13. Al doilea Thasos-a unsprezecea zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

La nivelul micii noastre comunităţi se poate observa un interes crescând pentru plaja Pachis. Motivele sunt cât se poate de evidente: este aproape de hotel, un set compus din umbrelă, măsuţă şi două fotolii costă doar un frappe consumat la barul plajei, apa este foarte curată şi limpede, intrarea în apă se face foarte lin, muzica este de calitate, are duş şi un grup sanitar exemplar de curat. Ce s-o mai lungim, este o plajă indicată tuturor, indiferent de sex, vârstă, orientare politică sau religioasă.

Ca să înţelegeţi mai bine admiraţia noastră pentru această plajă, vă mai spun că azi am luat barca cu noi! Ceea ce înseamnă că partea bărbătească a grupului va fi ocupată cu umflatul ei. Din experienţă proprie ştiu că nu durează mult, cel mult o jumătate de zi dacă participă trei bărbaţi puternici, cu armata făcută la marină...

Ajungem pe plajă, despachetăm cazarmamentul şi începem umflatul bărcii. După primele patruzecişicinci de minute este clar pentru toată lumea că nu vom putea continua fără un tratament de refacere cu bere Mithos. Decât să rămânem cu barca pe jumătate umflată preferăm să ne sacrificăm şi radem scurt câte două cutii de căciulă. Iată că vechile leacuri băbeşti îşi spun cuvântul şi reuşim să terminăm operaţiunea. De umflată ce e străluceşte. Animaţi de efectele consumului moderat de bere, se pare că am umflat-o puţin mai mult decât prevăd normele, nu mult, maximum patru-cinci atmosfere în plus...

Acum putem începe o bălăceală ca la carte, lucru care se şi întâmplă. Unii în barcă, alţii pe lângă, iar cei mai îndrăzneţi pe sub încep să bântuie apele teritoriale ale insulei. Râsetele, voia bună, mişcarea, toate având pe fundal muzica barului ne oferă o zi de neuitat. Pauza regulamentară de prânz o folosim cu chibzuinţă, întâi mâncând câte un souvlaki la terasă, iar apoi, un somn scurt de frumuseţe după ce am mai ras câte o cutie de Mithos.

Ziua a fost atât de frumoasă şi ne-am simţit atât de bine încât decidem să nu mai mergem la hotel să ne schimbăm, ci să atacăm direct restaurantul unde vom devora cina. Într-o unanimitate democratică decidem să verificăm restaurantul observat de doamne după memorabilul urcuş la teatrul antic.

Soarele începe să asfinţească în momentul când începem procedura plecării. Ca să nu ne solicităm musculatura din dotare la eforturi suplimentare şi inutile ne gândim că ar fi mai bine să ducem barca la hotel aşa cum este, fără să o mai dezumflăm. O aburcăm pe maşina mea şi, cu ajutorul parâmei pe care o are barca în dotare, încep să o leg de acoperişul maşinii. Întâi în faţă, apoi în spate, barca pare bine prinsă şi stabilă. Plecăm pe drumul de costişă ce duc la hotel dar, după nici două sute de metri văd că sunt intens semnalizat de colegii aflaţi în urmă. Opresc şi aflu că barca, deşi aparent bine legată, din cauza vitezei aproape că îşi ia zborul de pe acoperiş. Soluţia este unică şi bărbătească: voi conduce cu mâna dreaptă în timp ce stânga va fi scoasă pe geam şi va ţine barca lipită de acoperiş. Aceeaşi prindere o va efectua soţia pe partea dreaptă a maşinii. Zis şi făcut. Numai că, şi aşa, afurisita de barcă tot vrea să-şi ia zborul, îndoindu-se la nouăzeci de grade sexagesimale. E clar că viaţa noastră nu mai poate continua în acest mod, drept pentru care decid să facem o haltă la hotel şi să mă descotorosesc de barca cea năbădăioasă. Oprim, abandonez barca pe balcon, profit de ocazie şi mai rad scurt o berică Mithos rece şi ne continuăm drumul.

Parcăm pe maidanul cu dragoste şi, pentru că este încă devreme pentru cină, decidem ca grupul să meargă la cumpărături prin centru, iar eu să atac vechea agoră într-o sesiune de fotografie. Nişte pietre, după cum zicea o cunoştinţă. Ce să văd acolo? Nişte pietre! Într-adevăr, intru pe terenul vechii agore şi tot ce văd sunt nişte pietre. Un teren imens, atât cât pot vedea la acest moment, mai mare ca două terenuri de fotbal ca suprafaţă, plin de resturi de coloane, capiteluri, ziduri sau ornamente. Nişte pietre... Pietre care îmi vorbesc mai mult decât toate cărţile din bibliotecă. Pietre care, după mai bine de două mii de ani, mai poartă în ele vibraţia mâinii cioplitorului. Pietre care îmi vorbesc despre civilizaţia acestora, despre cunoştinţele lor artistice sau tehnice, despre dragostea lor pentru frumos şi armonie. Feţele plane şi netede ca sticla nu au putut fi făcute decât cu multă ştiinţă şi cu instrumente pe măsură. Construcţiile ridicate au avut nevoie de planuri şi imaginaţie. O adevărată epocă a pietrei mi se dezvăluie. Aveau nevoie de o coloană? Piatra era la îndemână. Aveau nevoie de un altar? De ce să nu-l facă din piatră? Poate, în acest fel, peste două mii de ani va veni un turist din Drumul Taberei ca să-l fotografieze. Aveau nevoie de diferite piese pentru porţi sau cine ştie ce mecanisme? Piatra atâta aştepta. Mă învârt printre bucăţile de piatră şi simt cum viaţa strânsă în ele mă cuprinde tot mai mult. Poate că, tot într-o zi de august, pe dalele de colo stătea un orator pletând pentru o nouă alianţă cu Atena împotriva Spartei cea încăpăţânată. Iar aici, în stânga mea, poate era o femeie cu copiii plângând după ea rugându-se de bătrânii din Consiliu să-i mărească raţia de alimente. Pe drumul pavat care mi se deschide dincolo de una din porţi îmi este imposibil să nu aud carele scârţâind de greutatea măslinelor cărate în port. Masa din dreapta cu siguranţă că a putut fi folosită de negustori pentru încheierea unor tranzacţii, poate tot într-o zi de august, ca acum. Iată templul lui Zeus cel temut pentru mânia sa, templu în faţa căruia văd coloane de pelerini aşteptând intrarea în oraş după cuvenita închinăciune.

E compleşitoare multitudinea relicvelor ca şi cea a sentimentelor care mă cuprind. Mângâi piatra atât de bine şlefuită încercând să-i simt vibraţia, mă culc pe o dală enormă dorind să ascult rugile scunse în ea, calc cu mare grijă printre ierburi pentru că ştiu, simt că doar un centimentru de pământ mă desparte de o istorie adevărată şi tumultoasă.

Aşa cum rătăcesc printre ruine dau de un şantier arheologic deschis şi în plin lucru prin care trebăluia o echipă de francezi. De unde mă aflu văd cum ruinele se continuă pe un dâmb, apoi pe un altul, mereu mai departe şi îmi este frică de dorinţa de a rămâne aici. Plec ca o albină încărcată, cu sufletul plin de emoţie şi respect pentru cei care au fost aici sau aiurea, mulţumită cărora suntem şi noi tot aici şi aiurea. Ajung în centrul comercial şi încă vibrând de emoţia celor văzute şi trăite reuşesc să-mi recuperez tovarăşii de prin magazinele pe unde bântuiau. În timp ce îi căutam de zor, intru într-un magazin de pantofi, dar îmi opresc căutările la auzul muzicii ce se scurge din difuzoare. Patronul, vigilent, mă observă şi mă întreabă:

- Îţi place muzica?

- Da, sigur, e excelentă.

- Dă-mi repede un stick de memorie, îmi spune bunul om lăsându-mă cu gura căscată.

- Nu am la mine. Pot veni mâine?

- Sigur, te aştept.

Deşi colind Grecia de atâţia ani, rămân din nou mut de dovezile de prietenie spontană şi necondiţionată care, iată, mi se oferă a câta oară.

Odată reuniţi ne îndreptăm spre restaurantul vizat. Afară, la intrare, pe un suport se află meniul. Preţuri bune, preparate cunoscute. Patroana localului ne observă şi începe să-şi frece mâinile. Noi admirăm în continuare lista.

- Au şi peşte spadă? întreabă Alin.

- Îhî, îi răspunde unul din noi.

- Şi caracatiţă au, observă Mihaela.

- Da, şi la acelaşi preţ ca la Doukas.

- Dar bouiourdi au? îmi aud soaţa întrebând.

- Da, măi, dar nu au reducere ca la Doukas.

- Şi nici desert gratuit, observă Daniela.

- Iar marca de Retsina nu mi-e cunoscută, pune Denis punctul pe i.

- Atunci, haidem la Doukas, se aud vocile noastre într-un cor armonios.

Ceea ce şi facem. Cu mâini tremurânde de viciu şi nerăbdare apucăm stacanele de bere rece aduse instantaneu şi purcedem la programul de seară devenit acum o obişnuinţă nu numai pentru grupul nostru, dar şi pentru personalul restaurantului. Numai că, de data asta Daniela a fost cea care a comandat un platou care conţinea, după părerea mea, toate scoicile din partea asta a Mediteranei.

Să auzim de bine!