ORDINEA CONSTĂ ÎN FAPTUL CĂ POPORUL ASCULTĂ DE CONDUCĂTORI, IAR CONDUCĂTORII ASCULTĂ DE LEGI! Solon n.640/638-d.560/558 înainte de Christos
ACUM, DACĂ TOT V-AŢI BUCURAT SUFLETUL CU POSTĂRILE DE PE ACEST BLOG, ATUNCI FACEŢI BINE ŞI INTRAŢI ŞI PE FOTOBLOGUL DIN DRUMUL TABEREI PENTRU CA SĂ VĂ BUCURAŢI ŞI OCHII!

vineri, 3 februarie 2012

Întâmplări cu Nelu ceasornicarul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum vă povesteam în postările precedente, Nelu mi-a fost mulţi ani bun prieten, în pofida diferenţei de vârstă. Şi dacă acum mă încearcă vreun regret legat de el, este acela că am descoperit că micul lui atelier a fost desfiinţat fără ca să mai apucăm să ne lăsăm măcar numerele de telefon.
Atelierul lui era amplasat oarecum chiar în buricul târgului şi era de aşteptat ca şi vadul comercial să fie pe măsură. Mai mult de atât, Nelu era şi reprezentantul unei firme producătoare de ceasuri, calitate în care nu numai că le repara ceasurile, dar încerca să le şi vândă.
Acum, cine este un cititor atent, sper că a observat sintagma încerca să le vândă. Pentru că, dacă reparaţiile mergeau ceas (ca să folosesc o expresie tematică), cu vânzările era o problemă. Nu mare, dar suficientă: oamenii nu prea cumpărau ceasuri de la el. Poate şi asta ar fi fost o problemă cu rezolvare, dar sub ea se ascundea una mai profundă. La nici 100 (una sută) de metri de atelierul lui se afla un mare magazin, magazin în care se vindeau aceleaşi ceasuri ca cele ale lui. Până aici nu era nicio deosebire majoră. Doar aceea că preţurile ceasurilor vândute în marele magazin erau duble faţă de cele vândute la el! De exemplu, dacă la el se vindea un ceas cu 100 lei, la marele magazin, acelaşi ceas, aceeaşi marcă, aceleaşi performanţe, se vindea cu 200 lei. Corolarul acestei diferenţe de preţ era că, dacă Nelu vindea două ceasuri pe săptămână, marele magazin vindea treizeci. Fapt care îi provoca bunului om multe nopţi de nesomn.
Mă aflu în atelierul lui şi stăm la o şuetă. Nelu nu bea şi chiar dacă ar fi băut, nu o făcea în timpul lucrului, ceea ce, la cantitatea de cuvinte pe care o schimbam, producea un efect teribil de uscare a gâtului. Îl anunţ că îl părăsesc pentru câteva momente ca să cumpăr o sticlă de suc şi ţâşnesc pe uşă. Revin cât pot de repede, dar nu suficient de repede ca să nu descopăr că un moş ocupase între timp o parte a spaţiului vital din atelier.
Mă aşez disciplinat lângă uşă, aşteptând ca omul să-şi servească clientul.
- Care e problema? îl întreabă pe moş, văzând că acesta îi pune un ceas pe tejghea.
- Care să fie? răspunde moşul ciufut. Nu mai merge.
Acum, între noi fie vorba, nu cred că cineva a văzut vreodată un ceas mergând, dar mă abţin de la comentarii şi las discuţia să continue.
Nelu ia ceasul, îl desface pe măsuţa de lucru şi începe să-l caute de defecte. Între timp, gândind probabil prin prisma unui om de afaceri, îi spune moşneagului:
- Dar de unde l-aţi cumpărat?
- De ce? ocoleşte moşul un răspuns direct dar, după câteva secunde revine şi precizează: de la marele magazin. Dar de ce? nu renunţă el la întrebări.
- Păi, răspunde Nelu zâmbind pe sub mustaţă (un fel de a zice, pentru că umbla ras zilnic cu perdaf) avem şi noi asemenea ceasuri.
- Şi? nu se lasă moşul cel catâr.
- Păi, la noi, acelaşi ceas costă 100 lei, răspunde cu tâlc afaceristul de Nelu.
- Ei vedeţi! exclamă moşul privindu-ne triumfător, de acolo l-am luat cu 200!
Să auzim de bine!

joi, 2 februarie 2012

Transferul responsabilităţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Statul nu este nicidecum o apariţie deus ex machina, nu este o invenţie şi nici un lux. El a apărut în mod firesc şi nu impus, ca un rezultat al progresului maimuţoilor hominizi şi al evoluţiei lor sociale. Deşi abstract în definiţie, statul este cât se poate de concret prin structura şi manifestările sale. Spre exemplu, instituţia armatei a apărut ca o necesitate practică de a avea un corp de luptători pregătiţi în orice moment pentru luptă, fără a fi nevoie de căutări, recrutări sau angajări de moment care sunt lipsite de substrat ideologic sau eficienţă. Asta, spre ciuda domnului Băsescu, care crede că armata e făcută ca să tragă cu puşca şi nu ca să fie pregătită să tragă cu puşca.
Indiferent de forma statală, instituţiile statului şi-au dovedit utilitatea, chiar în condiţiile apariţiei unor sisteme paralele, cum este, de exemplu, învăţământul privat. Iar unele s-au dovedit chiar indispensabile, cum este cea a Poliţiei. Şi să nu uităm că una din instituţiile statului este Guvernul. Printr-o practică verificată istoric, între instituţiile statului s-au stabilit relaţii şi responsabilităţi specifice, care ajută nu numai instituţia în funcţionarea sa, ci întreg sistemul.
Nu există nicio îndoială că, pentru a fi funcţionale, aceste instituţii trebuie să beneficieze nu numai de finanţarea corespunzătoare, dar şi de personal specializat. Asta într-un stat normal, cu funcţiuni normale. De exemplu, în statul normal la care făceam referire, instituţia Parlamentului este cea legislativă. Asta însemnând că acolo se elaborează legi şi, prin vot, acestea se validează. Ulterior, Guvernul este instituţia abilitată cu aplicarea respectivelor legi. Revenind la cele două condiţii de mai sus, este nevoie ca Parlamentul să aibă fonduri pentru desfăşurarea activităţii şi personal competent pentru elaborarea legilor. Iar Guvernul are şi el nevoie de bani pentru funcţionare şi personal specializat în ducerea la îndeplinire a legilor. Dar dacă un parlament nu ar mai avea personal? Sau doar jumătate din necesar? Ar mai fi funcţional? Nici vorbă! Dar un Guvern fără Prim Ministru sau jumătate din miniştrii necesari? Ar mai fi un Guvern? Şi-ar mai îndeplini responsabilităţile?
Dar o Poliţie prost plătită şi cu efectivele reduse? Ar mai fi eficientă? Dar un sistem de sănătate fără fonduri, fără spitale şi fără medici? Ar mai fi el un sistem de sănătate? Urmărind doar aceste câteva aspecte în decursul ultimilor trei ani, observăm cu uşurinţă că instituţiile statului român nu mai sunt nici pe departe funcţionale. Spitalele fără medicamente şi depopulate de medici nu mai pot acorda asistenţa medicală ce le revine, nu îşi mai pot îndeplini responsabilităţile. Parlamentul, blocat de un sistem democratic înţeles prosteşte, dar de care un partid poate profita din plin cu legea în mână, a devenit doar un instrument de decor, legile fiind validate prin asumarea răspunderii. Nici el nu îşi mai poate îndeplini responsabilităţile. Poliţia, la rândul ei, prost plătită şi cu efectivul diminuat, nu mai poate face faţă asaltului infracţionalităţii, nu îşi mai poate îndeplini responsabilităţile.
Practic, trăgând linie, observăm cu ochiul liber disoluţia statului. Dar asta nu poate împiedica populaţia să trăiască conform unor drepturi naturale sau dobândite. Ce se întâmplă atunci? Păi, ce să se întâmple? Se face transferul responsabilităţilor. Unde? În stradă. Sau în Piaţă. Sau şi în stradă şi în Piaţă. Dar cu efecte benefice şi imediate. L-a dat domnul Băsescu afară pe domnul Arafat? Piaţa l-a pus la loc. A emis domnul Boc o lege a sănătăţii idioată? Strada a anulat-o. A tăiat domnul Boc salariile jandarmilor? Piaţa le-a dat banii înapoi. E haos în TVR? Strada a reglementat situaţia. A tăiat domnul Boc salariile bugetarilor? Iată că Piaţa şi strada sunt pe cale de a le restitui. A emis domnul Boc o taxă idioată pe poluare? Piaţa a amânat-o. Şi mai sunt exemple... Mai poate cineva susţine că acum, în România democratică a secolului al XXI-lea, responsabilităţile instituţiilor statului nu au fost transferate în stradă?
Să auzim de bine!

miercuri, 1 februarie 2012

Hai la zăpadă!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că a venit şi iarna! Doamna melopeelor şi zâna cucurbitaceelor. Sincer să fiu, nu ştiu dacă aici o încurc eu sau a încurcat-o bătrânul Topârceanu. Ce mai tura-vura, a venit. Casele, parcurile sau străzile s-au acoperit cu linişte. Chiar şi oamenii. Bunăoară, nu îi mai aud pe beţivii blocului care îşi fac veacul în parcare până îi cheamă nevestele la masă.
Mă hotărăsc să fac un gest eroic şi să dau un exemplu elocvent familiei. Aşa că, pun mâna pe lopata de serviciu şi ies să dau zăpada. Cum unde? În parcare, normal, că doar n-o să curăţ trotuarul blocului spre ciuda vecinilor care stau la căldurică…. Muncesc cu spor tineresc şi împrăştii zăpada pe o rază de 3,52 m în jurul locaţiei atribuită de primărie. De acum, pot intra şi ieşi liniştit.
Îmi vestesc familionul care coboară sprinţar şi purcedem la cumpărături. La întoarcere, fredonez celebra melodie “Lalele, lalele”, semn oficial de mare bucurie pentru mine. Mi-e sufletul ca o floare la gândul parcării degajate pe care o voi găsi. Degajată, da, a fost, dar nu mai este. Pentru că, în modul cel mai nefiresc, vecinii peste ale căror maşini aruncasem zăpada, n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să o arunce înapoi ca să-şi elibereze locurile lor. Aşa că, las maşina în mijlocul drumului şi încep iar o campanie de deszăpezire, de data asta ceva mai rapidă, fiind puternic motivat de claxoanele celor rămaşi în spatele maşinii mele.
A doua zi mă gândesc să îi acord o oarecare atenţie din punct de vedere al zăpezii şi celeilalte maşini. Aşa că, apuc iar lopata cu nădejde şi cobor la munca de jos. Aici, lucrurile sunt mai simple: am de ales între a arunca zăpada peste maşinile celor parcaţi perpendicular pe a mea sau direct în stradă. Cu gândul la experienţa recentă, încep să o arunc în stradă. Curând se prefigurează un morman suficient de mare ca să împiedice chiar şi SUV-urile să circule. Văd că se formează o coloană măricică în spatele mormanului, iar şoferii încep să claxoneze fără niciun rost. Mă reped în maşină cu gândul să o scot puţin, să împrăştii ceva zăpadă pe locul ocupat, iar apoi să o sui la loc. Tocmai scosesem maşina când, văd venind din sens opus un şofer cu intenţia vădită de a ocupa locul eliberat de mine. Ridic lopata în mod semnificativ şi mă apropii de el:
- Ce faci? îl întreb eu neutru.
- Nimic, ce să fac!? îmi răspunde el liniştit. Te rog să mă scuzi, dar vorbim după ce parchez.
-Nţ, exact aşa ceva nu se va întâmpla, îl avertizez eu scrâşnind din dinţi.
Discuţia continuă în acompaniamentul claxoanelor celorlalţi participanţi la trafic.
- De ce? Mă opreşti tu? întreabă el oarecum inutil.
- Eu nu! Dar lopata asta da!
- Ce spui tu, străine? se răţoieşte la mine poetul din el. E locul tău?
- Da, e al meu, recunosc eu sincer.
- Atunci?
- Atunci, ce? nu renunţ eu.
- Atunci nu mă laşi?
- Nici gând, mai ales după ce eu am curăţat zăpada! Şi e locul meu plătit! spun destul de tare ca să se audă până la prima intersecţie.
Soţiile încep să ne tragă de mâneci. Este momentul cel mai dificil în discuţia dintre doi bărbaţi. Crezând că te ajută, ea vine şi te ţine de mâini, exact ceea ce îi trebuie inamicului ca să îţi poată arde nestingherit doi pumni în plin.
- Bine, bine, şi eu unde parchez? mă întrebă individul scuturându-se de tentativele de ajutorare ale nevestei din dotare.
- Uite cum faci: te asiguri, dai 15 m în marşarier, faci stânga, mergi 11,4 m, faci dreapta, o ţii înainte 27,8 m, faci din nou stânga, mergi până treci de prima intersecţie şi la a doua semnalizezi şi faci la dreapta. Acolo e un loc de parcare liber mai tot timpul.
Tipul procedează întocmai. Mirat de docilitatea lui bruscă, mă uit în jurul meu. De după mormanul făcut de mine se profilau trei măgădani cu lopeţile ţinute agresiv în mână. De fapt, oamenii coborâseră din maşini ca să elibereze drumul numai că, aşa cum se vedea imaginea din unghiul respectiv, păreau că vin să-mi ţină partea...
Să auzim de bine!

marți, 31 ianuarie 2012

Păstorel Teodoreanu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu este prima postare pe care o fac despre Păstorel Teodoreanu. Iată o nouă postare, cu noi epigrame, la fel de savuroase, la fel de sclipitoare, în continuarea celor din postarea http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/08/pastorel-interzis.html#axzz1kHO5DHmm.
Alexandru O. Teodoreanu (1894 - 1964), cunoscut şi sub pseudonimul Păstorel, a fost un avocat şi scriitor român, cunoscut epigramist, mare cunoscător şi degustător de vinuri şi coniacuri, membru de seamă al boemei ieşene şi bucureştene. A rămas în literatura română prin epigramele sale. În caz că numele Teodoreanu sună cunoscut,... a fost fratele scriitorului Ionel Teodoreanu (1897 - 1954) (La Medeleni, Uliţa copilăriei, În casa bunicilor, Bal mascat, Golia).
În clasa a V-a de liceu, li s-a dat la teză, de către profesorul de limba română, Fântânaru, să scrie despre epigramă. Şi cum Fântânaru savurase de multe ori vinul de Cotnari, Păstorel a scris doar atât în teză:
Dacă apa din fântână
S-ar preface-n vin Cotnar
Aş lăsa limba română
Şi m-aş face Fântânar.

Când le-a adus tezele, Fântânaru, ajungând la teza lui Păstorel, i-a spus nu în sens peiorativ, ci admirativ:
"Măgarule, unu la purtare şi zece pentru epigramă."
Versuri scrise când era internat în Dealul Filaretului, la un sanatoriu situat pe Şoseaua Viilor (în Bucureşti). Posibil să fi fost ultima lui epigramă. A murit după câteva zile.
Drăgălaşe păhărele:
Drăgălaşe păhărele
Dinainte-mi să se pună
Să se toarne vin în ele,
Poftă bună!

Să golim toţi în tăcere
Iar cuiva vin de nu-i place
Bea-atunci mai bine bere,
Bea în pace!

Cine-i ameţit prea tare
Pe sub mese să se culce
Şi în zgomot de pahare,
Doarmă dulce!

Să nu fie vorbă lungă
Doară ştim ce scurtă-i viaţa
Să bem până să ne-ajungă,
Dimineaţa.

Epigrama:
Epigrama nu e scula
Care-ţi poate şterge crima,
Dupa ce că scrii cu sula
Vrei să regulezi cu rima?

Scriitori:
În ţara asta prefăcută
Căcaţii scriu în loc sa pută.
Iar scriitori-adevaraţi
Sunt daţi afară de căcaţi...

Sadoveanu era dator cu nişte bani la Păstorel. Sadoveanu era zgârcit ca un scoţian. Au trecut câteva luni fără nicio mişcare din partea lui. Aşa că Păstorel compune:
De-ar fi să mori (cam ar fi cazul)
Să nu-mi laşi bani,
Să-mi laşi obrazul
Să-mi fac din el bocanci.

Venea o moară pe Siret
Legănându-se pe-o coastă,
Şi-n ea un autor şiret
Măcina făină proastă!

Naşul lui Păstorel, Sadoveanu, ţine o conferinţă la Ateneu: "Lumina viine de la Răsărit" în care îi pupă-n fund pe ruşi şi declară că din acel moment se întoarce cu faţa spre Răsărit. Atât i-a trebuit lui Pastorel:
Naşu' sfătuit de-un rus
Întoarse curu' la Apus
Şi arătă Apusului
Care-i faţa rusului...

Americanilor:
Dacă şi de astă dată
Se retrag din Orient,
Mă fac porumbelul păcii
Şi mă cac pe occident!

Lucreziei Karnabat, autoarea cartii "Sexul de peste drum":
Sexul doamnei Karnabat,
De vreo lună mi se pare,
A sporit mult la vânzare,
Căci se vinde separat,
Fără doamna Karnabat

Un schimb de epigrame între Mihail Codreanu şi Păstorel:
Când a pornit lugubrul zvon
Cum că murit-ai la Carlton
Mi-am zis atunci: - cu adevărat
O fi el mort, însă mort beat.

La care Păstorel, îi răspunde:
La Carlton eu ca dintr-un vis
Lugubrei morţi scăpat-am trenul
Însă aflai că m-a ucis
La Iaşi, Codreanu' cu catrenul.

Lui Iuliu Maniu:
Într-un moment de grea povară
Pentru sărmana ţară-a mea,
Eu unul stâlp de cafenea,
Închin pentru un stâlp de ţara!

Epitaf
Aici zace Păstorel,
Veşnic şi nemângâiat
Că e prima dată mort
Fără ca să fie beat...

V-au plăcut?
Să auzim de bine!

luni, 30 ianuarie 2012

Sfânta nevinovăţie vs. sfânta ipocrizie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum vă spuneam şi în postările anterioare, mă feresc să urmăresc unele emisiuni transmise la televizor, printre acestea fiind calupurile publicitare sau aşa numitele talk-show. Printre care şi emisiunea Happy Hour, cel puţin datorită numelui englezit deşi, dacă stau să-mi amintesc, nici aducerea în emisiune a unui tâlhar condamnat nu este ceva care să mă atragă.
Dar, omul propune şi Dumnezeu dispune... Ceea ce face ca, în mod cu totul întâmplător, să surprind câteva minute dintr-o emisiune care o are ca invitată pe Narghita. Din cele câteva minute urmărite (îmi cer scuze, dar nu pot rezista mai mult...) apuc să o văd pe renumita solistă a anilor trecuţi şi să surprind câteva frânturi de dialog.
Narghita le povestea interlocutorilor despre viaţa plină de renunţări şi privaţiuni pe care a trebuit să o trăiască mulţi ani, atât de plină de sacrificii încât îşi vindea cărţile pentru mâncare. Vorbe grele pentru că, vă rog să mă credeţi, vânzarea unei cărţi din bibliotecă semnifică pentru mine un sacrificiu cumplit. Nu sunt în măsură ca să fac o analiză a vieţii cântăreţei şi nici asupra abilităţilor ei gospodăreşti sau de organizare a propriei vieţi. Aşa că, las dialogul să curgă şi bine am făcut pentru că am ocazia să o aud pe Stela Popescu comentând: Bine, bine, dar de ce nu ai spus nimic? Pentru că noi, tot timpul ăsta ne întrebam “unde-i Narghita, ce se întâmplă cu Narghita?”.
Tonul şi vorbele Stelei Popescu îmi trezesc atenţia. I-auzi brâul! Deci EI, nu ştiu cine, dar bănuiesc că e vorba de totalul cunoştinţelor lor comune, stăteau şi se întrebau unde e Narghita. Iar Narghita, ca o prietenă neserioasă ce se afla, nu le spunea unde e şi nici ce se întâmăplă cu ea. Nu vroia muşchiul ei să le spună că e săracă şi plină de nevoi. Ca o încăpăţânată ce se afla, nu credea de cuviinţă să le spună unde este. Iar EI se frământau de moarte pentru că vroiau să o ajute, dar nu ştiau de unde să o ia!
Altfel spus, Stela Popescu încerca să mă convingă (îmi rezerv dreptul de a vorbi doar în numele meu) de faptul că o persoană publică precum este ea, cu relaţiile, cunoştinţele, impresarii, prietenii sau pilele ei nu a putut toţi aceşti ANI să afle unde e Narghita. Formidabilă această sfântă nevinovăţie! Personal, nu cred că i-ar fi luat mai mult de cinci minute la telefon.
Să auzim de bine!

duminică, 29 ianuarie 2012

Cream-Sunshine Of Your Love

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Trupa britanică Cream, constituită în 1960, i-a avut drept membri pe basistul Jack Bruce, pe chitaristul Eric Clapton şi pe bateristul Ginger Baker. Mari nume, mari interpreţi, mari muzicieni! Muzica lor a fost un mix de blues rock, hard rock şi psychedelic rock. Wheels of Fire, cel de al treilea album al grupului a fost primul album dublu din lume medaliat cu discul de platină. În cariera lor au vândut peste 15 milioane de albume, influenţând trupe precum Led Zeppelin sau Deep Purple, The Allman Brothers Band, Grateful Dead sau Black Sabbath. Astăzi îi ascultăm cu piesa Sunshine Of Your Love.
Să auzim de bine!
video
Cream-Sunshine of your love