Noi şi Thasos-a doua zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că soarele a răsărit în mica noastră colonie din Thasos pentru a doua zi. Spre deosebire de continent, de unde auzim veştile cele mai teribile privind ploile şi furtuna care bântuie, aici este soare, cer senin şi cald. Apa mării are undeva între 18,5 şi 19,5 grade Celsius, iar termometrul de exterior al maşinii nu indică temperaturi mai mari de 27 de grade Celsius, ceea ce face să fie o căldură acceptabilă. Desigur, la creşterea gradului de accesibilitate contribuie şi consumul regulat de bere rece...
Valurile sunt mici, atât cât să-ţi amintească existenţa mării, iar culoarea apei mi-a bulversat toţi companionii. Suntem de două zile aici, dar deja aud discuţii privind planurile pentru anul viitor. Bufetul suedez pe care îl atacăm cu aceeaşi viociune în fiecare dimineaţă, ne oferă preparatele deja cunoscute: omletă, ouă fierte, parizer, caşcaval, brânză, roşii, măsline, diverse salate de verdeţuri sau cu paste făinoase, prăjituri, dulceţuri, ceaiuri, suc de fructe şi cafea. Nicio diferenţă faţă de acum doi ani, dar este lucrul care ne interesează cel mai puţin.
Aşa şi azi. Consumăm produsele culinare disciplinaţi, îmi beau cele două pahare de suc şi ne pregătim pentru ora de plecare spre Plaja de Marmură. Va fi a treia ţepă pe care o luăm după cea cu devierea drumului la bulgari şi cea cu statul în vamă.
Ca un cunoscător al locurilor ce mă aflu, îmi avertizez colegii că va trebui să plecăm cât mai devreme pentru că, plaja fiind mică, locurile pe şezlonguri sunt limitate. Luăm cap compas regulamentar şi pornim motoarele. O scurtă oprire la supermarketul Arvanitidis aflat la intrarea pe drumul spre plajă ne ajută să ne refacem stocurile de bere şi sucuri. Drumul este neschimbat, la fel de plin de hopuri şi găuri, la fel de plin de praful alb de marmură. Dar gândul la plăcerea ce ne va fi dată ne face să omitem aceste neplăceri. Şi ajungem la renumita plajă.
Şoc! Lovitură de baros! Simt genunchii moi şi privirile înceţoşate. Plaja este o ruină, complet dezafectată. Nu mai are grup sanitar, nici duş, nu mai are şezlonguri şi umbreluţe, nu mai are bar şi nici baldachine, nu mai are nici măcar drum de acces, iar buldozerele au scurmat până în apropierea ei. Nu mai este nici măcar o umbră a plajei care a fost. Bazându-ne pe experienţa mea, nu am luat prosoape pentru a le întinde pe plajă şi nici umbrele, aşa că şederea noastră aici va fi scurtă, foarte surtă, altfel ne va năuci soarele.
O baie scurtă, urmată de uscare şi împachetăm pentru a ne retrage. Zeci şi zeci de maşini îşi fac apariţia din colbul învolburat, toate conduse de şoferi animaţi de imaginea plajei care a fost şi nu mai este... Aglomeraţia de maşini îmi oferă prilejul unei consolări meschine: nu numai românii au neamuri proaste, ci şi turcii. Un turc îşi lasă maşina minute bune în mijlocul drumeagului şi aşa gâtuit pentru a-şi aştepta turcoaica, care vine tacticos, fără grabă, îşi aranjează şalul, mai dă un ocol maşinii, îşi aranjează bancheta, iar îşi aranjează şalul, iar mai dă ocol maşinii pentru ca, după vreo cinci minute să se suie şi ea. Drumul este acum complet blocat de maşinile care s-au strâns neputând intra din cauza turcului şi de maşinile care încearcă să iasă din infernul creat.
Reuşim să spargem blocada de uscat şi, după vreun kilometru sunt rugat să opresc de un bucureştean care vine spre plajă. Printre norii de praf care ne învăluie, omul mă întreabă dacă mai e mult şi care e situaţia. Îi relatez tristul adevăr, însoţit de recomandarea mea călduroasă să nu se ducă acolo. Nu trece mult şi un alt şofer mă abordează cu aceleaşi întrebări, al căror răspuns a devenit trist pentru mine.
Reuşim să ieşim la şosea cu maşinile albe de praf şi pe afară şi pe interior. O nouă oprire la supermarket şi ne consultăm încotro vom merge, având în vedere timpul pe care îl mai avem la dispoziţie. Le ofer varianta plajei de la Nisteri, plajă aflată în apropiere, între Limenas şi Glyfada. Lăsăm maşinile la şosea, la loc cu umbră, loc cu verdeaţă, ne luăm sarsanalele şi coborâm spre plajă.
Plaja nu e mare, dar e curată, dotată şi are o mică pădurice în apropiere. Şezlongurile şi umbreluţele se ocupă pe termen nelimitat contra unei consumaţii la bar, pe care nu întârziem s-o facem: nelipsita bere, însoţită de câte un frappe bine garnisit cu lapte, zahăr şi îngheţată. Amatorii de statistici trebuie să nu scape din vedere conţinutul genţii frigorifice zilnice, conţinut bogat în bere Mithos rece ca gheaţa...
Ne simţim bine, este linişte, iar posesorii de copii au unde să-i hrănească consistent la orele amiezii. Noi ne mulţumim să comandăm câte un gyros per capita. În timp ce mă întreţin în greceşte cu chelnerul (deh, am căpătat şi eu obiceiul grecilor de a fi vorbăreţ...) observ o cutie mare, cu pereţi din sticlă, în care sunt puse la uscat tentacule de caracatiţă.
- Doresc să fie cu carne de porc, îi precizez eu chelnerului comanda mea de gyros.
- Nu avem cu carne de pui, îmi explică el.
- Exact! Aşa vreau şi eu, cu carne de porc, nu cu carne de pui.
- Da, aşa am spus şi eu, cu carne de porc, se uită el mirat la mine.
- Ambele la pachet, continui eu cu o uşoară teamă în suflet.
- Opt euro. Vă costă mai mult.
- Mai mult decât ce?
- Decât dacă stăteaţi la masă. Pentru că sunt la pachet, vă costă mai mult.
- Cum mai mult? Pe listă scrie opt euro fără nicio precizare.
- Da, aşa e.
- Deci, cât mai mult? Mai mult de opt euro?
- Nu. Opt euro e mai mult.
- Nu înţeleg. Mă costă mai puţin de opt euro, dar trebuie să plătesc opt?
- Nu, vă costă opt euro.
Obosit de cugetarea intensivă la care fusesem supus, îi dau cei opt euro. Bunul om îi ia şi pleacă fredonând. Gyros-ul se dovedeşte uriaş şi bun, aşa că îl devorăm cu mare poftă.
Ziua trece cu comentarii despre decepţia provocată de Plaja de Marmură şi expuneri prelungite la soare, urmate de băi intense în mare. Anul acesta mi-am propus să stau ceva mai mult în apă şi o fac înotând când cu labe, când fără ele.
Seara, la masă, deja partenerii au început să se dedea la rafinamente culinare şi să îşi recunoască neputinţa în faţa porţiilor uriaşe. Ajungem la hotel către orele zece din noapte şi Andrei pune la bătaie o sticlă de palincă cu tot felul de plante şi articole de tâmplărie plutind la interior. La câţi bărbaţi însetaţi suntem, sticla se epuizează rapid, dar nu şi buna noastră dispoziţie, care îi ţine treji pe ceilalţi turişti ai hotelului încă o bucată bună de vreme.
Să auzim de bine!

12. Al doilea Thasos-A zecea zi

Imagine preluată de pe faraaer.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De când am sosit pe insulă o întrebare ne frământă: cu ce vom merge la Plaja de Marmură? Pentru că, dragii mei, aici e cazul să vă reamintesc faptul că anul trecut am parcurs cei patru kilometri care despart şoseaua principală de locul plăcerilor noastre în mai mult de o jumătate de oră! Asta nu din cauza performanţelor scăzute ale maşinii din dotare, ci din cauza drumului plin de hârtoape.
Mobilizaţi de dorinţa de a ne scălda iarăşi în apele minunatului golf, aproape în fiecare seară ne oprim la câte un centru de închiriat maşini şi căutăm ofertele cele mai favorabile. Ne intereseză o maşină ceva mai spaţioasă în care să încăpem toţi supravieţuitorii, ceva ca un Fiat Doblo. Numai că, de fiecare dată şi la fiecare agenţie ni se spune că ar fi fost bine să ne facem o programare pentru că nu sunt maşini libere. Şi mai zicem că suntem în plină criză...
Şi vine şi ziua de azi, zi în care pasiunea noastră nu mai poate fi stăvilită. Aşa că decidem să mergem cu Opel-ul meu, care are şasiul şi suspensia tunate pe varianta sport şi cu Seat-ul lui Alin, aproape la fel de robust. Purcedem la drum cu inimile pline de emoţie şi minţile de întrebări: oare apa mării şi-a păstrat culoarea, oare nisipul mai e alb, oare berea e suficient de rece în lăzile frigorifice de care suntem nedezlipiţi şi multe altele la fel de legitime, la fel de grave.
Dar mare e grădina lui Dumnezeu şi multe sunt minunile lui. Descoperim un drum reparat, nu la nivelul unei autostrăzi, dar suficient de bun ca să ajungem la plajă în zece minute. Iar suprizele nu contenesc, următoarea întâmpinându-ne chiar la intrarea pe plajă sub forma unui panou care ne indică drumul spre W.C. Au W.C., fraţilor, au W.C. şi ne vine să claxonăm de bucurie. Dar renunţăm rapid pentru că ne dăm seama că vom fi acoperiţi de muzica difuzată de staţia de la bar. Muzică bună, la fel de bună ca anul trecut şi la un nivel care ne permite să vegetăm pe plajă fără a ni se zdruncina creierele din dotare.
Mai mult decât atât, descoperim rapid că acum plaja are şi duş, e drept cam anemic, şi cabină de schimb. Brusc ni se înfăţişează flăcăul care ne ia comanda de frappe sau bere şi colaborâm bucuroşi pentru a beneficia cât mai repede de umbrelele şi şezlongurile care sunt incluse în consumaţie. După care începem dezmăţul. Orele de bălăcit în apa minunată sunt urmate de reprize intense de tratament de refacere cu bere, după care vine automat o pauză de moţăială de o jumătate de oră în şezlonguri. Iar ciclul se reia. Faptul că am fost matinali se pare că a constituit un atu deoarece iată, rapid plaja devine neîncăpătoare şi începe lupta pentru ocuparea unui şezlong liber.
Un vaporaş de croazieră vine în apropierea ţărmului, ancorează şi grupuri de flăcăi viguroşi încep să se arunce în mare. Trag câteva rafale cu teleobiectivul şi descopăr că acţiunea a meritat efortul dacă ne gândim doar la imaginile cu trupurile săritorilor surprinse în cele mai ciudate poziţii pe parcursul planării. Acum e momentul să vă spun că, la sfârşitul seriei de articole despre acest concediu, vă voi oferi un număr de postări cu filme şi poze, cât mai multe poze.
Tânăr şi neliniştit cum mă ştiţi, nu mă rezum la o bălăceală modestă, la mal, ci pornesc pe sub apă către stâncile ce mărginesc golful în căutarea unor minunăţii ale lumii albastre. Peşti de diferite mărimi şi culori îmi trec prin faţă, unii negri şi anodini, alţii albi şi cu capul colorat portocaliu sau cu o bulină neagră pe coadă, unii subţiri şi lungi ca nişte ace de cravată, alţii plaţi şi rotunzi ca un CD cu Smiley. Iar momentul apogeului nu întârzie să apară: o explozie de bleu sidefat mi se deschide în faţa ochilor, oriîncotro întorc privirea. Nimeresc în mijlocul unui banc de peşti pe care nu-i cunosc şi care, se pare că nici ei nu au vreo cunoştinţă despre mine pentru că iată, stau nemişcaţi între ape. Mii şi mii de peşti sidefaţi plutesc orientaţi în aceeaşi direcţie fără a da vreun semn că îi interesez. Doar când mă apropii la mai puţin de douăzeci de centimetri de ei se dau uşor la o parte, regrupându-se în urma mea în aceeaşi formaţie. Mă deplasez uşor, cu gesturi cât mai line pentru a nu pângări această minunăţie a naturii şi cred că ne înţelegem de minune pentru că, uitându-mă în urmă îi văd grupaţi la loc, preocupaţi doar de propria lor nemişcare. Raze de soare strălucesc pe albastrul sidefat al milioanelor de solzi şi e atât de frumos ce văd, încât aproape îmi vine să plâng de bucurie că mi-a dat Dumnezeu o asemenea şansă.
Reîntors la mal descopăr o schimbare în atmosfera generală. În sensul că cerul e plin de nori şi a început ploaia. Acum, spuneţi şi voi, ce pot face nişte oameni pe care îi apucă o ploaie caldă de vară pe o plajă de marmură? Ce şanse mai au de a nu fi udaţi? Unde se pot ascunde? Exact, aţi ghicit! În apă! Drept pentru care ne repezim buluc spre mare şi ne aruncăm în apele ei de topaz cald. Nu înainte de a trage câteva cadre cu stropii de ploaie lovind apa mării. Repetăm procedura și a doua oară, nu atât de dragul bălăcelii, cât pentru că au fost două reprize de ploaie.
Şi, ca orice lucru, şi această zi se apropie de sfârşit, drept pentru care ne strângem bagajele nu numai ca să plecăm, dar şi ca să lăsăm loc altor turişti avizi de frumuseţile locului. Ajunşi la şoseaua principală, lăsăm maşinile pe un maidan aflat în apropiere şi ne îndreptăm per pedes apostolorum spre Limenas. Bun prilej pentru mine de a descoperi ruinele unui fost templu dedicat lui Heracle pe care le fotografiez discret, având în urechi incantaţiile preoţilor şi preoteselor templului şi murmurul mulţimii care i se închină în timp ce ofrandele ard pe altar. “Mărite Heracle, fiu al lui Zeus şi al Alcmenei şi erou al eroilor, te rog să-mi dai din puterile tale şi din vitejia ta ca să mă apăr de minciună şi josnicie”, murmur eu în timp ce trag cadru după cadru.
Odată terminată sesiunea de fotografiere, îmi ajung grupul din urmă tocmai la timp ca să intrăm într-un supermarket de unde, pe lângă berea achiziţionată în vederea păstrării stocului de siguranţă intact, reuşim să cumpărăm pentru prima dată în acest concediu un castron cu iaurt de Thasos. Iaurt atât de bun şi de gustos încât nu ştiu cum să-l descriu. Iar castronul îl vom folosi acasă pentru a prepara în el bouiourdi... Cumpărăturile terminate, ajungem la Doukas unde, în ovaţille personalului, începem festinul cotidian cu preparate gătite de un bucătar mai bun decât cel de anul trecut, dacă ne luăm după spusele amicului Robert. Şi bine facem pentru că vorbele i se confirmă în cel mai real mod.
Reîntorşi la maidanul de parcare ne identificăm uşor maşinile de la mare depărtare mulţumită prafului alb depus pe caroserie, ceea ce le face să semene mai mult cu nişte maşini de salvare decât cu nişte autoturisme destinate plăcerilor condusului. Hotelul este atât de liniştit, burţile atât de pline şi noi atât de obosiţi încât ne băgăm urgent la culcare, uitând de jocul de whist sau consumul moderat de bere. Rece.
Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (10)

Plaja de marmură-stânga

Ziua nouă - Plaja de Marmură şi atât

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt atât de emoţionat acum, când scriu această postare, încât nici nu ştiu cu ce să încep. Dar ziua de azi este o zi memorabilă pentru noi. Este ziua în care am fost pe Plaja de Marmură!

Dar să încep cu începutul. Nu vă mai încarc cunoştinţele cu masa de dimineaţă şi plecarea şi trec direct la subiect. Plecăm pe linia de centură a oraşului Limenas şi ajungem repejor la intersecţia cu drumul spre Makryamos (atenţie, plaja de la Makryamos este privată şi este cu plată!). Şoseaua asfaltată mai continuă cale de un kilometru, apoi se face o bifurcaţie: în stânga se merge spre Makryamos, iar în continuare se merge spre Plaja de Marmură. De aici încolo, drumul se transformă radical. Este un drum de carieră, plin de hârtoape, gropi şi alte obstacole care distrug sistemul nervos al unui şofer. Dar şi bucşele şi pivoţii maşinii… Însă nu este nici de departe atât de dificil ca cel spre Paradise Beach.



Limpezimea apei

Drumul este cu adevărat unul de carieră pentru că pe el circulă şi camioanele care transportă marmura extrasă din cariera de marmură din apropiere.

Ne ajută Dumnezeu şi ajungem, parcăm sub nişte arbori specifici zonei şi coborâm pe plajă. Ochilor noştri nu le vine să creadă. În locul nisipului, plaja este formată, atât pe mal cât şi în apă, din granule minuscule din marmură! Alb. Totul este alb. Iar peste nisipul alb se suprapune culoarea inegalabilă şi de nedescris a apei. Nu există combinaţie mai potrivită. Cerul de un albastru inuman, marea turcoaz şi nisipul alb orbitor… Plaja nu este mare, aşa cum stă ascunsă într-un golf. Pe o latură se lăfăie un bar cât toată lungimea, de unde răsună cea mai bună muzică pe care am ascultat-o în vara aceasta. Nu există crimă perfectă, aşa cum nu există nici plajă perfectă: această plajă nu are grup sanitar! Ceea ce o împiedică să fie una din plajele cu steag albastru. La capetele plajei se găsesc amenajate umbrare cu canapele şi perne mari şi moi, aşa cum avem ocazia ca să vedem în cafenelele din Turcia.

Plaja de marmură-dreapta

Intrăm în apă timoraţi de frumuseţea culorilor, după ce ne-am lăsat lucrurile la umbrela şi şezlongurile pe care le-am primit contra unei consumaţii oricât de mici la bar. Apa nu se adânceşte brusc, aşa că ne putem bălăci precum copii… Dacă tot nu mă pot bucura de barca pe care am cărat-o de pomană până aici, hai măcar să fac puţin snorkelling, îmi zic eu în barbă (pentru că sunt neras în continuare). Îmi încalţ labele, îmi trag mănuşile, îmi pun masca şi tubul şi încep ca să bântui cu capul pe sub apă în căutarea unor peştişori. Simt nişte ciocănituri în umărul stâng şi mă ridic speriat. Lângă mine văd două doamne venerabile, dintre care una, mă întreabă în engleză:

- Vorbiţi englezeşte?

Vă rog să mă credeţi că este foarte dificil să îi răspunzi unei doamne vârstnice că vorbeşti englezeşte, atâta timp cât ai un tub de respirat între dinţi şi o mască pe figură. Mă zbat cumplit ca să-mi smulg echipamentul sub privirile mirate ale doamnei, dar reuşesc să îi răspund că da, vorbesc. Atunci doamna începe ca să îmi explice că şi-a piedut ochelarii de soare în apă şi mă întreabă dacă îi pot căuta. Îi promit că voi încerca, după care îmi văd în continuare de activitatea căreia mă dedicasem. Urmează câteva momente de jocuri subacvatice cu soţia şi alte câteva cu peştişorii zonei, pe care nu reuşesc să îi capturez, deşi mi-am cumpărat un mincioc (sper că aşa se spune corect). După vreo patruzeci de minute de bălăceală, ies din apă şi mă îndrept spre locul nostru. Mă aud strigat de venerabila doamnă şi mă opresc pentru a-i răspunde întrebării fireşti, dacă am găsit ceva. Îi răspund că îmi pare rău, dar nu am găsit nimic.

- Ştiţi, erau nişte ochelari din plastic, care pluteau, îmi precizează doamna.

Instantaneu îmi cade fisa şi îi răspund:

- Şi brusc, nu au mai plutit…

- Da, aşa e, brusc nu au mai plutit, îmi răspunde ea râzând.

Ne despărţim asigurând-o de regretele mele.

Este plaja de unde am plecat cel mai târziu spre hotel. Este plaja unde am văzut cele mai minunate culori. Este plaja unde am văzut cea mai minunată apă. Este plaja unde am văzut cel mai minunat cer albastru. Este plaja unde am văzut cel mai minunat nisip. Dar nu putem rămâne aici toată viaţa. Nici măcar toată ziua. Aşa că ne strângem lucrurile şi luăm în piept iarăşi cei şase kilometri de calvar. După un kilometru, un timişorean ne opreşte cu rugămintea de a-i spune cât mai este până la plajă… Drumul spre hotel decurge într-o tăcere mormântală. Am văzut multe plaje frumoase în viaţa noastră, dar Plaja de Marmură le întrece de departe. Culorile încă reverberează în sufletele noastre… şi lucrul acesta va mai dura mult timp.

Ajunşi la hotel, după operaţia cotidiană de curăţare de nisip cu ajutorul duşului ucigaş, luăm drumul codrului şi ne ducem în Limenas ca să mâncăm ceva. Abordăm străzile localităţii cu prudenţă, de frica uralelor chelnerilor diferitelor stabilimente şi ieşim undeva dincolo de centru, ca să ne oprim la un fel de fast food. Ne aşezăm la masă şi cerem două oferte speciale, o ofertă specială însemnând, pentru cinci euro, patru souvlaki, o sticlă de suc sau de bere, salată de roşii cu ceapă şi pâine. Nu trece mult şi ne este adusă comanda pe o coală de hârtie format A3, în care găsim opt frigărui, salată de roşii cu ceapă şi patru felii de pâine. Grosimea feliei de pâine este o altă trăsătură specifică grecilor: o taie groasă de nu poţi muşca din ea. Mâncăm, mai facem câteva cumpărături pentru cei de acasă şi ne întoarcem la somn cu gândurile la plaja de vis văzută şi simţită azi…

Să auzim de bine!