 |
| Imagine preluată de pe faraaer.ro |
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De când am sosit pe insulă o întrebare ne frământă: cu ce vom merge la Plaja de Marmură? Pentru că, dragii mei, aici e cazul să vă reamintesc faptul că anul trecut am parcurs cei patru kilometri care despart şoseaua principală de locul plăcerilor noastre în mai mult de o jumătate de oră! Asta nu din cauza performanţelor scăzute ale maşinii din dotare, ci din cauza drumului plin de hârtoape.
Mobilizaţi de dorinţa de a ne scălda iarăşi în apele minunatului golf, aproape în fiecare seară ne oprim la câte un centru de închiriat maşini şi căutăm ofertele cele mai favorabile. Ne intereseză o maşină ceva mai spaţioasă în care să încăpem toţi supravieţuitorii, ceva ca un Fiat Doblo. Numai că, de fiecare dată şi la fiecare agenţie ni se spune că ar fi fost bine să ne facem o programare pentru că nu sunt maşini libere. Şi mai zicem că suntem în plină criză...
Şi vine şi ziua de azi, zi în care pasiunea noastră nu mai poate fi stăvilită. Aşa că decidem să mergem cu Opel-ul meu, care are şasiul şi suspensia tunate pe varianta sport şi cu Seat-ul lui Alin, aproape la fel de robust. Purcedem la drum cu inimile pline de emoţie şi minţile de întrebări: oare apa mării şi-a păstrat culoarea, oare nisipul mai e alb, oare berea e suficient de rece în lăzile frigorifice de care suntem nedezlipiţi şi multe altele la fel de legitime, la fel de grave.
Dar mare e grădina lui Dumnezeu şi multe sunt minunile lui. Descoperim un drum reparat, nu la nivelul unei autostrăzi, dar suficient de bun ca să ajungem la plajă în zece minute. Iar suprizele nu contenesc, următoarea întâmpinându-ne chiar la intrarea pe plajă sub forma unui panou care ne indică drumul spre W.C. Au W.C., fraţilor, au W.C. şi ne vine să claxonăm de bucurie. Dar renunţăm rapid pentru că ne dăm seama că vom fi acoperiţi de muzica difuzată de staţia de la bar. Muzică bună, la fel de bună ca anul trecut şi la un nivel care ne permite să vegetăm pe plajă fără a ni se zdruncina creierele din dotare.
Mai mult decât atât, descoperim rapid că acum plaja are şi duş, e drept cam anemic, şi cabină de schimb. Brusc ni se înfăţişează flăcăul care ne ia comanda de frappe sau bere şi colaborâm bucuroşi pentru a beneficia cât mai repede de umbrelele şi şezlongurile care sunt incluse în consumaţie. După care începem dezmăţul. Orele de bălăcit în apa minunată sunt urmate de reprize intense de tratament de refacere cu bere, după care vine automat o pauză de moţăială de o jumătate de oră în şezlonguri. Iar ciclul se reia. Faptul că am fost matinali se pare că a constituit un atu deoarece iată, rapid plaja devine neîncăpătoare şi începe lupta pentru ocuparea unui şezlong liber.
Un vaporaş de croazieră vine în apropierea ţărmului, ancorează şi grupuri de flăcăi viguroşi încep să se arunce în mare. Trag câteva rafale cu teleobiectivul şi descopăr că acţiunea a meritat efortul dacă ne gândim doar la imaginile cu trupurile săritorilor surprinse în cele mai ciudate poziţii pe parcursul planării. Acum e momentul să vă spun că, la sfârşitul seriei de articole despre acest concediu, vă voi oferi un număr de postări cu filme şi poze, cât mai multe poze.
Tânăr şi neliniştit cum mă ştiţi, nu mă rezum la o bălăceală modestă, la mal, ci pornesc pe sub apă către stâncile ce mărginesc golful în căutarea unor minunăţii ale lumii albastre. Peşti de diferite mărimi şi culori îmi trec prin faţă, unii negri şi anodini, alţii albi şi cu capul colorat portocaliu sau cu o bulină neagră pe coadă, unii subţiri şi lungi ca nişte ace de cravată, alţii plaţi şi rotunzi ca un CD cu Smiley. Iar momentul apogeului nu întârzie să apară: o explozie de bleu sidefat mi se deschide în faţa ochilor, oriîncotro întorc privirea. Nimeresc în mijlocul unui banc de peşti pe care nu-i cunosc şi care, se pare că nici ei nu au vreo cunoştinţă despre mine pentru că iată, stau nemişcaţi între ape. Mii şi mii de peşti sidefaţi plutesc orientaţi în aceeaşi direcţie fără a da vreun semn că îi interesez. Doar când mă apropii la mai puţin de douăzeci de centimetri de ei se dau uşor la o parte, regrupându-se în urma mea în aceeaşi formaţie. Mă deplasez uşor, cu gesturi cât mai line pentru a nu pângări această minunăţie a naturii şi cred că ne înţelegem de minune pentru că, uitându-mă în urmă îi văd grupaţi la loc, preocupaţi doar de propria lor nemişcare. Raze de soare strălucesc pe albastrul sidefat al milioanelor de solzi şi e atât de frumos ce văd, încât aproape îmi vine să plâng de bucurie că mi-a dat Dumnezeu o asemenea şansă.
Reîntors la mal descopăr o schimbare în atmosfera generală. În sensul că cerul e plin de nori şi a început ploaia. Acum, spuneţi şi voi, ce pot face nişte oameni pe care îi apucă o ploaie caldă de vară pe o plajă de marmură? Ce şanse mai au de a nu fi udaţi? Unde se pot ascunde? Exact, aţi ghicit! În apă! Drept pentru care ne repezim buluc spre mare şi ne aruncăm în apele ei de topaz cald. Nu înainte de a trage câteva cadre cu stropii de ploaie lovind apa mării. Repetăm procedura și a doua oară, nu atât de dragul bălăcelii, cât pentru că au fost două reprize de ploaie.
Şi, ca orice lucru, şi această zi se apropie de sfârşit, drept pentru care ne strângem bagajele nu numai ca să plecăm, dar şi ca să lăsăm loc altor turişti avizi de frumuseţile locului. Ajunşi la şoseaua principală, lăsăm maşinile pe un maidan aflat în apropiere şi ne îndreptăm per pedes apostolorum spre Limenas. Bun prilej pentru mine de a descoperi ruinele unui fost templu dedicat lui Heracle pe care le fotografiez discret, având în urechi incantaţiile preoţilor şi preoteselor templului şi murmurul mulţimii care i se închină în timp ce ofrandele ard pe altar. “Mărite Heracle, fiu al lui Zeus şi al Alcmenei şi erou al eroilor, te rog să-mi dai din puterile tale şi din vitejia ta ca să mă apăr de minciună şi josnicie”, murmur eu în timp ce trag cadru după cadru.
Odată terminată sesiunea de fotografiere, îmi ajung grupul din urmă tocmai la timp ca să intrăm într-un supermarket de unde, pe lângă berea achiziţionată în vederea păstrării stocului de siguranţă intact, reuşim să cumpărăm pentru prima dată în acest concediu un castron cu iaurt de Thasos. Iaurt atât de bun şi de gustos încât nu ştiu cum să-l descriu. Iar castronul îl vom folosi acasă pentru a prepara în el bouiourdi... Cumpărăturile terminate, ajungem la Doukas unde, în ovaţille personalului, începem festinul cotidian cu preparate gătite de un bucătar mai bun decât cel de anul trecut, dacă ne luăm după spusele amicului Robert. Şi bine facem pentru că vorbele i se confirmă în cel mai real mod.
Reîntorşi la maidanul de parcare ne identificăm uşor maşinile de la mare depărtare mulţumită prafului alb depus pe caroserie, ceea ce le face să semene mai mult cu nişte maşini de salvare decât cu nişte autoturisme destinate plăcerilor condusului. Hotelul este atât de liniştit, burţile atât de pline şi noi atât de obosiţi încât ne băgăm urgent la culcare, uitând de jocul de whist sau consumul moderat de bere. Rece.
Să auzim de bine!
De când am sosit pe insulă o întrebare ne frământă: cu ce vom merge la Plaja de Marmură? Pentru că, dragii mei, aici e cazul să vă reamintesc faptul că anul trecut am parcurs cei patru kilometri care despart şoseaua principală de locul plăcerilor noastre în mai mult de o jumătate de oră! Asta nu din cauza performanţelor scăzute ale maşinii din dotare, ci din cauza drumului plin de hârtoape.
Mobilizaţi de dorinţa de a ne scălda iarăşi în apele minunatului golf, aproape în fiecare seară ne oprim la câte un centru de închiriat maşini şi căutăm ofertele cele mai favorabile. Ne intereseză o maşină ceva mai spaţioasă în care să încăpem toţi supravieţuitorii, ceva ca un Fiat Doblo. Numai că, de fiecare dată şi la fiecare agenţie ni se spune că ar fi fost bine să ne facem o programare pentru că nu sunt maşini libere. Şi mai zicem că suntem în plină criză...
Şi vine şi ziua de azi, zi în care pasiunea noastră nu mai poate fi stăvilită. Aşa că decidem să mergem cu Opel-ul meu, care are şasiul şi suspensia tunate pe varianta sport şi cu Seat-ul lui Alin, aproape la fel de robust. Purcedem la drum cu inimile pline de emoţie şi minţile de întrebări: oare apa mării şi-a păstrat culoarea, oare nisipul mai e alb, oare berea e suficient de rece în lăzile frigorifice de care suntem nedezlipiţi şi multe altele la fel de legitime, la fel de grave.
Dar mare e grădina lui Dumnezeu şi multe sunt minunile lui. Descoperim un drum reparat, nu la nivelul unei autostrăzi, dar suficient de bun ca să ajungem la plajă în zece minute. Iar suprizele nu contenesc, următoarea întâmpinându-ne chiar la intrarea pe plajă sub forma unui panou care ne indică drumul spre W.C. Au W.C., fraţilor, au W.C. şi ne vine să claxonăm de bucurie. Dar renunţăm rapid pentru că ne dăm seama că vom fi acoperiţi de muzica difuzată de staţia de la bar. Muzică bună, la fel de bună ca anul trecut şi la un nivel care ne permite să vegetăm pe plajă fără a ni se zdruncina creierele din dotare.
Mai mult decât atât, descoperim rapid că acum plaja are şi duş, e drept cam anemic, şi cabină de schimb. Brusc ni se înfăţişează flăcăul care ne ia comanda de frappe sau bere şi colaborâm bucuroşi pentru a beneficia cât mai repede de umbrelele şi şezlongurile care sunt incluse în consumaţie. După care începem dezmăţul. Orele de bălăcit în apa minunată sunt urmate de reprize intense de tratament de refacere cu bere, după care vine automat o pauză de moţăială de o jumătate de oră în şezlonguri. Iar ciclul se reia. Faptul că am fost matinali se pare că a constituit un atu deoarece iată, rapid plaja devine neîncăpătoare şi începe lupta pentru ocuparea unui şezlong liber.
Un vaporaş de croazieră vine în apropierea ţărmului, ancorează şi grupuri de flăcăi viguroşi încep să se arunce în mare. Trag câteva rafale cu teleobiectivul şi descopăr că acţiunea a meritat efortul dacă ne gândim doar la imaginile cu trupurile săritorilor surprinse în cele mai ciudate poziţii pe parcursul planării. Acum e momentul să vă spun că, la sfârşitul seriei de articole despre acest concediu, vă voi oferi un număr de postări cu filme şi poze, cât mai multe poze.
Tânăr şi neliniştit cum mă ştiţi, nu mă rezum la o bălăceală modestă, la mal, ci pornesc pe sub apă către stâncile ce mărginesc golful în căutarea unor minunăţii ale lumii albastre. Peşti de diferite mărimi şi culori îmi trec prin faţă, unii negri şi anodini, alţii albi şi cu capul colorat portocaliu sau cu o bulină neagră pe coadă, unii subţiri şi lungi ca nişte ace de cravată, alţii plaţi şi rotunzi ca un CD cu Smiley. Iar momentul apogeului nu întârzie să apară: o explozie de bleu sidefat mi se deschide în faţa ochilor, oriîncotro întorc privirea. Nimeresc în mijlocul unui banc de peşti pe care nu-i cunosc şi care, se pare că nici ei nu au vreo cunoştinţă despre mine pentru că iată, stau nemişcaţi între ape. Mii şi mii de peşti sidefaţi plutesc orientaţi în aceeaşi direcţie fără a da vreun semn că îi interesez. Doar când mă apropii la mai puţin de douăzeci de centimetri de ei se dau uşor la o parte, regrupându-se în urma mea în aceeaşi formaţie. Mă deplasez uşor, cu gesturi cât mai line pentru a nu pângări această minunăţie a naturii şi cred că ne înţelegem de minune pentru că, uitându-mă în urmă îi văd grupaţi la loc, preocupaţi doar de propria lor nemişcare. Raze de soare strălucesc pe albastrul sidefat al milioanelor de solzi şi e atât de frumos ce văd, încât aproape îmi vine să plâng de bucurie că mi-a dat Dumnezeu o asemenea şansă.
Reîntors la mal descopăr o schimbare în atmosfera generală. În sensul că cerul e plin de nori şi a început ploaia. Acum, spuneţi şi voi, ce pot face nişte oameni pe care îi apucă o ploaie caldă de vară pe o plajă de marmură? Ce şanse mai au de a nu fi udaţi? Unde se pot ascunde? Exact, aţi ghicit! În apă! Drept pentru care ne repezim buluc spre mare şi ne aruncăm în apele ei de topaz cald. Nu înainte de a trage câteva cadre cu stropii de ploaie lovind apa mării. Repetăm procedura și a doua oară, nu atât de dragul bălăcelii, cât pentru că au fost două reprize de ploaie.
Şi, ca orice lucru, şi această zi se apropie de sfârşit, drept pentru care ne strângem bagajele nu numai ca să plecăm, dar şi ca să lăsăm loc altor turişti avizi de frumuseţile locului. Ajunşi la şoseaua principală, lăsăm maşinile pe un maidan aflat în apropiere şi ne îndreptăm per pedes apostolorum spre Limenas. Bun prilej pentru mine de a descoperi ruinele unui fost templu dedicat lui Heracle pe care le fotografiez discret, având în urechi incantaţiile preoţilor şi preoteselor templului şi murmurul mulţimii care i se închină în timp ce ofrandele ard pe altar. “Mărite Heracle, fiu al lui Zeus şi al Alcmenei şi erou al eroilor, te rog să-mi dai din puterile tale şi din vitejia ta ca să mă apăr de minciună şi josnicie”, murmur eu în timp ce trag cadru după cadru.
Odată terminată sesiunea de fotografiere, îmi ajung grupul din urmă tocmai la timp ca să intrăm într-un supermarket de unde, pe lângă berea achiziţionată în vederea păstrării stocului de siguranţă intact, reuşim să cumpărăm pentru prima dată în acest concediu un castron cu iaurt de Thasos. Iaurt atât de bun şi de gustos încât nu ştiu cum să-l descriu. Iar castronul îl vom folosi acasă pentru a prepara în el bouiourdi... Cumpărăturile terminate, ajungem la Doukas unde, în ovaţille personalului, începem festinul cotidian cu preparate gătite de un bucătar mai bun decât cel de anul trecut, dacă ne luăm după spusele amicului Robert. Şi bine facem pentru că vorbele i se confirmă în cel mai real mod.
Reîntorşi la maidanul de parcare ne identificăm uşor maşinile de la mare depărtare mulţumită prafului alb depus pe caroserie, ceea ce le face să semene mai mult cu nişte maşini de salvare decât cu nişte autoturisme destinate plăcerilor condusului. Hotelul este atât de liniştit, burţile atât de pline şi noi atât de obosiţi încât ne băgăm urgent la culcare, uitând de jocul de whist sau consumul moderat de bere. Rece.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!