oferă împlinire sufletească. Viziunea pe care o au asupra iubirii este una inedită, jocurile în dragoste producându-le o plăcere infinită. Le plac experienţele diversificate şi tânjesc uneori după alt partener. Şi nu ezită să-l caute şi să-şi divulge marele lor secret dacă partenerul este închistat în concepţii tradiţionale.
Fixurile şi obsesiile zodiacale zic: Gemeni. "Nu te enerva". Cum e zodia? Cei mai vioi şi mai adaptabili copii ai zodiacului, Gemenii, sunt şi cei mai lipsiţi de obsesii şi de manii. Ce "păsărele" are? Dacă dragostea pentru informaţie, comunicare şi mişcare ar putea fi catalogate drept "fixaţii", atunci cam asta ar fi meteahna lor. Şi încă ceva: se feresc de oamenii proşti, neîndemânatici şi înceţi. Dar, de-aici şi până la obsesii, e cale lungă. De ce să te consumi în încordări psiho-emoţionale, când pe lume sunt atâtea lucruri interesante? Tiparele rigide nu sunt de ei. Spirite libere şi democrate, li se pare absolut aberant să le impui celorlalţi gusturile sau ideile tale. Nu merge ceva? Nicio problemă, se reorientează cât ai clipi. Bineînţeles că au şi ei micile lor ciudăţenii dar, în general, nu sunt deranjante. Se mai supără uneori, însă le trece repede. Când face urât? Cu ei, nimic nu e bătut în cuie. Atrăgători ca nişte fluturi şi la fel de greu de prins, Gemenii deranjează adesea tocmai prin lipsa reperelor fixe.
Cum iubeşte zodia ta ne precizează: Gemenii sunt cei mai jucăuşi amorezi dintre toate zodiile. Partenerul de viaţă nu se va plictisi nicicând cu un geamăn. Este imprevizibil şi iubăreţ. Îi place să îşi declare iubirea în cele mai inventive moduri, însă uneori poate părea copilăros şi nu este luat în serios. E drept, Gemenii se îndrăgostesc repede şi des. Este dificil să îl păstrezi alături fiindcă e permanent în căutare de noutate. Totuşi, momentele petrecute alături de el sunt unice şi de neuitat!
Ziua de naştere combinată cu cărţile de Tarot ne arată că: 6, 24. Dacă eşti născut într-o zi de 6 sau 24, cartea Tarotului care te reprezintă este Îndrăgostiţii, simbolizând iubirea, indecizia, alegerea, nehotărârea. Nu este o carte foarte pozitivă deoarece ea reprezintă alegeri dificile de făcut de-a lungul vieţii. Răsturnări bruşte de situaţie. Căsnicie dublă, soţ şi amant sau două căsnicii.
Aflată la volan, Maria are următoarele trăsături: Gemenii la volan. Gradul riscului de a face accident. Experţii au aflat că mai puţine accidente şi încălcări ale regulilor sunt făcute de Gemeni (locul 8). Conform altor date, 9,3% din accidentele rutiere sunt produse de ei. Şi cel mai des din cauza condusului agresiv. Gemenii depăşesc viteza legală, sar de pe o bandă pe altă şi se bagă în depăşiri unde se poate şi unde nu se poate. Stilul de a conduce Sunt cei mai temperamentali şoferi. Farurile sunt pentru ei o jucărie, iar claxonul-componenta de bază a maşinii. Avantajul lor este faptul că reacţionează rapid. Recomandări pentru cel care "stă lângă" şofer Cum aţi putea să-l liniştiţi pe şoferul Gemeni? Pur şi simplu avertizaţi-l că aţi auzit de existenţa unui radar în zonă. Gemenii cumpără 'Audi'. Ştiţi de ce? Ca să audă bine! Mulţi Gemeni iubesc să asculte muzica la volum maxim când conduc. Şi e atât de plăcut să simţi şi bătaia vântului! Iar pentru a le avea pe amândouă, atunci e nevoie să mergi cu viteză.
Bolile care o pândesc pe Maria sunt, conform prezicerilor zodiacale: Zodia Gemeni guvernează membrele superioare, toracele, coloana vertebrală şi partea sistemului nervos care le însoţeşte. Gemenii au o constituţie mai fragilă şi obosesc destul de repede. Cu toate acestea, acest nativ poate avea o viaţă destul de lungă graţie vitalităţii sale nervoase. Printre afecţiunile la care sunt predispuse persoanele din această zodie se numără tuberculoza, bolile oculare şi pulmonare, tulburări hepatice. Unii reprezentanţi ai acestei zodii au un temperament bilioso-sanguin, iar alţii bilioso-nervos, fiind predispuse de aceea la depresie şi la debilitate generală. Produsele alimentare pe care le consumă trebuie să aibă un conţinut ridicat de clorură de potasiu.
În final, banii o caracterizează pe Maria după cum urmează: O petrecere cu multe cock-tail-uri este minunată pentru a-şi face noi prieteni, este Raiul pe pământ pentru amuzanţii şi vorbăreţii Gemeni. Imprevizibilii Gemeni iubesc să-şi cheltuiască banii fără a-şi face griji de viitor. Carisma lor îi va conduce cu siguranţă către un nou câştig! Adoră flexibilitatea, deci cu siguranţă nu vor primi ca premiu de fidelitate un ceas de aur după 25 de ani de muncă-vor schimba 25 de slujbe în acest timp! Banii sunt un rău necesar pentru ei. Hei, sunt atâtea de făcut! Şi dacă e nevoie de bani pentru asta, aşa să fie-Gemenii vor găsi cu siguranţă o metodă pentru a face rost de ei. Slujbele sunt foarte căutate de protagoniştii acestei zodii, pentru că atunci când sunt ocupaţi se simt bine. Adoră să aibă mai mult de o slujbă la care să se adauge şi câteva "scheme" pentru a face ceva bani în plus-aceasta este o zi perfectă de muncă pentru ei. Se potrivesc cel mai bine la vânzări din moment ce aşa pot vorbi tot timpul, iar orarul este destul de flexibil. Şi să nu vă mire-pot vinde chiar gheaţă unui eschimos! Rar vei vedea pe cineva născut sub acest semn, care să-şi facă griji în privinţa banilor, din moment ce sunt atât de încrezători în forţele lor încât pot scoate un iepure din orice joben.
După cum putem lesne constata, Maria este când exuberantă, când retrasă şi interiorizată, este un spirit deschis, plăcut şi sociabil sau unul rău, malefic, doritor de ură şi răzbunare. Maria este când o aventurieră, când o persoană timidă, o fidelă romantică sau o feministă agresivă, un om la riscului sau o fiinţă blândă, care cere ocrotire, o persoană calmă sau o reală nevropată. O econoamă calculată sau o risipitoare fără minte. Maria este... dar ce nu este? Maria este orice şi oricine pentru că astea sunt zodiile: nişte texte cu caracter aparent de unicitate, dar care se potrivesc oricui, oricând.
Să auzim de bine!

marți, 16 iulie 2013

Plecarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca de obicei, ceasul ne-a sculat la ora 03.30. Ca să plecăm pe la 5 şi tot am mai uitat câte ceva acasă... O ultimă copletare de benzină şi direcţia Giurgiu. Ajungem în vamă, completăm încă 4,375 litri de benzină şi trecem podul. La mare noroc pentru că, tocmai când intram pe el, un cetăţean cobora dintr-o maşină de intervenţie cu intenţia vădită de a bloca circulaţia, pentru că urma să intre pe pod un trailer cu un cazan mare cât toate zilele. Traversăm cele două vămi într-o manieră sportivă şi intrăm cu inima strânsă în Ruse gândindu-ne la drumul interminabil care trebuie parcurs cu 40 km/oră. Şi avem parte de prima surpriză: autorităţile au modificat viteza la 70 km/oră! Bravo lor, bravo lor, bravo lor bulgarilor! Şi vom mai interpreta acest refren, pentru că surprizele sunt abia la început.
Cu taxa de pod plătită, vigneta bulgărească de 70 de lei (lei, nu euro, pentru că se poate plăti şi în lei) lipită pe parbriz şi cu inimile pline de elan ne îndreptăm spre Sofia. Dar bucuria ne este de scurtă durată, pentru că un tir cât toate zilele ne averizează nervos că nu poate goni cum vrea roţile lui din cauza noastră. Politicos cum mă ştiţi, îi fac loc şi ţop! mă înfig în spatele lui. Mişcarea mea parşivă are un dublu avantaj: mă voi deplasa cu viteza tirului peste tot, adică şi prin localităţi, iar radarul poliţiei nu mă va detecta, fiind mascat de măgăoaie. Iar viteza lui este atât de mare că nu o pot declara public...
Trec kilomertri ca părerea, dar orice bucurie nu ţine mult, şi tipul trage pe dreapta. Cu inimile cernite de supărarea, mai rulăm vreo trei kilometri până suntem semnalizaţi de un microbuz cu muncitori, care vroia să se deplaseze cu o viteză mult, mult peste cea legală admisă la bulgari sau aiurea. Acum, cred că aţi prins mişcarea: îl las politicos să ne depăşească, după care, ţop! în spatele lui fără milă. Drept pentru care nici nu ştiu când parcurgem Bulgaria cea frumoasă. Ba ştiu: până când şoferul microbuzului semnalizează corect, se asigură şi iese spre stânga, pe un drum care ducea la un şantier.
Ei, dar ulciorul nu merge de multe ori la apă. Deja mersese de două opri. Şi a treia ce ar avea? Nimic. Pentru că iarăşi suntem ajunşi (deh, asta înseamnă să circuli cu viteza legală...) de o namilă de tir românesc. Nu ştiu dacă era din Drumul Taberei, dar gonea mâncând pământul. Şi noi în spatele lui. Până aproape de Sofia, când omul a tras pe dreapta la un popas. Dar deja situaţia era mult schimbată. Pentru că bulgarii nu au sta cu mâinile în sân ca să ne aştepte pe noi, ăştia din Drumul Taberei ca să le criticăm drumurile. Nuuu, ei s-au apucat de făcut autostrăzi. Asta înseamnă că după Pleven, până aproape de graniţa Greciei am mers doar pe autostrăzi. Cu mici excepţii pe centura Sofiei, drumul a fost de o calitate ireproşabilă, sticlă, nu altceva. Iar viteza, ei bine, viteza de autostradă, adică 130 km/oră.
Asta fost o a doua surpriză. Mamăăă, zic eu vesel către soţie, aşa timpi nu am scos de când suntem noi! Şi eu zic că aveam dreptate dacă ne gândim că nu era ora 9.30 şi noi mâncam un mic dejun frugal în parcarea unei benzinării, la ieşirea din Sofia. Băiete, trebuia să-mi spun în acele momente, tu nu ştii că eşti ghinionist, că nu ai voie să te bucuri, că trebuie să plăteşti pentru asta? Pentru că, cu toţi timpii minunaţi scoşi, când eram aproape să ieşim din Bulgaria şi ne apropiam de Kulata, nişte lucrări la drum au obligat autorităţile să devieze traseul. Nu cu mult, ci exact cu economia de timp realizată.
Aşa că, de unde ne vedeam ajunşi la hotel în Salonic la ora 13, am intrat în oraş pe la 15.30. Deci, am intrat în Salonic pe la ora 15.30. Nu vă spune nimic afirmaţia asta? Atunci, haideţi să vă spun mai clar: am intrat în Salonic pe la ora15.30 direct pe Egnatia. Şi asta vă lasă rece? Atunci, haideţi să fiu şi mai clar: o intrare în Salonic pe Egnatia la ora 15.30 este echivalentul pământesc al iadului. Uşor, uşor, înaintăm şi vedem hotelul nostru pe stânga. Nu-i nimic, îmi încurajez soaţa, la prima intersecţie virez stânga, spun eu cu ochii deja pe un loc de parcare liber chiar în faţa hotelului. Liber! Numai că la prima intersecţie nu am voie să virez stânga. Şi nici la a două. Şi nici la a unsprezecea. A trebuit să ajung până aproape de Turnul Alb ca să pot vira stânga, cu ochii în lacrimi după potenţialul loc de parcare pe care îl consideram pierdut.
Ajung apoape de hotel, dar nu îl văd bine din cauza unor arbori, aşa că ratez virajul la dreapta şi trebuie să fac acest lucru la următoarea stradă. Virez, cu gândul că, la prima intersecţie, o să fac din nou la dreapta şi voi ieşi în Egnatia. Dar nu, nu am voie la dreapta, aşa că merg înainte şi abia la a doua intersecţie am voie să fac la dreapta. Ca să intru pe o străduţă atât de îngustă încât o muscă ce ar fi dorit să treacă prin spaţiul dintre maşina mea şi cele parcate, ar fi fost strivită.
Ruşesc să reintru în Egnatia şi să virez dreapta spre hotel. Şi locul de parcare, locul meu, locul viselor mele este tot liber. Parchez brusc, cu gândul să apuc să fiu primul. Şi gata, suntem în Salonic, în faţa hotelului şi toate sunt bine şi la locul lor. Luăm doar o parte din lucruri (strictul necesar pentru o noapte) în cameră şi plecăm prin oraş. Nu ne-am plimbat mult. În total, cred că nu am parcurs pe jos mai mult de cincisprezece kilometri... Am vizitat o serie de locuri rămase încă nevizitate, printre care şi biserica Sfânta Sofia şi ne-am oprit în frumoasa Piaţă Aristotelou la un frappe. Până să ajungem la frappe, am avut ocazia să ajungem la o demonstraţie organizată de o formaţie cu acronimul P.A.M.E. (scris aici cu caractere latine), cuvânt grecesc ce se traduce pin românescul Haidem sau englezescul Let’s go.
Pe terasa Ocean 13, unde am ingurgitat frappe-ul a avut loc cea mai stranie conversaţie la care am participat vreodată. Asta din cauza gălăgiei, a muzicii şi a poliglotismului din noi.
- Bună seara! ne zice ospătăriţa în englezeşte.
- Bună seara! Am dori două frappe, îi răspund eu în greceşte.
- În regulă, ne răspunde ea în greceşte. Le doriţi mai dulci? continuă ea în greceşte.
- Vrem cu lapte şi cu zahăr mult pentru soţie şi simplă pentru mine, continui eu în englezeşte.
- Am înţeles. Două frappe simple şi alte două cu zahăr şi cu lapte, răspunde ea în englezeşte.
Între timp, soţia mă roagă să o întreb dacă pun şi îngheţată în frappe.
- Puneţi îngheţată? zic eu în greceşte.
- Nu, nu punem gheaţă, răspunde ea în greceşte.
- Nu gheaţă, îngheţată, precizez eu în englezeşte.
- Deci, mai vreţi două frappe cu îngheţată? îmi răspunde ea în englezeşte, cu ochii holbaţi de mirare.
- Dragă, de ce nu încercaţi voi în româneşte? mă întreabă soţia, văzând confuzia în care ne zbăteam.
- În regulă! finalizez în greceşte. Am dori două frappe.
- Am înţeles, vreţi două frappe, confirmă şi ospătăriţa în greceşte.
Seara s-a terminat pe la oara 24.30, după o sesiune excelentă de fotografiat, două frappe, o manifestaţie, un număr de monumente vizitate, câteva bulevarde străbătute cu pasul şi un duş fierbinte.
Să auzim de bine!
P.S. Camera noastră de hotel a fost orientată spre bulevard. Abia acum, la această vârstă şi această greutate corporală, am înţeles de ce se omoară oamenii să ocupe locuinţe pe marile bulevarde şi plătesc sume enorme pentru chirie sau întreţinere. Pentru zgomot.

luni, 15 iulie 2013

Perle din gândirea pre-matură (8)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Că poporul român este original şi inventiv o ştie oricine. Inclusiv FBI-ul când anchetează noile metode de spart ATM-urile... Că geniul se manifestă din pruncie este iarăşi un lucru dovedit. Şi o vom dovedi şi noi cu seria de „perle” care urmează. Pentru că numai nişte genii puteau emite asemenea cugetări. Cugetări culese în decursul anilor din lucrările diferitelor teze sau examene de bacalaureat.
- Nam nici o ideie cum trebuiam să mai dezvolt ideia aceasta, că poiezia este compusă aşa că nam nici o emoţie pozitivă asupra ei.
 - Ladima, în opinia mea, este un personaj chiar şi imoral. Motivul spuselor mele este că Ladima era îndrăgostit de doamna T., da mereu stătea în pat cu prietena sa pe care o vedeai cu alţi bărbaţi.
 - Vitoria Lipan şi-a înmuiat bine picioarele în apa poporului român.
 - Poetul avea o fixaţia pe poza lui Ann pentru că atuncea, în vechime nu era Facebook ca să vadă toate panaramele dezbrăcate pe toţi pereţi. Şî ea perversa o lăsat poza ei în vitrină la foto pe unde ştia că trece poetul.
 - Se uita cu jenă la poza capului iubitei lui din vitrină la fotograf că făceau mişto băieţii de la terasă de iel. Fotografia avea buzele surâzătoare. Ia lăsat-o iubita lui ca atunci când este plecat cu treabă, el să nu uite de faţa ei.
 - Ann avea nişte trăsături de gen epic. Era epică. Sebastian era mai puţin epic deşi avea potenţial întrucât îi plăceau pozele, dar e mai mult curentul liric.
 - Jurnalul e mai puţin bun când la 16 ani mama găseşte scrise lucruri personale, că am luat bătaie s-au de ce fete îmi place.
 - Eminescu minţea în poezi cu viziunea lui despre lume cu iubire, cu sentiment, cu pus de suflet în relaţiea ce nu era el, nu era adevărat că am văzut şi la televizor că mergea şi prin locuri necurate şi că a murit de sifilis.
 - Cătălin Botezatu este un model în viaţă pentru orice fiinţă pentru că el ia fete din viaţa reală şi le duce şi le îmbracă la Bucureşti şi pe unele chiar mai adânc în Europa.
 - Pe lângă modelul meu în viaţă eu am şi modele în viaţă, care sunt animatoare, cu care mă înţeleg bine, cu unele merg chiar la ştrand, când nu sunt obosite noaptea după dans. Au o viaţă bună, deci aşa vreau să ajung şi eu.
 - Unii se nasc cu talent înăscut!
 - Bănel are cantitatea alergăturii dar îi lipseşte amarnic calitatea şutului.
 - Poţi să ai calităţi cât 10, dacă nai talent eşti rece. GHEAŢĂ
 - Lucian Blaga a ştiut să îşi folosească calităţile şi azi îl sărbătorim pe bancnota de 200 lei. Este una dintre cele mai mari bancnote româneşti, şi a fost răpus doar de 500 lei cu Eminescu care e artist.
 - Calificarea e piatra de fundătură a calităţii.
 - Lucian Blaga are mare talent şi rimă ca un poet.
 - Calităţile umane este bune.
Nu, nu vreau să spun că noi suntem mai proşti ca alte naţii. Suntem aşa cum suntem, la fel ca alţii, nici mai buni şi nici mai răi. Doar că nu avem ocazia să cunoaştem şi din “perlele” altora.
Să auzim de bine!

vineri, 12 iulie 2013

Pregătirea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că am intrat în al treilea an de când îmi fac publice impresiile de călătorii în Grecia. Spre deosebire de anii trecuţi, anul acesta situaţia e dramatică. Doi ani consecutivi am fost în acelaşi loc, Thasos, şi asta nu este permis unor adulţi vaccinaţi care au deviza „Nu vizita de două ori aceleaşi locuri”. Aşa că, dacă anii trecuţi am fost aproape de extremitatea estică a Greciei, anul acesta ne vom apropia de cea vestică, şi anume Lefkada. Doar că, spre deosebire de anul când am fost în Corfu, nu voi mai conduce fără milă cale de 1.100 km, ci vom avea o abordare diferită: o pauză de o noapte în Thessaloniki. Purtând numele surorii marelui Alexandru, oraşul este atât de frumos încât sufăr în anul în care nu apuc să-l vizitez.
Hotelul pe care l-am ales drept reşedinţă de o noapte se află într-o poziţie excelentă, pe Egnatia Odos, aproape de Piaţa Aristotelou, o piaţă atât de frumoasă încât te îndrăgosteşti de ea la prima vedere. Iar Egnatia Odos... De câte ori vizitez oraşele Istanbul sau Thessaloniki şi mă plimb pe Divan Yolu în Istanbul, respectiv Egnatia Odos în Thessaloniki, mă simt cuprins de emoţia unei călătorii în timp. Asta pentru că ambele străzi nu sunt altceva decât vestigiile celebrei şi anticei Via Egnatia, drum roman construit din ordinul consulului Egnatius (Ignaţiu) cu vreo 200 de ani înainte de Cristos. Pe locurile unde călcăm noi acum au trecut legiunile lui Caesar în timpul războiului civil, armata lui Marc Antoniu şi Octavian îndreptându-se spre Filippi, lângă Kavala, sau cavalerii înzăuaţi ai cruciadelor. Drumul avea un capăt în Constantinopol, iar celălalt prin dreptul oraşului Durres din Albania, făcând, după traversarea Adriaticii, legătura cu celebra Via Apia spre Roma. Acum, că am ajuns aici, simt nevoia unei mărturisiri. Anul trecut, la plecarea din Thasos, după ce am coborât de pe ferry şi am ieşit din Keramoti, în loc să intru pe autostradă (care se numeşte tot Egnatia Odos în cinstea celebrului drum) la prima intersecţie, am mers până la a doua intersecţie şi de acolo am virat la dreapta spre graniţă. Ştiţi de ce? Pentru că drumul pe care am intrat atunci, şi care este aproape paralel cu autostrada, nu este altul decât vechiul drum roman. Astfel, am avut ocazia să mergem şi noi cale de vreo 100 km pe acelaşi drum cu negustorii, militarii, ţăranii sau nobili romani sau bizantini care sunt de mult lutul pământului şi care nu şi-au imaginat vreodată că, peste 2.000 de ani, un locuitor din Drumul Taberei le va călca urmele ascultând muzică grecească în boxele maşinii lui, simţindu-se şi el parte a istoriei... Dincolo de aspectul istoric imaginativ, vă rog să mă credeţi că, deşi nu oferă confortul unei autostrăzi şi este puţin mai lung, acest drum este mai frumos decât autostrada.
Tot ca o deosebire faţă de anii trecuţi este faptul că mi-am achiziţionat o perehe de “labe de broască” profesionale, cu nişte fante ciudate pentru eficientizarea scurgerii apei şi atâtea reglaje încât pot fi încălţate de orice persoană cu vârsta cuprinsă între 12 ani şi 78 de ani şi 4 luni. Tot ca o noutate este şi tubul snorkel, la fel de profesional, tub care are un fel de ventil cu plutitor care împiedică intrarea apei când eşti în apnee. Lucru deosebit de util având în vedere nivelul scăzut cu care rămânea marea după fiecare scufundare pe care o făceam... Acestora li se adaugă un cort care, când se strânge, încape într-o husă de umbrelă, cort destinat exclusiv protecţiei solare pe plajele albite şi topite de lumina acestuia. Iar efectul eonomic se va vedea în reducerea consumului de bere pe locuitor...
Planul nostru este următorul. Vom pleca de acasă la o oră decentă cu o zi înainte faţă de data cazării în Lefkada, nu sculaţi înaintea găinilor, vom merge relaxaţi, putând admira astfel frumuseţile peisajului şi vom ajunge în Thessaloniki în timpul după-amiezii. După finalizarea procedurii de cazare, îi vom face oraşului o vizită de curtoazie, prilej evident de a face şi niscai poze şi vom mânca la o tavernă din oraşul vechi, nu de alta, dar de acolo, de sus, panorama e superbă. După un somn relaxant (hotelul se pretează la aşa ceva) ne vom scula la o oră la fel de decentă şi vom pleca spre Lefkada după un mic-dejun săţios, unde preconizăm să ajungem către prânz. Tocmai bine pentru a putea lua în primire camera şi de a ne bucura de o jumătate de zi pe care, până acum o pierdeam.
Întoarcerea se va efectua pe acelaşi tipar: plecarea după prânz, câştigând astfel jumătatea de zi pe care o pierdeam de obicei, ajungerea în Thessaloniki în timpul după-amiezii, o vizită prin oraş, masa la o tavernă pe faleză urmată de un somn odihnitor. A doua zi, scularea la o oră rezonabilă, consumarea dejunului cel mic şi plecarea spre ţară unde nu ne mai interesează la ce oră vom ajunge. Vă întrebaţi ce avem atâta de vizitat în Thessaloniki? Păi, dragii mei, dincolo de frumuseţea şi curăţenia oraşului, există acolo atâta istorie, creştină, păgână sau musulmană, încât vom mai avea de lucru încă mulţi ani de acum încolo. Există atâtea locuri cu privelişti frumoase încât ai impresia că derulezi filele unui calendar National Geographic. Chiar şi o simplă plimbare pe faleză devine un lucru memorabil. Într-un fel, întâlnirea cu acest oraş este o formă a întâlnirii cu nemurirea. Sora lui Alexandros Megalou, prinţesa care a dat numele oraşului, e fum şi amintire de mai bine de 2.200 de ani, dar oraşul ei mai dăinuie, pe acelaşi loc, pe acelaşi pământ, iar ţărmul încă mai poartă umbra ei şi a măreţului frate. Imperii s-au format şi s-au destrămat după ce au împărăţit ani fără număr, regi au venit, au domnit şi au murit, generaţii după generaţii s-au perindat, sisteme sociale s-au schimbat din esenţa lor, dar numele şi amintirea ei dăinuie impasibile.
Toate acestea se vor desfăşura într-un climat mult mai plăcut, dacă luăm în consideraţie faptul că am montat la geamurile maşinii folie Llumar închisă la culoare, ceea ce va conduce la un indice mult mai bun de confort termic. Nu am uitat pregătirea sonoră, concretizată prin vreo şase giga de muzică grecească de cea mai bună calitate dar pe care, presimt, o voi asculta doar pe drum, fiindcă odată trecuţi graniţa în Grecia voi comuta pe posturile lor de radio. Am dotat geanta frigorifică cu un inversor de tensiune, astfel încât o vom putea folosi nu numai în maşină, pe drum, ci şi în camera de hotel, la priza de 220 V. Dotarea e absolut necesară pentru că frigiderele camerelor sunt, de obicei, de mici dimensiuni, astfel încât nu poţi ţine la rece o sticlă de 2 litri, ci doar cutii de bere (hehe... Mithos...). Barca nu a fost uitată. Aspiratorul cu care fac curat în maşină este cu dublu sens, astfel că acum, voi putea umfla barca mult mai uşor cu ajutorul lui, în loc să dau la pompă o jumătate de zi. De altfel, soţia îngrijorată de amploarea pregătirilor, m-a întrebat dacă cred că voi putea umfla barca şi salteaua, monta cortul, întinde cearşaful şi îmbrăca echipamentul de scufundare în mai puţin de şase ore pentru că ea nu are voie să stea mai mult la plajă... I-am răspuns către prânz că da, cred că da, tocmai când mă antrenam în sufragerie cu montarea cortului, începută la opt dimineaţa cu “labele de broască” în picioare.
Punând toate astea cap la cap, mă declar mulţumit şi simt că zorile vor fi trandafirii, vorba cântecului.
Să auzim de bine!

joi, 11 iulie 2013

Surplus de bogăţie, ce vă spuneam?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Haideţi să citim următoarea ştire:
În Romania, preţul mediu de retail al unui kilogram de zahăr este de 1,6 dolari, fiind de peste 4 de ori mai mare decât cel la care este tranzacţionat pe bursă, respectiv de 35,9 centi pe kilogram (la sfârşitul lunii iunie), se arată într-o analiză a XTB România. Preţului de retail al zahărului a crescut încontinuu începând cu anul 2006, deşi pe bursă cotaţiile zahărului au scăzut constant în ultimii doi ani. Spre exemplu, la începutul lunii iunie a acestui an zahărul se tranzacţiona pe bursă la cel mai scăzut nivel din ultimii trei ani, de 28,6 cenţi pe kilogram, cu aproximativ 40% mai puţin fata de 2011.
În toată această perioadă, contrar evoluţiei de pe piaţa bursieră, preţul de retail a crescut cu aproximativ 25%. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, vânzările de zahăr au continuat să crească în România, atat către retaileri, cât şi către producătorii de băuturi răcoritoare. Spre exemplu, Agrana, unul dintre cei mai mari actori de pe piaţa zahărului, a înregistrat anul trecut pe piaţa locală, o creştere a vânzărilor cu 19,8%.
Acelaşi trend de creştere a preţurilor de retail poate fi observat şi în alte state europene, dar nu de aceeaşi amplitudine ca în România. Mai mult, în toate aceste ţări, zahărul se vinde mai ieftin decât în România. Astfel, în Polonia preţul mediu de retail al unui kilogram de zahăr este de 1,2 dolari, în Cehia este de 0,9 dolari, iar în Bulgaria de 1,4 dolari.
Preţului din magazine este ridicat în România şi din cauza nivelului TVA practicat nediferenţiat la produsele de bază, acestea fiind taxate similar celorlalte bunuri, cu 24%. Spre deosebire de ţara noastră, în majoritatea ţărilor membre ale U.E. se aplică o cotă redusă de TVA la alimentele de bază, cuprinsă între 5% şi 20%. Totuşi, chiar şi excluzând contribuţia TVA-ului, preţul în România rămâne cel mai ridicat din regiune (1,3 dolari în România, comparativ cu 1,1 in Polonia, 0,8 în Cehia, 1,2 în Bulgaria). Chiar şi în Ungaria, singura ţară europeană care practică un nivel al TVA-ului mai ridicat decât în România, aplicabil inclusiv în cazul alimentelor de bază, zahărul se vinde mai ieftin, respectiv cu 1,4 dolari pe kilogram.
Un alt factor care contribuie la creşterea preţului pe care îl plăteşte consumatorul final este reprezentat de costurile administrative şi de producţie. Totuşi, practica arată că această componentă nu depăşeşte de regulă 20% din preţul final. De asemenea, în România productivitatea este relativ scăzută faţă de ţările vestice - producţia locală medie este de 40 de tone la hectar, în timp ce ţările vestice obţin producţii spre 60 de tone pe un hectar.
În ceea ce priveşte perspectivele pe termen mediu, la nivel global piaţa zahărului rămâne dezechilibrată, ceea ce se va reflecta în preţul tranzacţionat - conform datelor F.O. Licht, producţia globală de zahăr este estimată pentru sezonul 2012 - 2013 la 183,1 milioane de tone, în timp ce consumul este estimat la 168,7 milioane de tone. În condiţiile acestui dezechilibru între cerere şi ofertă, scăderea preţului sub 33,3 cenţi pe kilogram este posibilă, neexistând niciun semnal din punct de vedere tehnic că preţul va rămâne la acest nivel. Următorul preţ de referinţă de urmărit ar putea fi în zona 30,2 cenţi, iar apoi spre 26,10 cenţi.
Aţi citit-o? Perfect! Acum haideţi să facem un mic efort de memorie şi să ne amintim ce scriam nu de mult despre bogăţia României. Avem salariile cele mai mici din Uniunea Europeană, dar avem comisioanele bancare cele mai mari, avem cele mai mari preţuri la carburanţi, avem cele mai mari preţuri în construcţii şi cele mai mari preţuri la câte şi mai câte. Iată că şi la preţul zahărului îi batem pe toţi. Sunt convins că orice analiză s-ar face, în orice domeniu, preţurile noastre vor fi de departe cele mai mari.
Credeţi în spusele acestei statistici? Eu nu. Eu nu cred că, dacă în România se va micşora nivelul TVA la alimentele de bază va scădea şi preţul zahărului. Vorbim de bursă, de piaţă liberă şi de concurenţă. Ce importanţă are bursa în România, din moment ce preţurile ei nu au nicio influenţă? Ce importanţă are concurenţa din moment ce toţi stabilesc cele mai mari preţuri posibile? Ce importanţă are Consiliul Concurenţei din moment ce nu ia nicio măsură şi toţi furnizorii lucrează în cartel? Ce importanţă are piaţa liberă pentru România din moment ce importatorii impun ce preţuri vor ei, fără nicio legătură cu raportul cerere/ofertă?
Avem şi suportăm cele mai mari preţuri în condiţiile în care avem cele mai mici salarii. Vă daţi seama ce bogăţie ar fi pe capul nostru dacă am avea salariile la nivelul celor europene?
Să auzim de bine!

miercuri, 10 iulie 2013

Perle din gândirea pre-matură (7)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Că poporul român este original şi inventiv o ştie oricine. Inclusiv FBI-ul când anchetează noile metode de spart ATM-urile... Că geniul se manifestă din pruncie este iarăşi un lucru dovedit. Şi o vom dovedi şi noi cu seria de „perle” care urmează. Pentru că numai nişte genii puteau emite asemenea cugetări. Cugetări culese în decursul anilor din lucrările diferitelor teze sau examene de bacalaureat.
- Ceahlăul este situat sus pe munte.
- Moş Dănilă sta pe vine să prindă vulturii de pene.
- Îl documentează bine pe gheorghiţă, îi face bagajul iar pe ultima sută de metri se gândeşte să meargă şi ea, pe Minodora dând-o la iernat. De aici Vitoria începe o nouă aventură în viaţa ei?
- Autorul descrie oraşele care s-au înălţat în moldova ele s-au construit în timpul nostru. Oraşele din Moldova sunt foarte numeroase la număr, cum este Iaşu şi alte oraşe mari şi frumoase care le plac străinilor foarte mult de frumuseţile din Moldova. Moldova în trecut era o ruină foarte imensă adică mare care în timpul lui Mircea cel Bătrân oamenii ziceau că apără această ruină şi s-au ţinut de cuvânt care şi azi mai există dar mai puţin dar tot mai sunt urme din care se vede că moldoveni au luptat cu atâta eroism pentru pamânt uni chiar şi-au jertfit viaţa pentru pământ din cauza aceasta populaţia nu era prea mare dacă în trecut nu ar fi murit atâtea vieţi omeneşti înseamnă că azi Moldova ar fi foarte mare atât de imensă că ar întrece şi oraşul Bucureşti. În Moldova este o veche populaţie că în trecut. au strigat (vrem pământ). Toate comitetele au început să se retragă atunci ca să treacă timpul?
- Românii se luptau cu arcuri, săbii, scuturi şi cu turcii.
- Din cauza că calistrat a sărit cu baltagu în aer, câinele simţitor l-a doborât dintr-o muşcătură de câine mortală.
- Ilie Cuţiu era botezat buză de iepure deoarece un iepure violent i-a luat buza şi a mestecat-o."
- Vitoria a chemat să vină procuratura să vadă în ce hal a ajuns soţul ei. Ea trăieşte într-un timp intim.
- Baltagul este un roman dureros că nu mai vine soţul acasă. Vitoria Lipan a jucat foarte bine în film şi a făcut un film bun.
- Vitoria l-a căutat şi până la urmă l-a găsit într-o stâncă cu capul rupt de baltag.
- Vitoria... "Era nelăsătoare, nelăsând moartea lui Nechifor să se termine aşa".
- Mie îmi place să scriu scrisori că atunci când scrii o scrisoare e ca atunci când stai de vorba cu un om şi îi spui ce ai pe sufletul tău şi el te ascultă când citeşte şi nu te poate contrazice vorbind ca atunci când îi spui ceva faţă în faţă.
- Îţi mulţumesc pentru sfaturile care mi le-ai dat înconcubinate cu învăţatul la matematică?
- Latina clasică este o limbă moartă, care nu se poate vorbi decât în scris. După căderea Imperiului roman, o parte din latina clasică defunctă a devenit bulgară. Limba română are la bază latina bulgară, amestecată cu elemente de dacă şi o groază de cuvinte slabe. În secolul al XV-lea, limba vorbită de popor era considerată vulgară şi n-o vorbea nimeni.
- Trubadurii arătau şi calităţile unei fete sau ale altui obiect.
- Alexandru Lăpuşneanu s-a ţinut de cuvânt atunci când a spus: De mă voi scula, prea mulţi am să popesc şi eu! Dovada că azi cel mai întâlnit nume este Popescu.
- Şcoala Ardeleană nu a avut propriu-zis sediu, din lipsă de fonduri austro-ungare.
- Deşi s-a ocupat mai mult cu turismul, Calistrat Hogaş vorbea latina la perfecţie.
- În această poezie, luna semnifică noaptea, şi asta înseamnă că a venit timpul acţiunilor care nu pot fi făcute ziua
- „Cu trup şi suflet“ înseamnă a avea încredere într-o persoană care te-a pătruns.
- O altă poezie la fel cu titlul Luna se referă deja la o lună mai capricioasă ce se plimbă pe cer întruna.
Nu, nu vreau să spun că noi suntem mai proşti ca alte naţii. Suntem aşa cum suntem, la fel ca alţii, nici mai buni şi nici mai răi. Doar că nu avem ocazia să cunoaştem şi din “perlele” altora.
Să auzim de bine!

marți, 9 iulie 2013

Accidentul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Faptul că nu suport motocicletele şi nici motocicliştii vă este deja cunoscut. Motocicletele pentru simplul şi banalul faspt că s-au dovedit, pentru români, instrumentul cel mai eficace de sinucidere sau omor. Iar motocicliştii pentru că, în loc să-şi dovedească abilităţile şi bărbăţia în poligoane sau concursuri, nu ştiu altceva decât să pârâie cu sadism motoarele după miezul nopţii, cu dorinţa perversă de a stârni alarmele maşinilor aflate în letargie. Ăştia bărbaţi, asta bărbăţie! Dar asta nu mă împiedică niciun moment să mă gândesc la ei ca la oameni, ca la semenii mei.
Mă aflu în plin program matinal, dar nu mă pot opri să nu trag cu ochiul la ecranul televizorului. Care tocmai îmi oferă o ştire. Un motociclist a fost ucis ca urmare a faptului că s-a ciocnit cu o maşină care ieşea dintr-o curte. Maşina unui fotbalist, condusă de un prieten al acestuia.
Ştirea e cumplită, pentru că e vorba de o viaţă. De viaţa stinsă a unui om. La fel şi imaginile. Dar nu pentru mult timp, pentru că şoferul autoturismului consideră că trebuie să transforme evenimentul în ceva grotesc. Şi reuşeşte asta spunând cu aplomb:
-Motociclistul venea cu viteză foarte mare pe stradă. Nici nu se vede vreo urmă de frânare, venea foarte repede. Am martori...
În stilul nostru aşa zis balcanic, şoferul încearcă să sugereze că, de fapt, vina o poartă motociclistul care rula cu o viteză nesimţită pe şosea, şi nu el care nu dăduse prioritate. Printr-un silogism pe care încearcă să ni-l impună, şoferul vrea să ne facă să credem că, dacă motociclistul ar fi rulat mai încet, nu ar fi murit pentru că apuca să frâneze atunci când el a ieşit din curte fără să se asigure. Altfel spus, mortul e de vină. El nu poate fi de vină, din moment ce, ca prieten de fotbalist care iese dintr-o curte cu o maşină bengoasă, nu e obligat să dea prioritate, el e singur pe şosea.
Celor care nu au permis de conducere sau au uitat prevederile Codului rutier, îmi fac datoria să le reamintesc faptul că şoferul era cel care trebuia să oprească şi să se asigure, NU motociclistul.
Motociclistul putea merge şi cu un milion de kilometri pe oră pe şosea, dreptul era de partea lui. Punct.
Să auzim de bine!
P.S. De fapt, vorbele sunt inutile, pentru că şoferul va primi, la fel ca mulţi alţii, o pedeapsă cu suspendare, adică nimic. Iar asta nu îl va învia pe bietul motociclist care nu şi-a imaginat niciodată că va fi vinovat de propria-i moarte pentru că prietenul unui fotbalist va ieşi dintr-o curte fără să dea prioritate.