Cu ocazia şedinţei de lucru de care v-am pomenit, am stabilit, printre copane dezosate şi pahare de bere rece, ca să plecăm astfel încât să fim la punctul de întâlnire la ora 4 dimineaţa. Iar după încă o porţie de mici am reuşit să stabilim ca punct de întâlnire un amplasament pe Şoseaua Giurgiului, după trecerea liniei de tren. În fond, ce poate fi mai lesne pentru un cetăţean onest al republicii decât un sculat la ora trei dimineaţa? Asta după o zi în care ai alegat cu maşina la spălătorie (deh, interior şi exterior...), la umflat gumele cu azot, la umplut rezervorul gât, cum se spune la noi, în Drumul Taberei şi te-ai relaxat pregătind bagajele.
Ca punct de plecare al noilor noastre aventuri estivale trebuie să vă informez că nu a mai fost parcarea pe care o deţinem sub plopul susţinător de orătănii care se găinăţează, ci din faţa blocului. Ca să avem şi noi maşina curată măcar doi kilometri... Iar această plecare mai prezintă o noutate: spre deosebire de cele anterioare, când lucram la serviciu până la sfârşitul programului, apoi mergeam şi alimentam maşina, după care încărcam bagajele, dormeam o oră şi plecam spre Grecia, acum mi-am luat liber în ziua plecării. Ca moşii, vor zice cei mai răutăcioşi dintre voi. Deh, asta este, toate au un început... De fapt, am vrut să le dau un exemplu pozitiv noilor mei asociaţi, nededaţi încă la drum lung în ţări străine. După şedinţa de pregătire eu, măgar bătrân hârşit deja în zeci de asemenea plecări, i-am urmărit şi i-am înţeles. Au acelaşi sentiment cu cel pe care l-am avut şi eu atunci când am plecat prima dată cu bicicleta din Bucureşti până la Baia Mare. Că a doua oară m-am dus până la Sângeorz Băi. Ce mă fac dacă... cum o fi să... ce se întîmplă când... oare voi putea să... şi multe asemenea întrebări mă bântuiau şi pe mine la acea vreme. Acum? Păi, acum, dacă vine un coleg şi îmi spune pe la ora 14.27 băiete, dai o fugă cu mine ACUM până în Murmansk? singura întrebare pe care mi-o pun este dacă am bani suficienţi pentru benzină. Sunt de tot râsul scenele când pregătim, eu şi soţia, vreun traseu. Cât e până acolo? o întreb eu într-o doară, mai mult ca să fac conversaţie. Ei, cât să fie? 827 kilometri, nu e departe, îmi răspunde ea cu toată seriozitatea.
Aşa că, am manifestat cea mai cu tact atenţie şi grijă faţă de pregătirea lor şi rezultatele se văd. Deşi nu au mai fost prin cele străinătăţi cu maşina, deşi cel mai lung drum parcurs până acum a fost până la Constanţa cu o săptămână de odihnă pentru întoarcere, asociaţii mei sunt plini de aplomb şi cu lecţiile făcute. Şi cred că sunt mai mult de zece zile de când îi văd cum muşcă zăbala, sfornăind de nerăbdare. Doamne ajută!
La orele trei ne sculăm mai mult de frică, decât din cauza ceasului, pentru simplul motiv că uitasem să îl programăm. La orele trei şi treizeci şi cinci părăsem domiciliul conjugal, de care ne leagă atâtea amintiri… La orele patru intram pe Şoseaua Giurgiului, la timp ca să ne dăm sema că nu am cumpărat rovignetă. La orele patru şi cincisprezece ajungeam din urmă ultimul sosit la locul de întâlnire. Pupături, îmbrăţişări, lacrimi duioase deşi, cu unii dintre ei nu mă văzusem de doar o zi… Vă daţi singuri seama ce şuvoi de sentimente poate irupe din piepturile a zece adulţi vaccinaţi…
- Dacă tot suntem atâţia, ar fi fost mişto să punem de un grătar mic, se aude o voce din off.
- Da, măi, noi avem nişte şniţele, se aude o voce timidă.
- Şi noi cârnaţii ăia de Pleşcoi, nu, mami? vine o voce de tenor alto în completare.
- Bre, voi sunteţi sănătoşi la creiere? Noi ne-am strâns aici ca să PLECĂM în Grecia, în concediu! pune lucrurile la punct Valentin.
Oftând, ne aburcăm trupurile vânjoase în maşinile din dotare şi plecăm spre Oinacu pe care, ca de obicei, era să-l ratăm la prima trecere. Ajungem în apropierea vămii şi ne proţăpim în benzinărie cu unicul scop de a mai completa rezervorul cu câţiva mililitri de combustibil. Cu bucuria izbânzii pe chipuri pornim spre vama bulgărească, nu înainte de a achita taxa de pod. Şi intrăm în Bulgaria vecină şi prietenă, prilej de a mai admira odată frumuseţea oraşului suspendat Veliko Târnovo şi ciudăţenia localităţii Mradets, localitate în care observăm că toate casele de pe partea stângă a şoselei sunt construite cu spatele spre şosea!
La orele unsprezece şi un sfert intram în vama grecească, prilej de a face cel de al treilea popas pentru un pipi mic şi o pauză mare. Drumul prin Grecia nu a fost marcat de evenimente deosebite, dacă exceptăm faptul că, timp de aproape o jumătate de oră am trăit cu senzaţia că am ratat ieşirea din autostradă spre Keramoti. Mulţi dintre voi se vor întreba ce are aşa deosebit o ieşire din autostradă. Tocmai despre asta e vorba, că nu are nimic deosebit şi poţi foarte uşor să treci pe lângă ea şi să o ratezi. Iar asta înseamnă să mergi până în Kavala ca să poţi întoarce… Dar unul este bunul Dumnezeu care ne ajută şi de data asta să ieşim cu bine exact pe drumul de costişă ce duce la Keramoti. Tocmai la timp ca să plătim biletul şi să ne îmbarcăm pe ferry, care mai gâfâie câteva minute din motoare şi pleacă spre insula mult dorită. Motiv de mare uşurare sufletească, ce ne ajută să depăşim spaima provocată de Daniela care, mă anunţase pe drum că are impresia că Valentin şi Florin s-au pierdut de coloană cu neveste şi copii cu tot… O regrupare după debarcare este urmată de un scurt marş forţat spre hotel, unde ne cazăm ca lumea şi ne începem concediul cu adevărat.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!