Concediu de criză în Grecia – A opta zi în Vechea Stagyra

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am început să ne revenim la ritmul nostru de turism în doi. Azi ne-am propus să să vedem Stagyra. Dar nu oricare Stagyra, pentru că e plină Grecia de localităţi cu acest nume, ci pe cea veche, Stagyra lui Aristotel, că de aceea i se spunea Aristotel stagyritul.
Aristotel nu a fost cine ştie ce personalitate: doar cel mai mare filozof al antichităţii şi fondatorul şcolii peripatetice. Un banal spirit enciclopedic (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc) care a împins lumea înainte prin întemeierea ştiinţei politice pe baza învăţăturii căpătate de la Platon, un alt banal filozof universal. Lucrările lui nu au avut cine ştie ce valoare, ele stând la baza culturii occidentale doar până în secolul al XVII-lea.
Tatăl lui Aristotel stagyritul a fost medicul bunicului lui Alexandru cel Mare, iar el, la rândul lui, a devenit educatorul măreţului Alexandru. Între două cugetări, Aristotel a înfiinţat prima instituţie de învăţământ cunoscută sub numele de liceu (Lykeion). Mama lui Aristotel se trăgea dintr-o familie nobilă, dar asta să nu vă ducă cu gândul că locuia într-un castel cum este cel de la Chambord. În acele vremuri, nobil însemna doar că ai ceva mai multe capre. Să ne reamintim de regele Ulise, eroul lui Homer, care domnea în Ithaka peste o populaţie de câteva sute de păstori şi care, ca rege, avea un servitor, un câine şi o turmă ceva mai mare de capre.
Legat de Aristotel stagyritul mai rămâne de lămurit un singur lucru: acea şcoală peripatetică nu înseamnă că era o şcoală plină de patetism, nici vorbă. Termenul provine de la grecescul περιπαθώ/peripatho, care se traduce prin plimbare, eu mă plimb, dicursurile sale în faţa discipolilor fiind susţinute în timpul unor lungi plimbări.
Acesta a fost Aristotel ale cărui locuri natale dorim să le vizităm. Ştim că sunt două Stagyre, una nouă şi una veche. Cea veche este relativ aproape de Stavros, pe coastă, la vreo douăzeci de kilometri, pe când cea nouă este mult mai departe, în interiorul teritoriului.

Plecăm bine aprovizionaţi cu sucuri pentru că nu avem de gând să ne întoarcem până seara. Pe scurtul drum apucăm să comentăm faptul că acum, după ce am desoperit Leul din Amfipoli, oriîncotro ne-am îndreptat am dat de el de fiecare dată, ceea ce e puţin ciudat. Şoseaua e minunată şi nici nu observăm când ajungem. De fapt, indiciul că am ajuns a fost observarea ruinelor unui turn pe vârful unui deal. Mai rulăm puţin şi întoarcem. Trag pe dreapta într-un refugiu şi caut o cale de acces. Vedem un grup de turişti descinzând din maşini, care îşi iau bagajele de plajă şi încep să coboare. Oricât de original ar fi un turist, ne vine greu să credem că îşi va lua cu el pe vârful dealului lăzile frigorifice cu bere sau corturile pliante. Ca să nu mai vorbim de faptul că poteca coboară şi nu oricum, ci prin nişte tufişuri aproape impracticabile.
Mergem câteva zeci de metri în lungul şoselei şi dăm de un indicator către cetatea Stagyrei. Atât doar că îndicatorul e îndreptat spre acelaşi drum impracticabil. Ne întoarcem la maşină, pornim şi înaintăm până ce se termină un gard. Trag pe dreapta şi cercetăm gardul. Poarta e închisă şi el ar putea fi de la locuinţa unui cetăţean paşnic, aşa că ne suim în maşină şi continuăm drumul încet. Ajungem într-o intersecţie unde se desparte un drum către Olympiada, ceea ce nu ne interesează acum. Decidem să facem cale întoarsă, ne-am depărtat prea mult de cetate.
Ajungem în dreptul refugiului şi întorc iarăşi. Trag pe dreapta şi ne minunăm de plaja care se deschide la picioarele noastre. Şi nu e una, ci două, tocmai bune ca mărime, prinse în două golfuri mici ca în căuşul unor palme de uriaş.
Oricât ne uităm nu vedem nimic lămuritor, iar nemulţumirea noastră creşte văzând nişte cetăţeni tocmai sus, pe ruinele turnului de cetate. Cum Dumnezeu au ajuns ei acolo?
Pornesc iarăşi maşina şi opresc ceva mai jos de gardul ştiut, decis să obţin informaţii de la presupusul localnic domiciliat acolo. Ei bine, acolo nu domiciliază niciun localnic, ci este chiar intrarea în parcul cetăţii Stagyra. Aşa că intrăm şi noi, în sfârşit.
Urcăm pe drumul spre intrarea în cetate cu un fel de evlavie. Aici, pe acelaşi drum, îşi tocea sandalele micul Aristotel, pe acest drum a plecat în pelegrinările sale şi tot pe acest drum s-a întors. Pe acest drum cobora cu părinţii când se ducea cu treburi în alte localităţi, pe acest drum urcau când veneau cu provizii sau bunuri pentru casă şi familie. Ajungem în interiorul zidurilor pe care alerga copilul Aristotel împreună cu ceilalţi copii ai cetăţii şi ne aşezăm pe ruina unui zid de unde se vede un peisaj minunat cu cele două golfuri. Poate, tot aici, pe aceste pietre a stat Aristotel admirând marea şi cugetând la mersul lumii, marea de topaz a fost mângâiată şi de privirile lui, poate în aceste golfuri se scălda împreună cu alţi copii în joaca lor.
Cetatea e mare chiar după standardele de acum. Ocupă culmile a două dealuri vecine, iar construcţiile, chiar aşa ruinate cum le vedem sunt numeroase. Găsim o construcţie inelară şi ne aşezăm pe marginea ei ca într-un amfiteatru. Imaginea marelui Aristotel ne urmăreşte. Oare a stat şi el pe aceste pietre, cu blidul în poale, pe când îşi mânca porţia de linte sau fasole? În peregrinările noastre prin Grecia am fost în numeroase situaţii puşi în situaţia de a păşi în locuri istorice, locuri memorabile. Dar întodeauna a existat o doză de probabilitate, nu aveam nicio certitudine că un personaj istoric a păşit la rândul său exact prin aceleaşi locuri. De data asta avem, ştim cât se poate de clar că aici s-a născut, că aici a copilărit, că ruinele pe care le privim sunt autentice şi nu au fost modificate de două mii de ani. Nu avem nicio îndoială că şi Aristotel, la rândul lui a stat pe aceste pietre privind cele două golfuri minunate, este imposibil, este împotriva firii.
Terminăm cu greu de vizitat uriaşa cetate, morţi de căldură şi de sete. Înainte să ieşim pe poartă mă opresc la ghişeul aflat la intrare să ne completăm cunoştinţele cu câteva lămuriri. Discuţia începe în limba engleză dar, fiind tot mai interesaţi de spusele lui şi de lămuririle care ne pot ajuta să ajugem şi la noua Stagyra începem, încet, încet să vorbim greceşte. La început un cuvânt, apoi două şi tot aşa, fără să observăm, îmi dau sema la sfârşitul discuţiei că vorbim greceşte. Nu ştiu dacă şi bunul om a observat trecerea pentru că e foarte sârguincios în a ne oferi hărţi şi informaţii.
Ne suim în maşină amuzaţi de întâmplare şi întoarcem pentru a doua oară. De data asta ca să ne oprim la unul din golfuri pentru o plajă binemeritată.
Între noi fie vorba, vă fac o mică precizare pentru cei care, aflaţi în zonă, vor dori să întrebe cum ajung în Stagyra: cuvântul se pronunţă cu accentul pe prima silabă, STAgyra.
Ajungem în dreptul celui de al doilea golf, parchez la marginea drumului pentru că la ora asta e imposibil să mai găseşti loc în parcarea amenajată, ne luăm catrafusele şi coborâm.
Rar ne-a fost dat să vedem o plajă mai frumoasă. Găsim repede o pereche de şezlonguri libere sub o umbrelă şi vine o fătucă să ne ia comanda, care trebuie să fie minimum trei euro. Un frappe şi un mojito, pentru că bere Mithos am în geanta frigorifică. Nu ne aşezăm imediat, dorind încă să ne bucurăm ochii de frumuseţea plajei. Muzică bună, serviciu prompt, plajă lată cu nisip fin, apă minunată, ce să ne mai dorim? Dar crimă perfectă nu există: gust din mojito şi e poşircă, cel mai slab mojito băut vreodată. Necazul însă e mult prea mic faţă de confortul şi frumuseţea plajei. Ca să nu mai vorbim că, pentru doi euro, fătuca ne aduce o cutie plină cu sandvişuri şi chipsuri. Iar mergând spre capătul de sud al plajei dau de o zonă stâncoasă unde, cu prilejul câtorva scurte scufundări, dau de o mulţime de peştişori extraordinari de frumoşi. Atât de frumoşi încât nu observ că m-am prins în firul unui pescar. El simţea că peştele trage, şi trăgea şi el de fir, eu simţeam că pescarul trage şi trăgeam şi eu de fir. Până la urmă am reuşit să mă eliberez fără să mă vadă, dar sunt convins că omul povesteşte şi acum cum era să prindă el un caşalot în mările Greciei şi cum s-a luptat...
Plecăm târziu de la plajă, trişti că nu vom mai vedea asemenea frumuseţi. Ajunşi acasă, soţia intră la duş şi eu rămân să-mi fac ordine printre aparate. O cutie de Mithos este exact accesoriul de care am nevoie pentru o activitate eficientă şi mă îndrept spre frigider ca s-o extrag, fără mari speranţe că va fi rece. Din uşa băii soţia mă anunţă:
- Vezi că am observat că televizorul nu se stinge când scot cartela şi ieşim din cameră.
Rămân încordat pe recepţie. Televizorul? Nu se opreşte când ieşim? De ce televizorul? Asta trebuie să se întâmple cu frigiderul. Pun mâna şi încep să mut mobilele cu frigider şi televizor în căutarea prizei. Dau de ea şi urmăresc firele. Da, aşa e, în priza care nu se întrerupe este băgat ştecherul de la televizor, nu cel de la frigider. Le schimb şi fac proba: iată, când scot cartela şi ies din cameră acum se opreşte televizorul, iar frigiderul continuă să funcţioneze.
Acesta era misterul nedezlegat de atâtea zile care făcea ca berea mea să nu fie niciodată rece şi congelatorul dezgheţat... De bucurie îl îndes cu toate cutiile de bere disponibile şi toate sticlele de suc din cameră. Măcar acum, pentru două zile să le avem şi noi reci.
Să auzim de bine!

Concediu de criză în Grecia – A cincia zi în Sarti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi am ales destinaţii mai depărtate: vrem să vizităm Sarti şi Vourvourou. Aşa că ne sculăm suficient de devreme ca să nu mai simţim că suntem în concediu, mâncăm în regim de urgenţă şi pornim.
La sosirea în Grecia am stabilit să mergem o zi cu o maşină şi în ziua următoare cu cealaltă. Ieri am circulat cu maşina prietenilor, aşa că, acum mergem cu “cealaltă”, adică maşina noastră. Intenţia noastră este să vedem Sarti, Vourvourou şi, dacă ne mai rămâne timp, să vedem şi Stagyra, cea veche sau cea nouă, după cum vom avea traseul de întoarcere.
Mutăm toate catrafusele în maşina noastră şi pornim. Ştiind că avem de parcurs o distanţă destul de mare, decidem ca, după ce ieşim prin sudul staţiunii Stavros, să o luăm pe un drum presupus de noi a fi o scurtătură, şi nu pe traseul Stavros, Olimpiada, Stratoni, Ierissos şi, apoi, la Vrastama spre Nikiti şi, în final, Sarti.
Primele semne rele ni se arată după câţiva kilometri parcurşi pe serpentine, când, constatăm că ambele GPS-uri (al meu şi al prietenului meu) nu mai indică nimic corect. În mod ciudat, nici radioul nu funcţionează cum trebuie. Tragem pe dreapta, le pornim şi le repornim, dar fără folos. Suntem în plină zonă crepusculară, în mijlocul unor munţi, pe nişte serpentine cumplite şi nu ştim încotro să o luăm. Să ne întoarcem este exclus, aşa că ne continuăm drumul.
Oricum, sudul este direcţia spre care trebuie să ne îndreptăm, aşa că procedăm în consecinţă. În sfârşit, serpentinele diabolice se termină (drept să fiu, cu toate serpentinele cumplite, drumul este deosebit de frumos) şi intrăm într-o localitate, Arnea. Aici, facem eroarea să o luăm la dreapta, în loc să mergem la stânga, spre Stratoni. Aşa că, ne trezim ajunşi în Poligiros, extrem de departe de traseul dorit de noi. Colac peste pupăză, la intrarea pe breteaua autostrăzii vedem pe o altă bretea urmele unui accident groaznic. Trei cearşafuri albe acoperă trei trupuri fără viaţă, întinse pe asfalt, sub soarele Greciei, lângă o grămadă de fiare contorsionate. Da, e trist, e cumplit de trist, şi aici, în Grecia, mor oameni nevinovaţi...
Ce e drept, şoseaua, ca să nu zic autostrada, e superbă, dar acest lucru începe să ne intereseze tot mai puţin. Deja mergem de ore bune şi nu suntem nici la jumătatea drumului. În Poligiros ne vin minţile la cap şi o luăm spre Vrastama, iar de aici, facem dreapta şi intrăm pe drumul spre Nikiti. Radioul şi-a revenit, dar GPS-urile continuă să ne ofere indicaţii eronate.
În Nikiti intrăm în plină oră a amiezii şi un trafic infernal. Nu ştiu din ce motive, dar coloana nu înaintează deloc. În timpul cât am stat până la prima mişcare, am fi putut parcurge localitatea la pas. Nu văd agenţi de circulaţie, nu văd utilaje grele sau agabaritice şi, totuşi, nu se înaintează. Ieşirea din Nikiti ne ia mai mult de o oră. Pornim nervoşi spre Sarti, sătui de serpentine şi staţionat fără rost. Noroc că am alimentat în Arnea...
Ajungem în Sarti la o oră când alţii deja se gândesc să se retragă pentru masa de prânz. Găsim lesne un loc de parcare chiar lângă plajă, ocupăm şezlongurile şi umbrelele de rigoare şi încercăm să ne bucurăm puţin de rezultatele călătoriei noastre dezastruoase, intrând în apă pentru o repriză de înot. Cât pe ce să ne fie fatală pentru că, deşi plaja este uriaşă, cu nisip fin şi oferă un peisaj superb, intrarea în apă se face atât de brusc, încât după o jumătate de metru, deja ai apa până la gât.
Ne este clar că programul zilei va suferi schimbări, aşa că decidem să renunţăm la Vourvourou şi, după ce ne săturăm de Sarti, să revenim acasă. Având în vedere distanţa, este clar că vom ajunge în Stavros la ore prea târzii pentru a mai face plajă.
Încheiem ziua petrecută în Sarti cu o plimbare pe faleză, nu numai pentru a admira locurile, dar şi pentru a nota numele unor hoteluri care ni se par potrivite pentru viitoare călătorii. Iar prietenul meu achiziţionează o hartă, în GPS-uri nemaiavând nicio încredere. Plimbarea ne oferă ocazia de a observa că, majoritatea pensiunilor sau hotelurilor sunt proprietăţi sârbeşti sau rezervate pentru sau de ei. Constatarea este întărită şi de numărul impresionant de maşini cu numere sârbeşti, pe care le vedem la tot locul. Nu am nimic cu sărbii, nici cu banii lor, dar îmi este ciudă că nu văd acest lucru făcut de români. Dar, se pare că sârbii au o viziune mai pragmatică asupra modului în care îşi cheltuiesc sau investesc banii...
Şi plecăm spre Stavros pe drumul normal, drum pe care ar fi trebuit să-l parcurgem la venire, prin Metagkitsi, Megali Panaghia, Palaiochori, Nea Stagyra, Stratoni, Olimpiada şi Stavros. Drumul e lejer, cu o circulaţie aproape inexistentă şi ajungem la hotel într-un timp nesperat de scurt. Parchez şi, ca tot şoferul grijuliu, fac un tur în jurul maşinii. Sistemul de frânare al maşinilor este altfel conceput şi setat încât accentul se pune pe frânarea roţilor din faţă, ele duc cea mai mare pondere a efortului de frânare. Din acest motiv, vedem că discurile de frână ale roţilor din faţă au un diametru mai mare decât cel al roţilor din faţă, din acestă cauză se observă, după perioade sau drumuri mai lungi, că jenţile roţilor din faţă sunt acoperite de o zgură neagră, de la ferodoul plăcuţelor. Ei bine, acum, făcând turul de onoare, constat că, din cauza numărului uriaş de serpentine parcurse cu maşina încărcată, şi jenţile roţilor din spate sunt pudrate cu zgură. Cu siguranţă că, ajuns acasă, va trebui să schimb toate plăcuţele de frână.
Dar necazurile noastre nu s-au terminat. Ajunşi în camere, ne curăţăm, ne schimbăm şi decidem să ne ţinem promisiunea: vom parcurge urcuşul până la localul Agnanti pe jos. În fond, nu sunt decât doi kilometri. Şi pornim cu cântec. După aproape un kilometru, prietenul meu zice că renunţă şi se întoarce să ia maşina. După ce stăm câteva momente, ne dăm seama că îi va fi imposibil să ne regăsească pe străduţele întortocheate şi decidem şă o luăm la pas săltat pentru a-l întreba pe patronul cel cumsecade cum se numesc străzile şi cum ne poate găsi. Ajungem în vârful Golgotei uzi de transpiraţie şi gâfâind, tocmai bine ca să ne sune prietenul meu şi să ne spună că a reuşit să nimerească locul unde ne lăsase, dar nu ştie să meargă mai departe.
Drept pentru care facem exact cum stabilisem: îi pasăm telefonul patronului şi acesta îi dă nişte indicaţii atât de clare, încât ne reunim după doar cinci minute. În sfârşit, suntem iarăşi împreună şi, mai mult de atât, avem o poftă de mâncare grozavă. Luăm loc la o masă, aşteptând să apară ospătarul cu meniul. Dorinţă imposibil de atins. În jurul nostru, la toate mesele, toţi clienţii fumează cu atâta furie, încât ajungi lesne la concluzia că vor să se sinucidă. Numărăm patru persoane, femei şi bărbaţi, care fumează în timp ce mănâncă: trag un fum adânc, iau o bucată de friptură în gură şi, în timp ce mestecă, mai trag un fum adânc. E peste puterile noastre de nefumători, care vor şi ei să trăiască, aşa că ne ridicăm să plecăm. Oroare! Toţi ospătarii sar alarmaţi de gestul nostru. Le spun că am vrea să mâncăm, dar nu putem sta din cauza fumului de ţigară. Imediat suntem invitaţi să luăm loc la masa patronului şi lucrurile se rezolvă.
Ne întoarcem cu maşina, renunţând la binefacerile mersului pe jos. Ajunşi la hotel, directorul hotelului le face un anunţ prietenilor noştri: mâine seară, fiind ultima lor seară în Stavros, sunt invitaţi să ia masa la restaurantul hotelului. E o surpriză plăcută, care sperăm să se alăture celei pe care vrem noi să le-o facem: întrucât şi-au exprimat regretul că nu au navigat cu un vapor şi nu au văzut o insulă, de comun acord cu soţia, am hotărât să-i ducem mâine în Thasos. Astfel, vor avea parte şi de vapor şi de insulă.
Să auzim de bine!

Noi şi Thasos-a doua zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că soarele a răsărit în mica noastră colonie din Thasos pentru a doua zi. Spre deosebire de continent, de unde auzim veştile cele mai teribile privind ploile şi furtuna care bântuie, aici este soare, cer senin şi cald. Apa mării are undeva între 18,5 şi 19,5 grade Celsius, iar termometrul de exterior al maşinii nu indică temperaturi mai mari de 27 de grade Celsius, ceea ce face să fie o căldură acceptabilă. Desigur, la creşterea gradului de accesibilitate contribuie şi consumul regulat de bere rece...
Valurile sunt mici, atât cât să-ţi amintească existenţa mării, iar culoarea apei mi-a bulversat toţi companionii. Suntem de două zile aici, dar deja aud discuţii privind planurile pentru anul viitor. Bufetul suedez pe care îl atacăm cu aceeaşi viociune în fiecare dimineaţă, ne oferă preparatele deja cunoscute: omletă, ouă fierte, parizer, caşcaval, brânză, roşii, măsline, diverse salate de verdeţuri sau cu paste făinoase, prăjituri, dulceţuri, ceaiuri, suc de fructe şi cafea. Nicio diferenţă faţă de acum doi ani, dar este lucrul care ne interesează cel mai puţin.
Aşa şi azi. Consumăm produsele culinare disciplinaţi, îmi beau cele două pahare de suc şi ne pregătim pentru ora de plecare spre Plaja de Marmură. Va fi a treia ţepă pe care o luăm după cea cu devierea drumului la bulgari şi cea cu statul în vamă.
Ca un cunoscător al locurilor ce mă aflu, îmi avertizez colegii că va trebui să plecăm cât mai devreme pentru că, plaja fiind mică, locurile pe şezlonguri sunt limitate. Luăm cap compas regulamentar şi pornim motoarele. O scurtă oprire la supermarketul Arvanitidis aflat la intrarea pe drumul spre plajă ne ajută să ne refacem stocurile de bere şi sucuri. Drumul este neschimbat, la fel de plin de hopuri şi găuri, la fel de plin de praful alb de marmură. Dar gândul la plăcerea ce ne va fi dată ne face să omitem aceste neplăceri. Şi ajungem la renumita plajă.
Şoc! Lovitură de baros! Simt genunchii moi şi privirile înceţoşate. Plaja este o ruină, complet dezafectată. Nu mai are grup sanitar, nici duş, nu mai are şezlonguri şi umbreluţe, nu mai are bar şi nici baldachine, nu mai are nici măcar drum de acces, iar buldozerele au scurmat până în apropierea ei. Nu mai este nici măcar o umbră a plajei care a fost. Bazându-ne pe experienţa mea, nu am luat prosoape pentru a le întinde pe plajă şi nici umbrele, aşa că şederea noastră aici va fi scurtă, foarte surtă, altfel ne va năuci soarele.
O baie scurtă, urmată de uscare şi împachetăm pentru a ne retrage. Zeci şi zeci de maşini îşi fac apariţia din colbul învolburat, toate conduse de şoferi animaţi de imaginea plajei care a fost şi nu mai este... Aglomeraţia de maşini îmi oferă prilejul unei consolări meschine: nu numai românii au neamuri proaste, ci şi turcii. Un turc îşi lasă maşina minute bune în mijlocul drumeagului şi aşa gâtuit pentru a-şi aştepta turcoaica, care vine tacticos, fără grabă, îşi aranjează şalul, mai dă un ocol maşinii, îşi aranjează bancheta, iar îşi aranjează şalul, iar mai dă ocol maşinii pentru ca, după vreo cinci minute să se suie şi ea. Drumul este acum complet blocat de maşinile care s-au strâns neputând intra din cauza turcului şi de maşinile care încearcă să iasă din infernul creat.
Reuşim să spargem blocada de uscat şi, după vreun kilometru sunt rugat să opresc de un bucureştean care vine spre plajă. Printre norii de praf care ne învăluie, omul mă întreabă dacă mai e mult şi care e situaţia. Îi relatez tristul adevăr, însoţit de recomandarea mea călduroasă să nu se ducă acolo. Nu trece mult şi un alt şofer mă abordează cu aceleaşi întrebări, al căror răspuns a devenit trist pentru mine.
Reuşim să ieşim la şosea cu maşinile albe de praf şi pe afară şi pe interior. O nouă oprire la supermarket şi ne consultăm încotro vom merge, având în vedere timpul pe care îl mai avem la dispoziţie. Le ofer varianta plajei de la Nisteri, plajă aflată în apropiere, între Limenas şi Glyfada. Lăsăm maşinile la şosea, la loc cu umbră, loc cu verdeaţă, ne luăm sarsanalele şi coborâm spre plajă.
Plaja nu e mare, dar e curată, dotată şi are o mică pădurice în apropiere. Şezlongurile şi umbreluţele se ocupă pe termen nelimitat contra unei consumaţii la bar, pe care nu întârziem s-o facem: nelipsita bere, însoţită de câte un frappe bine garnisit cu lapte, zahăr şi îngheţată. Amatorii de statistici trebuie să nu scape din vedere conţinutul genţii frigorifice zilnice, conţinut bogat în bere Mithos rece ca gheaţa...
Ne simţim bine, este linişte, iar posesorii de copii au unde să-i hrănească consistent la orele amiezii. Noi ne mulţumim să comandăm câte un gyros per capita. În timp ce mă întreţin în greceşte cu chelnerul (deh, am căpătat şi eu obiceiul grecilor de a fi vorbăreţ...) observ o cutie mare, cu pereţi din sticlă, în care sunt puse la uscat tentacule de caracatiţă.
- Doresc să fie cu carne de porc, îi precizez eu chelnerului comanda mea de gyros.
- Nu avem cu carne de pui, îmi explică el.
- Exact! Aşa vreau şi eu, cu carne de porc, nu cu carne de pui.
- Da, aşa am spus şi eu, cu carne de porc, se uită el mirat la mine.
- Ambele la pachet, continui eu cu o uşoară teamă în suflet.
- Opt euro. Vă costă mai mult.
- Mai mult decât ce?
- Decât dacă stăteaţi la masă. Pentru că sunt la pachet, vă costă mai mult.
- Cum mai mult? Pe listă scrie opt euro fără nicio precizare.
- Da, aşa e.
- Deci, cât mai mult? Mai mult de opt euro?
- Nu. Opt euro e mai mult.
- Nu înţeleg. Mă costă mai puţin de opt euro, dar trebuie să plătesc opt?
- Nu, vă costă opt euro.
Obosit de cugetarea intensivă la care fusesem supus, îi dau cei opt euro. Bunul om îi ia şi pleacă fredonând. Gyros-ul se dovedeşte uriaş şi bun, aşa că îl devorăm cu mare poftă.
Ziua trece cu comentarii despre decepţia provocată de Plaja de Marmură şi expuneri prelungite la soare, urmate de băi intense în mare. Anul acesta mi-am propus să stau ceva mai mult în apă şi o fac înotând când cu labe, când fără ele.
Seara, la masă, deja partenerii au început să se dedea la rafinamente culinare şi să îşi recunoască neputinţa în faţa porţiilor uriaşe. Ajungem la hotel către orele zece din noapte şi Andrei pune la bătaie o sticlă de palincă cu tot felul de plante şi articole de tâmplărie plutind la interior. La câţi bărbaţi însetaţi suntem, sticla se epuizează rapid, dar nu şi buna noastră dispoziţie, care îi ţine treji pe ceilalţi turişti ai hotelului încă o bucată bună de vreme.
Să auzim de bine!

A douăsprezecea zi, ultima zi în Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Azi este ultima noastră zi din acest concediu în Lefkada. În timp ce molfăim micul dejun, discutăm planul zilei. Nu avem făcute bagajele şi nici nu ne grăbim pentru că vom preda camera mâine la prânz. Aşa că, şi ziua de azi poate fi o zi la fel de plină ca celelalte.

Enumerând plajele în ordinea frumuseţii, ne facem socoteala că Porto Katsiki e prea departe, iar Egkremni e prea dificilă. Ne rămâne plaja de la Kathisma, o plajă cât se poate de frumoasă. Ne încărcăm bagajele în maşină şi luăm drumul Kathismei. Şi pentru că este ultima dată când o vedem acest an, ne oprim la două puncte de belvedere şi tragem câteva rafale de poze, aşa, de panoramă...

Deja am ajuns să cunoaştem plaja foarte bine, aşa că găsitul unui amplasament propice pentru maşină şi pentru noi nu mai este o problemă. Faptul că administratorul plajei udă şi azi terenul din zona parcării şi a drumului de acces se dovedeşte a nu fi doar o întâmplare, aşa cum eram tentaţi să credem în prima zi, ci un obicei cât se poate de sănătos contra prafului.

Dar plaja e plajă şi turiştii sunt turişti. Adică, printre ei nu sunt doar greci sau români, ci şi sârbi. Sârbii nu prezintă nimic dăunător în esenţă, doar că sunt mulţi. Iar numărul lor formează exact acea masă critică ce favorizează apariţia obrăzniciei şi a insolenţei. Oriunde există mai mult de un sârb vei găsi gălăgie, acea gălăgie ostentativă şi trufaşă, „noi suntem mulţi, noi suntem tari, noi facem legea”. Să nu credeţi cumva că dovezi de nesimţire am observat doar la ei. Există şi alte naţii ale căror exemplare umane ţin musai să se facă de râs. Aşa cum a făcut o familie de italieni când tatăl, aflat pe mal şi fără să bănuiască faptul că-i înţeleg limba, le recomanda soţiei şi fiicei aflate în mare: ei, acum ia faceţi şi voi un pipi în apă!

Cum vă spuneam, la vreo cinci metri de noi se poziţionează în linie un grup format din trei sârbi. E mult, deja prea mult şi mă crispez anticipând posibilul conflict. Cei din extreme vorbesc atât de tare şi atât de mult încât nu aud ce spune soţia, aflată cu şezlongul lângă al meu, la doar o jumătate de metru distanţă! Încerc să prind privirea unui dintre ei, dar fără folos. Nu am trăit cu frică niciodată aşa că, în ciuda semnelor ei insistente că să mă potolesc, îi răspund urlând:

- Ce spui? Nu te aud!

Bănuiesc că ea continuă să mă roage şoptind să evit scandalul, iar eu îi răspund urlând cu o octavă mai sus:

- Ce spui acolo? Nu te aud deloc! Vorbeşte mai tare!

În grupul de alături s-a făcut linişte. Indivizii se privesc câteva secunde bune, după care se uită ţintă la mine. Mă ridic şi eu într-un cot şi îi privesc la fel de direct, după care îi văd că se ridică şi pleacă cu lucruri cu tot, probabil ofuscaţi de gălăgia făcută de români pe plajele greceşti...

În continuare, ziua ne-a decurs într-o linişte tulburată doar de foşnetul valurilor şi ţârâitul cicadelor, ceea ce presupun că-şi doreşte orice om normal când vine la plajă.

Către orele şase seara plecăm şi noi, deşi soarele e sus pe cer, de zici că e miezul zilei. Nu ne ducem direct la hotel, ci tragem o raită prin supermarket-uri ca să facem ultimele cumpărături (sucuri pentru drum, covrigei de ronţăit, tot pentru drum etc) pentru noi sau pentru cei de acasă. Şi rău am făcut. Pentru că, la plecare, oprind la ultimul supermarket înainte de graniţa cu Bulgaria, găsim aceleaşi produse la jumătate de preţ. Dar asta urma s-o aflăm... Ceea ce reuşim acum să aflăm este că nu găsim o benzinărie la care să plătim alimentarea cu cardul. Cum auzeau de card, oamenii săreau ca muşcaţi de şarpe. Cu greu, pe drumul spre Nidri, găsim o benzinărie unde benzinarul nu are nicio reacţie de refuz. Plătesc la fel de uşor ca în Drumul Taberei, aşa că fac plinul şi ne îndreptăm spre hotel. Dacă pun la socoteală şi distanţa pe care o voi parcurge mâine la ieşirea de pe insulă, înseamnă că am trecut de şase sute de kilometri parcurşi pe drumurile insulei, ceea ce e ceva, dar nu mult, dacă mă gândesc că în Thasos am făcut opt sute cincizeci de kilometri.

Lăsăm cumpărăturile în portbagaj, ne schimbăm şi luăm drumurile oraşului spre taverna noastră. Dacă soţia a mâncat tot un file de pui, eu m-am dedat la o orgie gastronomică, pentru că am comandat pastitsio, un fel de mici greceşti cu paste şi sos. Porţia e enormă, aşa că masa durează ceva mai mult, prilej de a purta cu ospătăriţa cea isteaţă o scurtă discuţie pe teme muzicale greceşti, finalizată cu o concluzie comună: Haris Alexiou e cea mai bună. Şi pentru că e ultima seară, nu am venit cu mâinile goale, ci cu bateriile de la lada frigorifică şi rugămintea către patroană de a le pune la congelat până mâine, când plecăm.

Lăsăm bateriile în mâinile doamnei şi pornim într-o ultimă tură prin magazine cu inimile pline de speranţa că vom găsi ceva măcar acum. De fapt, problema nu e de formă, ci de fond. Sub influenţa Italiei apropiate şi a turiştilor ei care abundă, nu numai tavernele au profil italienesc în majoritate, dar magazinele sunt magazine de fiţe, cu produse scumpe pentru posibilităţile noastre. O cămaşă ieftină pentru mine m-ar costa 25 de euro, 15 euro o bluziţă pentru un copil sau 40 de euro pereche de ghetuţe. A trebuit să luăm strada principală la picior de două ori până am găsit un magazin cu magneţi pentru frigider. Nici vorbă de magazinele cu mărunţişuri şi suveniruri la preţuri ieftine cu care ne obişnuisem din alte localităţi greceşti. Turul făcut ieri de soţie nu dăduse roade, aşa că seara a fost dedicată vizitării fiecărui magazin de pe artera principală şi de pe străduţele adiacente. Obositoare activitate... mai ales pentru un bărbat...

Dar a trecut şi asta, iar noi, cu forţe proaspete, ne apucăm să facem bagajele pentru mâine şi să le ducem la maşină. E ora unu şi jumătate când terminăm ultimul drum.

Să auzim de bine!

În a unsprezecea zecea zi în Lefkada ratăm plaja Mylos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Începem ziua de azi într-o atmosferă deprimantă. E a unsprezecea zi, în afară de ziua de azi mai avem doar o zi de stat în Lefkada, mai sunt atâtea de văzut, iar noi nu ştim când a trecut timpul.

Stăm la masă în restaurantul hotelului şi molfăim abătuţi. Nu reuşeşte să ne bucure nici măcar imaginea iahturilor din portul marina sau cea a unui camion de gunoi trecând. Nu ne mai amuză nici imaginea turiştilor care încearcă să pună compot în castronele cu furculiţa. În timp ce, neatenţi de supărare, nu observăm că radem cutiuţele cu margarină sau unt una după alta, mă gândesc că lucrurile nu evoluează cum trebuie, nu trebuie să ne gândim de acum la plecare, aşa că încerc o mică discuţie ajutătoare cu soţia. Se pare că metoda aleasă a fost cea bună pentru că văd cu îi revine tonusul, dacă mă iau după faptul că şi-a mai pus o cană de ceai. În esenţă, discuţia s-a axat pe un proces decizional: mergem la plaja Deck sau la Kathisma? La Kathisma mergem mâine, vine răspunsul ei prompt şi aşteptat, pentru că e firesc să laşi la sfârşit cea mai bună îmbucătură.

Ne suim în maşina noastră cea spălată şi fără antenă radio şi pornim spre plajă. Pe drum, mai discutăm de una, de alta, inclusiv de faptul că, deşi la venire nu ne simţeam cu nimic atraşi de aceste locuri, acum suntem realmente îndrăgostiţi şi ne întrebăm dacă nu cumva am făcut o greşeală promiţându-le celor din Thasos că vom veni la anul la ei.

La plajă găsim loc de parcare imediat, ceea ce ne înlătură şi mai mult din starea de depresie. Iar când îi traduc cu dedicaţie cuvintele ακομα ενα φιλι στο στομα (mai sărută-mă o dată pe gură) spuse de solistul Sarbel, care tocmai ne cânta despre o vară fierbinte care îl aşteaptă, depresia dispare cu totul...

Plaja ne întâmpină la fel de liniştită, cu aceleaşi alge şi acelaşi pietriş, doar că acum soţia are cipiceii de care nu se mai dezlipeşte de când i-am cumpărat. Ocupăm două fotolii cu o umbrelă şi, în timp ce soţia se duce să se bălăcească, eu fotografiez de zor o viespe care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se aşeze pe una din sticlele noastre cu suc. Acum e momentul să vă spun că, anul trecut, trecând printr-un magazin Auchan, am descoperit la raionul de articole de turism un fel de huse cilindrice termoizolante pentru sticle de un litru. Ei bine, anul acesta şi-au dovedit din plin eficienţa, dacă ne gândim la faptul că sucurile erau încă reci şi băubile chiar la sfârşitul zilei de plajă.

Aşa cum stăm noi liniştiţi sub umbrelă şi admirăm marea, o idee groaznică ne vine în minte: nu am văzut încă plaja Mylos! Constatarea, pe cât de reală, pe atât de uimitoare, ne determină să strângem catrafusele şi să ne luăm tălpăşiţa spre Ag. Nikitas. Cu ajutorul bunului Dumnezeu găsim loc de parcare, ne luăm bagajele şi pornim să atacăm cărarea care ni se spusese că ar fi una dintre variantele de acces. Cealaltă, cu bărcuţa taxi care pleacă chiar de pe plajă, nu ne surâde pentru că tariful este de şase euro de persoană un drum. Numai că, noi nu mai suntem sportivii antrenaţi pe care îi cunoaşteţi, de când cu plaja Egkremni. Iar efectele tratamentului culinar din Lefkada se observă cel mai uşor la dimensiunea burţii din dotare şi gâfâitul care îmi însoţeşte orice mişcare mai vioaie. Cărarea care ni se derulează în faţa ochilor nu numai că dispare la un moment dat, dar este evident că ne va conduce peste micul munte aflat în faţă. Nu ne simţim dispuşi la un asemenea efort, cu atât mai mult cu cât riscăm o experienţă neplăcută, neavând nicio informaţie prealabilă despre ce este dincolo de culme. Drept pentru care abandonăm, convinşi că ne este mai utilă o masă la taverna Klimataria, pe care acum deja o cunoaşteţi...

Luăm loc la o masă, ni se schimbă instantaneu faţa de masă şi comandăm pentru început două porţii de saganaki, aşa, ca să ne intrăm în mână. După care, soţia o dă pe supă de pui, iar eu pe caracatiţă prăjită. Din păcate, caracatiţa trebuie să rămână pe uscat pentru că sunt la volan... Masa decurge într-o atmosferă mult mai plăcută decât prima dată pentru că ni se alătură şi patroana localului, cu care purtăm o discuţie cât se poate de concretă despre problemele zilei. Aşa aflăm că ceea ce credem noi acum că este aglomeraţie, este doar o părere, dacă ne gândim că, până la criză, turiştii stăteau la rând ca să ocupe un loc la o masă. Ne simţim bine stând toţi trei de vorbă, o muzică de calitate se aude în difuzoare, iar mâncarea este delicioasă (νοστιμα/nostima, cum se spune în greceşte).

Masa terminată, ne repliem spre un local aflat peste drum unde se servesc creppe şi comandăm două creppe cu ciocolată la exterior şi îngheţată în interior. Numele localului este format din numele a două persoane, aşa că o îi spun junei de la ghişeu că voi comanda după ce îmi spune cine e unul şi cine e celălalt. Spre surprinderea mea, fata îmi arată bucătarul şi îmi spune că e unul dintre ei, iar celălalt e acasă şi doarme. Convins astfel, luăm loc şi cât ai zice creppe suntem serviţi cu câte o clătită uriaşă, fierbinte şi plină de îngheţată. Motivaţi de iniţiativa noastră, un grup aflat în vecinătate reiterează comanda şi pentru ei.

Pentru uşurarea digestiei facem o scurtă plimbare prin Ag. Nikitas, prilej de a relua regretul că am ratat plaja Mylos despre care ştim doar că e frumoasă. Mai ştii, poate data viitoare... Recuperăm maşina şi ajunşi în Lefkas mă opresc la un chioşc şi cumpăr o cărticică cu informaţii despre insulă, acum, când mai avem doar o zi de stat...

Până ne-am spălat şi schimbat s-a făcut seară, aşa că ne-am îndreptat spre To Kato Vrizi. Dar nu la modul direct, ci după câţiva kilometri buni făcuţi pe străduţele care nu se mai termină şi care ne oferă de fiecare dată ceva de văzut. Astfel reuşim să ajungem să vizităm Muzeul Fonografului, un muzeu mic, amplasat practic într-o cameră. O facem cu plăcere întrucât, din cauza orarului de funcţionare, ratasem Muzeul de Arheologie. Muzeul Fonografului are o denumire oarecum improprie, deoarece aci poţi vedea nu numai binecunoscutul fonograf, dar şi o colecţie de cele mai vechi obiecte ale locuitorilor insulei. Alături de iatagane poţi vedea un radio cu lămpi sau alături de fotografiile unor partizani (care ne-au impresionat, întrucât fuseseră executaţi de ocupanţi) poţi vedea o carte sau o tapiserie.

Uşor, uşor, din străduţă în străduţă, ajungem şi la localul nostru de bază, flămânzi morţi şi cu pingelele tocite. Dar nu atât de lipsiţi de vlagă încât să nu putem comanda câte un saganaki de căciulă, un peşte spadă pentru mine şi un file de pui pentru soţie, însoţite de cunoscuta sticlă de Retsina. Aşteptând comanda, purtăm o scurtă conversaţie în care recapitulăm o parte din evenimentele concediului. Prilej de a constata de comun acord că aici, în Lefkada, soarele are un comportament bizar: stă foarte mult pe cer după care, brusc, dispare. La ora şapte seara soarele este la fel de sus ca în miezul zilei, dar odată ce a apucat-o spre asfinţit, în zece minute dispare. Ni s-a întâmplat nu o dată ca, luîndu-ne după înălţimea soarelui, să credem că este mult mai devreme. Uitându-mă în datele cuprinse automat în metafile de camera foto la o suită de poze făcute cu asfinţitul în Lefkas, am constatat că tot asfinţitul a durat 12 minute!

O plimbare pe latura estică a oraşului în căutarea unui magazin în vitrina căruia observasem celebrii cârnaţi de Lefkada şi un tur pe faleză completează seara, iar eu revin la hotel pentru că am multe poze şi filme de descărcat, iar soţia dă o tură singură prin magazine ca să caute câteva suveniruri pentru cei de acasă.

Să auzim de bine!

A zecea zi în Lefkada este doar pentru Porto Katsiki

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Azi e o zi mare, o zi rezervată unei plaje până acum ocolite aidoma unei ispite, o plajă renumită pentru frumuseţea ei. Este o plajă cotată pe locul şase în lume, pe locul trei în Mediterana şi pe locul întâi în Grecia. Este plaja de la Porto Katsiki.

Procedura matinală o cunoaşteţi, aşa că nu voi mai insista asupra ei. Cu genţile termoizolante pline de sticle de suc ne repezim să găsim maşina. Zic să ne găsim maşina pentru că venind la hotel la ore destul de târzii, parcăm pe unde apucăm, numai lângă hotel nu. De altfel, în prima zi a sosirii noastre în Lekada, când l-am întrebat pe recepţioner (în greceşte pentru că, deh, poate primesc vreun favor...) unde pot parca, omul a făcut un gest evaziv cu mâna prin aer spunând:

- Pe aici, pe undeva...

Aşa că noi, ori de câte ori plecăm, ne căutăm maşina pe aici, pe undeva. Faptul că suntem la zece metri de hotel sau la zece kilometri nu are nicio relevanţă pe planul securităţii, dovadă că, pe toată perioada şederii noastre, am lăsat maşina cu trapa deschisă şi camera de filmare auto în parbriz. Iar în preumblările noastre nocturne am observat că nicio maşină grecească nu avea led-ul martor de existenţă a vreunei alarme...

Pornim cu o oarece emoţie pentru că mulţi dintre cunoscuţi ne recomandaseră în ţară plaja de la Porto Katsiki, iar noi nu ştiam dacă laudele sunt meritate sau se repetă povestea cu pomul şi sacul. Oricum, ştiam că şi aici ne aşteaptă de coborât şi de urcat o sumă de trepte, doar că mult mai puţine.

Locaţia se află aproape de capătul sudic al insulei, Capul Lefkatas. Peisajul acestui cap este cât se poate de dramatic şi poate că acesta a fost unul dintre motivele care au determinat-o pe poeta Sapho să se arunce în mare tocmai de pe stâncile de aici. Serpentinele cunoscute se derulează o porţiune bună de drum, dar observăm la un moment dat că, deşi intrăm pe un drum nebătut până acum, acesta nu pare să ne ducă spre Porto Katsiki. Curând temerile ni se confirmă: deşi azi nu ne mai doream să ne rătăcim, ne-am rătăcit. Şi confirmarea ne vine când ne trezim că am ajuns aproape de Vasiliki. Luăm drumul înapoi şi ne dăm seama că devierea se produsese la Hortata, unde a trebuit să intrăm pe un traseu deviat din cauza lucrărilor la drum. Nu suntem supăraţi, cum poţi să te superi pe Lefkada? şi nici măcar întârziaţi pentru că plecasem foarte devreme.

Iată că ajungem şi la locul mult râvnit. Drumul e asfaltat până la ultimul metru înaintea scărilor, iar un flăcău destoinic se ocupă cu poziţionarea în parcare. Îi mulţumesc deosebit de călduros omului pentru că ne-a repartizat un loc mai bun decât repartizase unor sârbi care ne chinuiseră o bună parte a drumului fiind în faţa noastră şi mergând pe mijlocul şoselei ca să nu poată fi depăşiţi. Parcarea e poziţionată strategic, fiind înconjurată de o sumă de terase şi taverne, fapt ce cred că a mărit substanţial numărul turiştilor supravieţuitori. Coborâm cele optzeci şi cinci de trepte (şi chiar atâtea sunt, de data asta am numărat bine) şi atingem nisipul plajei cu ochii holbaţi de mirare pentru că scara deja ne-a făcut să trecem pe lângă una din grotele care fac frumuseţea acestei plaje.

Plaja nu e foarte lată, cam cum e cea din Eforia noastră, dar avem umbreluţe şi şezlonguri disponibile şi e nisipoasă, iar apa are o culoare inimaginabilă. Aşa cum suntem poziţionaţi pe plajă nu putem aprecia decât o parte din măreţia ei, lucru pe care îl vom constata doar atunci când, tineri şi neliniştiţi cum suntem, ne vom cocoţa pe o stâncă aflată în partea ei dreaptă. De aici, cu adevărat ţi se pare un loc pe care vrei şi îţi propui să-l cunoşti dincolo de poze sau relatări. Culorile malurilor abrupte asociate cu cea a apei, imaginea stâncilor sfârtecate, înălţimea lor şi ocrotirea pe care o oferă plajei sunt lucruri pentru care îţi pare rău că nu eşti scriitor ca să le poţi descrie. Aşa cum este peste tot pe coasta vestică a insulei, vântul ajută marea să facă valuri la ţărm, suficient de mici ca să nu fie periculoase şi suficient de mari ca să fie spectaculoase, contribuind şi ele la frumuseţea generală. Acest vânt a fost prima noastră întâlnire cu specificul insulei. În prima zi, abia sosiţi la prânz, ne-am repezit pe plaja de la Ag. Ioannis, cea cu amatorii de kitesurfing. Acolo am căutat un instructor, l-am găsit şi l-am întrebat dacă putem face şi noi un curs de kitesurfing. Omul ne-a spus că da, în principiu da, că ne costă patruzeci de euro, dar că vântul e o problemă, e prea puternic pentru un începător.

Intrăm în apa minunată, ne bălăcim şi revenim sub umbreluţe tocmai la timp ca să vedem cum, prin faţa noastră, trece zorit un tânăr care strigă în gura mare că preia comenzi. Îi fac semn şi omul se prezintă disciplinat la raport. La chestionarul meu model FZ-431 omul ne lămureşte că la fiecare douăzeci şi cinci de minute revine pe plajă, livrează comenzile preluate la precedenta trecere, după care preia comenzi noi, el asumându-şi sarcina de a urca cele 85 de trepte în locul clienţilor. Comandăm şi noi două lipii fără untdelemn şi nu apucăm să ne aşezăm mai bine pe şezlonguri, că junele cel inimos apare, scoţând un timp mult sub cele douăzeci şi cinci de minute regulamentare. Îmi exprim nedumerirea, iar el mă lămureşte:

- Am făcut-o pentru dumneavoastră. Îmi place că vorbiţi greceşte. De unde sunteţi?

- Din România, vine răspunsul meu cinstit.

- Steaua, Rapid? continuă omul încercarea de conversaţie.

- O, nu, să nu aud de fotbal. Nu-mi place.

Bunul creştin recepţionează lovitura din plin şi pleacă capul. Consider că e momentul să-i mulţumesc omului pentru gest, iar el continuă:

- De ce vorbiţi greceşte?

- Pentru că îmi place. Îmi place limba foarte mult, îmi place Grecia foarte mult, vreau să înţeleg oamenii.

Omul mă ascultă atent, după care mă ia brusc:

- Cum se traduce în româneşte γρήγορα/grigora?

Îi răspund că se traduce prin „repede”.

Moment în care îl văd pe bunul flăcău că se ridică şi îşi reia periplul pe plajă strigând din toţi bojocii “repede, repede!”. Ulterior, de câte ori va trece prin dreptul nostru ne vom face semne amicale.

Şi sesiunea de plajă a decurs bine până când o trupă de sârbi s-a aşezat în faţa noastră. Despre sârbi şi nivelul sonor al conversaţiilor lor vă voi vorbi în altă postare, cu mai multe referiri şi exemple legate de noţiunea de bun-simţ. Cu toate acestea, am stat aici mai mult decât pe orice altă plajă de până acum. Cele optzeci şi cinci de trepte ni se par un fleac nouă, ăstora antrenaţi pe treptele de la Egkremni... Recuperăm maşina şi plecăm spre hotel oarecum trişti pentru că ştim că nu vom mai reveni aici prea curând, e prea departe de hotel. Iar benzina costă mai mult aici, pe insulă, decât pe continent. Dacă la una din ultimele benzinării înainte de intrarea pe insulă notasem o benzinărie cu preţul de 1,65 euro/litru (iar în Salonic chiar şi mai scăzut), pe insulă nu am găsit niciuna sub 1,72 euro/litru. Dar tot am avut un mic succes când am descoperit pe coasta de est o benzinărie unde puteam plăti cu cardul...

Ajunşi la hotel parcăm pe aici, pe undeva, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm relaxaţi. Zic plecăm relaxaţi pentru că de dimineaţă, în graba plecării, uşa camerei rămăsese întredeschisă. Şi tot aşa o găsisem pentru că nimeni nu se atinsese de ea. Îmi amintesc de vorbele domnului Stratos, din Thasos: Ce, e chior? Nu vede că nu e lucrul lui? şi îi transmit mental o urare de bine. Ţinând cont de gradul nostru de înfometare, nu există decât un singur leac: taverna To Kato Vrisi. Spre care ne îndreptăm cu paşii calului care simte ieslea, gândindu-ne că apoi vom putea să facem şi plimbări câte vrem. Luăm loc la masa noastră, tânăra ucenică în ale ospătăriei îşi face apariţia instantaneu cu faţa de masă şi lista de bucate. Îi opresc din zbor elanul, spunându-i că nu mai avem nevoie de listă, noi vrem cod cu sos de mujdei, că nu putem bea vin Retsina pe burta goală. Bunînţeles după două porţii de saganaki.

Până au venit preparatele, am prilejul să schimb câteva cuvinte cu soţia. Cuvinte prin care îmi exprim admiraţia faţă de grecoaice, indiferent de vârstă. Că sunt tinere su bătrâne, frumoase sau urâte, bogate sau sărace, ele ies împreună în oraş. Nu există niciun local unde să nu vezi cel puţin un grup din trei, patru doamne ieşite în oraş singure, fără bărbaţii din dotare, doar din dorinţa de a fi împreună şi de a conversa. Mărturisesc faptul că mi-ar plăcea să văd şi româncele noastre făcând aşa ceva, în loc să bântuie oraşul cocoşate de copiii ţinuţi cu o mână şi sacoşele din cealaltă, timp în care ei, bărbaţii, se umflă de bere în faţa televizorului. Mi-ar plăcea să văd româncele cum stau la o terasă, picior peste picior, conversându-se despre câte’n lună şi în stele, măcar o seară pe săptămână, lăsând naibii călcatul sau făcutul mâncării. Mi-ar plăcea tare mult să văd că româncele se consideră nişte doamne.

Să auzim de bine!

Plaja de la Egkremni din a şasea zi în Lefkada

Panoramă plaja Egkremni

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În primul rând, nu vă speriaţi de ortografie. Numele Egkremni se pronunţă simplu, Egremni. Nu de altceva, dar în greceşte, grupul ‘gk’ în cuvânt se pronunţă ‘g’. Iar acum, să trecem la lucruri serioase.

Ne sculăm mai devreme ca niciodată pentru că avem drum de făcut şi loc pe plajă de găsit. Ca să nu vă mai spun că astăzi este preconizată a fi prima zi de folosire a cortului. Cu necesarul alimentar satisfăcut ne suim în maşină şi luăm drumul coastei de vest, spre Egkremni. Avem câteva referinţe despre această plajă, dar se va dovedi că niciuna completă...

Trecem de Ag. Nikitas şi urmărim serpentinele nesfârşite. Cu toată aparenţa stufoasă a reţelei de drumuri din Lefkada este imposibil să te rătăceşti: oriîncotro vei merge vei ajunge odată şi odată la malul mării. Iar frumuseţea peisajului te face să îţi doreşti să te rătăceşti... Conduc, ascult muzică grecească şi mă întreb de unde provine măreţia acestor munţi. Cel mai înalt vârf se află undeva puţin peste 1.100 de metri. Cel mai înalt deal din România este Măţău, în Argeş, şi are 1.017 metri. Am fost acolo, l-am urcat, dar nimic nu îţi sugerează înălţimea lui. Pur şi simplu pentru că dealul Măţău este poziţionat într-o mare de alte dealuri subcarpatice, vezi o înălţime de doar câteva zeci de metri pentru că totul în jur se află la o înălţime apropiată. Aici, în Lefkada, cei 1.100 de metri pornesc direct din mare, sunt văzuţi de la cel mai scăzut nivel posibil, astfel că abrupturile munţilor îţi apar în toată măreţia lor. Iar spaima provocată de coastele abrupte este îndulcită de verdele pădurilor. Superbi munţi, superbe locuri...

Încântat de cele văzute conduc spre plaja visată fără să mă supăr că trebuie să mă repliez pe dreapta ca să treacă o bicicletă pe lângă mine... Trec prin localităţi fără să le mai căutăm pe hartă şi se pare că, la un moment dat, chiar ni s-a împlinit dorinţa şi ne-am rătăcit. Dar merită doar ca să vezi casele curate şi albe cu uşi şi ferestre deschise, bătrânele încărcate de tradiţii, îmbrăcate în negru stând la poartă sau câţiva bărbaţi, urmaşi ai aheilor, jucând table sub un umbrar. Oameni extraordinari de gregari şi comunicativi, mă fac să mă gândesc la o curticică de patru metri pătraţi pe care am descoperit-o în Lefkas, curticică în care accesau trei locuinţe. Cum ar fi fost posibil, în aceste condiţii, ca acei vecini să nu comunice, să nu se cunoască? Cum poţi trăi izolat, când de vecinul de peste drum te desparte o stradă de doi metri lăţime şi fereastra bucătăriei tale se deschide în sufrageria vecinului? Nu am veleităţi de scriitor, dar cred că termenul de uman descrie cel mai bine tot ce vedem. Aceşti oameni au umanizat aceste ţinuturi.

Iată că ne apare indicatorul spre plaja mult visată şi îl urmăm intrând, bunînţeles, pe alte serpentine. Drumul continuă asfaltat câţiva kilometri buni, până când se produce ruptura: drumul asfaltat se termină şi continuarea este un drum de ţară, plin de praf. Că este plin de praf nu ar fi încă o tragedie, dar este un praf calcaros, alb şi mult mai fin ca pudra de talc. Atât de fin încât, odată aşezat, devine aderent. Rulăm cu cea mai scăzută viteză posibilă pentru a împiedica ridicarea norilor de praf şi facem o primă mare greşeală: în loc să intrăm cu maşina într-o parcare aflată în apropierea plajei, ne gândim să economisim trei euro şi o parcăm undeva, la margine de drum. La plecare vom observa că, deşi roşie, culoarea maşinii nu se mai observă sub stratul de praf alb. Ne luăm bagajele în cârcă şi ne apropiem de renumitele trepte. 350 de trepte ne aşteaptă să le coborâm şi observăm că treapta numărul 300 este marcată. Ajungem pe plajă şi suntem informaţi de câteva panouri că, datorită problemelor legate de accesul dificil, plaja nu are grup sanitar şi nici coşuri de gunoi. Dar are umbreluţe. Dificultatea accesului are şi o parte bună: nu mai suntem agasaţi de grecii somalezi care bântuie plaja oferindu-ne spre cumpărare ochelari de soare, ceasuri, şnururi pentru păr sau pălării. Ne retragem spre marginea dreaptă şi instalăm cortul. Efectul este neaşteptat: chiar avem umbră! Singura problemă este sincronizarea poziţiei cortului cu poziţia astrului luminos. Practic, la fiecare jumătate de oră suntem nevoiţi să ne strângem catrafusele să rotim cortul şi să le punem la loc... În timp ce aranjez lucrurile îmi revine în gând gluma căpitanului Panaiotis care, după ce ne-a debarcat pe plajă pentru o oră, a retras vasul în larg şi ne-a anunţat prin megafon: Nu vă neliniştiţi, voi reveni mâine la aceeaşi oră! Plaja nu are umbreluţe şi nici şezlonguri, are doar o coastă de munte, un nisip fin şi fierbinte şi o mare de o culoare incredibilă. Nici că îţi mai trebuie altceva...

Ne jucăm în apă, ne uscăm, mai aţipim la umbra cortului, iar intrăm în apă, facem poze şi ne bem sucurile şi se face ora plecării, dar niciunul dintre noi nu doreşte asta. Mai rămânem pentru o jumătate de oră ca să ne umplem de frumos fiecare celulă şi, cu regret în suflet, începem urcuşul. Eu am numărat 349 de trepte, dar poate a fost şi efectul oboselii. Pentru că nimeni, dar absolut nimeni nu mai arăta la capătul urcării treptelor la fel cum arătase când le coborâse sau cum arăta în poza din buletin. 350 de trepte (mai înalte de 15 centimetri cât e înălţimea standard şi înclinate în majoritatea lor) reprezintă urcatul unei clădiri mai înalte decât hotelul Intercontinental cu o grămadă de bagaje după tine şi la 40 de grade la umbră. La capătul urcuşului dăm de o terasă servită de două gemene dodoloaţe şi radem scurt câteva sucuri Gatorade reci. Ajungem la maşină, pe care cu greu o recunoaştem şi fac o a doua greşeală: când deschid portiera ating uşor creanga unui pom vicinal. Instantaneu, bordul, mocheta şi interiorul maşinii sunt acoperite de praful cel alb pe care încă nu am reuşit să-l curăţăm.

Reluăm drumul spre hotel cu privirile atrase permanent de plaja rămasă în stânga noastră şi cu îndoiala în suflet dacă vom mai putea reveni. Conduc încet discutând cu soţia despre sensurile noţiunii de frumos şi despre preţul acestuia. Cu tot curentul de aer provocat de deplasarea maşinii, praful cel alb nu s-a lăsat îndepărtat, iar un eventual spălat pe ascuns ne conduce la întrebări despre legislaţia de mediu din Grecia. Ajunşi la hotel intrăm în rutina de seară, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm în căutarea hranei. Pe care o găsim sub forma unui souvlaki de fiecare la taverna To souvlakitsida unde dăm şi peste un chelner mai mult decât amabil, înţelegător. Pentru că omul a înţeles din prima că vrem câte un souvlaki fiecare. Şi o bere Mithos rece pentru mine. Dar ficatul se pare că are şi el anumite pretenţii subliminale pentru că simţim nevoia de un dulce. Aşa că ne oprim la un local cu creppe. Creppe-le sunt un fel de clătite, dar mult mai mari în diametru, umplute cu diferite ingrediente şi împăturite. Noi comandăm două creppe umplute cu ciocolată pe care le devorăm în trei minute şi şaisprezece secunde. Ceva mai întremaţi, dar încă târându-ne picioarele, încercăm un tur de centru pe care îl reuşim doar parţial.

Ne întoarcem la hotel după miezul nopţii gândindu-ne că a fost o zi atât de frumoasă încât a fost grea şi adormim cu televizorul funcţionând.

Să auzim de bine!

Revenirea la plaja Kathisma în a patra zi în Lefkada

Panoramă plaja Kathisma

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După amuzamentul cotidian de la micul dejun, provocat de cei care încearcă să-şi pună compot în castronele cu furculiţa, ne întoarcem în cameră ca să facem planul de bătaie. De departe, cea mai frumoasă plajă este cea de la Kathisma. Atenţie, se pronunţă cu accent pe prima silabă, KA-thisma. Aşa că decidem să revenim acolo.

Drumul deja a devenit o rutină, ştim variantele şi că una dintre ele ne duce printr-o porţiune atât de îngustă încât ai impresia că conduci prin casele oamenilor şi pe asta o alegem. Pe drum, ne oprim în două locuri de belvedere pe care le ochisem anterior şi tragem două sesiuni de poze de toată frumuseţea.

Profit de această ocazie ca să-i anunţ pe cititorii blogului amatori de fotografii că acestea, adică multe din fotografiile făcute în Lefkada, le voi publica în ultimul articol al acestei serii şi pe blogul frate (adică FotoBlogul din Drumul Taberei). Oricum, vigneta fiecărei postări din această serie reprezintă o imagine din Lefkada.

Nici nu ştim când ajungem la plajă. Mare, albă, prietenoasă, ne aşteaptă. Cunoaştem şi procedura cu locul de parcare şi găsim un loc tocmai bun, loc la umbră, loc cu verdeaţă, cunoaştem şi procedura plăţii umbrelei şi şezlongurilor, aşa că discuţia mea cu administratorul este mult mai scurtă, rezumându-se la:

- Poftim banii.

- Mulţumesc, poftim chitanţa.

Singurul lucru oarecum supărător este persistenţa valurilor. Care nu ar trebui să fie supărător dacă intrarea în apă ar fi ceva mai lină. Dar aşa, ieşitul din apă se transformă într-o luptă pentru supravieţuire în patru labe. Dar, după câteva încercări dureroase, am găsit remediul: ies şi păşesc odată cu valul. Nu fac niciun pas spre mal până nu mă plesneşte un val din spate. Vine valul, pleosc! mă împinge spre mal, eu fac un pas şi apoi aştept valul următor. În acest mod am reuşit să pun piciorul pe mal ori de câte ori am ieşit, fără să mai fiu trântit nemilos de valuri.

Atmosfera de concediu, de vacanţă şi de dolce far niente este atât de puternică încât nu mai rezistăm şi soţia comandă un frappe, iar eu mă răsfăţ cu un mojito. Vă rog să mă credeţi, un mojito băut pe o plajă albă, bătută de valurile unei mări de topaz, sub umbrela care te protejează de soarele Greciei este un lucru pe care ar trebui să şi-l dorească orice om cu glande endocrine normale.

Mai cu un înot, mai cu un mic somn de frumuseţe, vine ea şi ora de plecare. Este imposibil să ajungi pe platoul care domină plaja fără să te opreşti ca să o mai priveşti o dată. Şi asta facem şi noi cu sufletele strânse de regretul terminării zilei de plajă. Termomentrul de exterior al maşinii nu indică decât 34 de grade la umbră, ceea ce reprezintă o uşoară răcoreală faţă de valorile anterioare şi ne face să ne temem de un guturai... Ajungem repejor la hotel şi începem procedurile de desalinizare trupească. Ce îmi place la acest hotel nu este legat numai de priveliştea minunată oferită de balcon, nici de calitatea serviciilor, ci de bateriile de la baie. Normale, cu manete şi butoane ca şi cele de acasă, îmi oferă liniştea dorită. De câte ori sunt sub duş mă trec fiori când mă gândesc la cele întâlnite în alte hoteluri, baterii care aduceau mai mult cu bordul unui Boeing decât cu o baterie de baie şi la procentul de chelie obţinut datorită jetului inuman de puternic de apă.

Ne facem plimbarea de seară prin oraş după un tipic al nostru. Oraşul Lefkas este mare şi întins, dar are şi el, ca toate oraşele normale, o stradă principală de la care se conectează sute de străduţe laterale, care se intersectează şi ramifică la rândul lor aidoma coronamentului unui arbore. În fiecare seară alegem altă străduţă cu ramificaţiile ei aferente pentru a accesa strada principală. Şi procedura merită tot efortul, pentru că avem ocazia să vedem străduţe de poveste de pitoreşti ce sunt, să vedem case şi oameni în case sau în faţa lor, pentru că, aşa cum am întâlnit mai peste tot în Grecia vizitată de noi, localnicilor le place să stea cu uşile şi ferestrele deschise. Vedem şi pozăm biserici vechi, adevărate monumente de arhitecură sau pictură pentru că, aici avem prilejul să vedem un lucru inedit: bisericile nu au fresce pe pereţi, ci picturi, adevărate opere de artă.

Şi uite aşa, ajungem la taverna Şapte insule, nume cu o referinţă cât se poate de evidentă la cele şapte insule, din care face parte şi Lefkada, insule care au format, pentru o perioadă, o republică independentă. Ne abordează râzând una dintre cele mai vesele făpturi pe care am întâlnit-o vreodată, o femeie plină de energie, amabilitate şi voie bună. Discuţia de deschidere am purtat-o în engleză, fără nicio problemă pentru interlocutoarea mea. Acum, e momentul să vă fac unele mici precizări. Taverna este amplasată, ca de obicei, în stradă, mesele fiind înşirate în lungul câtorva case. Iar strada, tot ce de obicei, nu are mai mult de 2,5 metri lăţime. Prima masă din serie este o masă cu trei doamne grecoaice, după care urmează masa noastră şi celelalte în continuare. Când zic doamne, mă refer la persoane feminine trecute bine, dacă nu rău, de vârsta de cinci zeci de ani. Cele trei doamne, auzindu-ne vorbind româneşte atunci când ne-am apropiat şi englezeşte când ne-am salutat cu patroana localului şi crezându-se în deplină securitate audiofonică, încep să discute şi să-şi povestească o mulţime de lucruri şi întâmplări, unele mai intime şi mai trăsnite ca altele. Iată că vine şi vesela mea amfitrioană ca să preia comanda. Femeia este prea veselă, prea amabilă, iar noi ne simţim prea bine ca să nu comut pe limba greacă. Limbă în care comand pui file pentru soţie şi miel cu sos de vin pentru mine, iar de băut, o stacană mare de bere Mithos rece ca ghiaţa.

Şi în acel moment s-a produs dezastrul: doamnele au auzit vorbind greceşte un domn pe care îl consideraseră inofensiv, deoarece vorbea alte limbi, deci se presupunea că nu înţelege vorbele lor. Şi s-a făcut linişte. Sau, altfel spus, the rest is silence... În mai puţin de cinci minute, masa celor trei doamne era pustie, iar noi ne-am amuzat atât de tare încât, la plecare, am uitat sticla cu apă pe care o purtăm în permanenţă la noi. Prilej pentru vesela patroană de o nouă repriză de amuzament copios.

Să auzim de bine!

Lefkada, prima zi, prima plajă

Aceasta este o poză panoramică. Daţi clic pe ea, măriţi-o cât vreţi şi navigaţi pe ea cu săgeţile

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne-am sculat ca oamenii în concediu, adică olecuţă mai târzior şi am purces la o abordare temeinică a bufetului suedez ce constituia micul dejun. Sortimente bogate, o miere excelentă, multe dulceţuri şi gemuri, dar nu cădem pe spate de emoţie pentru că ştim din experienţele trecute că meniul se va repeta multe zile de acum încolo. O întrebare scurtă la recepţie ne confirmă că avem de aşteptat până la ora 12 ca să avem un rezultat cu mutarea. Nu îmi convine răspunsul, iar soţia se uită la mine ca la un bărbat, adică un mamifer care găseşte soluţii în situaţii dificile, drept pentru care mă adresez recepţionerului:
- Îmi cer scuze, dar noi nu ne-am mutat aici, în Lefkas, ci suntem în concediu. Asta înseamnă că ceasul ticăie, iar noi nu facem nimic, doar stăm în cameră şi aşteptăm.
Brusc, omul devine grav şi solicită ajutorul unei june. Un scurt schimb de repilci şi primim cheile unei noi camere. Cea mai bună din hotel, cu o privelişte minunată asupra portului. Mutăm lucrurile în cinci minute, le lăsăm pe unde apucăm şi coborâm.
Sătui şi cu burţile dodoloaţe ne aburcăm în maşină şi plecăm urgent spre prima plajă, care se nimereşte a fi plaja Kathisma, amplasată pe coasta de vest. Am scris că plecăm urgent nu pentru că suntemm dornici de plajă, ci pentru că lucrătorii din salubritate sunt în grevă de o bună perioadă de timp. Iar circulatul pe străzi implică şi circulatul pe lângă munţi de gunoaie mirosinde...
Din şoseaua principală se face un drum secundar, dar asfaltat, care coboară o serie de serpentine spre plajă. Iar plaja care ni se deschide în faţa ochilor... ei bine, plaja, plaja e minunată, e încântătoare. Lungă dintr-un orizont în altul şi neobişnuit de lată, nisipoasă şi cu umbreluţe albastre aranjate, e o desfătare a ochilor. Un administrator harnic îndrumă de pe o motoretă turiştii spre locurile de parcare libere. Taverne, grupuri sanitare, duşuri, muzică, tot ce îţi doreşti. Iar noi ne-am dori o plimbare cu parapentele, văzând instructorii care nu mai prididesc şi peisajul superb pe care presupunem că-l putem vedea după ce ne aruncăm de pe un munte vicinal.
Aici am avut parte de un al doilea dialog paradoxal cu un flăcău presupus administrator al umbrelelor. Îl văd cu tăşcuţa tăind chitanţe printre umbrele şi îl abordez în greceşte:
- Bună ziua!
- Bună ziua! răspunde omul amabil.
- Cât costă să închiriezi o umbrelă şi un şezlong?
- Nu ştiu, nu am idee. Cum adică?
- Adică să închiriezi, să împrumuţi pe bani, îi explic condescendent.
- Să închiriaţi?
- Da, să închiriez.
- Nu ştiu.
- Dar aş avea nevoie să închiriez o umbrelă şi un şezlong.
- Nu ştiu. Care umbrelă?
- Aia, o arăt eu.
- Nu ştiu. Şi care şezlong?
- Ăla, precizez eu şi acest aspect.
- Nu ştiu.
- Şi eu ce fac, cui mă adresez?
- Mie. Cinci euro.
Îmi taie chitanţa, îi dau banii şi pleacă. Obosit de atâta încordare mentală, o las pe soţie să achite, iar eu mă grăbesc spre o experienţă care era să mă coste viaţa. Cum vă spuneam, apa are o culoare inuman de frumoasă şi o limpezime de cristal. E drept că intrarea în apă e puţin cam bruscă, dar e loc de joacă şi pentru copii. Atras de culoarea de care vorbeam, mă reped cu camera subacvatică să filmez câte ceva într-un colţ al plajei. Dar fără să îmbrac costumul de neopren. Vă rog să reţineţi amănuntul. Încep să cobor şi totul a mers de minune până la 2,5 metri. Ajuns la această graniţă, parcă trasată cu o riglă, dau de un curent sau o zonă de apă rece. Îngrozitor de rece. Nu cred că exagerez dacă afirm că avea sub 10 grade. Atât de rece încât simţeam că mă doare carnea, că inima şi creierul mi se opresc din funcţionare. Atât de rece încât prima idee care mi-a venit în minte a fost să-mi smulg muştiucul din gură ca să pot urla! O urmă de raţiune m-a oprit de la acest gest şi am început să dau sălbatic din mâini şi din picioare spre o suprafaţă care nu mai apărea. Am ieşit din apă ca un dop şi abia atunci am perceput în totalitate primejdia care mă ameninţase.
Mai cu un frappe, mai cu un mojito, a trecut după-amiaza şi am luat drumul înapoi spre hotel. O baie de purificare şi începem periplul căutării unui local unde să putem mânca ceva decent. Cum vă spuneam, în Leefkas poţi găsi toate mâncărurile tradiţionale americane: pizza, spaghetti, paste, creppe. Dar foarte rar ceva grecesc tradiţional. Obosiţi de umblat acostăm la o terasă care are măcar aparenţa uneia greceşti: terasa şi bucătăria sunt amplasate peste drum una faţă de alta.
Soţia a comandat un piept de pui la grătar (tradiţional grecesc, nu?), iar eu calamari prăjiţi. Ne uităm la farfurii (nu platouri, ca în Thasos) şi ne loveşte plânsul văzând micimea porţiilor. Mâncăm cu noduri, beau un Mithos rece şi plecăm spre hotel întrebându-ne de ce nu am văzut niciun local care să anunţe un cât de mic beneficiu: o îngheţată din partea casei, o fructă, o măslina, două felii de pâine, o sticlă de vin sau cine ştie ce, aşa cum vedeam în Thasos.
Seara avem ocazia de a asista la un spectacol magnific oferit de iahturile italieneşti sau de alte naţionalităţi care se retrag spre casă. Într-un şir lung, navigând încet şi cu demnitatea unor mastodonţi, se îndreaptă spre ieşirea din lagună. Gata, sfârşitul de săptămână se sfârşise, iar posesorii trebuiau să fie luni la strungurile sau războaiele de ţesut unde îşi câştigau existenţa...
Dar surprizele sunt abia la început...
Să auzim de bine!

19. Al doilea Thasos-poze

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!

După cum vă spuneam, în postările următoare vă voi vorbi mai mult prin intermediul imaginilor. Sper că voi reuși să mă exprim tot atât cât printr-o postare în cuvinte. Imaginile de azi au fost surprinse pe plaja de la Makriamos, în capitala Limenas și pe plaja ei. Dar să lăsăm imaginile să vorbească!

Farmecul plajei Makriamos-plajă cu taxă de intrare-nu este dat doar de nisipul pudră, de apa minunat colorată sau de munții umbroși, ci și de numeroase viețuitoare care, precum păunul din imagine, bântuie locul la modul cel mai pașnic și familiar...

Iată un alt animal specific plajei, cerbul. Și nu de orice fel, ci unul înzestrat cu simțul umorului, din moment ce râde atunci când vede un tip în slip și șlapi, încercând să îl pozeze cu un aparat mai mare ca el...

Cum vă spuneam, plaja Makriamos este superbă, nu numai datorită modului în care este întreținută, ci și culorilor care se asortează în modul cel mai fericit. Iar marea, ei bine marea... începe să se adâncească semnificativ abia după ce te saturi de mers.

O poartă spre mare, o poartă spre munte, o poartă spre frumos, o poartă spre libertate pe plaja Makriamos...

Umblând seara prin Limenas, cu burțile pline de produsele alimentare specifice insulei și cu creierele relaxate din cauza consumului moderat de bere, iată că ne este dat să mai vedem o frumusețe, mai rară de data asta. Pentru că rară este floarea de cactus...

Cine spune că grecii nu muncesc, că nu sunt harnic se înșeală amarnic. Dovadă și acest tractorist care își etalează pe plaja din Limenas frumosul bronz al brațelor, după o zi de arat. Sau semănat. Sau greblat. Sau ce o fi făcând el de se bronzează atât de uniform...

Să auzim de bine!

13. Al doilea Thasos-a unsprezecea zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

La nivelul micii noastre comunităţi se poate observa un interes crescând pentru plaja Pachis. Motivele sunt cât se poate de evidente: este aproape de hotel, un set compus din umbrelă, măsuţă şi două fotolii costă doar un frappe consumat la barul plajei, apa este foarte curată şi limpede, intrarea în apă se face foarte lin, muzica este de calitate, are duş şi un grup sanitar exemplar de curat. Ce s-o mai lungim, este o plajă indicată tuturor, indiferent de sex, vârstă, orientare politică sau religioasă.

Ca să înţelegeţi mai bine admiraţia noastră pentru această plajă, vă mai spun că azi am luat barca cu noi! Ceea ce înseamnă că partea bărbătească a grupului va fi ocupată cu umflatul ei. Din experienţă proprie ştiu că nu durează mult, cel mult o jumătate de zi dacă participă trei bărbaţi puternici, cu armata făcută la marină...

Ajungem pe plajă, despachetăm cazarmamentul şi începem umflatul bărcii. După primele patruzecişicinci de minute este clar pentru toată lumea că nu vom putea continua fără un tratament de refacere cu bere Mithos. Decât să rămânem cu barca pe jumătate umflată preferăm să ne sacrificăm şi radem scurt câte două cutii de căciulă. Iată că vechile leacuri băbeşti îşi spun cuvântul şi reuşim să terminăm operaţiunea. De umflată ce e străluceşte. Animaţi de efectele consumului moderat de bere, se pare că am umflat-o puţin mai mult decât prevăd normele, nu mult, maximum patru-cinci atmosfere în plus...

Acum putem începe o bălăceală ca la carte, lucru care se şi întâmplă. Unii în barcă, alţii pe lângă, iar cei mai îndrăzneţi pe sub încep să bântuie apele teritoriale ale insulei. Râsetele, voia bună, mişcarea, toate având pe fundal muzica barului ne oferă o zi de neuitat. Pauza regulamentară de prânz o folosim cu chibzuinţă, întâi mâncând câte un souvlaki la terasă, iar apoi, un somn scurt de frumuseţe după ce am mai ras câte o cutie de Mithos.

Ziua a fost atât de frumoasă şi ne-am simţit atât de bine încât decidem să nu mai mergem la hotel să ne schimbăm, ci să atacăm direct restaurantul unde vom devora cina. Într-o unanimitate democratică decidem să verificăm restaurantul observat de doamne după memorabilul urcuş la teatrul antic.

Soarele începe să asfinţească în momentul când începem procedura plecării. Ca să nu ne solicităm musculatura din dotare la eforturi suplimentare şi inutile ne gândim că ar fi mai bine să ducem barca la hotel aşa cum este, fără să o mai dezumflăm. O aburcăm pe maşina mea şi, cu ajutorul parâmei pe care o are barca în dotare, încep să o leg de acoperişul maşinii. Întâi în faţă, apoi în spate, barca pare bine prinsă şi stabilă. Plecăm pe drumul de costişă ce duc la hotel dar, după nici două sute de metri văd că sunt intens semnalizat de colegii aflaţi în urmă. Opresc şi aflu că barca, deşi aparent bine legată, din cauza vitezei aproape că îşi ia zborul de pe acoperiş. Soluţia este unică şi bărbătească: voi conduce cu mâna dreaptă în timp ce stânga va fi scoasă pe geam şi va ţine barca lipită de acoperiş. Aceeaşi prindere o va efectua soţia pe partea dreaptă a maşinii. Zis şi făcut. Numai că, şi aşa, afurisita de barcă tot vrea să-şi ia zborul, îndoindu-se la nouăzeci de grade sexagesimale. E clar că viaţa noastră nu mai poate continua în acest mod, drept pentru care decid să facem o haltă la hotel şi să mă descotorosesc de barca cea năbădăioasă. Oprim, abandonez barca pe balcon, profit de ocazie şi mai rad scurt o berică Mithos rece şi ne continuăm drumul.

Parcăm pe maidanul cu dragoste şi, pentru că este încă devreme pentru cină, decidem ca grupul să meargă la cumpărături prin centru, iar eu să atac vechea agoră într-o sesiune de fotografie. Nişte pietre, după cum zicea o cunoştinţă. Ce să văd acolo? Nişte pietre! Într-adevăr, intru pe terenul vechii agore şi tot ce văd sunt nişte pietre. Un teren imens, atât cât pot vedea la acest moment, mai mare ca două terenuri de fotbal ca suprafaţă, plin de resturi de coloane, capiteluri, ziduri sau ornamente. Nişte pietre... Pietre care îmi vorbesc mai mult decât toate cărţile din bibliotecă. Pietre care, după mai bine de două mii de ani, mai poartă în ele vibraţia mâinii cioplitorului. Pietre care îmi vorbesc despre civilizaţia acestora, despre cunoştinţele lor artistice sau tehnice, despre dragostea lor pentru frumos şi armonie. Feţele plane şi netede ca sticla nu au putut fi făcute decât cu multă ştiinţă şi cu instrumente pe măsură. Construcţiile ridicate au avut nevoie de planuri şi imaginaţie. O adevărată epocă a pietrei mi se dezvăluie. Aveau nevoie de o coloană? Piatra era la îndemână. Aveau nevoie de un altar? De ce să nu-l facă din piatră? Poate, în acest fel, peste două mii de ani va veni un turist din Drumul Taberei ca să-l fotografieze. Aveau nevoie de diferite piese pentru porţi sau cine ştie ce mecanisme? Piatra atâta aştepta. Mă învârt printre bucăţile de piatră şi simt cum viaţa strânsă în ele mă cuprinde tot mai mult. Poate că, tot într-o zi de august, pe dalele de colo stătea un orator pletând pentru o nouă alianţă cu Atena împotriva Spartei cea încăpăţânată. Iar aici, în stânga mea, poate era o femeie cu copiii plângând după ea rugându-se de bătrânii din Consiliu să-i mărească raţia de alimente. Pe drumul pavat care mi se deschide dincolo de una din porţi îmi este imposibil să nu aud carele scârţâind de greutatea măslinelor cărate în port. Masa din dreapta cu siguranţă că a putut fi folosită de negustori pentru încheierea unor tranzacţii, poate tot într-o zi de august, ca acum. Iată templul lui Zeus cel temut pentru mânia sa, templu în faţa căruia văd coloane de pelerini aşteptând intrarea în oraş după cuvenita închinăciune.

E compleşitoare multitudinea relicvelor ca şi cea a sentimentelor care mă cuprind. Mângâi piatra atât de bine şlefuită încercând să-i simt vibraţia, mă culc pe o dală enormă dorind să ascult rugile scunse în ea, calc cu mare grijă printre ierburi pentru că ştiu, simt că doar un centimentru de pământ mă desparte de o istorie adevărată şi tumultoasă.

Aşa cum rătăcesc printre ruine dau de un şantier arheologic deschis şi în plin lucru prin care trebăluia o echipă de francezi. De unde mă aflu văd cum ruinele se continuă pe un dâmb, apoi pe un altul, mereu mai departe şi îmi este frică de dorinţa de a rămâne aici. Plec ca o albină încărcată, cu sufletul plin de emoţie şi respect pentru cei care au fost aici sau aiurea, mulţumită cărora suntem şi noi tot aici şi aiurea. Ajung în centrul comercial şi încă vibrând de emoţia celor văzute şi trăite reuşesc să-mi recuperez tovarăşii de prin magazinele pe unde bântuiau. În timp ce îi căutam de zor, intru într-un magazin de pantofi, dar îmi opresc căutările la auzul muzicii ce se scurge din difuzoare. Patronul, vigilent, mă observă şi mă întreabă:

- Îţi place muzica?

- Da, sigur, e excelentă.

- Dă-mi repede un stick de memorie, îmi spune bunul om lăsându-mă cu gura căscată.

- Nu am la mine. Pot veni mâine?

- Sigur, te aştept.

Deşi colind Grecia de atâţia ani, rămân din nou mut de dovezile de prietenie spontană şi necondiţionată care, iată, mi se oferă a câta oară.

Odată reuniţi ne îndreptăm spre restaurantul vizat. Afară, la intrare, pe un suport se află meniul. Preţuri bune, preparate cunoscute. Patroana localului ne observă şi începe să-şi frece mâinile. Noi admirăm în continuare lista.

- Au şi peşte spadă? întreabă Alin.

- Îhî, îi răspunde unul din noi.

- Şi caracatiţă au, observă Mihaela.

- Da, şi la acelaşi preţ ca la Doukas.

- Dar bouiourdi au? îmi aud soaţa întrebând.

- Da, măi, dar nu au reducere ca la Doukas.

- Şi nici desert gratuit, observă Daniela.

- Iar marca de Retsina nu mi-e cunoscută, pune Denis punctul pe i.

- Atunci, haidem la Doukas, se aud vocile noastre într-un cor armonios.

Ceea ce şi facem. Cu mâini tremurânde de viciu şi nerăbdare apucăm stacanele de bere rece aduse instantaneu şi purcedem la programul de seară devenit acum o obişnuinţă nu numai pentru grupul nostru, dar şi pentru personalul restaurantului. Numai că, de data asta Daniela a fost cea care a comandat un platou care conţinea, după părerea mea, toate scoicile din partea asta a Mediteranei.

Să auzim de bine!

12. Al doilea Thasos-A zecea zi

Imagine preluată de pe faraaer.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De când am sosit pe insulă o întrebare ne frământă: cu ce vom merge la Plaja de Marmură? Pentru că, dragii mei, aici e cazul să vă reamintesc faptul că anul trecut am parcurs cei patru kilometri care despart şoseaua principală de locul plăcerilor noastre în mai mult de o jumătate de oră! Asta nu din cauza performanţelor scăzute ale maşinii din dotare, ci din cauza drumului plin de hârtoape.
Mobilizaţi de dorinţa de a ne scălda iarăşi în apele minunatului golf, aproape în fiecare seară ne oprim la câte un centru de închiriat maşini şi căutăm ofertele cele mai favorabile. Ne intereseză o maşină ceva mai spaţioasă în care să încăpem toţi supravieţuitorii, ceva ca un Fiat Doblo. Numai că, de fiecare dată şi la fiecare agenţie ni se spune că ar fi fost bine să ne facem o programare pentru că nu sunt maşini libere. Şi mai zicem că suntem în plină criză...
Şi vine şi ziua de azi, zi în care pasiunea noastră nu mai poate fi stăvilită. Aşa că decidem să mergem cu Opel-ul meu, care are şasiul şi suspensia tunate pe varianta sport şi cu Seat-ul lui Alin, aproape la fel de robust. Purcedem la drum cu inimile pline de emoţie şi minţile de întrebări: oare apa mării şi-a păstrat culoarea, oare nisipul mai e alb, oare berea e suficient de rece în lăzile frigorifice de care suntem nedezlipiţi şi multe altele la fel de legitime, la fel de grave.
Dar mare e grădina lui Dumnezeu şi multe sunt minunile lui. Descoperim un drum reparat, nu la nivelul unei autostrăzi, dar suficient de bun ca să ajungem la plajă în zece minute. Iar suprizele nu contenesc, următoarea întâmpinându-ne chiar la intrarea pe plajă sub forma unui panou care ne indică drumul spre W.C. Au W.C., fraţilor, au W.C. şi ne vine să claxonăm de bucurie. Dar renunţăm rapid pentru că ne dăm seama că vom fi acoperiţi de muzica difuzată de staţia de la bar. Muzică bună, la fel de bună ca anul trecut şi la un nivel care ne permite să vegetăm pe plajă fără a ni se zdruncina creierele din dotare.
Mai mult decât atât, descoperim rapid că acum plaja are şi duş, e drept cam anemic, şi cabină de schimb. Brusc ni se înfăţişează flăcăul care ne ia comanda de frappe sau bere şi colaborâm bucuroşi pentru a beneficia cât mai repede de umbrelele şi şezlongurile care sunt incluse în consumaţie. După care începem dezmăţul. Orele de bălăcit în apa minunată sunt urmate de reprize intense de tratament de refacere cu bere, după care vine automat o pauză de moţăială de o jumătate de oră în şezlonguri. Iar ciclul se reia. Faptul că am fost matinali se pare că a constituit un atu deoarece iată, rapid plaja devine neîncăpătoare şi începe lupta pentru ocuparea unui şezlong liber.
Un vaporaş de croazieră vine în apropierea ţărmului, ancorează şi grupuri de flăcăi viguroşi încep să se arunce în mare. Trag câteva rafale cu teleobiectivul şi descopăr că acţiunea a meritat efortul dacă ne gândim doar la imaginile cu trupurile săritorilor surprinse în cele mai ciudate poziţii pe parcursul planării. Acum e momentul să vă spun că, la sfârşitul seriei de articole despre acest concediu, vă voi oferi un număr de postări cu filme şi poze, cât mai multe poze.
Tânăr şi neliniştit cum mă ştiţi, nu mă rezum la o bălăceală modestă, la mal, ci pornesc pe sub apă către stâncile ce mărginesc golful în căutarea unor minunăţii ale lumii albastre. Peşti de diferite mărimi şi culori îmi trec prin faţă, unii negri şi anodini, alţii albi şi cu capul colorat portocaliu sau cu o bulină neagră pe coadă, unii subţiri şi lungi ca nişte ace de cravată, alţii plaţi şi rotunzi ca un CD cu Smiley. Iar momentul apogeului nu întârzie să apară: o explozie de bleu sidefat mi se deschide în faţa ochilor, oriîncotro întorc privirea. Nimeresc în mijlocul unui banc de peşti pe care nu-i cunosc şi care, se pare că nici ei nu au vreo cunoştinţă despre mine pentru că iată, stau nemişcaţi între ape. Mii şi mii de peşti sidefaţi plutesc orientaţi în aceeaşi direcţie fără a da vreun semn că îi interesez. Doar când mă apropii la mai puţin de douăzeci de centimetri de ei se dau uşor la o parte, regrupându-se în urma mea în aceeaşi formaţie. Mă deplasez uşor, cu gesturi cât mai line pentru a nu pângări această minunăţie a naturii şi cred că ne înţelegem de minune pentru că, uitându-mă în urmă îi văd grupaţi la loc, preocupaţi doar de propria lor nemişcare. Raze de soare strălucesc pe albastrul sidefat al milioanelor de solzi şi e atât de frumos ce văd, încât aproape îmi vine să plâng de bucurie că mi-a dat Dumnezeu o asemenea şansă.
Reîntors la mal descopăr o schimbare în atmosfera generală. În sensul că cerul e plin de nori şi a început ploaia. Acum, spuneţi şi voi, ce pot face nişte oameni pe care îi apucă o ploaie caldă de vară pe o plajă de marmură? Ce şanse mai au de a nu fi udaţi? Unde se pot ascunde? Exact, aţi ghicit! În apă! Drept pentru care ne repezim buluc spre mare şi ne aruncăm în apele ei de topaz cald. Nu înainte de a trage câteva cadre cu stropii de ploaie lovind apa mării. Repetăm procedura și a doua oară, nu atât de dragul bălăcelii, cât pentru că au fost două reprize de ploaie.
Şi, ca orice lucru, şi această zi se apropie de sfârşit, drept pentru care ne strângem bagajele nu numai ca să plecăm, dar şi ca să lăsăm loc altor turişti avizi de frumuseţile locului. Ajunşi la şoseaua principală, lăsăm maşinile pe un maidan aflat în apropiere şi ne îndreptăm per pedes apostolorum spre Limenas. Bun prilej pentru mine de a descoperi ruinele unui fost templu dedicat lui Heracle pe care le fotografiez discret, având în urechi incantaţiile preoţilor şi preoteselor templului şi murmurul mulţimii care i se închină în timp ce ofrandele ard pe altar. “Mărite Heracle, fiu al lui Zeus şi al Alcmenei şi erou al eroilor, te rog să-mi dai din puterile tale şi din vitejia ta ca să mă apăr de minciună şi josnicie”, murmur eu în timp ce trag cadru după cadru.
Odată terminată sesiunea de fotografiere, îmi ajung grupul din urmă tocmai la timp ca să intrăm într-un supermarket de unde, pe lângă berea achiziţionată în vederea păstrării stocului de siguranţă intact, reuşim să cumpărăm pentru prima dată în acest concediu un castron cu iaurt de Thasos. Iaurt atât de bun şi de gustos încât nu ştiu cum să-l descriu. Iar castronul îl vom folosi acasă pentru a prepara în el bouiourdi... Cumpărăturile terminate, ajungem la Doukas unde, în ovaţille personalului, începem festinul cotidian cu preparate gătite de un bucătar mai bun decât cel de anul trecut, dacă ne luăm după spusele amicului Robert. Şi bine facem pentru că vorbele i se confirmă în cel mai real mod.
Reîntorşi la maidanul de parcare ne identificăm uşor maşinile de la mare depărtare mulţumită prafului alb depus pe caroserie, ceea ce le face să semene mai mult cu nişte maşini de salvare decât cu nişte autoturisme destinate plăcerilor condusului. Hotelul este atât de liniştit, burţile atât de pline şi noi atât de obosiţi încât ne băgăm urgent la culcare, uitând de jocul de whist sau consumul moderat de bere. Rece.
Să auzim de bine!