10. Al doilea Thasos-A opta zi

Imagine preluată de pe visez.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ce atâta plajă şi colindat prin insulă, ne zicem noi în barbă (deşi umblăm proaspăt raşi tot timpul)? Ia hai să mergem şi pe bătrânul continent numit Europa (aici simt nevoia să vă reamintesc faptul că numele de Europa provine din antichitatea greacă, Europa fiind o prinţesă feniciană răpită de Zeus, zeul zeilor, care luase înfăţişarea unui taur. Fiii ei, Minos, Sarpedon şi Radamantes, născuţi în Creta, erau judecătorii supremi din Infern, un fel de Curte Constituţională din zilele noastre. Dacă iniţial termenul se referea la zona centrală a Greciei, abia după anii 500 înainte de Cristos termenul a fost extins şi pentru restul continentului).

Aşa că, uniţi în cuget şi simţiri, am purces după masa de dimineaţă (observaţi că nu mai spun mic dejun) spre localitatea Skala Prinou unde am lăsat maşinile parcate în port, iar noi ne-am îmbarcat pe primul ferry. Confort la maximum este termenul care defineşte scurta noastră călătorie. Bar, aer condiţionat, canapele îmbietoare, televizoare cât toate zilele pe pereţi, curăţenie exemplară. O oră şi vreo douăzeci de minute a durat drumul nostru peste mări. Acostaţi în port, coborâm în regim de urgenţă şi ce credeţi că facem primul lucru? Nu, aţi greşit, nu am deschis o cutie de bere rece, ci m-am dus la primul chioşc, am cumpărat o hartă şi am rugat aborigenul să ne precizeze în ce punct al hărţii ne aflăm.

Odată lămuriţi am plecat aţă spre cetatea bizantină To Kastro care domină oraşul. O adevărată Golgota ni se releva cu fiecare pas făcut. Străzi neînchipuit de abrupte şi de înguste erau circulate de maşini! Fraţilor, erau circulate de maşini! Înclinarea era undeva la 30 de grade, dar asta nu-i împiedică pe şoferi să facă parcări laterale cu spatele la zece centimetri de altă maşină! Toată operaţiunea pe o stradă de lăţimea a două Fiat Panda din oglindă în oglindă. Întrebări stânjenitoare mi se nasc: oare cum duc morţii la dric? Oare cum îşi cumpără un bătrân o pâine? Oare cum îşi aduc oamenii mobila?

Urcăm şi facem poze, facem poze şi urcăm, toate gâfâind la greu. Căldura sufocantă şi gâfâielile ne-au împiedicat să vizităm cum se cuvine minunatul complex Imaret ctitorit de Mehmet Ali. Spre cinstea lui, deşi musulman şi ajuns sultan al Egiptului, Mehmet Ali nu şi-a uitat originile şi a ajutat oraşul creştin în multe probleme. Ne oprim în dreptul câtorva curţi întrebându-ne cum Dumnezeu au reuşit respectivii să-şi aducă maşinile acolo altfel decât printr-o operaţiune de desant... Şi ne ajută Cel de Sus să ajungem cu bine la cetate. Intuind eforturile potenţialilor turişti, întreprinzătorii locului au amplasat o mică terasă chiar lângă intrare. Cei mai viguroşi din grupul nostru am intrat în cetate. Ceilalţi au adăstat pe scaunele respectivei terase urmând un tratament de refacere cu Mithos rece. Primul lucru care ne frapează odată cu intrarea în turnul cetăţii este micimea uşilor de acces şi a scărilor. Atât de înguste şi de strâmte încât un copil de nouă-zece ani abia poate intra sau urca. Asta să fi fost statura vajnicilor apărători ai Imperiului Bizantin? Aşa cum încercăm să ne menţinem echilibrul pe scările minuscule din piatră, o auzim pe Daniela bombănind:

- Doamne, da’ întuneric mai este pe scările astea!

- Poate, dacă ţi-ai scoate ochelarii de soare ar fi mai multă lumină, se aude o voce din off.

Ceea ce stârneşte un haz general, care ne-a urmărit pe parcursul întregii vizite în cetate pentru că, într-adevăr, Daniela bântuia întunericimile turnului cu ochelarii de soare pe nas. Vizităm depozitul de muniţii, camera gărzii, vedem sistemul de canalizare şi, la final, ne gândim să nu lăsăm spaţii neexplorate, aşa că ne aşezăm şi noi la o masă a terasei de care am pomenit. Cer un suc şi un frappe în englezeşte unui flăcău tomantic, dar fără a obţine rezultatul scontat. Omul face semne disperate unui alt flăcău, ceva mai vârstnic, care se apropie. Decid să schimb registrul, aşa că mă adresez în greacă. Surpriza omului e atât de mare şi de plăcută încât nu numai că râde cu gura până la urechi, dar îmi plesneşte o palmă peste spate de o simt şi acum... Consumăm, plătim şi plecăm pe un alt drum, un drum care ne conduce la marele apeduct Kamares care taie estul oraşului. Spre surpriza multor istorici, au fost descoperite dovezi care atestă construcţia acestuia mult mai devreme, în epoca ocupaţiei romane şi nu de către Soliman Magnificul.

După ce facem câteva poze la picioarele apeductului (între noi fie vorba, se vede grozav din turnul fortului) ne îndreptăm spre un alt loc plin de semnificaţii. Este vorba de biserica purtând hramul Sf. Nicolae, biserică construită pe ruinele unei moschei construită pe ruinele unei biserici bizantine construite pe ruinele unei biserici antice construite chiar pe locul unde apostolul Pavel a pus piciorul pentru prima dată pe pământ european. Multe dintre ruine încă se mai văd şi sunt incluse în biserica renovată şi plină de o asemenea semnificaţie.

După aceast interludiu, ne deplasăm spre faleza portului unde cumpărăm câteva amintiri, bem câteva sticle de suc rece, iar soţia îmi cumpără o pereche de saboţi. Cumpăratul unei perechi de saboţi nu este un eveniment demn de menţionat într-un blog, doar că aceştia au ceva deosebit. Imaginaţi-vă o pereche de saboţi. Acum, imaginaţi-vă o pereche de două ori mai mare decât prima. Aţi reuşit? Dacă da, acum mai adăugaţi un 40% la mărime. Ei bine, aceştia sunt noii mei saboţi. Pentru că, din cauza găurii dureroase din picior, nu pot purta alte încălţări.

Ne reîntoarcem la gara maritimă, prilej de a observa în apele portului bancuri cu nişte peşti ciudaţi. De diferite mărimi, închişi la culoare, aceştia înoată grupaţi, dar cu capul la suprafaţa apei! Înţeleg curiozitatea ihtiologică, dar nici aşa...

În gara maritimă cumpărăm biletele de întors, dar nu ieşim încă la ferry pentru că aerul condiţionat din hală ne provoacă senzaţii şi plăceri nebănuite. Ajunşi în Skala Prinou, ne recuperăm maşinile încinse de soare şi ce credeţi că facem? Exact, ne ducem la masă la Doukas! Pe care o începem cu câte o halbă enormă cu gheaţă pe ea plină cu bere rece, o continuăm cu felurile de mâncare de care am devenit dependenţi şi o încheiem cu două balerci de vin alb Retsina. Rece.

Să auzim de bine!