vineri, 24 noiembrie 2017

România lucrului bine făcut (2)


Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Domeniile în care se manifestă indiferența noastră, a românilor cei virtuoși, sunt nenumărate. Dar cel mai rău este atunci când această indiferență se transformă în rea-voință. Și în acest caz, din numărul nesfârșit al cazurilor, vom alege unul.
Puține sunt străzile care nu au în subteran instalații de canalizare. Și mai puține sunt străzile care au capacele de canal amplasate pe mijlocul benzii de rulare, majoritatea (un exemplu tipic este DN 1 până dincolo de ieșirea din Otopeni) având capacele amplasate ori pe stânga primei benzi, ori pe dreapta celei de a doua, ceea ce face imposibilă evitarea lor de roțile mașinii.
E de la sine înțeles că în aceste canalizări se execută diverse lucrări, care impun nu numai ridicarea capacelor, dar și repunerea lor la loc. Ei bine, acest moment, al repunerii, este momentul în care indiferența se transformă în răutate pentru că muncitorul român îl repune cu bombamentul în sus. Treci cu roțile peste el și îți distrugi pivoți sau bucșe? Ei și? Ai mașină? Atunci ai și bani să ți-o repari, fir-ai al dracului de proprietar! Doar nu vrei ca eu să-mi fac munca cu gândul la tine!?
Ca să completăm tabloul, haideți să vedem o altă manifestare a transformării indiferenței în răutate. Pentru asta trebuie să ne decidem asupra numelui unei străzi, oricare ar fi ea în București, și asupra unui număr. Apoi să încercăm să ajungem la adresa pe care ne-am impus-o. Este aproape imposibil. Chiar dacă vom reuși să identificăm strada, în cele mai multe cazuri numărul lipsește.
Ultima încercare în acest sens am făcut-o nu cu mult timp în urmă pe traseul dintre Piața Universității și Piața Kogălniceanu. Pe toată această distanță, în plin centrul unei capitale care se vrea europene, nu am găsit niciun număr de casă!
Avem pretenții, suntem vanitoși și gomoși, nu există prăjină ca să ne ajungă la nas, folosim englezisme chiar dacă nu le înțelegem. Dar ne doare în cot cel de lângă noi, munca ne este superficială și făcută de mântuială, ducându-ne tot mai departe de România lucrului bine făcut.
Să auzim de bine!

miercuri, 22 noiembrie 2017

România lucrului bine făcut (1)

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
De la bun început trebuie precizat că titlul postării nu are nicio conotație politică, el având însă o mare legătură cu spiritul românilor, spirit cu care suntem induși în eroare din fragedă pruncie.
Indiferent cărei generații aparținem, este imposibil să nu reamintim de legendele, basmele sau învățămintele care ni s-au transmis la diferite niveluri educaționale,  învățături despre multitudinea trăsăturilor pozitive ale românilor.
Acele momente au trecut și am fost nevoiți să trăim o viață reală, într-o lume reală, iar prima descoperire pe care am făcut-o a fost aceea că realitatea este cu totul alta.
Conștiinciozitate, putere de muncă, hărnicie, cinste și bunătate sunt doar câteva dintre trăsăturile care am fost învățați că ne caracterizează pe toți, fără deosebire.
Sunt avizat că trebuie să ridic un colet de la Oficiul Poștal 66. Este sâmbătă dimineață, așa că pornesc de la supoziția că nu va fi aglomerația habituală. Eroare! În oficiu găsesc o mare de oameni prezenți să-și ridice coletele cu produsele achiziționate cu prilejul vânzărilor de Black Friday. Decid să revin luni dimineață, dar un anunț lipit pe ușă mă înștiințează că se lucrează și duminică. Atât scrie, se lucrează și duminică, 19.11.2017.
Duminică dimineața renunț la orice tabiet și sunt la ușa oficiului la ora 9, ora deschiderii. Oficiul aparent pustiu îmi stimulează o fericire efemeră. Mă prezint la tejghea cu avizul și solicit eliberarea coletului. Surpriza e totală: da, se lucrează și duminică, dar numai pentru cei care au de ridicat colete trimise de E-mag. Și sculatul meu cu noaptea în cap? Și deplasarea mea inutilă? Și speranțele năruite? Toate acestea nu valorează nimic din moment ce, pe avizul lipit pe ușă nu a fost făcută precizarea pentru cine se lucrează și duminică.
O anumită situație îmi impune să caut o reprezentanță ACR. Cea mai apropiată pe care o găsesc pe Internet este la parterul unui bloc din fosta piață Puișor. Plec de la serviciu fără prea mari speranțe, gândindu-mă că ora 17.30 la care estimez că voi ajunge, nu este cea mai propice. Așa este, reprezentanța este închisă, dar pe ușă este lipit un program. Care îmi confirmă că, apăsând puțin pe accelerație, mâine voi putea găsi deschis.
Revin a doua zi cu aproape o oră în avans față de ora închiderii, dar reprezentanța este tot închisă. Scormonesc cu privirea printre anunțurile lipite pe ușa agenției și identific un număr de telefon de contact. Sun și-mi răspunde o voce bărbătească amabilă, care mă informează nonșalant că agenția este închisă de luni de zile, desființată, mai precis. Desființată fără niciun aviz pentru posibilii solicitanți, fără nicio modificare în datele site-ului, fără nicio urmă de respect pentru ei.
Două exemple dintr-un număr nesfârșit de altele, trăite de orice cetățean al României, două exemple care ne confirmă dezinteresul nostru tipic față de ceilalți și față de propria muncă, două exemple care ne confirmă că românii nu au votat un președinte greșit, ci un principiu greșit. Principiu care este și va rămâne o utopie încă mult, mult timp de acum încolo.
Să auzim de bine!