3. Al doilea Thasos-Prima zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Odată ajunşi la hotel ne-am prezentat cu mic, cu mare la recepţie. Încă odată mi s-a confirmat vechea zicală dacică ce spune că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din Grecia, pentru că la recepţie nu se află doamna de anul trecut şi cu care aş fi avut curajul să vorbesc greceşte, ci un flăcău ciudat, care mă abordează în engleză, tăindu-mi pofta de alte experienţe lingvistice. În mod ciudat, nu cere buletinele tuturor, ci doar ale unei persoane, aşa că decidem să îl rugăm pe Alin să îl dea pe al lui, lucru care ne-ar uşura mult situaţia în cazul când am vrea să plecăm fără să plătim…

Camerele nu ni sunt repartizate grupir, în acelaşi corp de clădire, ceea ce ne va spori substanţial eforturile fizice de socializare…

Odată descărcate bagajele, îi lăsăm pe ceilalţi în plata Domnului şi noi (adică eu şi soţia) ne deplasăm fuguţa în Limenas ca să ne punem la punct cu noutăţile. Din păcate, restaurantul domnului Stratos este închis, iar semne de viaţă nu prea vedem în jur. Dar, din fericire, dăm peste vechiul nostru prieten Robert în faţa restaurantului Doukas. Întâlnirea ne bucură vădit, dar ne şi întristează pentru că bunul om ne informase anul trecut că vrea să-şi deschidă propriul restaurant, lucru evident nerealizat încă… O raită scurtă prin centrul comercial ne pune rău pe gânduri pentru că, sunt suficiente două treceri ca să memorezi toţi turiştii. Şi este vineri seara, moment când, anul trecut, în plină criză, orice plimbare prin centru echivala cu o tentativă de sinucidere din cauza aglomeraţiei.

Întorşi la hotel, ce credeţi că facem? Ne aranjăm bagajele? Nţ! Mâncăm ceva? Nţ! Ne ducem fuga la barul piscinei şi comandăm un frappe pentru soţie şi două beri Mithos îngrozitor de reci pentru mine. Deşi sunt un iubitor de Stella Artois fără să fiu un băutor, îmi era dor de Mithos-ul grecesc… Problema, aparent banală, se acutizează cu apariţia lui Alin cu patru cutii cât toate zilele cu bere Beck’s rece ca gheaţa. Este târziu în noapte când reuşim să ajungem la camerele noastre pentru o bine meritată odihnă.

Şi vine prima zi, în care ne sculăm ca la armată, mă bărbieresc (ah, cât invidiez femeile…) şi mergem la sala de mese. Radem scurt conţinutul farfuriilor umplute la bufetul suedez şi plecăm spre prima destinaţie, Golden Beach sau, pe numele ei Chrisi Amounia. O amplasare rapidă a lucrurilor pe plajă este observată imediat de administrator, care vine să ne ia taxa de umbrelă şi şezlonguri de şase euro anul acesta, faţă de doi şi jumătate anul trecut. Depăşim momentul de supărare şi mă reped în apă. Nu ca să înot, ci ca să mă întorc spre munţi şi, aşa cum sunt jumătate în apă, să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit şansa de a mai vedea odată asemenea frumuseţi.

Pentru că, dragii mei, nicio expresie, nici un cuvânt, nicio imagine nu pot descrie frumuseţea coastelor înverzite de pini prăbuşindu-se în topazul mării. Nicio imagine şi nicio vorbă nu mă pot linişti şi nu mă pot odihni aşa cum fac aceste peisaje, aceste culori. Nicio societate, nici un anturaj nu-mi oferă sentimentul de linişte şi de încredere pe care îl am în aceste locuri.

Plecaţi de la plajă, ne oprim la un supermarket unde, Florin mă pune la două grele încercări. Prima, când mă întreabă unde şi-ar putea spăla maşina gratis de cele câteva musculiţe culese pe bara din faţă a maşinii în timpul cursei nocturne prin Bulgaria. Nu-mi vine alt răpuns în minte decât să-l întreb dacă îi este frică să nu-l înţepe… A doua încercare este unde găsim un supermarket mai ieftin, asta după ce cumpărasem un bax de şase cutii de bere la 1,4 euro şi unul de şase sticle de apă minerală la 1,5 litri la 1,6 euro! Mă gândesc puţin şi îi răspund că este un asemenea supermarket în sudul insulei unde, patronul aşteaptă clienţii la uşă şi le dă el bani clienţilor pe cumpărăturile făcute de aceştia…

Cumpărăturile terminate, ne gândim că a venit momentul să ne gândim puţin şi la ziua de mâine, aşa că luăm cap compas spre restaurantul Doukas unde, chiar la intrare, ne întâmpină domnul Rigas, unul dintre cei doi patroni. După un scurt schimb de amabilităţi în greceşte, omul declară public râzând în hohote că nu avea cum să mă uite. Probabil din cauza şepcii de căpitan de marină… Dar faptele contează, aşa că, ospătarii pun mână de la mână şi alătură vreo cinci mese, nepăsători la invidia celorlalţi clienţi.

Deşi avertizaţi de noi asupra mărimii porţiilor şi a bonusurilor oferite, prietenii mei cad în plasa neîncrederii şi comandă porţiile aşa cum le oferă Robert. Iar efectele sunt cumplite. La sfârşit, toţi gâfâim cu burţile gogonate şi abia putem să ne sculăm de pe scaune. Cunoscător al realităţii, m-am limitat la un bouiourdi şi o porţie de scoici în sos tomat, dar soţia face un calcul eronat şi comandă o porţie de miel. Vă rog să mă credeţi că, ceea ce a primit în farfurie echivala cu un sfert dintr-un miel trecut de pragul pubertăţii…

Ajungem la hotel atât de sătui că, abia mai putem face planul pentru ziua de mâine şi să mai bem câte o bere. Rece!

Să auzim de bine!