În spatele uşilor închise

Imagine preluată de pe rokssana.wordpress.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem o familie modernă, o familie căreia îi plac vizitele, cu atât mai mullt când noi suntem cei care mergem pe capul altora... Luminaţi de acest principiu modern şi sănătos, acceptăm invitaţia unor prieteni mai ales că, pe surse, aflăm că s-ar putea lăsa şi cu un whist mic.

Ne prezentăm în anul, ziua, ora şi minutul stabilite la uşa bunilor oameni, cu mâinile ocupate de câteva sticle de vin şi platouri cu pateuri, urmând ca ei să pună la bătaie seminţele şi masa de joc. După derularea protocolului pompatului de mâini suntem invitaţi în sufragerie, locul depravării noastre, prilej de a da ochi şi urechi cu cei doi băieţi ai gazdelor, copii de toată lauda, dacă ne gândim doar la faptul că, deşi nu ne mai văzuseră, la trei minute după intrarea în cameră urlau din toţi bojocii, căţăraţi pe umerii noştri...

Ne aşezăm la masă şi, în timp ce prietenul meu face cărţile, încercăm închegarea unei conversaţii firave. Fin cunoscător al naturii umane cum mă ştiţi, observ o oarecare apăsare în vocea prietenului meu, aşa că încerc o aluzie fină şi discretă întrebându-l:

- Ce ai, bre?

Bunul om mă priveşte preţ de o secundă, oftează şi mărturiseşte:

- Am fost zilele trecute la teatru.

Deşi locuiesc în Drumul Taberei, am suficientă cultură pentru a mă întreba ce piesă ar fi putut să-i provoace o atare depresie.

- Şi a fost tragedia aşa de tragică de nu-ţi mai revii? încerc o ironie fină, dar plină de tâlc.

- Nţ! Am lăsat copiii acasă.

Îl cunosc drept un tată şi un părinte iubitor şi devotat şi mă întreb dacă despărţirea de copii pentru două ore pentru a merge şi el liniştit la teatru cu nevasta i-ar putea provoca o suferinţă atât de mare şi găsesc că nu.

- Dragul meu, e ceva firesc în natură şi societate. Toate despărţirile au un început şi mai devreme sau mai târziu toţi puişorii vor pleca din cuib, lansez eu o platitudine de încurajare. Oricum, trebuia să te liniştească ideea că îi vei revedea în două-trei ore.

- Tocmai asta e, îmi răspunde el amestecând cărţile în continuare. Era să nu-i mai văd!

Dumnezeule, îmi spun în gând, aici, în casa asta s-a produs sau era să se producă o tragedie! Drept pentru care, înfulec rapid un pateu cu ciuperci şi golesc primul pahar de Pinot Noir. Aici, vă rog să-mi permiteţi o mică paranteză ca să vă spun că, în asemenea situaţii, acest vin este cel mai bun adjuvant. După care, cu mai mult curaj, reiau câteva întrebări ajutătoare:

- Ce s-a întâmplat? Sau ce nu s-a întâmplat? Sau ce trebuia să se întâmple şi nu s-a întâmplat? Sau ce nu trebuia să se întâmple şi s-a întâmplat? Sau ce nu trebuia să se întâmple şi nu s-a întâmplat? Sau ce trebuia să se întâmple şi s-a întâmplat?

Omul se opreşte din amestecatul cărţilor, mă priveşte curios câteva momente, eu mai golesc un pahar de Pinot Noir, iar el spune:

- Să-ţi explic. Întrucât pe noi nu ne ajută nimeni, spune el privindu-şi soaţa cu tâlc, a trebuit să-i lăsăm singuri acasă.

Urmează o scurtă pauză în care reuşesc să-i aud consoarta scrâşnindu-i în ureche “Dacă te mai iei de mama îmi iau copiii şi mă duc la ea”, după care omul continuă:

- Înainte să ieşim pe uşă i-am chemat la mine şi i-am dăscălit precum capra din poveste: “Fiţi atenţi la mine! Nu alergaţi ca bezmeticii! Nu strigaţi că zăbăucii! Nu daţi muzica tare! Nu trântiţi uşile! Nu spargeţi vasele! Şi, mai ales, nu deschideţi NIMĂNUI, indiferent cine e sau ce vă zice! Să nu vă prind că nu ascultaţi, că vă rup în bătaie!”. Şi am plecat. La întoarcerea acasă am observat că plecaserăm fără chei.

- Cum adică, fără chei? îl întreb eu bulversat şi mai golesc un pahar de vin.

Bunul prieten mă priveşte în ochi câteva secunde, apoi îmi explică aproape silabisind:

- Fără chei înseamnă că am plecat de acasă fără să luăm cheile de la uşa casei cu noi, înseamnă că uitaserăm cheile casei acasă. Acum îţi este mai clar?

- Sigur că da! De ce nu ai spus aşa de la început? şi înfulec relaxat încă un pateu.

- Dumnezeule milostiv, şopteşte omul, după care continuă: ajunşi în faţa uşii am început să sunăm. O dată, de două ori, de treizeci şi una de ori.

- De ce nu de treizeci şi două de ori? îl întreb eu cu ochii măriţi de emoţie.

- Pentru că s-a ars soneria. Aşa că am început să batem în uşă.

- De câte ori? întreb în timp ce îmi mai umplu un pahar cu mâini tremurânde.

- Nu ştiu. Nu are importanţă, îmi răspunde el sec şi cu o oarecare nervozitate în voce. Important este că am bătut până au ieşit vecinii pe la uşi. Iar unuia i s-a făcut milă şi mi-a dat voie să escaladez balconul nostru din balconul lui.

- Formidabil! exclam, după care dau paharul pe gât.

- Pentru mine nu ai făcut aşa ceva, susură soţia lui privindu-l galeş.

Omul îşi priveşte abulic consoarta preţ de câteva secunde, recuperează rapid şi continuă:

- Da, chiar că formidabil! Nu mi-aş fi imaginat niciodată că un om cu salariul meu poate face aşa ceva. Odată ajuns în balcon, am spart geamul cu cotul şi m-am repezit în dormitorul copiiilor. Acolo, ce să vezi? Podoabele astea (este modul lui gingaş de a-şi alinta progeniturile) stăteau bine mersi în pat şi citeau! Aşa că, mi-am aruncat haina cât colo şi am început să zbier la ei: “Copii neruşinaţi ce sunteţi! Nu aţi auzit că sun de o jumătate de oră? Nu aţi auzit că am bătut în uşă de mă dor mâinile? Ce e în mintea voastră? Nu vă gândiţi cât ne-am speriat eu şi mama voastră iubitoare? Nu vă gândiţi în ce situaţie ne-aţi pus de s-a dus dracului toată relaxarea noastră de azi? Nu vă gândiţi ce vor zice vecinii deranjaţi la asemenea ore din noapte?”. Ei bine, ce crezi că mi-au răspuns?

- Ce? întreb eu sughiţând, pentru că mă întrebase tocmai când mai goleam un pahar de vin.

- “Păi, tati, nu ne-ai spus tu la plecare să nu deschidem NIMĂNUI, indiferent cine este sau ce spune că ne rupi în bătaie?”.

Să auzim de bine!