luni, 30 decembrie 2013

Propaganda postbelică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu cu multe zile în urmă am urmărit pe Kanal D un film în două serii consacrat cuceriririi Constantinopolelui, Fatih (Cuceritorul). Am fost atras nu atât de scenele de luptă, de regie sau de montaj, cât mai mult de curiozitatea care mă caracterizează atunci când e vorba de adevărul istoric.
Au fost se fac şi se vor mai face filme pe teme istorice şi este dreptul regizorului de a reda propria lui viziune artistică despre anume evenimente. De aceea nu poţi acuza un regizor care afirmă că, de exemplu, Nero plescăia la masă, dar o poţi face atunci când, la fel de exemplu, afirmă că bătătlia de la Varna a avut loc înaintea celei de la Plateea.
Acestea, precum şi cele câteva cunoştinţe pe care le am legate de celebrul eveniment, m-au determinat să scriu precizările de mai jos.
1. Sultanul Mehmet nu era nici de departe tatăl iubitor şi prinţul luminat înfăţişat în film. Consuma alcool (interzis de religia musulmană) destul de des, iar orgiile sale cu tinerii icoglani au stârnit protestele multor lideri religioşi (ulema) ai vremii.
2. Împăratul Constantinos nu putea să poarte haine de culoare albastră. Roşul, roşul era culoarea imperială. Roşie era purpura care le decora îmbrăcămintea, roşie era culoarea porfirului din care îşi clădeau monumentele.
3. Raportul de forţe între otomani şi romei nu era nici de departe de 1:1, aşa cum apare în cavalcadele de luptă, excelent realizate de altfel. Raportul era de aproximativ 20:1 în favoarea otomanilor, iar eroismul apărătorilor care au reuşit să acopere tot perimetrul oraşului alergând şi grupându-se în punctele străpunse de otomani, îi situează alături de marii lor înaintaşi de la Termopile.
4. Meşterul transilvănean Orban nu a trăit să vadă victoria otomanilor. Tunul său (numit Basilic) a explodat prematur, iar el a fost ucis. Romeii susţin că a fost o victorie a unei intervenţii de comando propriu, iar otomanii că a fost rezultatul folosirii lui intensive. Oricum, celebrul tun nu a produs mari pagube pentru că proiectilele din marmură, grele de peste 500 de kilograme, se fabricau extrem de greu, tunul avea o cadenţă de tragere extrem de redusă (încărcarea lui dura mai bine de trei ore), iar precizia era aproape nulă.
5. Flota otomană nu ardea de florile mărului. Nimicirea ei a fost rezultatul bătăliei purtate cu doar trei (3!) corăbii genoveze. Romeii mai încercaseră incendierea flotei printr-o acţiune nocturnă de comando, dar fuseseră trădaţi. După un asemenea rezultat al bătăliei navale, amiralul comandant otoman a fost decapitat de mâniosul sultan.
6. Comandantul Giustiniani nu a murit în luptă dreaptă cu personajul Hassan. Rănit de o schijă, a cerut să fie transportat la corabia lui, cu care a plecat spre Rodos, murind pe drum la multe zile după căderea oraşului.
7. Niciunul dintre turnurile zidului de apărare nu a căzut ca urmare a săpării tunelurilor subterane. Cu ajutorul unui genist german (Johannes Grant), împăratul Constantinos a combătut atât de eficient aceste acţiuni, încât otomanii au renunţat la ele. Oastea otomană a pătruns ca urmare panicii provocate de retragerea soldaţilor genovezi dintre apărători şi a găsirii celebrei Kerkoporta “uitată” deschisă...
8. Steagul otoman proptit atât de eroic pe turn de personajul Hussein cu propriul cadavru, nu putea să fie roşu în niciun caz. Steagurile otomane erau verzi. A doua zi după căderea Constantinopolelui, sultanul Mehmet a poruncit să le fie schimbată culoarea în roşu, ca un semn al continuităţii Imperiului Bizantin prin Imperiul Otoman. Cât a reuşit, ne spune istoria...
9. Cadavrul împăratului Constantinos nu a fost în niciun caz onorat de sultan pentru simplul motiv că nu a mai fost găsit. El a pierit în luptă la treilea asalt otoman alături de oştenii săi, fără însemnele imperiale, şi nu a mai fost găsit. Unele cronici afirmă că a fost găsit şi a fost “onorat” prin jupuire şi împăiere, iar capul a fost aşezat în vârful coloanei lui Constantin (Ducas: Tiranul [Mehmet] l-a întrebat pe marele amiral [Notaras]: „Spune-mi adevărat dacă acesta este capul împăratului tău". Atunci, uitându-se bine la el, [Notaras] a răspuns: „Al lui este, doamne". Şi l-au văzut şi alţii şi l-au cunoscut. Atunci au pironit capul pe coloana din piaţa Augusteon şi acolo a rămas pînă seara. După aceea, jupuindu-i pielea, a împăiat-o şi a trimis-o peste tot locul, arătând-o domnului perşilor şi al arabilor şi altor turci ca semn al biruinţei).
10. Oraşul a căzut în mâinile otomanilor la ora trei dimineaţă. Chiar şi în 1453, pe data de 29 mai era întuneric la acea oră, şi nu plină zi cum ne este arătat în film.
11. Marele amiral Lukas Notaras nu a fost arestat de ienicerii sultanului. El a fost invitat la masă de sultan, cinstit cu toate onorurile funcţiei (se pare că drept recompensă a unei activităţi susţinute de trădare) şi lăsat liber. Ulterior, refuzând solicitarea sultanului de a-i ceda unul dintre fii, care era foarte frumos, pentru a fi sodomizat în serai, atât marele amiral, cât şi cei doi fii au fost decapitaţi de sultanul cel omenos (vezi “rușinoasa întâmplare a ospățului”).
12. Sultanul nu a intrat în oraş într-un nimb de lumină, ci într-unul de fum. El a intrat în oraş după ce îl lăsase timp de două zile pradă pustirii şi masacrelor făcute de soldaţii săi, pînă şi-a dat sema că, în faţa istoriei, a fi stăpânul unui oraş ruinat nu înseamnă mare lucru.
13. Locuitorii adăpostiţi în incinta bisericii Sfânta Sofia nu au fost binecuvântaţi de sultan, ci au fost ucişii până la unul, fără deosebire.
În rest, e posibil ca lucrurile vor fi fost aşa cum au fost înfăţişate în film...
Să auzim de bine!

luni, 23 decembrie 2013

Despre noi/România

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Obiceiul casei este ca să public articolele din colaborări pe pagina corespunzătoare din FotoBlogul din Drumul Taberei. Ei bine, de data asta autorul, de fapt, autoarea, s-a întrecut pe sine şi mi-a trimis un articol care mi se pare atât de plin de substanţă încât îl public pe pagina principală a blogului. Nu înainte de a-i dori succes în continuare şi de a-i mulţumi pentru calitatea gândirii.

"România nu este doar o bucată de pământ aflată în sud-estul Europei undeva pe paralela 46. România nu e castelul Bran sau Vlad Ţepeş, nici Nadia Comaneci sau Ilie Năstase şi nici Marea Neagră. Aceste simboluri turistice internaţional recunoscute sunt în realitate nişte simple iluzii, utopii, căci nu doar ele ne caracterizează şi, de ce să nu recunoaştem: nicio ţară nu este şi nu va fi perfectă. Ceea ce face diferenţa rezidă, de fapt, în ceea ce ţara reuşeşte să creeze. Iar creaţia cea mai de seamă a oricărui stat, de altfel, este reprezentată de locuitorii săi, de populaţie, de aşa-zişii baştinaşi.
Ce fac băştinaşii României? Unii mult bine, alţii mult rău, unii rămân, iar alţii pleacă, însă cu toţii încearcă să realizeze ceva. Mânaţi de scopuri sau motivaţii din cele mai variate, care includ de la îmbogăţire subită până la foloase nemeritate, ascund cel mai adesea lăcomie, invidie, dorindu-şi, dacă se poate fără a precupeţi niciun efort, totul: vilă mai mare sau mai mică, piscină, SUV chiar dacă-i achiziţionat în rate pe 10 ani, smartphone ultimul model indiferent că folosesc la el cartelă în timp ce merg cu autobuzul, acestea au devenit repere ale civilizaţiei si culturii contemporane denotând, de ce să nu recunoaştem, o meschinărie...epocală. Spunem epocală pentru că, să ne-aducem aminte puţin şi de trecut. De la Decebal şi Traian încoace cu strămoşi din cei mai harnici şi viteji, am trecut prin istorie cu fruntea sus. Conduşi de personalităţi istorice care au marcat istoria şi nu doar pe plan naţional, ci continental, am trecut cu brio şi prin perioada comunismului în care, deşi pare surprinzător pentru tânăra generaţie de astăzi, am dobândit, nu fără trudă, statutul de „grânar al Europei”.
Unde au dispărut astăzi aceste achiziţii remarcabile, aceste repere ale unei civilizaţii milenare. Pentru că da, românii au privilegiul de a fi una dintre puţinele ţări cu o istorie atât de vastă. S-au afundat încet-încet în mocirla neo-corporatistă. Cu tot cu mall-urile, shopping-ul şi alte noi valori apărute. Totuşi care sunt valorile rămase? Ceva bun trebuie să se mai afle în interiorul şi exteriorul arcului carpatic. Ei bine, nu doar coloana infinitului sau poarta sărutului ne mai aduc o umbră de mândrie naţională. Au rămas şi oameni de valoare, ascunşi e-adevărat prin masa lipsită de substanţă.
Oameni care chiar dacă mai au un singur leu în portofel şi nu figurează defel în vreun top Forbes sunt dispuşi să îl ofere unui bătrân sau unei bătrâne necunoscute care în mod evident are mai multă nevoie de el. Pentru că ei ştiu ce înseamnă omenia şi îşi iubesc semenii nu doar prin vorbe trâmbiţate cu emfază în momente cheie.
Oameni care deşi sunt premiaţi şi multi-premiaţi, care au studiat peste hotare, preferă să revină în ţară pentru că aici e acasă. Pentru că ştiu că pot face mult bine şi, mai important, pentru că îşi doresc asta. Ei vor o ţară ca afară şi sunt dispuşi să sacrifice timp şi efort, să investească trup şi suflet pentru a obţine nişte rezultate remarcabile. Însă nu cuantificabile.
Oameni care se dedică carierei fie că lucrează în învăţământ sau în sistemul medical cu salarii aproape de limita demnităţii. Ei îşi iubesc încă meseria şi mai au puterea de a zâmbi, implicându-se total chiar dacă ştiu că poate niciodată, nimeni nu le va mulţumi. Eforturile lor depuse în contul ţării sunt incomensurabile şi niciun PIB nu la va putea îngloba vreodată corespunzător. Ei cresc, educă, vindecă, ajută generaţia de azi şi de mâine şi cred în bine.
Oameni care se gândesc la cei din jur şi-şi doresc să transforme răul în bine. Chiar dacă viaţa i-a lovit din plin, de nenumărate ori, încă au credinţă şi speranţă în oameni. Şi nu-şi doresc decât să-i ajute, cât de mult pot. Ei nu au deznadîjduit vreo clipă şi nu au timp să-şi plângă de milă. Au timp doar să lupte şi să dovedească că destinul, într-adevăr, stă doar în mâinile noastre.
Oameni care muncesc mult şi cinstit şi nu au aşteptat nimic mai mult şi nimic în schimb. Care dacă găsesc o geantă plină cu bani nu o păstrează şi care, din păcate, consideră că au o viaţă normală şi nu merită nimic în plus. Într-un mediu atât de pervertit, puritatea lor străluceşte ca diamantul însă, în mod bizar, cei din jur sunt orbi. Orbi şi orbiţi de o căutare continuă pentru ceva inexistent, dorinţă de parvenire şi uitare amarnică a locului de plecare, angrenaţi într-un freamăt fără valoare reală.
Toţi aceşti oameni ar trebui să ne reprezinte, să constituie majoritatea şi nu minoritatea. Căci îşi merită ţara, chiar dacă ea nu îi merită pe ei. Ei ar trebui să aibă măcar pe cine vota, căci preferă deseori să rămână acasă, opţiunile la îndemână fiind realmente similare şi la fel de nedemne de luat în seamă. Ei ar trebui să fie bine plătiţi fără să fie nevoiţi să ceară, pentru că îşi fac bine treaba. Să fie apreciaţi şi nu îngropaţi într-o societate consumeristă. Să nu aibă teama zilei de mâine. Ne strigăm sus şi tare iubirea de patrie şi bucuria neatârnării însă uităm preţul în sânge plătit de fraţii, părinţii sau chiar de copiii noştri. Iar valorile naţionale şi simbolurile care susţinem că ne definesc ni le amintim în mod convenabil doar în momente comemorative.
Ne dorim cu toţi să ne fie şi nouă şi copiilor noştri bine însă uităm că pentru acest lucru trebuie să oferim ceva în schimb. Puţină strădanie, efort, chiar muncă, interes, implicare şi, nu în ultimul rând, perseverenţă. Dacă vrem rezultate, apreciere şi nu un exod în masă în străinătate, trebuie să conştientizăm că facem parte dintr-un întreg. Care nu va putea fi niciodată schimbat dintr-odată, ci puţin câte puţin, prin gesturi mici, aparent lipsite de importanţă.Uitând de ignoranţă, indolenţă, invidie şi încercând să construim nu să distrugem sau să cheltuim vom avea, poate vreodată, o Românie demnă. Căci o Românie avem şi-acum dar a plecat capul de mult de ruşine, de neputinţă şi de durere. Acum avem o Românie care sângerează locuitori, aceştia preferând să plece decât să lupte cu morile de vânt şi să se chinuie pentru un trai decent. Locuitorii se gândesc să-şi încerce norocul în altă parte pentru că viaţa autohtonă a ajuns să pară un trist joc de noroc. Ne mândrim că suntem români, căci ştim că mulţi români sunt inteligenţi şi capabili. Ne mândrim că suntem români pentru că ştim că avem la picioare o ţară frumoasă poate nu îndeajuns de apreciată.
Avem un climat temperat continental, totuşi ne plângem ori de cald ori de frig. Avem norocul de a trăi într-un loc plin şi de păduri, dar şi de şes, înzestrat cu munte, dar şi cu mare şi preferăm să călătorim în străinătate. Există în România atât de multe locuri minunate care dispar în uitare din cauza coloşilor de beton ce împânzesc locurile. Uităm că pentru a ne bucura ochii cu frumuseţi naturale, trebuie să protejăm, să cultivăm şi să îngrijim.
Ecologia rămâne din păcate la stadiul de teorie predată la şcoală pentru că în realitate, poluarea şi neglijenţă legată de reciclarea responsabilă a deşeurilor au devenit o practică uzuală. Ne plângem de nivelul ridicat al poluării, dar pe de altă parte avem în parcare cel puţin două maşini. Tăiem pădurile fără milă şi ne vom îmtreba nu acum, ci peste câteva decenii, unde au dispărut, iar urmaşii urmaşilor noşti vor primi moştenire o ţara văduvită de peisaje de basm.
Avem basme populare, o zestre centenară transmisă prin viu grai, care stau mărturie a tradiţiilor şi obiceiurilor ce ajung acum desuete. Tinerii iau în derâdere nişte practici uzitate de sute de ani şi adoptă altele noi, fără substanţă, care nu pot servi fundament pentru...nimic. Îngropaţi de tehnologia covărşitoare, ajung la o precocitate bizară şi împărtăşesc năzuinţe incalificabile. Ştiu că tehnologia le oferă posibilităţi infinite însă, în loc să le fructifice în mod benefic, nu se gândesc decât la propriul interes şi propria bunăstare.
Ce se întâmplă însă cu oamenii frumoşi si buni, cu cei pentru care a fi român nu semnifică doar o titulatură în buletin? Pe lângă faptul că pleacă sau se ascund, vor să uite. Să uite de lipsa unei recunoaşteri adecvate a meritelor lor, de răutatea celor care nu-i înţeleg şi-i marginalizează, de visele lor. Visele lor sunt lipsite de egoism şi, în general, nu sunt limitate pentru că aceştia ştiu că totul e posibil.
Toleranţa a ajuns să semene cu un ideal nerealizabil deoarece nu ne mai caracterizează demult. Nu mai împărtăşim compasiune, bun simţ şi apreciere şi preferăm vorbe grele şi pline de venin adeseori negândite. Ne place mai des să judecăm şi mai rar să ajutăm sau să înţelegem şi să acceptăm, dar avem pretenţia de a fi trataţi la rândul nostru cu consideraţie. Poate e târziu pentru schimbat mentalităţi construite în câţiva zeci de ani într-o clipă sau de modificat judecăţi de valoare, dar valoarea merită şi încă mai poate fi găsită. Şi nu prin violenţă, protest sau, pentru unii poate chiar revoluţie, ci prin plus valoarea conferită de oameni de calitate.
Problema esenţială asupra căreia ar trebui să se abată atenţia tuturor este reprezentată de faptul că oamenii de calitate nu sunt niciodată destui. Avem din plin oameni care ridică statisticile violenţei domestice pe culmi negândite, din cei pentru care alcoolul ajunge un mod de viaţă, din cei care nu cunosc semnificaţie iubirii părinteşti şi înmulţesc numărul de abuzuri sau de abandonuri. Cum ar fi să ne imaginăm pentru o clipă că totul stă în mâinile noastre? Că fără noi ţara s-ar prăbuşi, ar dispărea pur şi simplu de pe faţa pământului? Probabil că mulţi salvatori de patrie s-ar naşte atunci şi ar ajnge, în mod subit, să-şi ia în serios rolul de...români. Adevărul este că nu trebuie să ne imaginăm pentru că este vorba de realitate. Ţara şi viitorul ei chiar se află în mâinile noastre, fie că ne place sau nu, fie că suntem sau nu capabili să o conducem. Ne place să învinovăţim conducerea, însă uităm că ei sunt ca şi noi. Aleşii noştri nu provin din alte meleaguri, sunt şi ei la fel de români ca şi noi. Iar dacă au ajuns să ne reprezinte este pentru că...aşa suntem. Ei sunt reflecţia marii majorităţi a populaţiei, chiar dacă pare greu de crezut.
Propun să uităm însă măcar pentru o clipă, de toţi şi de toate. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Poate nu ieşim pe plus întotdeauna însă cred şi simt că există o speranţă. Vreau să fim cât de buni, de generoşi, de toleranţi, de demni, de muncitori putem. Cu toţii putem fi exact ceea ce ne dorim, important este să luptăm pentru a ne depăşi condiţia de acum, pentru a nu fi doar noi mândri de România, ci şi ea mândră de noi. Sună destul de mult a manifest patriotic dar este posibil ca de asta să avem nevoie, căci din noi porneşte schimbarea."
de Irina Olteanu
Să auzim de bine!

miercuri, 18 decembrie 2013

Liderii cap de serie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De liderii politici ne-am cam săturat, de liderii de sindicat şi mai şi, iar pe cei sportivi îi vedem toată ziua la televizor. Dar ce ziceţi de existenţa altor lideri, modeşti şi nebăgaţi în seamă, dar de care depind vieţile noastre?
În rândurile de mai jos îi vedem prezentaţi de Dr. Mărginean Călin, Ing. Mărginean Lucia într-un articol care, chiar dacă nu ne va face viaţa mai uşoară, cu siguranţă ne-o va face mai plăcută.
Ce sunt “liderii cap de serie”?
- Alimente aparţinînd unei familii sau grupe de vegetale, care au din punct de vedere nutriţional caracteristicile clasei din care fac parte, iar suplimentar conţin anumiţi factori puternic sanogenetici, adesea în cantităţi record.
- Alimente care ar trebui să fie considerate drept cele mai sănătoase: alimente care conţin şi o cantitate însemnată de diverşi antioxidanţi (factori naturali anti-cancerigeni, dar nu numai!), alimente care conferă o protecţie excepţională împotriva “bolilor civilizaţiei”, alimente care stimulează şi modulează apărarea imună.
Este recomandabil ca, pe masa noastră, a fiecăruia, zilnic să avem cel puţin câteva dintre titlurile următoare (şi nu ocazional, cum se întâmplă adesea!)
1. Familia algelor marine comestibile: lider – SPIRULINA
Alţi reprezentanţi: Laminaria, Chlorella, Donaliella etc.
Aliment – medicament - cel mai înalt nivel proteic întâlnit la vreun aliment.
Este singurul aliment de origine vegetală care stochează glucidele ca depozit sub formă de glicogen!!!
Este recordmenul (ca şi conţinut) în vitamina B12: 2 ppm
Este recordmenul în hormoni fito-estrogeni
Este recordmenul în clorofilă
Este recordmenul (ca şi conţinut) în 2 amino-acizi extrem de importanţi pentru economia întregului organism: Triptofan şi Cisteină
SPIRULINA NU ESTE PANACEU UNIVERSAL, dar are rezultate excepţionale în prevenirea/combarea unor afecţiuni:
 - Cancer
 - Hepatite cronice şi ciroza hepatică
 - Diabet zaharat
 - Artroze
 - Depresii
 - Reglează tensiunea arterială
 - Scade colesterolul sangvin
 - Vindecă ulcerul gastric şi duodenal
 - Anemii
 - Conferă o protecţie vasculară anti-ATS excepţională
 - Vindecă tulburările de pre- şi post-menopauză
 - Reglează ciclul menstrual
 - Excepţională în creşterea performanţelor fizice şi psihice pe termen scurt şi lung
 - Reglează fazele somnului
 - Poate fi utilizată în curele de slăbire
Spirulina, la fel ca şi Dunaliella conţine FICOTEN un amestec de 17 carotenoizi cu o forţă anti-oxidantă excepţională
2. Familia leguminoase: lider – SOIA
Alţi reprezentanţi (comestibili) ai familiei: lupin, fasole, mazăre, linte, bob, năut, fasoliţa, latirul, arahidele
Cel mai înalt conţinut în lecitină
Cel mai înalt conţinut în Fier (soia germinată la 48 de ore) => 45 mg%
Cel mai echilibrat raport Calciu/Magneziu din întreg regnul vegetal (260/242)
Al II-lea nivel în ceea ce priveşte conţinutul (după Spirulină) în hormoni fito-estrogeni
Al II-lea nivel în ceea ce priveşte conţinutul (după Spirulină) în Triptofan şi Cisteină
Soia conţine genisteină, un factor care distruge vasele în formare ale unei eventuale tumori
Reglează nivelul glicemic şi scade colesterolul
Importantă funcţie anti-aterosclerotică
Persoanele care consumă zilnic cel puţin 100 g de soia, nu vor face vreodată cancer de sân, col uterin/prostată
Nivel proteic înalt – 40% - (fiind depăşită doar de alge), având o proteină completă, dar bazică
3. Familia graminee (cereale): lider – SECARA
Alţi reprezentanţi ai familiei: grâu, orz, ovăz, orez, porumb, mei, hrişcă, ciumiză, sorg
Cerealele integrale constituie baza piramidei alimentare persoanelor care ţin la sănătatea lor
Cel mai înalt conţinut în fibre vegetale celulozice din lumea vegetală (în tărâţe 47 g%)
Sursă excepţională de vitamine din grupul B (în special B1, B6, B9), mai ales cerealele germinate
Contribuie la menţinerea nivelului glicemic, dar şi la ameliorarea profilului lipidic
Rol energetic (pâinea de secară = 344 kcal%)
Pulberea/sucul de orz verde = cea mai bogată sursă de superoxid dismutază (factor natural anti-oxidant şi anti-cancerigen) cunoscută
Fulgii de ovăz conţin cele mai lipicioase fibre vegetale cunoscute + “mănânci calule ovăz?”
4. Familia liliacee (legumele bulboase): lider – USTUROIUL
Alţi reprezentanţi ai familiei: ceapa, ceapa de Egipt, ceapa de tirus (perenă), ceapa eşalotă, ceapa mărgăritar, usturoiul, usturoiul rozambol, prazul
În stare crudă este iritant gastric pentru multe persoane; prin fierbere însă nu se distrug Se, I, Ge!
4 “căţei” mari de usturoi/săptămână au acelaşi efect de protecţie cardio-vasculară ca şi consumul a 28 “căţei”/săptămână!!!
Cel mai înalt cantitativ de Seleniu
Cel mai înalt cantitativ de Germaniu organic. Acesta stimulează superoxid-dismutaza, sistemul glutationului şi catalaza concomitent, fiind un element anti-tumoral şi anti-SIDA major!
Cel mai înalt cantitativ de Iod
Cel mai puternic antibiotic cunoscut (alicina), dar şi alte substanţe antibiotice: garlicina, alistatina I şi II
Protector vascular excepţional
Bacteriostatic şi bactericid
Anti -gutos, -artritic, -inflamator, -reumatic
Vermifug (ascarizi, oxiuri, tenii)
Antiparazitar
Antilitiazic urinar
Stimulator imun excepţional
5. Familia crucifere: lider – VARZA ROŞIE
Alţi reprezentanţi ai familiei: varza albă, creaţă, de Bruxelles, de frunze, chinezească, bruccolli, conopida, gulia
Există conceptul de “regina varză”
Conţine cea mai mare cantitate de sulforafan (anti-oxidant de forţă, fito-estrogen-like)
Conţine cantităţi importante de Bor
Conţine cantităţi importante de vitamina C (80-120 mg%)
Conţine importante cantităţi de substanţe potenţator de efect (bioflavonoide)
Conţine luteină
Sucul de varză vindecă ulcerul gastro-duodenal 
Sucul de varză are şi o capacitate anti-tumorală excepţională
Capacitate imuno-stimulantă de excepţie (mai ales sucul proaspăt extras!)
Conţine şi un antibiotic slab
Are şi proprietăţi anti-anemice (Fe, Mn, Cu + vitamina C)
Tonic/trofic şi regenerator hepatic prin bogăţia sa vitaminică din grupul B şi C, bioflavonoide
Recomandată de multe decenii în curele de slăbire
Ajută la mineralizarea osoasă prin Bor şi vitamina D2
Edemele posttraumatice (şi entorsele), dar nu numai, cât şi abcesele, beneficiază de pe urma aplicaţiilor locale cu frunze de varză
Evitaţi varza murată! Conţine Histamină (principala substanţă pro-alergică) şi prin fermentare a devenit acidă (din bazică cum era în forma ei naturală)
Consumată în stare crudă, dar şi ca suc, cât şi aplicaţiile locale de frunze prezintă proprietăţi antiinflamatoare şi antireumatice de potenţă medie
Se opune formării de calculi renali
Alte utilizări ale aplicaţiilor locale cu frunze: măşti de frumuseţe, migrene, sinuzite, metrite, dismenoree, muşcături/înţepături de insecte, ulcere de gambă
În stare crudă conţine fibre dure, care ar fi bine să fie atent mărunţite, altfel sunt iritante la nivel colonic!!!
6. Familia solanacee (legumele solano-fructoase): lider – ROŞIA
Alţi reprezentanţi ai familiei: vinetele, ardeiul, cartoful, batata, păpălăul, topinamburul
Adusă în România şi apreciată la adevărata-i valoare de puţin peste 1 secol (!?!)
Conţine o cantitate foarte mare de LICOPEN (carotenoid, cu proprietăţi anti-oxidante marcate, colorant natural roşu – E 160d). Este singurul antioxidant de forţă, a cărui cantitate, prin fierbere creşte de 4-6 ori!!!
Conţine o substanţă cu proprietăţi antiinflamatoare
Conţine o substanţă cu proprietăţi antidiabetice
Sursă importantă de vitamine şi minerale, foarte gustoasă, dar şi foarte săracă în calorii; “roşia face salata!” (Dr. Mărginean Gabriela)
Consumând 1 roşie/zi puteţi fi siguri că nu veţi face vreodată cancer, DACĂ nu sunteţi fumător, sau nu aveţi o expunere masivă la radiaţii
Aliment indicat în curele de slăbire (20 kcal%)
Remineralizant şi revitalizant valoros
Sursă importantă de antioxidanţi naturali (mai ales licopen, dar şi de alţi carotenoizi)
Diuretic uşor
Antireumatic moderat
Epurativ, dezintoxicant
“Roşiile” ...galbene conţin în locul licopenului un alt carotenoid (b-carotenul)
7. Familia cucurbitacee (bostănoase): lider – CASTRAVETELE
Alţi reprezentanţi ai familiei: dovleacul alb (dovlecelul), dovleacul muscat, tărtăcuţa, pepenele galben şi cel verde (lubeniţa), ticva, tâlvul, buretele de baie, ceaiotul, tladianta
Familia care mai are încă cel puţin 2 reprezentanţi extrem de valoroşi din punct de vedere sanogenetic: pepenele galben (conţine un antibiotic extrem de puternic cu efect atât pe bacterii, cât şi pe ciuperci!) şi cel verde (roşu)
Este cel mai bazic aliment
Este cel mai sărac în calorii aliment (17 kcal%, iar murat ajunge la 9 kcal%)
Sunt contraindicaţi castraveţii muraţi în primul rând datorită conţinutului lor important în Histamină şi datorită faptului că prin murare pH-ul se schimbă din bazic în acid
Conţine în coajă (cu cât e mai fraged, mai proaspăt şi mai verde) cantităţi importante de hormoni fito-androgeni şi de Bor
Remineralizant şi fixator de Calciu
Foarte valoros în curele de slăbire
Diuretic de potenţă slabă, dizolvant al acidului uric şi al uraţilor
Sucul de castravete vindecă ulcerul gastro-duodenal, având şi proprietăţi antitumorale
Îngrijirea tenului: măşti faciale, pomezi, riduri, pistrui
8. Familia rosacee (speciile seminţoase): lider – MĂRUL
Alţi reprezentanţi ai familiei: părul, gutuiul, moşmonul, scoruşul, păducelul
“An apple a day, keeps the doctor away!”
“Mărul este regele fructelor!” = aliment medicament
Coaja de măr este recordmenul în Bor şi tiamină (vitamină B1) a regnului vegetal
Coaja de măr (şi pară) are bioflavonoide în cantităţi redutabile
Conţine cantităţi mici, dar dintr-o mare varietate de minerale şi vitamine
Pulpa conţine substanţe pectice de o valoare deosebită
Evitaţi varietăţile de mere acre sau şi pe cele verzi!!! (sunt acide + strepezesc dinţii)
Hipocolesterolemiant important prin pectină
Mineralizant osos
Tonic/trofic hepatic şi al sistemului nervos
Anti-anemic
Elimină acidul uric şi uraţii, combătând litiaza aparatului excretor
Sucul de mere proaspăt stors vindecă ulcerul gastro-duodenal, având şi un gust foarte plăcut
Nu îndepărtaţi coaja unui măr sau a unei pere atunci când doriţi să consumaţi aceste fructe!!!
9. Familia rosacee (speciile sâmburoase): lider – CAISA
Alţi reprezentanţi ai familiei: prunul, cireşul, vişinul, piersicul, zarzărul etc.
Recordmenul în vitamina B3 (caisele confiate) = niacina, cel mai puternic factor de scădere al colesterolului (alături de ex. fizic şi hormonii fito-estrogeni)
Conţine cantităţi redutabile de Fier şi  b-caroten
Normalizează profilul lipidic
Atenţie: nu este o întâmplare că fructul confiat are forma globulelor roşii! => efect anti-anemic
Imuno-stimulator
Conţine cel puţin 2 substanţe cu efect anti-oxidant semnificativ: b-carotenul şi niacina
Astringentă, laxativă
Sucul de caisă este utilizat în cosmetică, tonificând pielea
Evitaţi consumul miezului sâmburelui de caisă!
10. Speciile nucifere: lider – NUCA
Alţi reprezentanţi ai familiei: alune, migdale, castane comestibile, fistic
Clasă cu reprezentanţi extrem de calorigeni (550-705 kcal%)
Atenţie: nu este o întâmplare că nuca are pe secţiune forma creierului!
Recordmenul în Zinc, Cupru şi Mangan
Sursă importantă de vitamine: A, D, E, F şi bioflavonoide
Sursă serioasă de AG w 3 şi alţi AG nesaturaţi
Cuplajul Zinc, Cupru şi Mangan este cel mai puternic stimulator şi inductor al enzimei Superoxid-dismutaza, cel mai mare distrugător natural al radicalilor liberi şi al celulelor canceroase
Asigură funcţionarea optimă a creierului, stimulând sinteza DOPA-minei (previne astfel boala Parkinson)
Protecţie redutabilă vasculară anti-aterosclerotică
Ameliorează profilul lipidic şi glucidic
Previne şi tratează eficient depresiile
Imuno-stimulatoare şi modulatoare de excepţie
Forţă antireumatică excepţională
Participă la sinteza colagenului
11. Clasa citruşilor: lider – GRAPE-FRUIT-UL ROŞU
Alţi reprezentanţi ai familiei: lămâia, portocala, mandarina, minola, rodia, măslina, feihoa, bigaradria, ceaiul chinezesc, hurmaua, moşmonul subtropical, pomelo
Grape-fruit-ul roşu este unul dintre cele mai sănătoase fructe, având şi un număr redus de calorii; nu vă cramponaţi de gustul său amar!
“Pieliţa” interioară este recordmenul în bio-flavonoide. Nu o îndepărtaţi, ci consumaţi-o, la fel ca şi pe coaja de măr!!!
Conţine cantităţi redutabile de licopen, hormoni fito-estrogeni, vitamina C şi vitamina A
Capacitate anti-oxidantă (şi deci anti-tumorală) excepţională
Protector cardio-vascular şi anti-aterosclerotic
Ameliorează profilul lipidic
Reduce mult secreţia de mucus bronşic la astmatici şi la bronşiticii cronici (BPCO)
Rol desensibilizant şi anti-alergic
Determină secreţia de colagen în piele
Capacitate anti-anemică
Imuno-stimulator şi modulator excepţional
Implicat în longevitate şi-n întârzierea apariţiei fenomenelor senilităţii
12. Clasa plantelor oleaginoase: lider – INUL
Alţi reprezentanţi ai familiei: floarea soarelui, macul, rapiţa, ricinul, muştarul (alb, negru, vânăt), susanul, şofrănelul, perila, lalemanţia, crambele, camelina
Conţine cantitatea cea mai mare de ALA (acid a-linolenic) = AG w 3 (51% din masa de ulei)
Seminţele de in sunt remediul cel mai puternic şi mai sănătos anti-constipant:>3 linguri de seminţe/zi => blocarea absorbţiei vitamina B2
Uleiul de in
Sursă de excepţie a vitaminelor D, E şi F
Factori anti-oxidanţi redutabili
Distrug vasele care alimentează o eventuală tumoră
Asigură buna funcţionare a sistemului nervos
Previne instalarea depresiilor
Protecţie cardio-vasculară majoră şi anti-aterosclerotică
Scade fibrinogenul şi agregarea plachetară, creşte timpul de sângerare; efect anticoagulant
Efect anti-trombotic şi protector anti-embolic
Ameliorează profilul lipidic şi glicemic (scade rezistenţa la insulină)
Vindecă ulcerul gastro-duodenal
Efecte benefice în sindromul Raynaud pe termen lung
Reduc frecvenţa, amplitudinea, durata şi severitatea crizelor de astm bronşic
Stimulează secreţia lactată la femeile care alăptează
Diminuă problemele legate de ciclul menstrual, regularizându-l şi scade frecvenţa durerilor menstruale
Efect antiinflamator moderat
Este stimulată şi accentuată sinteza hemului şi încărcarea sa pe eritrocite
Stimulează producţia colagenului tegumentar
13. Familia vitaceae: lider – STRUGURELE NEGRU
Ceilalţi reprezentanţi ai clasei sunt plante ornamentale, neavând fructele comestibile
Este cel mai sănătos fruct din România
Este liderul incontestabil al conţinutului de RESVERATROL (cel mai puternic anti-oxidant cunoscut: pieliţă şi sâmburi)
Alţi anti-oxidanţi de o valoare excepţională existenţi în strugure sunt: picnogenolii, licopenul, luteina, AG w 6, AG w 3, bioflavonoide, antocianine
5216 unităţi ORAC/1 pahar must şi 2830 unităţi ORAC pentru 100 g struguri negri
Strugurele negru este printre puţinele alimente care conţine cantităţi importante de Melatonină şi Lecitină
Minerale şi vitamine: Ca, P, K, Na, Fe, Mn, Cu, Mg, Si, I, vitaminele A, B1, B2, B3, E, puţină vit. C
Valoare energetică: 90-98 kcal/100 g produs
Datorită conţinutului extrem de asemănător cu al laptelui matern în ce priveşte apa, glucidele, materiile azotate şi mineralele, Herpin îl denumeşte “lapte vegetal”
Diuretic, laxativ, uricozuric, coleretic, colecistokinetic, laxativ, detoxifiant (Hg, Pb), hipocolesterolemiant, regenerator hepatic (status posthepatitic), puternic calmant, combate insomniile 
Anti: -anemic, -hemoroidal, -reumatic, -depresiv, -hipertensiv, -agregant plachetar (-3/4), -febril
Prin fermentare cantitatea vitaminelor şi a anti-oxidanţilor scade (cu excepţia resveratrolului care creşte semnificativ!), iar organismul va fi nevoit să utilizeze o bună parte dintre anti-oxidanţi pentru metabolizarea/anihilarea efectelor alcoolului
Vreţi să fiţi sănătoşi?
Alegeţi negrul (sursă de resveratrol = cel mai puternic factor natural anti-oxidant cunoscut): mure, dude, coacăze, afine, struguri, prune







Alegeţi roşul (sursă de licopen, sau betanină): tomate, grape-fruit, ardei graşi, ardei capia, pepeni, căpşune, fragi, gogoşari, cireşe, vişine, mere, piersici, sfeclă





Alegeţi galbenul-portocaliu (sursă de b-caroten): morcov, ardei, pepene, tomate, mere golden, portocale, grape-fruit, mandarine, caise, piersici, dovleacul, lămâi, banane, ananas, mango, papaya, guava, rodia








Alegeţi alimente care să aibă culori intense: strugurii negri, broccolli, varza roşie, prunele






Alegeţi fructele de pădure: afine, fragi, corcoduşe, zmeura...
Alegeţi alimentele condiment: pătrunjel, mărar, busuioc, tarhonul, cimbrul, coriandru...
Alegeţi ca alimentele de origine vegetală pe care le consumaţi să constituie cea mai mare parte a alimentaţiei dvs. (sau exclusiv), căutând ca acestea să fie prelucrate termic cât mai puţin, adică în starea în care le-a ales pentru noi Dumnezeu.
Să auzim de bine!

marți, 10 decembrie 2013

Κατω απ’ τον ιδιο ηλιο/Sub acelaşi soare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Marele oraş ne întâmpină cu o zi însorită. Aterizăm la fix pe unul dintre aeroporturile oraşului (la cât este de mare, îmi vine greu a crede că are doar un singur aeroport). Este joi, prânzul este încă departe şi noi suntem iar în Istanbul.
Mărimea oraşului se vede nu numai pe kilometrajul taxiului, ci şi în preţ, care depăşeşte cu puţin douăzeci de euro până la hotel.
Hotelul Raymond este amplasat chiar în Cornul de Aur, cât se poate de aproape de centrul şi marile monumente ale oraşului. Camera este curată, mobilierul nou, iar fereastra dă spre o curte interioară, lucru care nu ne incomodează câtuşi de puţin pentru că nu pentru a sta cu coatele pe pervazul ferestrei camerei de hotel am venit.
Despachetăm în regim de urgenţă şi ieşim. Ieşim animaţi de un fel de furie. Trei zile nu sunt nici pe departe suficiente pentru a vedea tot ce este de văzut în marele oraş. Afară ne potopeşte lumina puternică a soarelui şi rămânem câteva momente în faţa hotelului pentru a ne reveni şi a ne face planul. Şi alegem Biserica Cisternă ca o primă ţintă. Plătim câte opt euro pentru fiecare bilet şi, călcând cu fereală pe treptele pasarelei de la intrare, pătrundem în lăcaş. Ceea ce ni se înfăţişează este copleşitor. O incintă subterană de aproape zece mii de metri pătraţi, cu bolta din cărămizi susţinută de peste trei sute de coloane înalte de nouă metri. Construită pe vremea împăratului Iustinian, avea rolul de a fi una din sursele de apă ale oraşului, apa apeductelor nemaifiind potabilă datorită atacurilor hoardelor barbare de avari, huni sau bulgari. În epoca modernă incinta a fost curăţată de nămolul adunat în decursul secolelor iar acum, la nivelul solului există doar o pătură de vreo două palme de apă limpede în care înoată nişte peşti aproape domesticiţi de numeroasele oferte nutritive puse la dispoziţie de turişti. Ceea ce ne uimeşte nu este aspectul ciclopic al ei, nici apa cu peşti şi nici atmosfera de basm produsă de luminile ascunse ci, frumuseţea construcţiei. Cu majoritatea coloanelor terminate cu capiteluri corintice, biserica este frumoasă, are o arhitectură frumoasă. Nimic pus la întâmplare, nimic potrivit din ochi sau făcut de mântuială. Şi continuăm să ne minunăm de această dorinţă de frumos şi perfecţiune a grecilor chiar şi pentru o construcţie subpământeană şi după ce ajungem iarăşi la lumina soarelui pe cale să asfinţească.
Ne retragem spre un mic local unde mâncăm şi fuga spre hotel pentru că soţiei nu-i place călătoria cu avionul, iar mâine avem o zi plină.
Ne sculăm pe la ora nouă, un mic dejun consistent în restaurantul de la subsolul hotelului, un schimb de amabilităţi cu personalul de servire şi ne apucăm de treabă. Fără a vizita interiorul, ne învârtim în jurul palatului celebrului Ibrahim Paşa (cei care vizionează serialul Suleyman magnificul cunosc mai bine personajul), palat devenit acum Muzeul de Artă Turcă şi Islamică. Evităm vizitarea pentru că avem presimţirea că admirarea exponatelor şi valoarea lor ne vor răpi întreaga zi. Şi, pentru că este în apropiere, decidem să abordăm Moscheea Albastră. Construcţie uriaşă, încercând să reproducă măreţia bisericii Sfânta Sofia, aflată peste drum. Construită mult, mult mai târziu decât Sfânta Sofia, sub sultanul Ahmed I-ul pe la anii 1600 din dorinţa explicit exprimată de a concura măreaţa biserică bizantină, moscheea a stârnit puternice controverse chiar în rândul populaţiei otomane, deoarece fondurile nu au provenit din părzile de război, aşa cum cerea tradiţia, ci din fondurile statului, pe seama cartierelor năpăstuite ale oraşului. Indiferent de sursele folosite, construcţia este o operă de artă, cel puţin în privinţa modului în care a fost soluţionată susţinerea cupolei, mai robustă decât la biserica bizantină.
Moscheea este înconjurată de o curte ale cărei clădiri adăpostesc o şcoală, un spital şi o cantină. La intrarea în sfântul lăcaş ni se dă o pungă în care să ne punem pantofii (pardoseala interioară este acoperită în totalitate de covoare groase şi moi...), iar soţia îşi înfăşoară un batic pe cap. De intrat în spaţiul destinat celor care se roagă nu este permis decât bărbaţilor. Ajung până în mijlocul uriaşei nave şi reuşesc să prind câteva cadre cu o parte din pereţii acoperiţi cu faianţă bleu, de unde vine şi numele moscheei, precum şi cu câteva vitralii. Este linişte, este curat şi atmosfera de rugăciune şi credinţă se simte chiar dacă nu eşti musulman.
La ieşire ne încălţăm şi facem o scurtă tură prin curtea în care tocmai se toarnă câteva secvenţe dintr-un film istoric.
Traversăm piaţa şi reuşim să găsim din prima Muzeul Mozaicului. Muzeul a fost construit pe ruinele unei aripi a palatului Bucoleon, palat regal al împăraţilor bizantini. Construit, se pare, în vremea împăratului Justinian I-ul, pe la anii 550, palatul avea decorată pardoseala cu mozaicuri superbe, atât de măiestrit lucrate încât cu greu le deosebeşti de fotografii. Ceea ce vedem noi acum ar avea o vechime de peste o mie patru sute cincizeci de ani! Impesionantă dorinţa de frumos a oamenilor acelor vremi... Nu aveau televizoare cu plasmă şi nici educaţie aleasă, dar dorinţa de a vedea lucruri frumoase era de nestăvilit. Iar noi, după atât amar de ani, ne bucurăm în continuare de frumuseţile lor... Am voie să fac câte poze vreau, dar fără utilizarea bliţului, ceea ce şi fac, o parte dintre ele putând fi admirate pe FotoBlogul din Drumul Taberei. Terminăm sesiunea de fotografii, dar continuăm să rămânem pe pasarela care înconjoară site-ul cu sufletele vibrând de frumuseţea şi expresivitatea reprezentărilor.
Părăsim zona trecând prin micul bazar Arasta şi ne uităm cu coada ochiului la o porţiune din zidul maritim care se vede în dreapta noastră. Decidem să ne continuăm ziua de azi cu o vizită în marele bazar şi magazinele din zonă, urmând ca mâine să vedem zidul de apărare şi Coloana lui Constantin. Drumul spre marele bazar are şi el propria încărcătură de istorie pentru simplul fapt că Divan Yolu, bulevardul pe care ne deplasăm, nu este altceva decât o porţiune a vechiului marelui şi renumitului drum roman Egnatia, drum pe care l-am parcurs şi în Grecia.
Pe nesimţite vine şi a treia zi. Primul punct, Coloana lui Constantin. Construită pe una dintre cele şapte coline (pentru că, vă reamintesc, aidoma Cetăţii Eterne, Constantinopole sau Noua Romă a fost ctitorit tot pe şapte coline) coloana arată jalnic. A pierdut statuia din vârf, precum şi un număr de tamburi, este arsă şi scursă, urme ale catastrofelor (pentru că poate fi numită aşa şi ocuparea şi pustiirea oraşului de către cavalerii cruciaţi) prin care a trecut. Cu o înălţime iniţială de peste treizeci şi cinci de metri şi construită din porfir (material folosit şi la sala în care se năşteau împăraţii în palatul Blacherne, de unde vine adăugirea de porfirogenetul/cel născut în porfir la numele împăraţilor bizantini) coloana ascunde unele legende. Una spune că în soclul ei ar fi fost îngropate de către ctitorul ei, împăratul Constantin, relicve ale unor statui greceşti, o bucată din cruce şi una din toporul lui Noe precum şi un număr din coşurile miracolului înmulţirii pâinilor. Tot legendă se pare că este şi aceea care spune că în vârful ei a fost pus de către turci capul lui Constantinos al XI-lea, ultimul împărat bizantin, ucis în luptele pentru apărarea oraşului, la 29 mai 1453. Oricum, din simbolul iniţial al măreţiei şi puterii, coloana de azi este un simbol al tristeţii şi pătimirii.
Şi iată-ne în faţa marelui zid de apărare aflat în partea de vest a oraşului. Zidul urmează o traiectorie uşor curbă pe direcţia nord-sud cale de vreo cinci kilometri, dacă socotesc după oboseala din picioarele noastre, izolând practic Cornul de Aur. Acum, zidul este dublat de o şosea modernă, dar asta nu ne încântă pentru că ne deplasăm folosind picioarele din dotare. Despre istoria lui e mult de povestit, aşa că mă voi rezuma la impresiile mele de turist. Zidul este cu adevărat măreţ. Este reproducerea vie a imaginii pe care mi-am format-o în copilărie despre zidurile cetăţii Troia. Format dintr-un zid exterior şi unul interior este atât de mare, atât de înalt şi de solid încât îţi este greu să te apropii de el, necum să-l dărâmi. Suntem în exteriorul zidului şi pământul pe care calc a mai fost călcat sub acelaşi soare la 1453 de sute de mii de oşteni turci, pământul pe care calc s-a hrănit cu sângele lor şi s-a îngrăşat cu trupurile lor. Acum 560 de ani, sub acelaşi soare, aici călcai în bălţi de sânge, pe trupuri sfârtecate, membre împăştiate, noroi amestecat cu organe şi creieri striviţi. La data ocupării de către turci, împăratul era mai mult un fel de primar, pentru că imperiul cuprindea doar perimetrul oraşului, Moreea (adică Peloponezul) şi mica Trebizondă, pe coasta Asiei Mici. Ultimul recensământ reflecta un număr de aproximativ 50.000 de locuitori! Puţini, infinit de puţin faţă de măreţia de odinioară şi ameninţarea puhoiului turcesc. Iar apărarea era asigurată de un număr de aproximativ 7.000 de oşteni (dacă nu mă înşeală memoria). Ce însemna asta? Dacă împărţim 7.000 de oşteni la cei aproximativ 22 de kilometri cât măsura împrejmuirea, inclusiv partea maritimă a zidului, ne rezultă un număr de 318 oşteni pe kilometru, adică un oştean la 3 (trei!) metri! Atât de subţire era apărarea oraşului. Cu toate acestea, aceşti oameni aflaţi la câte trei metri unul de altul, au avut puterea şi dârzenia să apere trei valuri ale atacului terestru şi numeroase alte atacuri maritime, au încercat să incendieze flota turcească adusă de Mehmed prin traversarea uscatului (!), se pare că au distrus uriaşul tun al lui Orban şi erau la un fir de păr să câştige lupta dacă nu se întâmplau două lucruri: retargerea comandantului genovez Giustiniani din cauza rănii căpătate, ceea ce a produs panică în rândul apărătorilor şi celebra Kerkoporta lăsată deschisă. Chiar acum ne aflăm în faţa unei porţi în zidul exterior şi mă întreb dacă nu cumva aceasta este celebra poartă „uitată” deschisă, prin care au năvălit atacatorii. Inimaginabil eroismul acestor oameni, cât de inutil şi cât de tardiv...
Zidul este marcat din loc în loc cu steagul turcesc. Fondul roşu al steagului l-a înlocuit pe cel verde a doua zi după căderea oraşului sub ocupaţie turcească din ordinul sultanului Mehmed, care dorea să arate astfel că a preluat nu numai teritoriul, dar şi măreţia Imperiului Bizantin, roşul fiind culoarea de fundal a steagului bizantin... Dorinţă rămasă fără nicio acoperire, dacă ne gândim doar la faptul cum populaţia a fost decimată şi oraşele pustiite de noul imperiu în Bulgaria, Serbia sau Grecia.
Faptul că un imperiu a cucerit un altul mă lasă rece. În fond, istoria ne arată exemple nenumărate în acest sens. Ca orice alt lucru, şi un imperiu poartă în el germenul morţii sale în chiar momentul naşterii. Nici faptul că dăinuia de 2206 ani nu este motiv suficient pentru regrete. Doar că Imperiul Bizantin nu a fost un simplu imperiu, a fost încununarea unirii culturii greceşti cu civilizaţia romană şi începuturile creştinismului, cea mai frumoasă şi mai nobilă îmbinare din istorie.
Ajungem la capătul de nord al zidului frânţi de oboseală şi purtând în suflet imaginea lui Constantinos al XI-lea, împăratul unui imperiu ajuns cât un oraş, pentru care a murit cu arma în mână. Deşi suntem în apropiere, lăsăm pe altă dată vizitarea palatului Blacherne şi a fortului Edicule, închisoarea domnului martir Constantin Brâncoveanu în oraşul turcesc cu cea mai frumoasă istorie grecească.
Să auzim de bine!
Notă: titlul articolului a fost preluat de pe discul cu acelaşi nume al lui Yiannis Ploutarhos.

miercuri, 4 decembrie 2013

Neînţelegerea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În fişa postului pe care-l ocup este prevăzută şi negocierea, încheierea şi urmărirea contractelor cu furnizorii. În această calitate şi aceea de prieten mă prezint la patronul unei firme furnizoare şi, la finalul întrevederii soldată cu închierea unui contract gras, îi spun cât pot de clar şi răspicat:
- Dacă îmi bagă contabilitatea bani pe cec, îţi plătesc cu cecul la sfârşitul acestei săptămâni prima tranşă. Dacă nu, îţi plătesc cu ordin de plată săptămâna viitoare.
Batem palma şi plec. Vineri mă sună amicul furnizor:
- Bine, bre, te credeam om serios.
- Şi ce, nu sunt? sar eu în sus.
- Nu, pentru că mi-ai promis că-mi plăteşti săptămâna asta şi uite, e vineri şi nu mi-ai dat nimic.
- Îmi pare rău, dar nu ai înţeles ce ţi-am spus. Eu ţi-am spus dacă îmi dă bani pe cec îţi plătesc săptămâna asta. Cu ordin de plată nu pot decât săptămâna viitoare.
- Hai, lasă, eu n-am înţeles aşa.
Trebuie să mergem, eu şi soţia, la o petrecere, un party cum se mai spune pe la noi, prin Drumul Taberei. Întrucât anticipez un consum sporit de alcool pe cap de locuitor renunţăm la utilizarea maşinii personale şi recurgem al serviciile unei companii de taxi.
Şoferul, vorbăreţ ca un frizer, intră în vorbă cu noi imediat ce intrăm în maşină. Om în vârstă, amabil şi civilizat mă atrage cu conversaţia lui. Nu durează mult ca subiectul să ajungă pe domeniul atât de delicat al obţinerii permisului. Moment în care, bunul om îmi spune:
- Domnule, dumneavoastră ştiţi de ce pică atâţia examenul la sală? De ce le atât de frică?
- Nu, nu ştiu, îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează.
- Pentru că nu ştiu sensul cuvintelor, nu le înţeleg.
- Ei, hai că asta chiar nu o cred.
- Domnule, sunt şofer de taxi şi practic meseria asta de patruzeci de ani şi habar nu aveţi câte mi-au fost date să aud sau să văd.
- Cum aşa? continui eu seria nedumeririlor.
- Aşa, simplu. De exemplu, când în test scrie sens giratoriu el nu ştie ce e ăla giratoriu, nu cunoaşte sensul cuvântului.
Două exemple, din multele altele care se pot da, care ne arată că, în general, oamenii nu pricep din prima, iar când reuşesc, înţeleg tot ce vor ei.
Deplasându-mă pe unul din bulevardele Bucureştene văd un mare, un uriaş panou publicitar al unei firme producătoare de bere. Reclama, scrisă evident în englezeşte, fără un cuvânt în limba română, se încheie apoteotic: Don’t drink and drive!
Reamintindu-le snobilor jalnici din publicitatea românească faptul cu Bucureştii sunt un oraş aparţinător de România, ţară vorbitoare prin excelenţă de limba română, îi asigur că, fără nicio excepţie, anunţul lor va fi cât se poate de bine înţeles de toţi şoferii României.
Să auzim de bine!

duminică, 1 decembrie 2013

Fruntaşii codaşilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cuvântul patriotism este un cuvânt greu. Este un cuvânt atât de greu încât poate fi pronunţat doar rareori, şi atunci cu sfială. Este un cuvânt la fel de greu ca mamă, ţară sau iubire. Este un cuvânt a cărui semnificaţie trece dincolo de sensul lui abstract.
Revoluţia din 1989 ne-a dat prilejul etalării plenare a diverselor noastre trăsături sau a schimbării unora consacrate, cum a fost transformarea celei de mămăligă în mămăligă care explodează.
Totodată a fost un bun prilej pentru europeniştii latenţi aflaţi printre cetăţenii ţării de a-şi etala europenismul lor visceral, ignorând, blamând sau batjocorind orice valoare naţională, orice simbol al conştiinţei de neam. În timp ce alte naţii, mai europene ca noi, ridică monumente figurilor lor emblematice, unele chiar pe teritoriul altor ţări, cum e cazul Ungariei vecine şi prietene, sau îşi sanctifică personajele istorice indiferent de numărul morţilor lăsate de aceştia în urmă, noi îl batjocoream pe domnul Ştefan din cauza numărului nevestelor.
Dacă în alte privinţe am fost protoconişti sau, cel mai rău, sincronişti, la acest capitol al patriotismului am rămas în urmă, suntem în retardă, cum se spune (atenţie, termenul nu se confundă cu retardat). Împinşi de la spate de europeniştii dintre noi, am ajuns să nu mai cunoaştem sensul adevărat al cuvintelor, considerând că tot ce se referă la patrie ţine de cel mai feroce comunism.
Cu ochii la America şi binefacerile ei presupuse sau dorite, ne-au trebuit mai bine de douăzeci şi trei de ani ca să observăm că nu există film american în care să nu le vedem fluturând drapelul şi că drapelul naţional este un motiv de mândrie, nicidecum de ruşine.
Cu ochii la aceeaşi Americă nu am văzut că, într-o uniune de state noi, aproape fără istorie şi heterogenă cât cuprinde, nu există niciun american care să se considere naţionalist, oricâte steaguri şi-a arborat la poartă. Spre deosebire de noi, care ne lăudăm cu o istorie de mii de ani şi cu unitatea noastră, dar în şoaptă, pe la colţuri.
Privind cu jind la aceeaşi Americă nu am mai văzut că acolo nu există petrecere sau festivitate, începând cu botezul copilului şi terminând cu Ziua Independenţei la care să nu se arboreze nu unul, ci zeci sau sute de drapeluri naţionale aşa, fără nicio jenă.
Ocupaţi cu filmatul clipurilor muzicale doar în America, românii noştri nu au mai avut timp să observe că nu există vreo clădire a unei instituţii, începând cu creşele şi terminând cu clădirea Congresului, care să nu aibă arborat drapelul american nu doar de ziua naţională ci, aşa, în ciudă, tot timpul.
Slugi obediente şi zeloase ale unor aşa zise principii europene, ne-am făcut praf istoria, limba şi tradiţiile fără să ne ceară nimeni aşa ceva.
Asta este, pe scurt şi parţial, moştenirea lăsată urmaşilor de locuitorii ţării timp de douăzeci şi trei de ani de europenism: un patriotism real şi temeinic, susţinut de orice alte valori, numai de cele naţionale, nu! La mulţi ani, România!
Să auzim de bine!

joi, 28 noiembrie 2013

Un articol care debutează în premieră (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În dcursul celor cinci ani de existenţă ai blogului am scris numeroase articole în care criticam lipsa de respect faţă de limba română şi modul penibil prin care nişte agramaţi devin corespondenţii unor posturi de televiziune. Bunînţeles că fără niciun rezultat concret.
Iată că recidivez mânat de la spate de avalanşa de aberaţii lingvistice care ni se servesc zilnic sub numele de ştiri. Lipsa de pregătire şi de profesionalism îi fac pe aceştia să debiteze minute în şir enormităţi măsurabile cu carul, enormităţi care ţin nu numai de limba română, ci şi de modurile de întocmire şi difuzare ale reportajelor.
Iată, la un post de televiziune (şi regret că nu i-am notat numele) un corespondent din Braşov ne vorbeşte minute în şir şi fără nicio legătură, despre problemele unui spital din Botoşani!!! Rămâne un mister de ce nu au apelat la corespondentul din Taiwan...
Un alt post ne oferă o perlă rară despre spiritul de echipă cu ocazia unui reportaj în care se face vorbire despre un bloc din sectorul 4 al Bucureştilor, construit sub ferestrele altui bloc. Doar că pe toată durata reportajului nu vedem nicio imagine cu respectivul bloc, ci doar cea a corespondentului...
Ca să păstreze tonul, într-o emisiune Promotor despre un salon auto, un operator excitat ne oferă imagini doar cu femeile care făceau reclamă automobilelor, fără să acorde nici măcar o secundă vreunei maşini...
Asta a fost, ca să zicem aşa, încălzirea. Pentru că acum vin câteva exemple cu erori de exprimare atât de grave încât transformă mesajul într-un tembelism public. Primul exemplu este o ştire care va bucura mulţi români cu faţadele boţite pentru că ne spune că “S-au aprobat regulile după care statul va ajuta românii să-şi reabiliteze faţadele” deşi cred că românii ar fi fost mai interesţi de reabilitarea faţadelor caselor şi nu ale lor.
O altă ştire tembelă, la Antena 3, ne exemplifică cunoscutul aforism să alergi de unul singur şi să ieşi pe locul doi spunându-ne că “... cel mai folosit drog fiind întrecut doar de heroină” lăsând bujbe o mulţime de oameni care nu înţeleg de ce mai există locul unu dacă poate fi întrecut...
PROTV nu se lasă mai prejos şi vine puternic din urmă cu ştirea că “...nigerianul a învăţat fotbal pe străzi de foame” uitând până astăzi să ne explice ce sunt alea străzi de foame.
Însă bomboana de pe colivă o culegem pe cea pusă de Răzvan Zamfir/businesscover.ro: ...”pe drumul Asmita Gardens, alt mare faliment care nu a vrut să reducă preţurile pentru a se adapta”. Vă e clar, nu? Un faliment care nu a vrut să reducă preţurile, ce nu e clar?
Timid, dar tenace, vin şi traducătorii unor posturi de altfel, prodigioase, cum este Realty TV unde ne e dat să citim “...băiatul dispărut de 17 ani” ceea ce e o minciună, un fals şi un dol pentru că, de fapt, este vorba de un băiat în vârstă de 17 ani şi nu de unul dispărut de atâta timp.
Şi ca să terminăm acest capitol al articolului, haideţi să ne amuzăm puţin cu un titlu fabulos, furnizat de cei de la 0-100.ro: “Aşa arată Mercedes-Benz Clasa E restilizată. Unele tehnologii de pe viitorul Clasa S debutează în premieră”. Ceea ce nu e puţin lucru chiar pentru un Mercedes, să debuteze în premieră!
Dacă v-a plăcut acest articol, atunci vă răspund în două cuvinte, ca şi solista Andra: “...în două cuvinte, m-aţi emoţionat”! Ce dacă sunt trei?
Să auzim de bine!

miercuri, 20 noiembrie 2013

O ipoteză personală

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că în această lună se împlinesc cincizeci de ani de la asasinarea preşedintelui Kennedy. Mărturisesc că a fost un subiect care m-a interesat dincolo de aspectele politice sau mediatice, fapt care m-a determinat să citesc ceva literatură tematică, inclusiv renumitul raport al Comisiei Warren.
Cu toată părerea de rău pentru munca depusă (raportul nu e o fiţuică, ci un material cât două cărţi de telefon) de comisie, nu am putut să-i acord niciun credit. Nu numai pentru faptul că vorbe sau fapte sunt denaturate, că evidenţe sunt ignorate sau substituite, ci pentru că ipoteza existenţei unui singur asasin, acesta fiind L.H. Oswald o consider nereală.
Am făcut armata, mi-a plăcut să trag şi am tras destul şi suficient de bine ca să fiu solicitat la reglajul armelor, dar niciun om cu mintea întreagă care ar vrea să comită un asasinat (presupunând că un om cu asemenea dorinţă are mintea întreagă...) nu şi-ar alege poziţia avută de el. În primul rând pentru că ar trebui să urmărească o ţintă aflată în mişcare (de la stânga la dreapta, în cazul lui) ceea ce măreşte substanţial dificultatea ochirii. Iar în al doilea rând pentru că, odată atins un anumit punct, ţinta va începe să se depărteze, ceea ce va produce micşorarea ei, făcând ochirea extrem de dificilă.
Poziţia ideală pentru un trăgător cu asemenea intenţii (şi care, cu atât mai mult, şi-a premeditat acţiunea) este în faţa ţintei. În acest fel, chiar dacă ţinta se deplasează, ea va fi tot timpul în cătarea armei, iar deplasarea ei nu va face altceva decvât să o apropie, adică să o mărească, ceea ce va permite să tragi nu un foc, chinuit şi ăla, ci un încărcător întreg fără teamă de eroare. De altfel, asemenea ipoteză (existenţa unui trăgător pe podul de cale ferată care traversează şoseaua) a fost confirmată de numeroşi martori şi dovezi fotografice, dar pe care Comisia nu le-a luat în considerare.
Iată că postul National Geographic, post pe care îl urmăresc fervent, vine cu o suită de reportaje pe tema asasinării lui Kennedy. Aşa cum nu m-am aşteptat, reportajele sunt axate pe aceeaşi temă a asasinului L.H. Oswald şi nu desecretizează mare lucru. Dar unul dintre reportaje vine cu o informaţie nouă, informaţie care mă determină să-mi pun o întrebare care pune cazul într-o lumină cu totul nouă.
În reportaj se afirmă că vremea fusese ploioasă în Dallas şi că soarele apăruse doar cu câteva momente înainte de intrarea maşinii prezidenţiale în celebra Dealey Plaza. Acest fapt a făcut ca abia atunci maşina să fie decapotată, preşedintele circulând până la acel moment în maşina închisă. Nimeni nu ştia nici când şi nici dacă maşina va fi decapotată pentru că preşedintele a fost cel care a decis aceasta.
Şi atunci, mă întreb, putea un asasin să intenţioneze uciderea preşedintelui trăgând de la etajul şase într-o maşină închisă, într-o maşină în care nu vedea ţinta şi nici nu putea intui amplasarea ei?
Să auzim de bine!

luni, 18 noiembrie 2013

Mari oameni, vorbe şi mai mari

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Un mare scriitor, sau poet sau gânditor sau ce-o fi fost el, pentru că nu-mi mai amintesc numele lui, spunea că pentru o vorbă de spirit preferă să piardă un prieten.
Vorbe adânci, vorbe grele, vorbe spuse de o minte luminată, vorbe care ne arată locul şi importanţa spiritului. Sprit care, fără nici un dubiu, îşi are impoartanţa lui majoră în definirea gradului de cultură, în luciditatea şi spontanietatea gândirii celui care-l dovedeşte.
Dintre multele vorbe de spirit spuse sau auzite de subsemnatul, două mi-au rămas vii în memorie. Prima vorbă de spirit la care mă refer aparţine unui rege Ludovic al nu-ştiu-câtelea, rege care se fla la căpătâiul marelui Talleyrand (între altele, ştim cu toţii că în cultura franceză exista o adevărată competiţie în emiterea diverselor vorbe de spirit). Acesta, adică Talleyrand, bolnav fiind, suferea de dureri cumplite, fiind pe moarte. Văzându-l pe măritul rege la căpătâiul său, îl salută cu respect şi, cu chiu cu vai, îi spune:
-Sire, sufăr ca un damnat.
Atunci, regele a rostit un singur cuvânt:
- Deja?
Cuvânt care spune mai mult decât un roman despre părerea pe care o avea regele despre viaţa păcătoasă a lui Talleyrand şi chinurile pe care i le anticipa în calitate de apropiat locatar al iadului.
Vedem astfel un model de conciziune şi de spontaneitate care, cu tot dramatismul momentului, ne face să zâmbim.
Cea de a doua vorbă de spirit care mi-a rămas vie în memorie aparţine domnului Columbeanu, un cunoscut om de afaceri. Iar cunoaşterea şi popularizarea ei se datorează înregistrărilor făcute de un post de televiziune în cadrul unei emisiuni în care cei doi, omul de afaceri şi soţia, erau filmaţi tot timpul, ceea ce s-ar putea traduce printr-un reality show.
Momentul a fost seara în care omul de afaceri îşi serba ziua de naştere într-un mod discret, împreună cu câţiva prieteni. După câteva pahare şi urări, soţia lui consideră că e oportun să-i prezinte cadoul ei, aşa că este adus un pachet foarte mare care, desfăcut, ne relevă macheta unei corăbii. O machetă deosebit de frumoasă şi de o mărime impresionantă, o machetă pe care, vă spun cu toată sinceritatea, ar fi făcut plăcere oricăruia dintre noi. Omul nostru se ridică de la masă, o priveşte câteva secunde şi revine la masă spunând:
- Băăă, ce mişto!
Două personalităţi, două culturi, două secole distanţă, dar nu suficiente ca să atenueze strălucirea spiritului din vorbele lor.
Să auzim de bine!
Notă: pentru cine a deschis mai târziu televizorul, damnaţii erau persoanele osândite să îndure chinurile infernului în viaţa de apoi.

marți, 12 noiembrie 2013

Aspectele sociale ale egoismului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
A fi egoist nu este ceva de laudă. Ba, din contră, este ceva cât se poate de blamabil. Toate religiile şi toate principiile vieţii sociale acuză vehement egoismul şi îl condamnă pe toate căile. Egoismul, ca o componentă a personalităţii cuiva e considerat cât se poate de nociv. Ei bine, cu toate acestea, eu sunt egoist. De când mă scol dimineaţa şi până seara, la ora de culcare, nu pierd niciun prilej pentru a-mi manifesta egoismul din mine şi pentru a-l cultiva.
Sunt foarte egoist când îmi parchez maşina. Cât mai aproape de bordură, cât mai bine plasată între alte maşini. Nu o las în mijlocul drumului sau cu vreo parte de-a ei mai expusă nu din grijă faţă de ceilalţi conducători auto, de care mă doare în cot, ci din cel mai pur egoism. Mă gândesc doar la mine şi la maşina mea: dacă trece vreun şofer mai grăbit sau mai neatent şi mi-o zgârie sau mi-o agaţă? Cine umblă după aia să o repare? Ăla?
Sunt egoist chiar şi când mă întâlnesc cu o cunoştinţă şi ne oprim ca să schimbăm câteva cuvinte. O fac retras, evitând cât mai mult contactul cu ceilalţi trecători. Şi nu din politeţe sau din grijă faţă de confortul lor pietonal, ci din cauza egoismului din mine: dacă trece vreunul nesimţit în grabă şi mă calcă pe pantofii mei cei noi? Dacă un altul, neatent, se împiedică de mine şi îşi varsă cafeaua stradală pe mine? Ce, am ajuns eu să mor de grija altora cum merg pe drum?
Sunt la fel de egoist atunci când ies dintr-un magazin şi nu mă opresc în uşă ca să-mi număr restul sau să aranjez banii în portofel. Dacă sunt nevoit să întreprind asemenea acţiuni o fac ferit, cât mai izolat. Şi, vă rog să mă credeţi că nu mă interesează câtuşi de puţin că împiedic sau nu accesul celorlalţi în magazin. Pe mine mă motivează egoismul din mine: dacă trece vreun bleg şi-mi sparge sticla de ulei sau, mai rău, pe cea de vin? Îmi cumpără ăla alta?
Sunt foarte egoist atunci când traversez. Aştept culoarea verde şi urmăresc atent maşinile, întâi în stânga, apoi în dreapta nu pentru că aş pune vreun preţ pe şoferii României sau pe regulile de circulaţie, nuuu! Puţin îmi pasă de ei, să se ducă învârtindu-se! Dar egoismul din mine îmi spune: dacă vine vreun şofer neatent sau cu frâne proaste şi te loveşte? Cine umblă în cârje după aia? Ăla sau tu?
De exemplu, eu n-am putut să fiu niciodată atât de altruist ca părinţii pe care îi aud dimineaţa, în drum spre serviciu, discutând cu copiii lor în timp ce-i aşează pe locul din faţă, lângă şofer: stai aici, tati, că aici îţi place ţie! Egoismul feroce care mă caracterizează m-a făcut întotdeauna să mă întreb: de ce să-mi pun propriul copil pe cel mai periculos loc din maşină? În caz de accident, cine va fi schilodit pe viaţă, copilul altcuiva sau al meu?
La fel de egoist sunt şi atunci când beau, chiar şi un pahar de must, şi refuz să mă mai sui la volan. Nu de frica legilor, mă doare în volan de ele, şi nici de a poliţiştilor, de care mă doare în tester, ci din cauza întrebării fără răspuns: în caz de eveniment, de ce să fiu eu vinovat, chiar dacă nu sunt, doar pentru că am înverzit fiola?
Sunt cât se poate de egoist atunci când merg pe trotuar şi văd marcate pistele de biciclişti pe care le ocolesc cât pot. Credeţi că o fac de dragul confortului şi siguranţei bicicliştilor? Aiurea! Sau din respect faţă de lege? Nici vorbă! Este tot egoismul din mine, egoism care mă face să mă gândesc doar la perosana mea şi la binele ei: dacă vine un bezmetic de biciclist pe pistă şi mă loveşte? Cine îmi duce hainele la curăţat după aia? Ăla sau tot eu?
Egoismul din mine nu are limite. Sunt foarte egoist când ajung acasă şi nu dau volumul combinei audio la maximum. Nu o fac nu pentru că m-ar interesa liniştea celorlalţi locatari, puţin îmi pasă de ei, dar mă gândesc: dacă vreun prost aude muzica tare venind de la mine şi îşi dă şi el combina tare pornind de la raţionamentul primitiv dacă el da eu de ce nu?
Egoismul meui atinge culmi nebănuite atunci când arunc gunoiul la ghenă şi închid nu numai capacul toboganului, ci şi uşa. Nu o fac pentru că aş avea vreo urmă de respect pentru vecini, de care mă doare direct în cot, dar egoismul din mine îmi spune: băi, deşteptule, dacă laşi uşa deschisă mirosul va intra şi în casa ta!
Puţine sunt situaţiile, puţine sunt momentele pe parcursul unei zile în care nu sunt egoist. Personal, sunt convins că egoismul este o componentă esenţială a vieţii sociale. Dacă eu nu mă gândesc la mine, atunci cine?
Să auzim de bine!

joi, 31 octombrie 2013

Începutul sfârşitului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată, am trecut de luna octombrie, lună în care, în 2009 lansam acest blog. Asta înseamnă că blogul are patru ani şi a intrat pe cel de-al cincilea.
Îmi amintesc cum, în serile lui octombrie 2009 stăteam cu soţia în faţa monitorului şi urmăream cifrele diferitelor motoare de contorizare pe care le introdusesem pe blog. Ia, fii atentă, azi a fost citit de trei persoane! sau Ai văzut, l-a citit cineva din Germania! erau exclamaţiile noastre entuziaste.
Astăzi blogul a fost citit de românii din peste 98 de ţări, a ajuns la 179.000 de vizualizări şi are peste 150 de cititori zilnic din toată lumea, cifre care, pentru mine sunt uriaşe. Fără pornografie, fără bârfe despre “vedete”, fără jocuri sau filme. Doar pe baza articolelor scrise de mine. Acum blogul apare atât pe platforma blogspot.com, cât şi pe wordpress.com. Dar entuziasmul nu mai este acelaşi...
Timp de patru ani, în fiecare zi lucrătoare, chiar şi în concedii, am avut grija apariţiei a cel puţin unui articol. Iar, pentru perioade bune de timp, chiar şi în zilele de sfârşit de săptămână. Mânat de entuziasmul pioneratului, am instalat tot felul de aplicaţii de contorizare de pe tot felul de portaluri. Pe unele am ajuns să ocup chiar locuri fruntaşe. Dar am renunţat la aceste înscrieri şi clasamente când am început să constat unele ciudăţenii. Aveam parteneri de blogăreală care publicau articole din an în paşte, dar aveau un punctaj mai bun ca al meu, care publicam zilnic. Dovada cea mai bună a aberaţiilor enunţate de aceste statistici, care mai de care mai pompoase, am putut-o vedea pe varianta wordpress a blogului, unde i s-a atribuit o valoare de peste 32 miliarde de dolari! Şi asta nu de către orice portal făcut pe genunchi. Aveam colegi de blogăreală care, efectiv, nu erau citiţi, dar punctajul lor era mai bun. Mi s-a răspuns că ponderea mare o au legăturile cu ceilalţi blogeri. Cum adică? Un bloger scrie articole doar pentru alţi blogeri? Dar pentru cititori cine scrie? Este posibil să-şi crească numărul cititorilor şi al paginilor citite de la o zi la alta, dar punctajele să scadă în clasamente pentru că nu ai legături cu alţi blogeri? Nu accept absurdidăţile nici măcar în forma lor diluată. Aşa că am retras blogul de pe acele portaluri.
Dar a mai existat un fenomen. Aveam parteneri de blogăreală care scriau într-o zi Azi mă voi uita la meci, atât, ăsta era articolul de fond. Dar care îi aducea zeci şi zeci de comentarii. Iar eu munceam cu zilele la un articol pe care îl consideram tematic, dar care nu aducea niciun comentariu. Aveam parteneri de blogăreală care primeau zeci de comentarii pentru un articol doar de la colegii de birou. Eu nu mă pot lăuda nici măcar cu un comentariu, deşi am colegi care au mărturisit că-l citesc... Şi să nu credeţi că este aşa de uşor să publici un articol. În primul rând, trebuie să-ţi vină ideea. În al doilea rând, după ce l-ai scris trebuie şă-l editezi şi să-i verifici corectitudinea gramaticală. După care vine chinul pozelor pentru că formatul recunoscut de blogspot nu merge şi pe wordpress, un editor aruncă pozele cine ştie unde pe pagină, iar tu trebuie să le readuci în poziţia dorită, un altul îţi aranjaeză pozele cum vrei, dar o face în detrimentul textului şi tot aşa... până iese articolul în forma şi conţinutul dorite, cu care speri că vei trezi o reacţie din partea cititorilor. Şi să nu uităm, toate astea cer timp, mult timp pe care îl obţii sacrificând alte activităţi. În concediu, după ce reveneam la hotel, pe când toată lumea sforăia, eu stăteam să scriu impresiile zilei. Laptop-ul îmi era nelipsit chiar şi pe plajă. Dar, indiferent ce am scris, indiferent cât am scris, cititorii au venit, au citit şi au plecat. Fără să lase nici măcar un comentariu.
Pentru că, dragii mei, acesta e motivul lipsei mele de entuziasm: lipsa comentariilor. Am stat să mă întreb, oare eu spun numai axiome, oare vorbele mele sunt adevărul absolut? Exclus să cred aşa ceva despre mine pentru că, în acest caz, ar trebui să merg la medic! Atunci de ce nu sunt comentat, de ce nu mi se relevă măcar greşelile de ortografie? Am abordat cele mai felurite şi delicate subiecte, dar reacţia cititorilor a fost la fel de absentă. Poţi citi un articol despre religie şi să nu ai nimic de spus? Poţi citi un articol pe care îl clasifici ca „excepţional” fără să scrii măcar un cuvânt despre el? Iată că, citind blogul meu, vezi că se poate. Am introdus pagina cu muzică grecească în speranţa popularizării acestei forme de cultură atât de apreciată nu numai în Grecia. Motoarele de căutare îmi comunică faptul că acest lucru a făcut ca blogul să fie citit şi în Grecia de peste 200 de cititori. Ei bine, nici măcar textele traduse de mine din/în greceşte nu au suferit comentarii. Chiar ştiu atât de bine această limbă? Chiar nu am făcut nici măcar o greşeală de traducere sau de ortografie, având o vedere o limbă şi o scriere atât de deosebite? Peste poate!
Am făcut o medie (părerea mea despre statistici sper că deja o cunoaşteţi) aşa, de dragul cifrelor, şi mi-a reieşit o medie de peste 124 de vizualizări ale fiecărui articol. Presupunând că cititorii nu vor să le înveţe pe de rost şi le accesează doar câte o dată fiecare, ar însemna un număr de peste 124 de cititori pentru fiecare articol. Este posibil ca din cei peste 124 de cititori ai unui articol, cititori răspândiţi aproape pe tot globul, niciunul să nu aibă nimic de spus? Nici de bine şi nici de rău? Din 124 de oameni? Comentariile însumează un număr de 1.285, adică 0,89 comentarii pentru un articol. Nici măcar o medie de un comentariu pe articol?
Drept pentru care am decis. Voi mai scrie când voi mai putea şi voi mai publica când voi mai vrea. O perioadă voi mai publica “bancul zilei”, o perioadă ceva mai mare voi mai publica muzică grecească, iar articole aşa după cum spuneam mai sus. Cui i-au plăcut articolele de până acum, le poate revedea în arhivă. Cui nu, nu.
Să auzim de bine!

miercuri, 30 octombrie 2013

De vorbă cu clienţii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În decursul timpului v-am oferit diverse sortimente de conversaţii purtate de cei aflaţi în spatele unui ghişeu cu cei aflaţi în faţa ghişeului. Iată acum, în completare, câteva conversaţii purtate între lucrătorii de la biroul de informaţii service şi clienţii lor:
Clientul: Trebuie să-mi reparaţi computerul. Am urgentă nevoie să tipăresc un document, dar computerul nu boot-ează cum trebuie.
Tehnicianul: Ce spune?
Clientul: Ceva despre o eroare şi un disc din afara sistemului.
Tehnicianul: Uită-te la aparat. Are un floppy în el?
Clientul: Nu, dar e o etichetă care spune că e un Intel în interior.

Tehnicianul: Doar sunaţi-ne dacă apare vreo problemă. Avem deschis 24 de ore.
Clientul: Este timpul Zonei estice?

Tehnicianul: O.K., acum faceţi clic pe butonul mouse-ului din stânga.
Clientul: (tăcere) Dar eu am doar un mouse.

Clientul: Acum ce fac?
Tehnicianul: Ce indicaţie e scrisă pe ecran?
Clientul: Îmi cere să 'Introduceţi numele dvs. de familie.'
Tehnicianul: O.K., atunci scrieţi numele dvs. de famile.
Clientul: Cum se scrie asta?
Acum, dacă ne-am lămurit cum stăm cu întrebările în domeniul informatic, haideţi să vedem cum stăm cu anunţurile în domeniul aviatic.
După aterizare: "Vă mulţumim că aţi zburat cu Delta Business Express. Sperăm că vă place să ne daţi banii tot atât cât ne place nouă să vă plimbăm."
"În eventualitatea pierderii bruşte a presiunii din cabină, măştile de aer vor cădea din tavan. Încetaţi să ţipaţi, apucaţi masca şi puneţi-o pe faţă. Dacă aveţi cu dvs. un copil mic, asiguraţi-l pe el mai întâi. Dacă aveţi cu dvs. mai mulţi copii mici… alegeţi-vă favoritul."
"Vremea la destinaţie este de 50 de grade cu ceva nori sparţi, dar vom încerca să o reglăm înainte de a ajunge. Mulţumim şi nu uitaţi, nimeni nu vă iubeşte pe dvs. sau banii dvs. mai mult decât Southwest Airlines."
"Fotoliile pot fi folosite pentru plutit, iar în caz de amerizare, vă rugăm să vâsliţi la ţărm şi să le luaţi împreună cu complimentele noastre."
"Cum aţi ieşit din avion, asiguraţi-vă că aţi luat tot ce vă aparţine. Tot ce rămâne va fi distribuit egal între membrii echipajului. Vă rugăm nu lăsaţi copii sau neveste."
"Ne-ar plăcea, tipilor, să vă mulţumim că aţi zburat cu noi azi. Iar data viitoare când veţi fi grăbiţi să spargeţi norii printr-un tub de metal presurizat, sperăm să vă gândiţi la noi."
Să auzim de bine!