Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Se pare că îşi spune cuvântul efectul razelor ultraviolete combinate cu consumul constant de bere pentru că azi decidem o campanie de cruţare. Mai pe româneşte, să facem plajă chiar pe plaja din faţa hotelului.
Problema comportă numeroase avantaje. În primul rând, accesul la stocul de bere rece este mult înlesnit. În al doilea rând, şezlongurile şi umbrelele sunt din dotarea hotelului, ceea ce nu mai implică nicio cheltuială. Iar în al patrulea rând, distanţa de la nisipul plajei la duşul nimicitor este mult micşorată.
Ne luăm catrafusele în cârcă şi desantăm pe plaja hotelului conform graficului. Apa este la fel de limpede, iar nisipul la fel de fin ca oriunde. După un scurt tratament de înviorare cu câteva cutii de Mithos ne aruncăm în apele de o culoare incredibilă, acompaniaţi de ţârâitul cicadelor care sălăşluiesc prin pinii vicinali. Eu, cu minciocul după mine. Şi rău nu fac pentru că, iată, reuşesc să strâng o recoltă substanţială după doar un sfert de oră de scufundat.
Primul membru al recoltei este un crab pagur de dimensiuni demne de luat în seamă, atât de nervos şi supărat încât, dacă îl ţii între degete câteva secunde, îşi scoate cleştele enorm faţă de trupul lui şi te ciupeşte de deget. Al doilea element al recoltei mele este un arici de mare. Ariciul, aidoma fraţilor lui tereştri, nu dă semne de agresivitate şi singurul semn de viaţă este o uşoară palpitaţie dacă îl laşi neatins câteva secunde.
Dar al treilea produs din recoltă este cel mai interesant. Este un castravete de mare. Mare, negru şi umflat. Fată curajoasă, Daniela nu pregetă şi îl apucă bine în mână. Lucrurile ar fi rămas la o aparenţă benignă dacă nu îi venea în minte ideea de a-l strînge puţin. Şi efectul se vede imediat: un jet de apă limpede ţâsneşte din orificiul bucal al echinodermei. Nu ştiu dacă este apa folosită ca lichid hidraulic pentru mişcare sau apa lui de consum, dar jetul este subţire şi puternic, stârnind râsul tuturor. După un tratament de comprimare, tipul (adică respectivul castravete) îşi micşorează dimensiunile, dar îşi revine imediat ce este repus în apa mării. Repetăm experienţa de câteve ori, după care eliberăm biata vietate stoarsă la modul cel mai propriu.
Un drum la hotel ne aduce o veste plăcută: au sosit cheile maşinii lui Daniel. Ne strângem catrafusele în regim de urgenţă, traversăm la hotel şi ne grupăm în maşinile existente în vederea drumului la Potos. Momentul pregătirii plecării spre Potos ne relevă, mie şi soţiei, încă odată, avantajele lipsei unei uşi la baie...
Ajungem în doi timpi şi trei mişcări în Potos, identificăm maşina şi Daniel o deschide în aplauzele asistenţei. Mă reped la portbagaj şi da, cheile sunt acolo unde le uitasem eu, sub o pungă goală. Un scurt moment de reculegere ne conduce la ideea că un asemenea moment emoţionant nu poate fi serbat decât cu un miel la proţap în Theologos.
Păţiţi de la prima escapadă, decidem să nu mai mergem la acelaşi local, ci la un altul pe care, cu flerul nostru deja format, îl observasem în vecinătatea primului. Parcăm, dar nu intrăm în local înainte de a gusta câteva smochine din pomul unui vecin. De data aceasta, localul nu mai este bulgăresc, ci grecesc, şi diferenţele sunt evidente. Localul, pe numele său Orizontes, ne îmbie de la stradă cu o vitrină în care un miel se perpeleşte la proţap. Curat, cu o mică scenă pentru orchestră şi un grup de mese deja aranjat parcă pentru noi, este exact ce trebuieşte unor oameni atât de greu încercaţi cum am fost...
Ospătarul, un flăcău care depăşeşte lejer suta de kile al umbră, dovedeşte o agerime notabilă. La recomandarea lui, decidem ca, pe lângă obişnuitele de acum porţii de bouiourdi, să luăm două platouri de miel în greutate netto de trei kilograme. Bunul flăcău ne-o descrie ca fiind oferta cea mai convenabilă. Comandăm cele cuvenite, inclusiv două carafe cu vin, una Retsina şi cealaltă Malamatina, nu de alta, dar mielul înoată mai bine în vin alb decât în bere...
Cu chiu cu vai reuşim să devorăm cele puse pe masă şi cerem nota. Prilej pentru amabilul flăcău de a ne gratual cu câteva tăvi cu felii mari de pepene roşu şi receee... Ne despărţim de personalul localului în regretul acestora că, dacă veneam o jumătate de oră mai târziu, prindeam şi o seară grecească.
Mai facem câţiva paşi pentru a putea intra la volan şi a lega centurile de siguranţă şi luăm drumul casei noastre vremelnice, adică hotelul Esperides. Ajunşi acolo, ne punem întrebarea firească: ce pot face nişte bieţi oameni burduşiţi de kile de miel devorate şi bărdace de vin golite? Şi răspunsul vine de la sine: o partidă de whist.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!