"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

vineri, 30 octombrie 2009

Utilitatea gumei de mestecat

image001
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu ani în urmă lucram la o instituţie aflată în aceeaşi clădire cu un mare minister. În fapt, instituţia noastră era subordonată respectivului minister. Cred că vă este clar faptul că în clădire bântuiau numai personaje cu ceafa lată şi cureaua sub burtă. Directori, directoraşi şi alţii asimilaţi lor fâţâiau toată ziua hârtiile de colo-colo. Dacă nu îmi plăcea aspectul lor, cu atât mai puţin îmi plăcea faptul că trebuia să umblu îmbrăcat la costum şi cravată. Îmi dădea un aer prea serios, prea matur, ceea ce nu era adevărat.
Într-o zi călduroasă de vară mă întorceam din oraş unde rezolvasem câteva probleme. Era cald, foarte cald şi asta îmi dădea o stare de apăsare, de lehamite. Sunt un om cu sânge în veioză şi starea asta îmi displăcea. Doream să îmi arăt că sunt încă viu, dar nu ştiam cum. Îmi plăcea, nu îmi plăcea trebuia să mă întorc în biroul mirosind a praf şi transpiraţie. Intru în holul clădirii şi mă îndrept spre lift. Aici, e nevoie de o mică precizare: uşa liftului (lift mare, de minister) era amplasată într-un mic hol, aflat perpendicular pe cel de intrare, ceea ce făcea ca să fii nevoit să dai colţul ca să ajungi la ea. Deci, dau colţul holului, apăs pe buton şi aştept liftul. Nu trece mult şi uşile enorme se deschid, iar eu mă las înghiţit de cabină. Aşteptam să pornească şi instantaneu îmi vine o idee plină de viaţă: scot din gură guma pe care o mestecasem toată ziua şi încep să o lipesc de unul din butoanele de etaj. Dar tot atunci s-a produs şi dezastrul: unul din directorii cu ceafă lată apare de după colţ cu dorinţa manifestă de a intra şi el.
Văzându-mi gestul, omul se opreşte brusc în dreptul uşii cu o privire acuzatoare îndreptată tăios spre mine (reţineţi că, cel puţin după costum, păream un tip serios). Ei bine, atunci am avut şi eu unul din puţinele mele momente de luciditate şi am luat cuvântul:
- Fir-ar să fie de golani şi nesimţiţi! Ia uitaţi-vă ce porcărie au făcut aici, au lipit guma de butonul liftului.
În timp ce eu trăgeam cu sârg de gumă, tipul recuperează rapid şi dă din cap a profundă aprobare:
- Da, domnule, tineretul de azi!
Ulterior am observat că, de câte ori ne întâlneam pe vreun hol, mă saluta cu cel mai profund respect.
Să auzim de bine!

joi, 29 octombrie 2009

De ce nu îmi plac filmele americane (4)

valet5
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Altă ciudăţenie tipică filmelor americane este scena condusului la maşină. Dar bine, vor zice detractorii mei, ce are anormal în ea o banală scenă a condusului unei persoane la maşină? Are, vă zic eu. Fiţi atenţi, pentru că e nevoie şi de puţină aritmetică.
Ei (adică un el şi o ea) ies din restaurant. Amabil, valetul a tras maşina la ieşire. Galant, el o conduce ţinând-o protector de braţ până la uşa din dreapta (cum priveşti maşina pe sensul de mers), o deschide şi o invită să ia loc. După care (şi aici vă rog să fiţi atenţi), el nu se duce să ocupe locul şoferului prin faţa maşinii, ci prin spatele ei! Şi ce dacă, mă vor întreba cei care au fost mai puţin atenţi. Păi, hai să facem o mică socoteală. Dacă ar merge prin faţa maşinii, ar avea de parcurs lungimea unei aripi (cea din dreapta), o lăţime de maşină (botul maşinii) şi încă o lungime de aripă (cea din stânga). În varianta folosită în filmele americane, el parcurge o lungime de portieră (cea din dreapta spate), o lungime de aripă (din dreapta spate), o lăţime de portbagaj (să presupunem că e egal cu lăţimea botului), încă o lungime de aripă (cea din stânga spate) şi încă o lungime de portieră (cea din stânga spate).
Acum, haideţi să socotim: în primul caz avea de parcurs două lungimi de aripă (presupunând că aripa din dreapta e egală cu cea din stânga) plus o lăţime de maşină. În al doilea caz, are de parcurs două lungimi de portieră plus două lungimi de aripă plus o lăţime de maşină. Ei, acum, care distanţă e mai lungă? Dar, se pare că niciun efort nu e suficient pentru eroul american atunci când vrea să fie galant.
Şi mai sunt şi altele…
Să auzim de bine!

miercuri, 28 octombrie 2009

Vasile

image001
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prietenul meu Vasile lucrează în aceeaşi clădire cu mine. Dar în altă instituţie. El în minister, iar eu într-o unitate subordonată ministerului respectiv. Nu ne potrivim nici la fizic şi nici la spirit, dar ne înţelegem de minune. Una din nepotriviri se referă la băutură: lui îi cam place, mie nu îmi cam place. Această plăcere îl face să întârzie la programul domestic de seară cel puţin odată pe săptămână. Dar, în mare parte, sunt întârzieri subţiri, care nu depăşesc orele doisprezece din noapte.
De data asta, Vasile a făcut-o lată: la ora două încă nu a ajuns acasă. Discuţiile despre fotbal fuseseră deosebit de fructuoase şi era evident că fotbalul mondial va ţine cont de acum încolo de părerile emise de ei la acea masă. Ajuns în faţa uşii apartamentului Vasile îşi dă seama de grozăvenia faptei lui. „Precis că ea m-a aşteptat ce m-a aşteptat ca de obicei, dar acum sigur s-a dus la culcare”, îşi spune el vinovat. Cu aceste vorbe, începe să deschidă uşa de la intrarea în apartament. Nici cel mai formidabil hoţ nu ar fi reuşit să o deschidă mai încet. S-a strecurat cu acelaşi succes şi a ajuns în hol. Aici s-a ivit un moment de răscruce pentru el: să rămână să doarmă în sufragerie sau să intre în dormitor? Greu de decis şi mai greu de făcut…
Bine motivat de îmbibaţia crescută de alcool din sânge, ia o hotărâre bărbătească: va dormi în sufragerie. Se îndreaptă cătinel spre sufragerie, pune o pătură peste canapea şi începe procesul anevoios al dezbrăcării: întâi haina, apoi pantofii urmaţi de pantaloni. Atunci s-a petrecut dezastrul. Se pare că peste un anumit procent de alcool densitatea sângelui se schimbă, ceea ce face ca centrul de greutate, fiind mai uşor, să se deplaseze în sus, provocând o puternică pierdere a echilibrului. Asta s-a întâmplat şi cu Vasile: şi-a pierdut echilibrul şi, ca să nu cadă grămadă, a fost nevoit să se sprijine de o măsuţă. Trezită brusc din somn, măsuţa nu a înţeles imediat intenţia lui, aşa că s-a răsturnat provocând un zgomot uriaş. Zgomotul ar fi sculat şi un mort, dară-mi-te o nevastă nervoasă. Care a apărut în cadrul uşii dormitorului cu bigudiurile răvăşite, luminată din plin de toate becurile aprinse în cale.
- Vasileeee! a scos ea strigătul de luptă specific speciei, de unde-mi viiii, Vasileeee?
Vasile, în cămaşă, cu un crac al pantalonului într-o mână şi cu cealaltă sprijinind măsuţa buclucaşă se uită la ea cu o privire abulică. Brusc, o sclipire de luciditate îl fulgeră:
- Mamă, nu vin, plec! Au sunat acum un minut de la minister că e o avarie şi să mă prezint imediat. Venisem şi eu pe la doisprezece şi abia apucasem să adorm, că au sunat ăştia şi acum mă îmbrac. Fir-ar să fie de treabă, nu poate omul să se odihnească o clipă, continuă el revoltat.
Liniştită instantaneu, femeia se repede la bucătărie ca să îi pregătească un pacheţel cu de-ale gurii.
- Vasile, îl roagă din bucătărie femeia speciei, te rog să mă suni. Vezi, poate scapi mai devreme ca să te odihneşti şi tu puţin, sărăcuţul de tine.
- Da, mamă, aşa fac. Vezi, nu uita să pui şi nişte castraveciori în oţet, îi răspunde el.
Şi a plecat. În acea noapte, în bodega lor obişnuită, s-au rezolvat mai multe probleme ale fotbalului decât într-un an întreg.
Să auzim de bine!

marți, 27 octombrie 2009

Limba greacă

Grecia
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem într-un mic orăşel din Grecia. Ormos Panaghia se numeşte. Este un orăşel port, atât de tipic în Grecia. Fusesem într-o croazieră şi, înainte de a ne sui în autoturism ca să ne întoarcem la hotelul unde eram cazaţi, ne-am oferit plăcerea de a colinda puţin prin magazine. Gustam din plin aerul paşnic şi curat al micului port, ne mai opream la o vitrină sau mai poposeam la o terasă, totul este linişte şi încântare. Cu sufletele relaxate intrăm într-un mic magazin unde patronul este şi vânzător şi casier şi om de aprovizionare. Alegem dintr-un raft o sticlă de vin Retsina, din altul nişte dulciuri şi, încet, încet ne apropiem de casa de marcat. Evident, cumpărăturile au fost însoţite de comentariile noastre în cea mai frumoasă şi corectă limbă românească. Luându-mă după preţurile afişate pe etichete, produsele noastre nu puteau fi evaluate la mai mult de zece euro. Ajungem în dreptul casei, punem coşul pe masă şi mă adresez vânzătorului în cea mai frumoasă şi corectă limbă greacă:
- Prietene, fă-mi şi mie te rog socoteala cât fac toate cumpărăturile astea.
Omul ia fiecare produs, îi citeşte eticheta, face nişte socoteli pe un calculator de birou şi îmi răspunde în cea mai frumoasă şi corectă limbă greacă:
- O sută cincizeci de euro!
În acel moment de răscruce, uit de maniere, uit de stil şi zbier în cea mai frumoasă şi corectă limbă română:
- CÂÂÂÂÂÂT?
Ulterior, după ce şi-a revenit din leşinul provocat de râs, respectivul a mărturisit că aplică acest tratament tuturor turiştilor pe care îi suspectează că au simţul umorului.
Să auzim de bine!

luni, 26 octombrie 2009

Să bem romul pân’la fund!

Rom
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De câteva zile a apărut la intrările în gurile de metrou un anunţ sau o lozincă sau cum vreţi să o numiţi. Textul începe cu afirmaţia că “sunt rom şi m-am săturat să fiu călcat în picioare în fiecare zi” bla bla bla. Fraţilor, m-am uitat bine şi am verificat de două ori: scrie ROM, cu un ‘r’, nu cu doi!
Vă declar public şi pe cuvânt de onoare că niciodată nu am călcat un rom. L-am băut cu cea mai mare plăcere, mai ales dacă era cubanez. Recunosc, câteodată mi-am permis să pun câteva picături în ceai sau în prăjituri. Dar niciodată nu l-am călcat. În felul acesta, mă întreb când va veni ziua să văd un anunţ de genul „sunt o Vale Călugărească şi m-am săturat să fiu băută cu sifon” sau “sunt un Martini şi vreau să fiu bine frapat”.
Dincolo de astea, sunt curios dacă cei care au scris inepţia asta au făcut-o la comandă sau din proprie conştiinţă. Pentru că eu nu mă iau nici după statisticile făcute de cine ştie ce ONG de doi bani şi nici după recomandările Madonnei. Eu văd viaţa de zi cu zi, aşa cum trece pe lângă mine. Şi viaţa asta, trăită de mine şi nu estimată de nişte tembeli, îmi arată că orice post de televiziune deschid, îl deschid ca să văd un serial cu sau despre rromi, că orice emisiune de divertisment doresc să urmăresc este cu şi despre rromi, că orice post de radio deschid îmi oferă manele şi muzică ţigănească, că toate clanurile şi organizaţiile interlope sunt cu şi conduse de rromi, că dacă intru cu maşina pe o alee îngustă şi din sens opus vine o maşină condusă de un rrom, va trebui să mă dau eu la o parte, pentru că altfel îmi va sparge geamurile. Îmi spune că de câte ori văd o femeie umilită sau bătută în trafic, ea a fost subiectul distracţiei unui rrom, că multe din oraşele de provincie sunt conduse efectiv de rromi interlopi, că până şi la sate, ţăranul român (şi nu numai!) atât de supus şi răbdător a fost nevoit să ia furca în mână ca să scape de fărădelegile comise de rromi, că toate abuzurile şi ticăloşiile comise de ei, le fac sub lozinca „Sunt minoritar, ce ai cu mine? Mă persecuţi?” Dacă aveau o minimă moralitate, cei care au scris neobrăzarea pe asfalt ar fi trebuit să scrie „sunt rrom şi m-am săturat să vă calc în fiecare zi în picioare”.
Cine are timp la dispoziţie să ia o coală de hârtie şi să o împartă în două cu o linie verticală. În stânga să scrie toate programele, ONG-urile şi acţiunile de ajutorare şi promovare a rromilor, iar în dreapta să scrie acelaşi tip de acţiuni, dar având ca destinaţie copiii dotaţi sau premianţi. Va observa cu surprindere că foaia va rămâne albă în coloana din dreapta. Apoi să o trimită ONG-ului care a scris măgăria asta. Dar înainte să emigreze, pentru că ăsta e singurul gând care îţi vine în minte după ce citeşti aşa ceva.
Să auzim de bine!

vineri, 23 octombrie 2009

De ce nu îmi plac filmele americane (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O altă aiureală (ca să zic aşa) caracteristică filmelor americane este şablonul frigiderului deschis. De fapt, ca să respectăm adevărul istoric, aici sunt două şabloane care, de cele mai multe ori, apar împreună, în sensul că, la şablonul frigiderului se adaugă şi cel al laptelui. El, trezit brusc de un vis urât, se îndreaptă bâjbâind spre frigider, îl deschide şi scoate o sticlă (cutie) de lapte. Dar lasă uşa deschisă, fraţilor! Întotdeauna lasă uşa deschisă! Secvenţe întregi frigiderul stă cu uşa deschisă. Ba chiar (şi aici rog CNA să îmi ierte limbajul ireverenţios) am văzut filme în care pleacă din bucătărie şi lasă uşa deschisă! E mult peste puterile noastre europene. Dar să depăşim momentul. Cum ziceam, scoate sticla (sau cutia) de lapte şi îşi toarnă o cană pe care o bea imediat. Rece! Nu veţi vedea vreun film american în care vreunul din personaje să bea laptele încălzit.
La scena patetică a băutului laptelui rece se poate adăuga lesne scena untului de arahide. America (mai precis, SUA) este o ţară uriaşă, cu un potenţial economic pe măsură. Nu îmi pot imagina ca, în ţara tuturor posibilităţilor şi a tuturor şanselor, să existe doar producători de unt de arahide. „Tommy, nu uita să-ţi iei untul de arahide cu tine” sau “Tommy, mami ţi-a cumpărat untul tău preferat!” „Uraaa!” strigă copilul în delir, „mami mi-a cumpărat unt de arahide”. Ca să fiu sincer, la acest gen de afirmaţii mă încercă o uşoară strângere de inimă la gândul că ar putea apărea un copil care să facă referire la alt soi de unt. Dar nu cred că le permite aşa ceva cenzura americană.
Să auzim de bine!

joi, 22 octombrie 2009

Puterea din noi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt într-o sală de aşteptare aşteptând pe cineva. Într-un spital am oroare să ating vreun lucru, aşa că, bine înfipt pe picioare mă leagăn uşor şi, uşor încruntat, urmăresc chipurile oamenilor.
O uşă se deschide şi intră o femeie. Mărunţică, îmbrăcată ieftin, se îndreaptă cu paşi mărunţi spre camera de pregătire în vederea şedinţei de radioterapie. Cu mişcări încete şi cu privirea în pământ începe să se dezbrace. Pe cap poartă un batic. Simt un fior pe şira spinării. Este stigmatul. Stigmatul cumplitelor citostatice care, distrug nu numai cancerul, ci şi trupul care îl poartă. Încerc să mă conectez la mintea şi sufletul femeii. Cum este colorat orizontul ei? Cât se întinde în timp? Oare aude foşnetul valurilor la gândul concediului pe care îl va petrece vara viitoare? Simte emoţia că peste doi ani va trebui să-şi însoţească băieţelul în prima lui zi de şcoală? Poate zâmbi atunci când îl mângâie pe cap şi îi promite că duminica viitoare vor merge la grădina zoologică? Oare care este proiectul ei cel mai îndepărtat în viitor? Care este sensul viitorului ei?
Nimic din astea nu reuşesc să văd. În schimb văd o mare putere. Puterea de a trăi atunci când totul în tine şi în jurul tău înseamnă moarte. Puterea de a trăi cu preţul distrugerii propriului organism. Puterea de a muri în picioare. Şi mă rog lui Dumnezeu să îmi dăruiască în viaţă măcar o fărâmă din această putere. Oh, cât de meschine mi se par problemele mele în faţa adevăratei suferinţe îndurată de ea...
Recitesc ce am scris şi îmi dau seama că am făcut o mare greşeală: am folosit apelativul “femeie” în locul aceluia de „doamnă”. Îmi cer iertare şi sărut mâinile tuturor doamnelor şi domnilor grav bolnavi din lumea asta dorindu-le multă sănătate.
Să auzim de bine!

miercuri, 21 octombrie 2009

Live web cam

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iarna trecută, într-o sâmbătă după amiaza, eram în Sinaia cu nişte prieteni. Veniserăm mai mult pentru o renumită ciorbă de burtă la un restaurant din localitate decât pentru turism, aşa că eram paltonari şi pantofari. După o masă copioasă, am socotit că lucrul cel mai nimerit e să facem o mică plimbare prin centru, ca nişte adevăraţi turişti. La un moment dat, vedem agăţată de colţul unei clădiri o camera web live. Ştiam de ea pentru că văzuserăm imagini live din Sinaia cu timp în urmă pe site-ul producătorului.
Imediat am dat la manivelă şi am pus în funcţiune celularul ca să îi sensibilizez pe cei de acasă ca să intre imediat pe site şi să memoreze pe calculator imaginile cu noi. Primesc confirmarea că suntem văzuţi şi că imaginea e memorată. Imediat, ca să dăm mai multă savoare imaginilor, am început să ne scălâmbăim şi să dăm din membre (nu sunt sigur că nu am scos limba). După aproximativ 5 minute de scălâmbăială semnificativă ne hotărâm să plecăm spre hotel ca să ne refacem cu un vin fiert.
Prietenul meu îşi aduce aminte de existenţa părinţilor din dotare şi, gândindu-se că după vinul fiert îi va fi mai greu să vorbească coerent, le dă un apel pe celular.
- Alo! Tata? Ce faceţi, sunteţi bine?
- Da, răspunde omul puţin crispat.
- Bravo, mă bucur. Să ştiţi că noi suntem în Sinaia.
- Ştim, răspunde omul acru.
- De une ştiţi? întreabă prietenul meu.
- Păi, v-am văzut acum 5 minute la Antena 3 pe când dădeau la buletinul meteo imagini luate cu camere live din ţară! Eraţi oamenii cei mai neserioşi din toată Sinaia. V-a văzut şi tanti Melania de la Videle.
Nici măcar a doua carafă de vin fiert nu ne-a oprit din râs. Ba, cred că din contra…
Să auzim de bine!

marți, 20 octombrie 2009

De ce nu îmi plac filmele americane (2)

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Acum, că am reuşit să ne dezorientăm în spaţiu, haideţi să mai vedem una, pentru că sunt destule..
Este şablonul ventilatorului. Nu s-a făcut până acum niciun film american de aventură în care să nu apară o scenă cu un ventilator care se roteşte lent în fundal. Există o proporţie bine definită între dramatismul situaţiei şi diametrul ventilatorului: cu cât e mai dramatică scena, cu atât e ventilatorul mai mare. În nicio situaţie amplasarea lui nu dăunează. Sper să vă amintiţi filmul “Total recall”. Era o scenă în care revoluţionarii de pe Marte erau gata să moară sufocaţi într-o sală care, bunînţeles, era ventilată de un ventilator uriaş. Puteţi merge şi întreba un expert de la INCERC, de la Registrul auto sau de la orice altă autoritate doriţi, dar oricine vă va confirma că, dacă acel ventilator ar fi funcţionat în locul în care era amplasat (la nivelul solului), i-ar fi spulberat pe toţi din sală. Nu ar mai fi stat nimeni în picioare, ca să nu vorbim de răceli, rinite sau alte afecţiuni, chiar dacă personajele erau nişte mutanţi. Pot afirma cu aceeaşi hotărâre cu care am spus DA la Ofiţerul stării civile că NU există film de aventuri american (thriller, cum se spune la noi, în popor) fără scena ventilatorului.
Va urma…
Să auzim de bine!

luni, 19 octombrie 2009

De ce nu îmi plac filmele americane (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vrem nu vrem, atunci când deschidem televizorul ca să vizionăm un film, există o şansă de 98,761 % (matematic dovedită de un savant din Bangladesh) ca acesta să fie american. A trecut de mult vremea pionieratului când, dacă deschideai televizorul, aveai şansa să vizionezi un film francez sau italian. Spiritul omenirii a evoluat odată cu tehnica şi astfel, din Groenlanda până în insula Timor, toată omenirea e conştientă de binefacerile filmelor americane. De altfel, cu ce altceva s-ar putea asorta o Coca Cola sau un hot dog? Abundenţa acestor filme are însă şi un revers (valabil măcar pentru persoanele dotate cu un minim spirit de observaţie, ca să nu zic de bun simţ): descoperi mai repede şabloanele sau situaţiile anormale. Iar când afirm aceasta, nu mă gândesc absolut de loc la licenţele regizorale. Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că sunt atât de multe aiureli (ca să folosesc un termen blând, blândeţe care îmi este caracteristică) încât nici nu ştiu cum să le sistematizez. Aşa că le voi descrie la grămadă.
Prima aiureală care îmi vine acum înaintea ochilor (şi pe lateral, în dreptul urechilor) este aceea cu orientarea. Ori de câte ori un personaj are nevoie de orientare (indiferent de zona geografică şi fără să fie dotat cu accesorii electronice sau de altă natură) sau când dă, la rândul lui, indicaţii altui personaj, se face referire la unul sau mai multe puncte cardinale: “fii atent, e la nord de tine» sau, după cum se exprima Wesley Snipes într-un film în care juca rolul unui agent ONU, «sunt pe latura de sud a zidului vestic», ceea ce mi s-a părut o adevărată perlă. Sunt dispus să fac cinste cu un hamburger şi o Pepsi Cola celui care va reuşi (folosind facilităţile oferite de limba română) să îmi poziţioneze în spaţiu conţinutul respectivei afirmaţii. Am încercat să folosesc acest gen de exprimare în vorbirea curentă, în discuţiile cu familia sau prietenii: “Tati, la care tonetă să merg să cumpăr ulei?», m-a întrebat copilul cu glas nevinovat. “Mergi la cea din sud-vestul blocului”, i-am răspuns sigur pe mine. Nu vă pot reda aici replica soţiei (deşi este o persoană manierată) şi nici plânsetul copilului pentru că îi vorbesc urât. Dar vă asigur că, fără ajutorul busolei, nici copilul şi nici soţia nu au reuşit să identifice amplasarea tonetei. Pentru că (îmi permit să vă fac atenţi) referirea nu se face niciodată la punctele cardinale atât de cunoscute nouă, ci la cele aferente persoanei sau obiectului: la nord de tine, la vest de clădirea şcolii, la sud de barca eşuată, a depăşit maşina prin estul ei etc. Vom continua…
Să auzim de bine!

vineri, 16 octombrie 2009

Ţara reclamelor tâmpite

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu lucrez în domeniu şi nici nu am cine ştie ce abilităţi, dar am avut numeroase ocazii în care să îmi verific existenţa bunului simt din dotare. Atât cât mă duce mintea, o reclamă ar trebui să se adreseze unui grup ţintă din populaţie şi să urmărească o idee coerentă şi un mesaj coerent.
Citeam cu ceva timp în urmă într-un newsletter părerea unui expert în domeniu cum că în Rromânia se fac reclame proaste din cauză că nu sunt bani suficienţi. Eu cred că prostia spusă de el îl depăşeşte în înălţime. Ce au banii cu ideile tâmpite sau cu agramatismele care abundă în reclamele noastre? Ca să vedem cum stăm cu ideea coerentă, hai să luăm de exemplu reclama care ne-a bântuit o bună perioadă de timp acum vreo doi ani şi care acum a reapărut în altă formă.
E vorba de aceea în care produsul “omoară ţânţarii DEFINITIV”! A văzut cineva vreodată un ţânţar mort temporar? MORT TEMPORAR? Până acum, în ignoranţa mea, credeam că moartea e definitivă. Dar acum, îmi dau seama că şi prostia e definitivă. Hai să vedem cum stăm cu coerenţa mesajului, care cred că este în bună măsură dată de coerenţa limbajului. Şi aici, ne apare în ochi, cu litere de foc, reclama care sună ceva în genul “parfumul anilor cei mai frumoşi” care conţine agramatisme la greu. Cred că s-au chinuit ca să răstălmăcească cât mai tâmpit exprimarea corectă de “parfumul celor mai frumoşi ani”. Suna prea româneşte, mintea lor snoabă trebuia să inventeze ceva pe măsura lor. Şi cu asta, ajungem uşor la ideea de început, anume cea cu grupurile ţintă. Aici, exemple sunt cu nemiluita. Pentru simplul fapt că toate reclamele sunt în limba engleză. Unul din scopurile pe care la presupun că le are de îndeplinit o reclamă este creşterea vânzărilor. Cine vrea şi are timp, să ia logo-ul “Beleieve the rainbow” sau aşa ceva şi să îl scrie cu litere mari pe o hârtie curată. Apoi, cu hârtia în mână, să se suie în maşină (dacă are, dacă nu poate lua un taxi) şi să oprească la prima casă din prima comună pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Sau Bucureşti-Urziceni. Sau pe ce variantă preferă muşchiul lui. Ajuns acolo, să ciocănească la uşă, să salute şi să întrebe aborigenul care îi va deschide cum se traduce acest mesaj. Sau altul, de exemplu “Shake it your way”. Sau care mesaj vrea el pentru că toate sunt la fel. Pe cât punem pariu că respectivul cetăţean (sau cetăţeancă) se va uita cruciş? E şi normal pentru că asemenea mesaje se adresează vorbitorilor de limba engleză care bântuie doar creierele lor snoabe şi nicidecum Rromânia.
Dar hai să ducem experienţa la un nivel mai elevat. Cine vrea să participe trebuie să scrie pe o coală de hârtie (alta, nu tot aia) cu litere mari de tipar ADVERTISING. Apoi, folosind mijloacele RATB (dacă nu are maşină personală), să parcurgă ce traseu doreşte el în Bucureşti (atenţie, din Bucureşti) şi să se oprească la prima uşă a primului bloc întâlnit şi să sune la prima uşă a primului apartament. După ce va spune bună ziua (sau bună seara, depinde când ajunge acolo), să îi arate civilului care îi va deschide foaia de hârtie şi să îi ceară să PRONUNTŢE cuvântul scris. Pe ce mai dăm un pariu că respectivul îl va pronunţa greşit? Mai mult, va pune şi accentul la fel de greşit.
Şi atunci, nu vi se pare normal ca să apară întrebarea legitimă CUI SE ADRESEAZĂ RECLAMELE RROMÂNEŞTI? Ce idei snoabe bântuie creierele încinse ale muncitorilor noştri din advertising? Cum îşi vor atinge reclamele scopul lor minimal de creştere a vânzărilor dacă cea mai mare parte a populaţiei nu le înţeleg? Îşi închipuie cumva că ţara e bântuită de vorbitori de limba engleză care abia aşteaptă să citească sau să audă reclamele lor idioate ca să cumpere ceva? Dacă da, atunci e vai de curul lor! Vreau să zic, al celor din advertising.
Să auzim de bine!