Pioletul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem în cabana Babele. Ce o face remarcată în ochii noştri nu este poziţia ei geografică şi nici renumele ei, ci faptul că e proaspăt zugrăvită. Pe drum, instructorul ne-a avertizat din şapte în şapte minute:

- Fiţi atenţi! Cabana e proaspăt zugrăvită şi cabanierul nu acceptă să vadă nici măcar urma unei amprente pe pereţii cei curaţi! Mi s-a mai spus din surse autorizate că nu suportă ghizii veniţi la instruire şi au fost semnalate cazuri când a mâncat unul întreg la o masă doar pentru că a suflat spre zugrăveala proaspătă.

Vorbele acestea, precum şi muşchii evidenţi ai cabanierului pe care îi cunoşteam din excursiile anterioare ne fac să fim foarte atenţi la manevrele efectuate prin camere sau pe holuri. Suntem conştienţi că doar cei care doresc să-şi încheie socotelile cu lumea asta îndrăznesc să păteze sau să zgârie cât de puţin vreun perete. Într-o atare situaţie nu ne-ar fi ajutat nici măcar prietenia dintre instructorul nostru şi cabanier. Cabana este la dispoziţia noastră timp de o săptămână, adică perioada cât facem instructajul anual al ghizilor montani. Au trecut trei zile de furişat pe holuri la cel puţin cincisprezece centimetri de perete. Una din farsele cele mai gustate este să te apropii de un coleg pe la spate şi, luându-l pe nepregătite, să-l împingi uşor spre un perete. Nu poţi să nu te amuzi de urletele lui asemenea cu cele ale bieţilor eretici arşi pe rug de Inchiziţie...

Suntem adunaţi iar în sala mare de mese, unde ni se face instructajul asigurării cu pioletul. Noi pe scaune, iar instructorul în faţă, în dreptul tablei. După explicaţiile teoretice, omul ia un piolet în mâini şi începe să ne explice competent:

- Uitaţi-vă la mine, aşa leg cordelina (şi ne arată), aşa o asigur (şi ne arată), aşa prind pioletul (şi ne arată cum îl prinde cu ambele mâini), iar aşa îl înfig în stâncă.

După care ridică pioletul deasupra capului şi zbang! îl înfige în tavanul jos al cabanei. Pentru noi, şocul e atât de puternic încât ne uităm unii la alţii şi începem să râdem ca proştii. Desigur că urmăream un film pe video, nu putea fi adevărat. Formidabil ce filme fac americanii ăştia! După câteva secunde necesare extragerii pioletului, instructorul îl apucă din nou cu toată nădejdea şi ne anunţă:

- Nu, nu aşa, am greşit. Uite aşa! şi zbang! îl înfige încă odată în tavan, de data asta mult mai adânc, aproape de prima gaură.

Una din colege îşi duce mâna la frunte şi alunecă uşor de pe scaun. Era ceva peste puterile ei.

- Îmi este rău, zice Georgică. Daţi-mi o pungă.

Mă uit la ceas cu ultimele puteri. Au trecut mai bine de două minute de când nimeni nu mai respiră. Atras de zgomotele care s-au reverberat în toată cabana, în pragul bucătăriei apare cabanierul, cu un şorţ alb la brâu şi un cuţitoi cât un paloş în mâna dreaptă.

- Eu nu suport să văd sânge, sughite Mihai. Şi se întoarce cu ochii închişi.

- Ce faceţi, frate, aici, tună cabanierul.

- Lecţii, ce dracu’ să facem. Le arăt asigurarea în piolet, continuă instructorul punctând cu arătătorul cele două găuri din tavan.

- Aaa, răspunde liniştit brusc muntele de om. Am crezut că faceţi cine ştie ce năzbâtii... Să nu uit să chem mâine zugravii, îşi spune în barbă dus de gânduri şi iese.

Să auzim de bine!

Aventuri în Deltă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Anul acesta am decis să ne petrecem o parte din concediul de odihnă în Delta Dunării. Mai precis, la Mila 23. Ca un bun organizator ce sunt, anterior plecării caut şi strâng orice informaţie care consider că ar putea să-mi fie utilă în viitorul apropiat. Una din ele este cea referitoare la consumul de vodkă pe cap de locuitor. Observ cu o oarecare surprindere că nu sunt diferenţe notabile între valorile defalcate pe sexe. Altfel spus, se pare că oamenii beau de rup cot la cot, ceea ce mi se pare un pas deosebit de reuşit privind emanciparea femeii pe plan local. Ca o consecinţă a acestei analize, mă aprovizionez cu un număr de cinci sticle mari de vodkă, proporţional cu numărul zilelor pe care le vom petrece în mijlocul lor. Nu mergem la nimereală, avem o recomandare de la nişte prieteni, aşa că nu cazarea este problema noastră. Drumul a fost destul de lung şi de dificil, cel puţin dacă ne gândim că a trebuit să lăsăm maşina în Tulcea şi să ne continuăm drumul cu un vapor. Dar, toate au un sfârşit şi aşa s-a întâmplat şi cu drumul nostru. Întrebând din om în om, ajungem, mai pe jos, mai în căruţă la familia de destinaţie. Suntem primiţi deosebit de prietenos şi ne dăm seama că ne simţim bine după doar cinci minute. Pentru că am ajuns oarecum târziu, nu suntem ţinuţi mult de vorbă, ci hrăniţi bine şi trimişi urgent la culcare. Nu înainte de a-i înmâna gazdei cele cinci sticle de vodkă, într-o atmosferă cât mai festivă, deşi cu gândul că le-am răspuns cu un un rău la binele făcut şi că trei sticle le-ar fi de ajuns chiar pentru consum excesiv, în toate cele cinci zile. Ne culcăm oarecum apăsaţi de vina de a-i vedea pe aceşti bravi oameni beţi morţi timp de cinci zile, numai şi numai din cauza noastră. A doua zi ne sculăm ceva mai matinal decât ne-am fi dorit şi, după micul dejun, surprind gazda apucându-se de preparat o ciorbă de peşte. Îmi ofer serviciile şi gazda (soţul ei era plecat de la ora patru dimineaţă la pescuit) amabilă, îmi înmânează o găleată cu care să merg în fundul curţii să aduc apa în care urma să fiarbă peştele. Dau fuga şi descopăr că există o coincidenţă topografică între malul Dunării şi capătul grădinii. Nedumerit, mă întorc şi cer precizări privind coordonatele fântânii. Aproape de leşin din cauza râsului, gazdă mă dumireşte că va trebui să aduc apa chiar din Dunărea cea frumos curgătoare, ca să zic aşa. Dotat cu un sistem nervos puternic şi cu o fire optimistă, mă consolez cu gândul că apa va fi fiartă până îi va lua naiba pe toţi microbii culeşi de prin canalele din Belgrad sau Wiena. Aceste lucruri fiind lămurite, ne exprimăm dorinţa unei scurte plimbări cu barca. Binevoitoare, gazda ne roagă să aşteptăm câteva minute pentru că îl va chema pe cel mai tare vâslaş din localitate. Copleşiţi de o asemenea cinste, aşteptăm apariţia unui măgădan numai muşchi, cu palmele cât cazmaua. Se pare că surprizele nu ne ocolesc. Apare un băieţel (că altfel nu îi pot spune) care, cu un aer foarte hotărât şi bărbătos, ne invită în lotca din dotare. Pune mâna pe vâsle fără pic de ruşine şi, până să apuc să-mi potrivesc aparatul de fotografiat, eram deja la vreo doi kilometri de locul de plecare. Plimbarea a fost deosebit de interesantă, cel puţin din cauza faptului că băieţelul a condus barca cu o îndemânarea unui prestidigitator şi cu o viteză apropiată de a vedetelor de la Paza de Coastă. Probabil că mai avea treabă acasă şi nu a vrut să se încordeze prea mult... Spre seară apare şi soţul gazdei. Făcuse un drum până la cherhana ca să predea peştele prins şi să bea şi el o vodkă cu prietenii. Ne aşezăm la masă emoţionaţi. Era sfârşitul primei zile petrecute în Deltă şi doream cu ardoare să schimbăm impresii înainte ca să apară ţânţarii. Omul se uită la mine cu o privire întrebătoare şi glăsuieşte:

- Vodka?

- Nu, mulţumesc, nu beau vodkă. E prea tare pentru mine. O bere, cel mult un vin, îi explic eu cu recunoştinţă pentru întrebarea lui politicoasă.

Omul se uită câteva clipe la mine ca la un retardat, după care continuă:

- Am vrut să zic, nu mai aveţi vodkă? A fost tare bună, da’ cam puţină!

Să auzim de bine!

Legătura dintre om şi obiect

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!

Suntem un grup de tineri, după vorbă, după port, tocmai ieşiţi de la cursuri. Este primăvară, soarele încălzeşte blând şi bulevardele sunt pline de supravieţuitorii iernii trecute. Ca nişte stoluri de vrăbii tinere, dornice de noi aventuri, ne împrăştiem grupuri, grupuri, care încotro, pe cărările capitalei iubitei noastre patrii. Unii din noi aleg calea mai bărbătească a mersului pe jos. E o cale grea şi mulţi sunt cei care cedează, făcând numeroase halte pe la terasele sau barurile din drum. Dar, unii din cei mai căliţi, ajung acasă chiar pe propriile lor picioare. Alţii, mai sensibili (printre care, cu umilinţă, mă număr şi eu), alegem calea mai lesnicioasă a transportului în comun. Este şi o cale mai ieftină, între noi fie vorba, având în vedere că se rezumă la compostarea unui amărât de bilet. Unul din noi, pe nume Bogdan (nume schimbat din motive de protecţie a imaginii deteriorate extraordinar după această întâmplare), recurge la un gest reprobabil: nu compostează biletul din dotare! Gest care ne marchează pe toţi şi pe care nu îl putem lăsa nesancţionat. Niciodată, dar absolut niciodată niciunul din noi nu mai făcuse aşa ceva. Un student să nu composteze biletul? Era ceva peste putinţă de admis sau de imaginat. Ultimul caz semnalat de cronici fusese pe vremea lui Bibescu Vodă. Şi asta, în timpul epidemiei de holeră, nu oricând! Din priviri, noi ceilalţi, ne înţelegem pe loc. Cu vorbe meşteşugit alese şi cu zâmbete pe faţă ne apropiem de el şi îl înconjurăm. Unora din noi le revine sarcina de loc uşoară de a-l ţine de vorbă. Treaba necesită o calificare deosebită, având în vedere gradul de inteligenţă peste medie al vinovatului. Altora, mai puţin calificaţi şi cu note mai slabe la învăţătură le revine sarcina murdară şi necalificată de executanţi. În mai puţin de trei staţii problema este rezolvată. Cordonul pardesiului cu care este îmbrăcat este temeinic legat prin găici de bara orizontală care protejează geamul din spate al autobuzului. I-a fost lăsată suficientă libertate de mişcare ca să nu simtă legătura, dar nu suficientă ca să se poată dezlega cu puterile proprii. Cu adevărat o treabă de meseriaş, de care suntem cu toţii mândri, indiferent de aportul avut sau de gradul de calificare. Şi coborâm brusc, fără preaviz la prima staţie.

- Hei, staţi, ce faceţi? Staţi că vin şi eu! strigă victima noastră în necunoştinţă de cauză.

- Sigur, hai şi tu, îi răspunde cu tupeu unul din noi.

Bogdan dă să vină după noi, dar intenţia lui rămâne la stadiul de intenţie. Mişcările lui devin tot mai accelerate şi mai convulsive, dar rezultatul rămâne neschimbat. Mai mult de atât, şoferul închide uşile şi autobuzul se pune în mişcare.

Ne îndepărtăm râzând fără să uităm de bunele maniere, aşa că îi facem semne amicale cu mâinile. Ideea care ne urmărea era aceea a figurii pe care o va face atunci când va da ochi cu controlorul. Cum îşi va justifica fapta imorală? Cum le va justifica părinţilor lui iubitori reţinerea lui în autobuz peste timpul normat? Cu aceste vorbe şi gânduri ne despărţim.

A doua zi, la cursuri, Bogdan este ca o floare. Senin, destins, aşa cum îi stă bine unui student exemplar. Tipul ne face semne insistente să ne apropiem.

- Mi-aţi făcut-o ieri, bandiţilor! deschide el discuţia.

- Ei, hai, nu fii tâmpit, doar ştii de glumă, încercăm noi să îl liniştim cu vorbe duioase.

- Dacă aţi sperat să vă amuze suferinţa mea, să ştiţi că nu v-a reuşit.

- Cum aşa? sărim noi uitând de bunele maniere.

- Uite aşa, foarte bine. Am mers legat de bară până la capătul liniei şi nu a venit niciun controlor. Mai mult, şoferul nu a vrut să lase autobuzul peste noapte cu mine închis acolo şi a venit de m-a dezlegat.

- Ah, fir-ar să fie! ne scapă nouă o înjurătură de regret.

- Iar, colac peste pupăză, i s-a făcut milă de mine şi mi-a dat şi bani de bilet ca să ajung acasă.

Ca nişte adevăraţi bărbaţi, ne îndepărtăm în tăcere, fără ca lacrima să ne păteze obrazul. Ce să-i faci, nu întotdeauna socoteala de acasă se potriveşte cu cea din autobuz!

Să auzim de bine!

Prietenul la han se cunoaşte

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E începutul verii. Mă aflu cu Mirciulică, un bun prieten, prin zona Pieţei Unirii. Rătăcim fără rost prin câteva magazine, ne mai uităm la câteva vitrine, mai întoarcem ochii după vreo maşină bengoasă. Mirciulică îşi lăsase maşina undeva prin spatele Hanului lui Manuc şi ne îndreptăm spre parcare. Eram aproape ajunşi când, îmi amintesc de Costel, un bun prieten care era chelner la Han şi cu care nu mă mai văzusem de mai mulţi ani. Aşa că nu preget să îi propun lui Mirciulică o raită prin stabiliment, lucru pe care el îl acceptă cu vădită plăcere.

Intrăm prin poarta principală în curte, cu gândul de a ne stabili un sediu fix pe o durată determinată. Cum ne lungim noi gâturile prin curte, iată că îl văd pe Costel rezemat de balustrada de la etaj şi trăgând vârtos dintr-o ţigară. Lucru total nepermis de Regulamentul de Ordine Interioară. Mai mult, deşi îl privesc insistent, individul nu dă semne să mă recunoască. Îl avertizez pe Mirciulică să îşi ia o mină cât mai serioasă şi urcăm scările. Costel continuă să tragă la tutun. Ne apropiem de el la câţiva paşi, scot din portmoneu o legitimaţie de la clubul sportiv unde eram înscris şi, fluturând-o repede, fără ca el să apuce să vadă mare lucru, îi spun scurt şi cu voce gravă:

- Suntem de la Poliţia economică. Dorim să vorbim cu şeful de sală.

Efectul a fost surprinzător. Omul încearcă disperat să-şi ascundă ţigara la spate, în buzunar, mâinile încep să-i tremure şi ne invită cu glas răguşit:

- Vă rog, poftiţi în sală! Luaţi un loc! Cu ce să vă servesc până vine?

- Pe noi nu ne iei cu chestii din astea, îi răspund la fel de grav şi fără să mă mişc. Te-am rugat să chemi şeful de sală.

- Da, sigur, răspunde el cu voce răguşită. Îmi cer scuze, îl chem imediat.

Şi vedem cum o ia din loc direct cu a doua ca să-şi aducă şeful. Văzând că omul a muşcat din plin momeala, consider că ne-am distrat destul şi strig în urma lui:

- Băi, Costele, sunt eu, ce naiba? Nu mă recunoşti?

Omul frânează brusc, se întoarce, mă priveşte atent câteva minute bune, după care exclamă venind cu braţele deschise spre mine:

- Băi omule, bată-te să te bată, mi-ai făcut-o! Să mor dacă te-am recunoscut.

Bucuroşi de revedere ne îmbrăţişăm, fac prezentările şi ne aşezăm la una din mese ca să depănăm ceva amintiri. După câteva minute bune de discuţii, Costel ne întreabă:

- Măi fraţilor, stăm şi vorbim de atâta timp de ni s-a uscat gura. Am un vin vechi în magazie, ce n-aţi pomenit. Nu bem şi noi un pahar? Fac cinste, sunteţi invitaţii mei.

Cădem de acord în unanimitate că un vin vechi şi bun nu dăunează sănătăţii, aşa că omul se duce să-l aducă.

Între timp, eu şi Mirciulică ne dăm coate amuzaţi atât de poanta făcută, cât şi de rezultatul ei. Costel vine fuguţa cu o sticlă pântecoasă foarte închisă la culoare, ne pune în pahare şi ne aminteşte că e păcat să stricăm cu sifon un vin atât de bun. Mirciulică are o atitudine mai rezervată faţă de băutură, având în vedere calitatea lui de şofer. Continuăm să vorbim şi să depănăm impresii sau amintiri, timp în care sticla se goleşte.

Ţârrrrr, ţârrrr! Îmi dau seama că e telefonul. Cu greu deschid ochii suficient ca să văd că sunt întins îmbrăcat în patul meu de acasă. Ce e cu mine? Cum am ajuns aici? încep să îmi pun nişte întrebări primordiale. Ridic receptorul şi răspund un “alo” chinuit şi dogit.

- Ce faci, mai trăieşti? aud vocea lui Mirciulică. Băi, ştii ce greu eşti? O oră m-am chinuit cu Costel să te suim în maşină şi apoi, în patul tău. După trei pahare ai căzut fulgerat. Ţi-a făcut-o Costel!

Să auzim de bine!

Cum se stabileşte o întâlnire

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!

Sunt atârnat de bara unui troleu. Înghesuiala e suficientă ca să ne putem sprijini bine unul în altul. Reuşesc să mă poziţionez strategic lângă un domn, poziţie care reduce substanţial numărul de coate primite în coaste. Dată fiind apăsarea exercitată asupra coastelor, supravieţuitorii nu prea au suflu ca să mai şi vorbească, ceea ce face călătoria deosebit de monotonă. Iată-ne ajunşi în staţia Dr. Reiner. Îl văd şi îl simt pe domnul de lângă mine că îşi scoate celularul dintr-un buzunar de la piept, apasă câteva butoane şi începe o convorbire. Fără nicio intenţie ascult convorbirea în derulare.

- Mami, eşti acasă?

- ...

- Ne mai întâlnim, nu?

- ...

- Bine. Uite, eu acum am ajuns la staţia Orizont.

- ...

- Da, şi eu.

Şi omul închide aparatul. Binevoitor cum sunt şi cu un spirit civic dezvoltat, mă bag în vorbă ca musca în lapte şi îi spun:

- Nu vă supăraţi, dar nu am ajuns încă... Până la Orizont mai avem trei sau patru sta...

- De ce vă băgaţi unde nu ştiţi? mă întrerupe omul păstrând totuşi o alură binevoitoare.

- Îmi cer scuze! Am crezut că nu cunoaşteţi oraşul şi...

- Staţi liniştit, mă întrerupe iar domnul. Vorbeam cu soţia. Dacă îi spuneam că sunt la staţia Dr. Reiner o mai aşteptam un sfert de oră la locul de întâlnire. Aşa, am iuţit-o şi o să ajungă la fix la locul de întâlnire, îmi explică omul râzând pe înfundate.

Să auzim de bine!

Doamna şi domnul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În mod absolut involuntar, în colectivul nostru de tineri s-au strecurat şi două persoane mai vârstnice. Este vorba de un domn şi o doamnă. Domnul Condescu, căci de el este vorba, este un tip solid, înalt, îmbrăcat permanent la costum şi cu o fiică stundentă în anul doi la nu ştiu ce facultate. Cu siguranţă el are peste 60 de ani. Este de fapt o relictă, întrucât a fost şeful colectivului până la numirea celui pe care îl avem acum. Foarte sobru, distins, aş îndrăzni să spun mai mult distant, tipul nu prea e agreat cel puţin din cauza costumului cu care vine îmbrăcat şi vara. Biroul lui este amplasat oarecum chiar în mijlocul încăperii, lângă fereastră. Doamna Damian, căci despre ea este vorba, are o vârstă apropiată de a lui, are părul alb, umblă îmbrăcată permanent cu o jachetă grena, fumează de rupe, are şi ea o fată studentă prin anul doi la una din facultăţile din Bucureşti şi are amplasat biroul faţă în faţă cu al domnului Condescu. Una din îndatoririle din fişa de post a doamnei este aceea de a-i face cafeaua domnului imediat ce acesta intră pe uşă.

Nicuşor, colegul nostru înzestrat pe lângă o barbă deosebită şi cu un spirit de observaţie deosebit, observă ceva interesant:

- Vere, zice el (dintr-un spirit de colegialitate deschisă, toţi acceptăm să ne adresăm unul altuia cu apelativul de “văr”) într-o dimineaţă, am văzut cum îi face cafeaua.

Nu e nevoie de precizări suplimentare pentru că toţi înţelegem la cine se referă atunci când spune “îi”.

- Cum, vere? ne manifestăm noi curiozitatea.

- Fiţi atenţi: ea (şi ştim la cine se referă) pune la plecare ibricul pe raftul cel mai de jos al biroului, fără să-l acopere. A doua zi, vine şi pune altă cafea peste zaţul rămas din ziua trecută! Iar pe raftul aflat deasupra ibricului cel nespălat, stă scrumiera cea necurăţată de scrum şi mucuri! Iar el (ştim la cine se referă) bea mixtura ucigaşă!

Deşi tineri şi fără experienţă, suntem tulburaţi. Este odios! Ne este clar că femeia vrea să îl ucidă. Îl rugăm pe Nicuşor să înceteze cu amănuntele pentru că niciunul nu mâncasem de prânz. Situaţia este atât de dramatică încât, deşi facem o şedinţă scurtă cu ocazia mesei de prânz, nu găsim nicio soluţie. Până la urmă, Costică vine cu o propunere:

- Dacă, din pură şi accidentală întâmplare, cineva se loveşte de biroul ei şi biroul se scutură, ceea ce face ca scrumul din scrumieră să cadă în ibric? A doua zi, ea va face cafeaua în zaţul cel poluat. Ei, ce ziceţi? Omul observă, se ridică, o gâtuie pe madam şi totul se termină cu bine.

Medităm câteva clipe până ia cuvântul Lucica:

- Toate bune şi frumoase, dar ce facem cu cadavrul?

Intervenţia ei generează discuţii aprinse: unii zic să îl lăsăm acolo că tot nu face nimic toată ziua şi nu se va observa, alţii propun ca să se ofere cineva să-l ducă acasă, iar alţii consideră că va rămâne vie. Fiind în majoritate, acceptăm varianta lor. Tot Lucica este eroina care se oferă să se împiedice de birou. Gestul ei merită toată lauda pentru că se poate alege cu o vânătaie. Nu a reuşit din prima zi, dar în a doua a avut un succes deplin. A treia zi aşteptăm urmările. Vine doamna, vine domnul, se salută foarte respectuoşi, iau loc la birourile din dotare şi doamna se apucă de făcut cafeaua. Şi o face exact peste zatul amestecat cu scrum! Omul îşi bea cafeaua lent, iar în timpul ăsta mai lucrează câte ceva. Timpul trece şi nimic nu se întâmplă. Suntem atât de tensionaţi încât lucrăm cu 46,32% sub capacitatea noastră uzuală. În ziua următoare, aceeaşi tortură şi aceleaşi efecte lipsă. Începem să ne îndoim că se va petrece ceva elocvent pe parcursul vieţii noastre.

Trec vreo două săptămâni şi ne trezim că Nicuşor ne invită la o bere. Chestia e stranie pentru că ştim bine că nevastă-sa nu-i dă bani nici cât să bea el una singură. Acceptăm din curiozitate. Printre cârnăciori olteneşti şi halbe, Nicuşor trânteşte bomba:

- Ştiţi ce am mai observat? Că madam îşi ţine un picior între picioarele lui!

Aproape că picăm pe spate de uimire. Barba îi dă un aer deosebit de seriozitate lui Nicuşor, aşa că nu are rost să-l punem să se jure. Ehe, lucrurile se schimbă grav de tot. Suntem tineri, glumim, facem bancuri, unele chiar mai decoltate, dar nu minţim şi nu înşelăm. Ne cunoaştem familiile între noi şi ni le respectăm. Dar ca nişte babalâci cu copii de vârsta noastră să se dedea la aşa ceva, nu acceptăm. Instantaneu se constituie echipa de intervenţie şi se întocmeşte planul de măsuri cu sarcini, termene de execuţie şi persoane responsabile. Şi ocazia nu întârzie să apară. Nicuşor, cel cu barbă şi spirit de observaţie, prinde momentul optim: ea a făcut cafeaua, s-au aşezat la birou iar el o savurează în timp ce cucoana îşi descalţă un picior şi îl pune pe sub birou, pe scaunul lui, exact între picioare. În acel moment, într-o sincronizare perfectă, eu intru năvalnic în birou, cu o faţă cât mai speriată şi îi spun:

- Domnu’ Condescu, acum, în momentul ăsta directorul a zis să vă prezentaţi la el! Urgent de tot!

În aceeaşi fracţiune de secundă, sună telefonul, Lucica răspunde şi vine cu o faţă speriată lângă cucoană:

- Doamnă, de la secretariatul ministrului! Acum, în momentul ăsta!

Sub emoţia unor asemenea solicitări, cei doi uită de intimitatea lor şi dau să se ridice brusc. Ceea ce s-ar fi putut întâmpla de minune dacă madama ar fi avut un picior mai puţin. Adică, exact cel aflat între picioarele lui Condescu! Avântul îi face aproape să se răstoarne. Ea se aşează din nou şi încearcă să-şi tragă piciorul, în timp ce el se ridică. Nu reuşeşte şi el e nevoit să se reaşeze. Inerţia îşi spune cuvântul şi ea aproape că se răstoarnă cu un picior încălţat şi cu celălalt desculţ, fluturând prin aer. Aplecat peste birou, cu mâinile între picioare, el lasă să-i scape câteva confidenţe edificatorii:

- Stai, ce faci? Îmi rupi pantalonii!

A fost suficient ca, în două luni, ambii să se retragă la pensie.

Să auzim de bine!

Cuiul lui Pepelea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E sâmbătă, sunt în bucătărie şi pregătesc o ciorbă de linte cu afumătură. Nu vă repeziţi, ştiu ce veţi spune. Cum e posibil, tu, creştin ortodox şi botezat să faci mâncare de post cu afumătură? Aşa e, aveţi dreptate, dar o îmi iese atât de bună încât îmi place şi mie.

Cum vă spuneam, tocmai pregăteam ciorba când, sună telefonul. Răspund şi aud în receptor:

-Alouuu?

Sunt vocea şi modul de adresare inconfundabile ale amicului Dănuţ. Aş a că îi răspund cu un scurt şi detaliat:

- Da.

- Acolo tu, aicea eu, continuă individul cu salutul nostru cunoscut. Ce faci?

- Mulţumesc bine. O ciorbă de linte cu afumătură.

- Mamă, ce mişto! mă perie el puţin. Ce faceţi diseară, veniţi pe la noi?

Consider că e momentul solicitării unor lămuriri suplimentare.

- Cum adică veniţi? Cine să veniţi? îl chestionez eu bănuind că nu mă respectă atât de mult încât să mi se adreseze cu pluralul majestăţii.

- Cum cine? Tu, cu familia ta... precizează insul oarecum derutat.

- Frate, îţi spun sigur că tanti Matilda de la Videle nu poate să vină pentru că o dor monturile, unchiul Tase de la Aiud e la băi, dar vărul Aurică din Paşcani cred că va veni pentru că îi place şpriţul. Nu ştiu ce să-ţi spun despre nepoţii de la Căciulata, pentru că ar trebui să se învoiască de la şcoa...

- Ho! Stai bre! mă întrerupe el brutal. Mă refeream la familie în sensul că tu şi cu nevasta din dotare. Că eu pe voi vă ştiu, emite el o aluzie fină la faptul că, de când s-a procopsit cu o mândereţe de fecior, tot aşteaptă să i-l dotăm cu o noră.

Odată înţeleşi asupra unor aspecte procedurale, îmi reiau îndeletnicirile culinare. Seara, fix la ora H suntem la uşa respectivului. Ne deschide, pompăm mâinile cale de vreo cinci minute şi reuşim să pătrundem în bârlog. E cald, e bine, miroase a curăţenie şi a mâncare gătită în cuptor. Pentru că nu ne-am văzut de ceva vreme considerăm necesară o diviziune a muncii: noi, masculii speciei rămânem în sufragerie ca să ne ocupăm de partea băubilă a serii şi să vorbim despre maşini, iar fetele se retrag în bucătărie ca să se ocupe de partea mâncabilă a serii şi să vorbească despre noi.

Aşa cum stăm în fotolii trăncănind cu paharele în mâini, observ o oarecare grimasă pe faţa lui Dănuţ. Suntem prieteni de prea multă vreme ca să mă mai oprească ceva în a-l întreba cât pot de delicat:

- Ce ai, bre?

- Vere, nu ştiu nici eu precis. Mă doare laba piciorului îngrozitor de vreo două zile, mă informează el indicându-mi organul cu pricina. Când sunt acasă, în papuci, mai e cum mai e, dar când mă încalţ şi ies pe stradă e jale!

Ce e drept, e drept. De când intrasem pe uşă observasem la Dănuţ un oarecare şchiopătat, se vedea clar că omul nu mai are mersul lui, cel de odinioară. Aşa că, îmi iau o mină sobră şi glăsuiesc:

- Ia dă tu picioruşul la nenea să vedem despre ce e vorba.

Acum, cred că aţi prins ideea că am folosit o licenţă poetică, pentru că numai picioruş nu se poate numi lăboiul uriaş şi păros al individului. Oricum, gestul este pură de politeţe pentru că aptitudinile mele înclină mai mult spre latura tehnico-economică decât spre cea medico-sanitară a vieţii.

Supus, Dănuţ îşi scoate şoseta şi îmi pune la dispoziţie picioruşul. În talpă, e adevărat, văd o umflătură roşie, mustind, bine inflamată, cu aspectul unui creter de vulcan.

- Vere, îi spun consternat, chiar ai ceva acolo. Musai trebuie să te vadă un doctor. Dacă luni nu mergi, să ştii că te alerg eu cu gârbaciul.

- Da, sigur o să merg. Dar mă gândesc ce poate fi? Ştii, am văzut nişte reportaje pe National Geographic despre nişte viermi din Africa. Seamănă izbitor. Sunt aproape sigur că am fost infestat cu un astfel de organism. Sunt nişte chestii inelate, cu o groază de peri pe corp. Ah! deja simt cum forează prin trupul meu plăpând. Am înţeles că ei, adică viermii ăştia monstruoşi, îţi intră în organism printr-un por şi...

- Ce viermi, ce Africa, ce organism? apare glăsuind în uşă Melania, soaţa lui, în timp ce îşi şterge mâinile cu un ştergar. Ţi-a intrat un cui în talpă, cum eşti tu neatent şi nu te uiţi pe unde calci. N-am mai văzut aşa mototol!

- Eu, mototol? Mami, nu cred că e recomandabil să foloseşti un astfel de limbaj în faţa unor intelectuali cu o pregătire superioară.

- Pfui, continuă femeia râzând! Ce limbaj? Aşa eşti tu, mototol. Pun pariu pe o chenzină că ţi-a intrat un cui în talpă.

- Aşa nu se mai poate! Destul! ia Dănuţ atitudine.

Şi îl vedem că se ridică şi, şchipătând, se îndreaptă spre hol bombănind ceva despre tălpi, viermi, cuie şi neveste din Africa.

Aşteptăm o întorcere la fel de furtunoasă cu cel puţin un pantof în mână, dar timpul trece, leafa merge, iar Dănuţ nu mai apare. În grup compact ne îndreptăm cu toţii spre hol, unde-l vedem pe amicul Dănuţ ţinând un pantof în mână, în timp ce se scarpină în cap cu cealaltă, iar pe gură îi ies sunete nearticulate. Pe talpa pantofului se vede, chiar de la o altitudine superioară, o pioneză cât toate zilele, bine înfiptă.

Să auzim de bine!

Un Paracetamol

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt în tren, în drum spre o localitate din provincie. A trebuit să plec în această delegaţie tocmai acum, când a început frigul şi iarna e aproape. Deşi sunt îmbrăcat gros, asta nu ţine de cald în vagoanele friguroase. Compartimentul nu e plin: la geam, faţă în faţă, stau tatăl şi fiul, urmez eu lângă copil şi mama lui în faţa mea. Lângă mine mai este un domn, care dă dovadă de o competenţă deosebită în abordarea călătoriilor pe tren întrucât, imediat ce s-a aşezat pe banchetă, şi-a tras haina peste ochi şi a început să soilească. Este încă întuneric şi geamul s-a aburit. Puştiul, de vreo trei anişori, este deosebit de energic şi nu stă locului nicio clipă. Ca să-l mai liniştească, tatăl îi desenează pe condensul de pe geam o casă. Nu e frumoasă, nici urâtă, dar pentru oricine arată a casă.

- Ia uite ce ţi-a desenat tata! zice bărbatul satisfăcut de opera lui. Ia spune-i lu’ mami ce ţi-am desenat aici.

Copilul se uită chiorâş la desen preţ de o secundă şi răspunde scrâşnind din dinţi:

- Un Paracetamol!

Cei doi părinţi se uită puţin nedumeriţi unul la altul, apoi încearcă să vadă reacţia mea. Mă prefac absent şi urmăresc cu mare atenţie întunericul de afară. Încurajat de privirile soţiei, omul desenează de data asta o maşină. Nu e un model de marcă, dar se vede clar că e o maşină.

- Ooo, ia uite ce a desenat tati acolo! încurajează mama copilul cel agitat. Ia spune lu’ mami ce a desenat tati?

Copilul aruncă privirea chiorâşă, devenită de acum obişnuită, şi răspunde cu dinţii strânşi:

- Un Paracetamol!

Instantaneu, toţi trei schimbăm priviri năuce. Simt că oamenii au nevoie de ajutor, aşa că intervin şi desenez un vapor. Un desen de care sunt chiar mândru ce bine a ieşit.

- Ooo, ia uite ce frumos a desenat nenea, formează cei doi un canon ad-hoc. Îţi place? continuă mama.

Copilul dă din cap a aprobare.

- Ia spune-i tu lu’ nenea ce e desenat acolo, pe geam, intervine tatăl.

Copilul revine cu aceeaşi privire chiorâşă şi statutează cu dinţii strânşi:

- Un Paracetamol!

Noroc că nu mai am decât două staţii de mers. Oricum, după ce cobor, voi merge să-mi cumpăr un Paracetamol.

Să auzim de bine!

A şaptea zi e de stat în casă în Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ne sculăm târziu, foarte târziu, atât de târziu încât ajungem să fim printre ultimii clienţi ai bufetului suedez. Mâncăm încet, parcă fără poftă şi tot ce ne dorim este să terminăm şi să ne întoarcem în cameră. Aşa cum stăm la masă mestecând cu privirile în gol, văd o maşină de la salubritate circulând pe stradă. O emoţie bruscă şi caldă mă cuprinde. Îmi privesc soţia cu ochi umezi şi văd că şi ea simte aceeaşi emoţie sinceră şi profundă datorată apariţiei maşinii de gunoi: este semn că greva celor de la salubritate s-a terminat!

Oarecum întremaţi de această constatare, ne reîntoarcem în cameră, ne privim scurt şi decidem: azi vom sta tolăniţi în pat toată ziua. Efectul celor 350 de trepte urcate cu bagaje cu tot la 40 de grade la umbră se simte încă. Pornim televizorul şi ne întindem în pat, prilej de a avea o activitate variată: când nu aţipim ne uităm la televizor, când nu ne uităm la televizor aţipim. Singurele rupturi de ritm au loc atunci când mai dăm pe gât conţinutul vreunei sticle de suc.

Acest gen de activitate, prin care încercăm să îmbinăm plăcutul cu utilul, ne dă prilejul câtorva constatări. Cu toată aţipeala, reuşim să vedem câteva filme care, culmea, nu sunt nici Greu de ucis şi nici Arma mortală, filme cu care televiziunile noastre ne-au adus la saţietate. Filmele pe care le vedem sunt numai filme noi şi exemplul cel mai bun este ultima versiune a lui Iron Man, film pe care, cu siguranţă, nu-l vom vedea pe posturile noastre mai devreme de trei ani.

O a doua constatare este legată de faptul că, cu toată aţipeala, am văzut filmele neîntrerupte de calupuri publicitare. Este pentru prima dată, după mulţi ani de vizionări, în care reuşim să vedem un film de la cap la coadă fără pauze publicitare. Desigur, părerile pot fi împărţite, dar noi ne-am simţit bine cu posturile greceşti care dau publicitatea doar în pauzele dintre filme sau dintre emisiuni.

Navigând printre diferite posturi am avut ocazia să urmărim nu numai filme, ci şi alte emisiuni, inclusiv reportaje. Câteva reportaje au fost despre problemele actuale ale turismului în Grecia. Reportajele au fost punctate de interviuri cu turişti, turiste sau personal din turism şi imagini cu diferite staţiuni sau plaje. Nu ziceţi nimic? Hai să vă mai dau o dată pasajul. Reportajele au fost punctate de interviuri cu turişti, turiste sau personal din turism şi imagini cu diferite staţiuni sau plaje. Nici acum nu ziceţi nimic? Atunci haideţi să rescriu rândurile ca şi cum reportajele ar fi fost văzute pe posturile româneşti. Reportajele au fost punctate de interviuri cu turişti, turiste cu ţâţele goale sau personal din turism şi imagini cu diferite staţiuni sau plaje cu turiste cu ţâţele goale. Ei, acum aţi văzut diferenţa? Nu există niciun reportaj despre turismul românesc, pe niciun post de televiziune în care, în locul problemelor, să nu fie prezentate ţâţe. Mă simt umilit de această proiecţie a femeilor din România ca obiecte sexuale, ca material didactic, ca să folosesc un eufemism. Multă decenţă, mult bun-simţ pe posturile greceşti de televiziune este a treia constatare făcută. Der altfel, trebuie să remarc că, deşi am colindat aproape toate plajele din Lefkada, la diferite ore şi în diferite zile, nu am întâlnit decât două turiste topless: o nemţoaică şi o sârboaică dar care, au avut măcar bunul simţ să stea naibii sub umbrelă şi să nu se fâţâie pe plajă. Nici urmă de vreo grecoaică, deşi numai de lipsă de erotism nu pot fi acuzaţi grecii...

Către orele serii, sătui de atâtea filme văzute şi atâta stat în pat, ne decidem să ieşim prin oraş cu atât mai mult cu cât, cu câteva zile în urmă, primisem un fluturaş cu o invitaţie la o Petrecere a Canalului. Ne schimbăm şi, înarmaţi cu diverse echipamente foto-video, ne deplasăm în faţa hotelului, pentru că exact pe acolo trece şi Canalul cu pricina. Timp mai este suficient, aşa că decidem să adăstăm la o terasă şi să luăm câte un frappe. Şi bine am făcut pentru că, iată, la masa de lângă noi ia loc un cetăţean grec, după vorbă, după port, vorba poetului. Bătrânelul, căci este o persoană în vârstă, comandă un espresso şi nici una, nici două, intră în vorbă cu noi. Astfel, aflăm că îi place espresso mai mult decât cafeaua simplă, că acest local îi place mai mult decât altele (şi are dreptate omul, pentru că, în preţul consumaţiei, acelaşi cu cel din alte localuri, ţi se include un termos cu apă rece şi o farfurioară cu trei gogoşele delicioase), că e cam vânt afară şi câte şi mai câte. Pe scurt, omul este încântător prin sinceritatea şi deschiderea lui, este foarte comunicativ, este sociabil, ce s-o mai lungim, este un grec get-beget. Râdem şi ne amuzăm toţi trei şi ne încântă această conversaţie cu un necunoscut al Lefkadei. Puteţi testa oricând spiritul gregar al grecilor oprind un oarecare pe stradă şi punându-i o întrebare. Imediat omul îţi va deşerta o tonă de explicaţii, îşi va suna prietenii, rudele, îi va chema şi pe alţii în ajutor, dar nu te va lăsa cu problema nerezolvată.

Întâmplarea mă face să-mi dau sema de unde ştiu interlocutorii mei că nu sunt grec, deşi presupun că le vorbesc greceşte. Pur şi simplu pentru că eu salut, pun întrebarea, aştept răspunsul, mulţumesc, salut şi plec. Niciodată doi greci autentici nu se vor rezuma doar la atât. Poposind într-o tavernă din Ithaki am observat un turist grec care comandase o cafea. Atât, o cafea. Era şi el acolo tot pentru prima dată, ca şi noi şi îl cunoştea pe chelner la fel de puţin ca noi. Cincisprezece minute pe ceas a stat de vorbă cu chelnerul. Spre ruşinea mea nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată cu un necunoscut atât de mult.

Dar se simte oarece mişcare, aşa că achităm şi părăsim incinta spre regretul bunului nostru interlocutor. Se apropie grupul celor implicaţi în serbarea anunţată, îmi fac loc şi trag câteva rafale de poze din diferite poziţii aşteptând să văd costumele populare. Dar, cu excepţia câtorva fete, nu văd nimic să aducă a costume populare, ci doar a ţinute vingtage. Ne mutăm pe podul aflat peste canal şi reuşesc să prind prin teleobiectiv o serie de cadre cu asfinţitul, atât de frumoase încât mă tem să nu am de furcă cu cei de la National Geographic...

Revenim pe mal, strecurându-ne printre clienţii teraselor, dar spectacolul întârzie să pornească. Prezentatorii nu mai prididesc cu mulţumirile adresate sponsorilor, iar noi aşteptăm. Într-un târziu, iată-i că apar venind pe malul celălalt al canalului, după ce parcurseseră toată lungimea falezei la pas. Auzim şi ceva acorduri muzicale, vedem cum două grupuri de dansatori încep să danseze, dar muzica nu este nici populară şi nici uşoară, ci de epocă, gavote şi menueturi. Nimic tradiţional, nimic să aducă a petrecere.

Dezamăgiţi, plecăm tocmai când pe cer apăreau salve de focuri de artificii din care apuc să fotografiez câteva. În colindările noastre prin Lefkada am întâlnit de câteva ori taverne unde, organizat sau ad-hoc, diferiţi solişti sau soliste îşi etalau talentele muzicale. Vă rog să mă credeţi că atmosfera, cântecele lor şi vocile lor mi s-au părut incomparabil mai frumoase decât acest spectacol. Plecaţi de pe cheu ne oprim şi ne socotim: unde şi cum îşi pot îneca amarul doi oameni dezamăgiţi de un spectacol? Păi, unde altundeva decât la taverna To Kato Vrizi în două farfurii cu cotlete de miel udate cu o sticlă de Retsina?

Drept pentru care luăm cap compas respectivul local cu stomacurile ghiorăind de foame. Luăm loc la o masă, care de acum încolo, va fi masa noastră, şi iată vine ospătăriţa. O fetiţă cu ochii strălucind de inteligenţă, toată numai spirit, argint viu, nu alta. După primele cuvinte copila ne întreabă în româneşte dacă vorbim româneşte. Sinceri cum ne ştiţi, recunoaştem, prilej de mare bucurie pentru toţi pentru că părinţii ei, stabiliţi în Grecia, sunt botoşeneni de origine. Iar de Botoşani mă leagă amintiri cât se poate de duioase... Cu acest prilej aflăm că numele localului vine de la un robinet (To Kato Vrizi se traduce prin Robinetul de Jos) cu apă potabilă aflat peste drum, montat pe un fel de stelă din marmură. Comandăm şi conversăm, prilej de a afla că, deşi elevă, lucrează pe perioada verii pentru a-şi agonisi bani pentru studiile superioare pe care intenţionează să le urmeze. Ne impresionează dorinţa copilei de mai bine, de a face ceva bun cu viaţa ei în loc să-şi piardă timpul prin baruri sau băgându-şi cercei în buric. Ni se aduc cotletele de miel, ni se aduce sticla de vin Retsina de 0,5 litri (culmea, au!) şi aici trebuie să vă fac două precizări. Cotletele de miel fac parte dintre plăcerile mele culinare mult dorite în perioada când mă aflu în Grecia, iar azi e prima oară de când suntem în Lefkada când beau vin Retsina în loc de bere Mithos. Cotletele de miel stropite cu Retsina sunt delicioase, aşa că decidem în unanimitate că, de acum încolo aici vom mânca. Observ cu mare satisfacţie faptul că soţiei îi place combinaţia culinară cotlet de miel-vin Retsina şi reţin amănuntul în modulul de memorie permanentă.

Sătui şi bucuroşi de nouă cunoştinţă făcută, ne întoarcem la hotel pentru a mai urmări un film la televizor...

Să auzim de bine!

Partida

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cum intri în cameră, eu stau pe fotoliul din stânga uşii. Pe cel din dreapta stă Mihăiţă. Dănuţ, Iulică şi Mirciulică stau pe taburetele aflate în jurul măsuţei din centrul camerei. Eu sorb un suc de roşii, Dănuţ soarbe o Coca Cola, Ilică şi Mirciulică sorb câte o cafea, iar Mihăiţă soarbe din priviri platoul cu cornuleţe aflat pe măsuţă.
Asta era poziţia noastră socială şi în spaţiu la momentul când, într-o vineri seara Dănuţ ne-a adresat întrebarea fatală: ce facem duminică? Evident, întrebarea lui ascundea un egoism feroce prin aceea că se referea doar la noi, la masculii speciei, soţiile din dotare fiind ocupate în altă cameră cu o mică şuetă. E iarnă, a nins, aşa că opţiunile noastre se reduc substanţial.
Pescuitul se exclude de la sine nu pentru că nu ştim să dăm la copcă (şi nu ştim), ci pentru că nicăieri pe planetă nu este atât de frig încât să se formeze o gheaţă care să-l susţină pe Mihăiţă. Să ieşim la un grătar la iarbă verde este la fel de exclus nu pentru că n-am avea ce pune pe grătar, ci pentru că iarbă nu se mai găseşte la ora asta decât în muzee sau ierbare. Să ne strângem la unul din noi şi să jucăm table nici nu se poate pune problema, nu pentru că n-am vrea dar, prin nu ştiu ce procedeu straniu, nevestele ne bat de fiecare dată de ne sună apa în cap.
- Eu o să mă uit la televizor, proclamă Mirciulică.
Afirmaţia lui nu ne miră şi nici nu ne trezeşte vreo reacţie pentru că este de notorietate faptul că omul are un IQ sub valoarea 12.
Noi, ceilalţi bărbaţi adevăraţi ai grupului, continuăm să ne privim întrebători. Dănuţ continuă să se sobească în nas, dar îşi găseşte timp să ne anunţe:
- Eu aş vrea să trec pe la soacră-mea. Ştiţi, nu am mai fost de mult şi îmi este cam dor.
Afirmaţia lui ne lasă bujbe, dar recuperăm rapid când ne dăm seama că uşa spre camera unde sporovăiesc nevestele este deschisă, iar murmurele de admiraţie care se aud ne confirmă că mesajul a fost recepţionat din plin. Iulică, Mihăiţă şi cu mine continuăm să privim viitorul cu încredere. După alte câteva minute de tăcere provocată nu de procesul decizional, ci de îngurgitarea altor câtorva cornuleţe, Iulică se bagă şi el în vorbă:
- Frate, treaba voastră, dar eu mai am câteva reglaje de făcut la maşină.
Vorbele lui sunt de tot râsul când ne gândim că afară ninge, e frig, iar respectivul va trebui să bea cel puţin două ţuici fierte ca să reziste. Ori, e lucru dovedit ştiinţific, după două ţuici, Iulică începe să cânte, necum să mai regleze ceva.
Mihăiţă se foieşte, îşi umflă pieptul, se ridică şi îşi bagă mâinile în buzunare, după care glăsuieşte:
- Să fiţi sănătoşi! Eu voi merge să schiez puţin. N-am schiat de loc iarna asta.
- Pfui, se aude din camera alăturată un sunet ciudat de dispreț scos de nevasta lui.
Suntem cu toţii, chiar şi Mirciulică, puţin contrariaţi de afirmaţia insului pur şi simplu pentru că nu îl ştiam capabil de asemenea aptitudini. Ca s-o spunem pe-a dreaptă, nicio fiinţă vie nu l-a văzut până acum folosind obiectele numite îndeobşte schiuri. Rămas în minoritate, îmi amintesc că sunt leneş, aşa că mă resemnez cu gândul că voi citi ceva.
Odată terminate cornuleţele grupul nostru se destramă spre domiciliile conjugale, dar nu pentru mult timp, pentru că întâmplarea face ca în vinerea viitoare să ne întâlnim în plen. Decorul şi poziţionarea sunt aceleaşi, chiar şi platoul cu cornuleţe aflat pe masă. Doar două deosebiri se pot remarca. Prima este culoarea puloverului lui Dănuţ.
- Mi l-a cumpărat nevastă-mea! exclamă el radios la intrarea în cameră.
Şi continuă cu mândrie:
- Fără mine! Vă daţi seama cât de bine mă cunoaşte?
Îi mărturisim că nu ne interesează profunzimea cunoştinţelor lor domestice şi ne întoarcem spre Mihăiţă. Ca să avem ocazia să observăm a doua schimbare. Este vorba de nasul lui, nas care, împreună cu o parte a frunţii, se prezintă acum foarte umflat şi zgâriat, tumefiat aş putea spune.
- Ce ai păţit? vine întrebarea firească.
- Erh, la schi, ştiţi cum este... ne mărturiseşte el făcând din braţe şi genunchi câteva mişcări care vor să sugereze schiatul.
Nu ştim, dar ne imaginăm un Mihăiţă dârz, îmbrăcat într-un costum strălucitor, făcând slalomuri uriaşe printre nămeţi, spulberând eroic zăpada în admiraţia făţişă a asistenţei. Crengile ţepoase ale brazilor îl lovesc fără milă, genunchii îi lucrează ca nişte arcuri bine unse, reflexele superbe îl salvează în ultimul moment de accidente mortale, schiurile zboară peste munţi şi văi... Dar fanteziile noastre hibernale ne sunt brusc spulberate de soţia lui, care vine cu o nouă farfurioară cu cornuleţe:
- Copii, voi ascultaţi la lăudărosul ăsta? I-a căzut un schiu pe mutră pe când vroia să-l ia din raftul magazinului de închirieri... Ne-am dus ca să ne întoarcem...
Să auzim de bine!

Azi puteam să fac o faptă bună

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vă povesteam în postările trecute depre drama pe care o trăiesc legată de ascultatul muzicii în căşti, atunci când merg pe stradă. Şi vă povesteam cum, indiferent de numărul populaţiei valide care vieţuieşte în imediata mea apropiere, ei bine, dacă un trecător va dori să ceară o informaţie, mi se va adresa mie. În condiţiile în care port înfundate în urechi nişte căşti portocalii viziblie de la 17,3 metri.
Am fost la oracole, chicitori în bobi sau în zaţul de la cafea (deşi nu beau cafea), în palma stângă, apoi la cele care ghicesc în plama dreaptă, dar nimeni nu a reuşit să dezlege misterul: de ce mă întreabă pe mine, vizibil în indisponibilitate din cauza căştilor, şi nu întreabă o persoană disponibilă, fără căşti în urechi?
Exercită căştile mele o atracţie malefică, provoacă ele sentimente de tandreţe sau cine ştie ce afinităţi? Vă mărturisesc cu mâna pe inimă: dacă m-ar bate gândul să solicit o informaţie, m-aş adresa întotdeauna unei persoane fără căşti în urechi, care îmi oferă astfel garanţia că mă aude şi că nu o deranjez. Din aceste motive, comportamentul meu civic nu a fost întotdeauna la înălţimea aşteptărilor şi, uneori, mă încearcă mustrări de conştiinţă.
Mă aflu într-o staţie de autob, aşteptând-o pe Ana care nu mai vine, vorba poemei. Bunînţeles că am căştile adânc înfundate în urechi, până aproape de scăriţă şi ciocănel. Nu pentru că doresc să îmi provoc cine ştie ce leziuni ale urechii interne, ci pentru motivul simplu şi banal că ascult piesa Daytona, interpretată de Chris Rea. Şi ceea ce trebuia să se întâmple, se întâmplă. În negura depărtărilor, văd un flăcău încercând să traverseze, bunînţeles prin loc nepermis. Făcând un scurt şi rapid calcul balistic, estimez punctul lui de sosire undeva, în dreptul meu, ceea ce îmi provoacă deja o uşoară creştere a adrenalinei. Şă ştii că ăsta vine să mă întrebe ceva, mă fulgeră un gând generat de activarea instinctului de supravieţuire. Drept pentru care, ridic capul cât îmi permite gâtul de mult şi mă întorc oarecum în profil, pentru ca insul să observe căştile.
Tipul se apropie de mine cu paşi vioi pe direcţia estimată şi, ajungând la limita spaţiului meu personal, se opreşte şi văd cu groază cum i se mişcă buzele. Dar nu pentru mult timp pentru că, exact în momentul când apucasem să-mi scot o cască şi mă pregăteam să o smulg pe a doua ca să-i spun că nu-l aud pentru că am căştile în urechi, prind din zbor ultimele cuvinte ale bravului flăcău, dotat, se pare, cu o doză substanţială de bun-simţ:
- Îmi cer scuze, nu am observat căştile.
Îmi pare rău, sincer chiar îmi pare rău că bunul flăcău a avut reflexele mai bune ca ale mele şi a dispărut în mulţime înainte de a-i răspunde la întrebarea pusă. Dacă se numără printre cititorii acestor rânduri, vreau să ştie că are oricând credit deschis la mine, indiferent câte căşti voi avea în urechi.
Să auzim de bine!

Degustare ambulatorie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată, iarna a venit şi sărbătorile de iarnă bat la uşă. Este momentul deciziilor dure, bărbăteşti. Aşa că ne întâlnim cu toţii la amicul Dănuţ. Locul întâlnirii nu ar prezenta vreo semnificaţie deosebită, doar că mama Dănuţului pune nişte murături fantastice...
După a scurtă conversaţie de încălzire şi câteva sendvişuri cu castraveciori muraţi, decidem să abordăm pieptiş subiectul sărbătorilor de iarnă.
- Frate, tata nu mai poate să ne facă rost de vin anul ăsta!
Este vocea lui Dănuţ care face această declaraţie. Suntem bulversaţi. Ne uităm unii la alţii cu ochii măriţi de groază. Se ştia din străbuni că vinul adus de tac’su ţinea sărbătorile noastre de iarnă. Crăciun fără vinul roşu adus de el? Exclus! Revelion fără acelaşi vin în damigene? Nici nu se punea problema! Vinul de la Dănuţ şi cârnaţii aduşi de Iulică erau baza existenţei noastre hibernale.
Cu mâini tremurânde, Iulică mai ia un sendviş.
- Creşterea glicemiei îmi induce o creştere a procesului cognitiv, ne explică el doct. E momentul să fim bărbaţi adevăraţi.
În perfect consens cu el, mai luăm fiecare câte un sendviş, după care cădem pe gânduri. În lumina celor spuse, nu avem decât două posibilităţi: renuţăm la petrecerile de sărbători sau procurăm vinul din alte surse competente.
- Treaba voastră, glăsuieşte Mihăiţă, dar eu nu-i pot spune nevestei că nu avem vin. Avem cada la baie foarte mică şi nu pot dormi deloc ca lumea în ea.
Mirciulică dă din cap a înţelegere, cu gravitatea omului care cunoaşte problema. După care, luminat de o idee, ia cuvântul:
- Frate, mergem să cumpărăm de la un magazin de vinuri!
Ideea ni se pare ciudată, dar în momente decisive trebuie luate decizii decisive, aşa că aprobăm cu mormăituri repetate.
- Şi de unde ştiţi că nu vom cumpăra o poşircă? vine ca o ghliotină întrebarea lui Iulică, motivat probabil de glicemia crescută.
Atmosfera devine încinsă, spiritele tot mai agitate, emulaţia creşte.
- Mergem să cumpărăm de la un magazin unde ni se permite degustarea, încerc eu o sugestie timidă.
Extenuaţi de efortul prelungit, toţi acceptă propunerea cu un oftat de uşurare și mai devorăm câte un sendviș. Prin vot democratic se stabileşte că delegaţia care va merge la munca de teren va fi compusă din subsemnatul şi numitul Mihăiţă.
A doua zi, de cu dimineaţă, bine încotoşmănaţi şi cu damigenele în mâini, ne întâlnim pentru a purcede la acţiune. Am trecut peste micul dejun din dorinţa sinceră a bunului gospodar de a se vedea cu treaba rezolvată cât mai curând. Utilizarea automobilelor din dotare este exclusă din start, aşa că vom aborda metoda aspră şi bărbătească a mersului pe jos. Nu parcurgem o distanţă mai mare decât Bucureşti-Giurgiu şi iată, dăm peste magazinul mult visat. Intrăm, ne scuturăm de omăt, salutăm civilizat, punem damigenele jos, iar gestionarul se apropie politicos:
- Bună ziua! Ce sortiment doriţi?
Mă uit la Mihăiţă, el se uită la mine şi amândoi la gestionar.
- Nu ştim precis, ce să zicem... unul roşu. Da, roşu cred că ar fi bun...
Plin de intenţii bune, omul apucă două cupe şi toarnă în ele cam două degete dintr-un sortiment de vin roşu. Îl degustăm şi suntem de acord că vinul este unul bun.
- Acesta este un vin demidulce, ne informează bunul om. Nu vreţi să încercaţi şi unul dulce? Ştiţi, pentru doamne...
Cu gândul la egalitatea dintre sexe pentru care suntem luptători consecvenți, ne exprimăm acordul unanim, iar procedura şi cantităţile se repetă. Da, vinul e bun, asta se vede clar pe feţele noastre, dar omul este un profesionist:
- La friptură, ştiţi..., îmi cer scuze, dar merge unul demisec. Tot roşu, dar demisec.
Ne exprimăm acordul şi dăm pe gât încă două cupe. Hotărât lucru, vinul este excelent. Aproape că ne decidem să îl cumpărăm, dar şarpele ispitei, care luase chipul gestionarului, ne îmbie:
- Poate doriţi să încercați un cupaj, ştiţi..., unul mititel, jumătate demidulce şi jumătate demisec...
Ideea ni se pare excelentă, cu atât mai mult cu cât noi ne descheiasem la haine şi ne scosesem fularele. Cupajul iese minunat şi încântarea ni se citeşte pe feţe. Încet, încet, mai radem vreo patru sortimente de cupaj de vin roşu... Aşa că bunul om continuă:
- Mă gândeam..., ştiţi..., îmi cer scuze..., dar poate aveţi şi peşte la masă. Am un vin alb minunat!
Dăm pe gât alte două cupe dintr-un vin alb deosebit de bogat, înainte de a ne reaminti cu o oarecare greutate că avem şi peşte la masă.
- Iar ăsta, declară gestionarul cu un zâmbet radios, este un sortiment pe care l-am primit chiar aseară. E un vin alb sec de cea mai bună calitate!
Şi ne mai pune în cupe. Le bem pe îndelete, prilej de a observa că mâinile îmi tremură uşor, iar vorbirea lui Mihăiţă este uşor afectată.
- Haideţi..., hă..., adică..., hm..., să încercăm..., ups..., şi un cupaj de vin alb, reuşeşte să articuleze Mihăiţă după câteva încercări nereuşite.
Bine sprijiniţi unul de altul reuşim să dăm pe gât alte două cupaje de vin alb. Brusc, ne dăm sema că viaţa într-o prăvălie este frumoasă şi gestionarul este un om minunat, așa că ne manifestăm sentimentele sincere prin încercări repetate de a-l pupa pe frunte. Omul încearcă o eschivă, spunându-ne:
- Ştiţi..., îmi cer scuze..., dar e ora două şi trebuie să închid. V-aţi decis?
Cu căciula pe ceafă şi ţinându-se de perete, Mihăiţă mă priveşte lung şi tulbure câteva clipe, după care se întoarce anevoie către gestionar şi îi articulează cu mare greutate:
- Mulţu’esc..., ăăă..., mai venim şi..., îh...., mâine, că..., mhmmm..., dăăă..., nu ne-am hotărât...
Să auzim de bine!

Mesaj de la Microsoft

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cititorii mai vechi şi mai perseverenţi ai blogului au putut lesne observa că îmi plac glumele vii. Nu neapărat cele care se lasă cu spitalizare, dar cele care au un efect practic sau palpabil mi se par cele mai reuşite. Am fost şi iniţaitor, dar am fost şi victimă, în aceeaşi măsură. Problema este să ieşi râzând din respectivele situaţii, indiferent de poziţia ocupată...
Lucrez la birou cu o ardoare ce nu mă caracterizează, fapt care îmi provoacă o oboseală prematură. Motiv suficient ca să-mi acord o mică pauză de refacere. De băut nu beau, de fumat nu fumez, de mâncat mănânc doar acasă, aşa că ce-mi mai rămâne de făcut? Să mă uit în jurul meu la colegii mei fruntaşi pe ramură. Şi al doilea personaj pe care îmi cad privirile este bunul, blajinul şi atot-temătorul Iulică. Absorbit de cele scrise pe ecran şi hârtiile împrăştiate pe birou, omul nu mai vede nimic în jurul lui. Dar se pare că gândurile noastre se intersectează undeva, în spaţiul virtual pentru că un bip scurt mă avertizează că am primit un mesaj e-mail, mesaj care se dovedeşte a fi chiar din partea lui.
Bunul om îmi re-transmitea un measaj în limba engleză din partea Microsoft, mesaj pe care mă ruga să i-l traduc, el nefiind cunoscător al acestei limbi. Mesajul era un simplu anunţ care te avertiza să nu uiţi să descarci actualizările periodice pentru o mai bună funcţionare a calculatorului şi o mai mare siguranţă.
A fost o simplă formalitate să traduc mesajul, dar nu mi s-a părut a fi ceva suficient şi eficient. Era nevoie de mai mult spirit civic în el, de un îndemn real la o altă conduită civică... Drept pentru care, în răspunsul meu către Iulică am mai adăugat două rânduri mesajului în engleză, astfel ca traducerea lor să facă referire la faptul că acest calculator a fost identificat pe baza IP-ului că nu foloseşte un sistem de operare licenţiat de Microsoft şi o echipă de specialişti îl va contacta pe individ în maximum două zile.
Cunoştinţele mele despre numitul Iulică sunt suficient de cuprinzătoare ca să ştiu că are habar ce este aia un program licenţiat, dar că nu ştie o iotă dacă firma foloseşte aşa ceva sau nu (între noi fie vorba, în firmă nu ştiu dacă existau mai mult de două persoane care să ştie ce sistem de operare folosesc sau ce e ăla...).
Fără nicio remuşcare dau clic pe butonul de trimitere a mesajului de e-mail, care se dorea o glumă nevinovată. Dar socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă... şi de multe ori, crapă în altă parte decât unde dai...
Ziua trece şi nu observ nicio reacţie vizibilă a numitului Iulică. Ei, îmi zic eu, a primit mesajul, şi-a dat seama de glumă, dar e prea ocupat ca să-mi răspundă. Aşa că îmi văd şi eu de treburile mele. A doua zi, cum intru în firmă mă întâmpină cu o mină alarmată Mioara secretara.
- În cinci minute şedinţă la şefu'! Toată lumea! Prezenţă obligatorie! sună vorbele ei severe.
Mă conformez şi iau loc la masa din sala de consiliu, alături de ceilalţi colegi. Fix la ora anunţată intră patronul cu o mină gravă, ca să nu zic supărată. Fără să mai ia loc şi fără să salute, ne spune:
- Astăzi nu se lucrează nimic pe calculatoare până nu vi se dezinstalează toate sistemele de operare şi se înlocuiesc cu altele!
Să auzim de bine!

În spatele uşilor închise

Imagine preluată de pe rokssana.wordpress.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem o familie modernă, o familie căreia îi plac vizitele, cu atât mai mullt când noi suntem cei care mergem pe capul altora... Luminaţi de acest principiu modern şi sănătos, acceptăm invitaţia unor prieteni mai ales că, pe surse, aflăm că s-ar putea lăsa şi cu un whist mic.

Ne prezentăm în anul, ziua, ora şi minutul stabilite la uşa bunilor oameni, cu mâinile ocupate de câteva sticle de vin şi platouri cu pateuri, urmând ca ei să pună la bătaie seminţele şi masa de joc. După derularea protocolului pompatului de mâini suntem invitaţi în sufragerie, locul depravării noastre, prilej de a da ochi şi urechi cu cei doi băieţi ai gazdelor, copii de toată lauda, dacă ne gândim doar la faptul că, deşi nu ne mai văzuseră, la trei minute după intrarea în cameră urlau din toţi bojocii, căţăraţi pe umerii noştri...

Ne aşezăm la masă şi, în timp ce prietenul meu face cărţile, încercăm închegarea unei conversaţii firave. Fin cunoscător al naturii umane cum mă ştiţi, observ o oarecare apăsare în vocea prietenului meu, aşa că încerc o aluzie fină şi discretă întrebându-l:

- Ce ai, bre?

Bunul om mă priveşte preţ de o secundă, oftează şi mărturiseşte:

- Am fost zilele trecute la teatru.

Deşi locuiesc în Drumul Taberei, am suficientă cultură pentru a mă întreba ce piesă ar fi putut să-i provoace o atare depresie.

- Şi a fost tragedia aşa de tragică de nu-ţi mai revii? încerc o ironie fină, dar plină de tâlc.

- Nţ! Am lăsat copiii acasă.

Îl cunosc drept un tată şi un părinte iubitor şi devotat şi mă întreb dacă despărţirea de copii pentru două ore pentru a merge şi el liniştit la teatru cu nevasta i-ar putea provoca o suferinţă atât de mare şi găsesc că nu.

- Dragul meu, e ceva firesc în natură şi societate. Toate despărţirile au un început şi mai devreme sau mai târziu toţi puişorii vor pleca din cuib, lansez eu o platitudine de încurajare. Oricum, trebuia să te liniştească ideea că îi vei revedea în două-trei ore.

- Tocmai asta e, îmi răspunde el amestecând cărţile în continuare. Era să nu-i mai văd!

Dumnezeule, îmi spun în gând, aici, în casa asta s-a produs sau era să se producă o tragedie! Drept pentru care, înfulec rapid un pateu cu ciuperci şi golesc primul pahar de Pinot Noir. Aici, vă rog să-mi permiteţi o mică paranteză ca să vă spun că, în asemenea situaţii, acest vin este cel mai bun adjuvant. După care, cu mai mult curaj, reiau câteva întrebări ajutătoare:

- Ce s-a întâmplat? Sau ce nu s-a întâmplat? Sau ce trebuia să se întâmple şi nu s-a întâmplat? Sau ce nu trebuia să se întâmple şi s-a întâmplat? Sau ce nu trebuia să se întâmple şi nu s-a întâmplat? Sau ce trebuia să se întâmple şi s-a întâmplat?

Omul se opreşte din amestecatul cărţilor, mă priveşte curios câteva momente, eu mai golesc un pahar de Pinot Noir, iar el spune:

- Să-ţi explic. Întrucât pe noi nu ne ajută nimeni, spune el privindu-şi soaţa cu tâlc, a trebuit să-i lăsăm singuri acasă.

Urmează o scurtă pauză în care reuşesc să-i aud consoarta scrâşnindu-i în ureche “Dacă te mai iei de mama îmi iau copiii şi mă duc la ea”, după care omul continuă:

- Înainte să ieşim pe uşă i-am chemat la mine şi i-am dăscălit precum capra din poveste: “Fiţi atenţi la mine! Nu alergaţi ca bezmeticii! Nu strigaţi că zăbăucii! Nu daţi muzica tare! Nu trântiţi uşile! Nu spargeţi vasele! Şi, mai ales, nu deschideţi NIMĂNUI, indiferent cine e sau ce vă zice! Să nu vă prind că nu ascultaţi, că vă rup în bătaie!”. Şi am plecat. La întoarcerea acasă am observat că plecaserăm fără chei.

- Cum adică, fără chei? îl întreb eu bulversat şi mai golesc un pahar de vin.

Bunul prieten mă priveşte în ochi câteva secunde, apoi îmi explică aproape silabisind:

- Fără chei înseamnă că am plecat de acasă fără să luăm cheile de la uşa casei cu noi, înseamnă că uitaserăm cheile casei acasă. Acum îţi este mai clar?

- Sigur că da! De ce nu ai spus aşa de la început? şi înfulec relaxat încă un pateu.

- Dumnezeule milostiv, şopteşte omul, după care continuă: ajunşi în faţa uşii am început să sunăm. O dată, de două ori, de treizeci şi una de ori.

- De ce nu de treizeci şi două de ori? îl întreb eu cu ochii măriţi de emoţie.

- Pentru că s-a ars soneria. Aşa că am început să batem în uşă.

- De câte ori? întreb în timp ce îmi mai umplu un pahar cu mâini tremurânde.

- Nu ştiu. Nu are importanţă, îmi răspunde el sec şi cu o oarecare nervozitate în voce. Important este că am bătut până au ieşit vecinii pe la uşi. Iar unuia i s-a făcut milă şi mi-a dat voie să escaladez balconul nostru din balconul lui.

- Formidabil! exclam, după care dau paharul pe gât.

- Pentru mine nu ai făcut aşa ceva, susură soţia lui privindu-l galeş.

Omul îşi priveşte abulic consoarta preţ de câteva secunde, recuperează rapid şi continuă:

- Da, chiar că formidabil! Nu mi-aş fi imaginat niciodată că un om cu salariul meu poate face aşa ceva. Odată ajuns în balcon, am spart geamul cu cotul şi m-am repezit în dormitorul copiiilor. Acolo, ce să vezi? Podoabele astea (este modul lui gingaş de a-şi alinta progeniturile) stăteau bine mersi în pat şi citeau! Aşa că, mi-am aruncat haina cât colo şi am început să zbier la ei: “Copii neruşinaţi ce sunteţi! Nu aţi auzit că sun de o jumătate de oră? Nu aţi auzit că am bătut în uşă de mă dor mâinile? Ce e în mintea voastră? Nu vă gândiţi cât ne-am speriat eu şi mama voastră iubitoare? Nu vă gândiţi în ce situaţie ne-aţi pus de s-a dus dracului toată relaxarea noastră de azi? Nu vă gândiţi ce vor zice vecinii deranjaţi la asemenea ore din noapte?”. Ei bine, ce crezi că mi-au răspuns?

- Ce? întreb eu sughiţând, pentru că mă întrebase tocmai când mai goleam un pahar de vin.

- “Păi, tati, nu ne-ai spus tu la plecare să nu deschidem NIMĂNUI, indiferent cine este sau ce spune că ne rupi în bătaie?”.

Să auzim de bine!

Cum se cultivă

Imagine preluată de pe agricultor.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În regulamentele militare era un articol care ne trezea un amuzament permanent şi anume, cel referitor la cultivarea bărbii sau mustăţii.

Fără discuţie că sintagma se referea la posibilitatea de a purta mustaţă sau barbă fiind militar, cu condiţia unei prezentări îngrijite. Dar cuvântul cultivare ne oferea suficiente prilejuri nu numai de amuzament, ci şi de adânci meditaţii existenţialiste. Pentru că, aidoma oricărei alt procedeu de cultivare, nu este suficient să însămânţezi, ci să beneficiezi şi de un sol favorabil, de preferinţă îngrăşat, sol care, în cazul nostru era reprezentat chiar de faţa respectivului...

Armata a trecut, iar acum suntem într-o pauză de curs şi stau la fumat împreună cu câţiva dintre colegi. Expresia stau la fumat trebuie luată stricto sensu pentru că eu stau şi ei fumează... Lângă mine pufăie de zor Petrică.

Petrică nu posedă nicio caracteristică anume care să-l facă demn de menţionat pe un blog. Poate doar faptul că este proprietarul unui uşor prognatism din naştere. Pentru neiniţiaţi, prognatismul reprezintă o deformare manifestată prin ieşirea mai evidentă spre faţă a maxilarului inferior. A mandibulei. A fălcii. A bărbiei, fraţilor, ce s-o mai lungim... Ei bine, în afară de acest prognatism, Petrică era un cetăţean banal, comun, al societăţii noastre.

Asta până azi, în pauza de fumat când, observ cu stupoare că Petrică a început să-şi cultive barba. La sesizarea mea, fapta lui trezeşte treptat interesul tuturor. Dacă până mai ieri credeam că este doar o formă de neglijenţă, iată că acum Petrică ne confirmă acţiunea lui premeditată: intenţionează să-şi lase barbă. Ceea ce nu ar fi un lucru rău dacă nu luăm în seamă faptul că barba lui Petrică nu creşte uniform şi regulat ca la tot omul, ci sub forma unor smocuri de lungimi şi cu amplasamente faciale diferite.

Urmează două ore de desen tehnic. Nici acest lucru nu ar necesita o menţiune specială, afară de faptul că profesorul nostru este un tip foarte pedant. Fie iarnă, fie vară, vine îmbăcat la costum, cravată închisă la gât şi vestă, părul îi este bine lins şi unghiile întotdeauna curate şi tăiate. Nimic rău în toate astea, veţi spune. Dar dacă vă spun că avea aceleaşi pretenţii şi faţă de noi, studenţii lui nevinovaţi, atunci ce mai aveţi de zis?

Intrăm la oră, ne proţăpim în faţa planşetelor şi începem să tragem de teuri. Domnul profesor se plimbă grav, cu mâinile la spate printre rândurile de planşete, dându-ne indicaţiile de rigoare. Aspru, dar sever, ca să citez un clasic în viaţă, nimic nu scapă ochiului său vigilent. Iată că acum, drumurile lui europene l-au adus în apropierea bunului nostru Petrică, cel cu prognatism şi barba nerasă de două zile. Privindu-l cu un ochi de vultur, profesorul îl chestionează:

- Petrică, ce e cu barba asta la tine? făcând o evidentă aluzie la tuleiele ciufulite de pe faţa lui Petrică.

Atent la ce desena, Petrică ridică ochii puţin confuz, recuperează parţial şi răspunde pătruns de sinceritatea vorbelor:

- N-am ce face, dom’ profesor, o am din naştere!

Să auzim de bine!

Preţul conduitei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că îmi place să călătoresc. Îmi place să văd oameni şi locuri, îmi place să le aud vorba, să le gust pâinea şi să le beau apa. Practic, de câte ori ajung într-un loc nevizitat, cumpăr o pâine făcută prin partea locului şi gust apa de la robinet sau de la cişmea.

Până acum, cel mai mult mi-a plăcut gustul pâinii pe care am cumpărat-o în Gaios, capitala insulei Paxi. O pâinică neagră, cumpărată dintr-o mică brutărie ţinută de o doamnă venerabilă, care îmi povestea că pâinea făcută de ea este ţinută trei ore în cuptor. Iar apa cea mai bună, după gustul meu, am băut-o în Sângeorz Băi.

Dacă aş face o clasificare, mai mult decât să călătoresc cu trenul îmi place să călătoresc cu avionul, iar mai mult decât îmi place să călătoresc cu avionul îmi place să călătoresc cu maşina. Şi mai mult decât să călătoresc cu maşina îmi place să călătoresc cu vaporul.

Acum mă aflu într-o scurtă călătorie cu maşina în Austria, călătorie pe care aş fi putut să o fac la fel de bine cu trenul, vaporul sau avionul. Ca tot românul aflat în Austria, mă gândesc că, cel mai bun loc de vizitat este Viena, capitala respectivei ţări. Mă aflu pe strada Mayergasse, în drum spre celebrul Prater. Dacă nimeresc gara, sunt ca şi ajuns, dar deja o văd, aşa că nu-mi fac probleme. Mă oprisem la o mică tonetă ca să-mi îmi cumpăr un baton de Snickers pentru a căpăta energia necesară parcurgerii ultimilor metri de drum. Cu mâini tremurânde de poftă, desfac ambalajul şi purced la consumul în regim de urgenţă a râvnitelor polizaharide. Termin din două îmbucături şi, probabil din cauza aceloraşi mâni tremurânde, nu nimeresc coşul de gunoi atunci când arunc ambalajul.

Mă autodefinesc drept o persoană civilizată, aşa că nu preget să mă îndrept spre coşul de gunoi ca să ridic ambalajul de pe trotuar şi să-l pun la locul cuvenit. Graba de a nu părea drept un ins necivilizat mă face să nu observ imediat un agent (de pază sau de poliţie, nu îmi dau seama) care văzuse gestul iniţial, iar acum venea cu paşi vioi spre mine. Îl observ abia după ce mă ridic şi bag hârtia în coş. Omul îmi zâmbeşte, îi zâmbesc şi eu şi intrăm în vorbă. Prilej de a afla că amenda m-ar fi costat mai mult decât suma pe care o aveam alocată pentru două zile de stat în Viena. Iată, mi-am zis în acel moment, ce uşor se motivează educaţia la oameni...

Să auzim de bine!

Graba strică treaba

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E ora de plecare de la serviciu. Ziua mult scurtată ne-a învăluit deja cu întunecimea ei. Cu paşi mari, dar nesiguri mă îndrept spre ieşire. E iarnă, a nins din belşug şi trotuarele, ce de obicei,  nu sunt curăţate. Sunt grăbit, am nişte probleme de rezolvat la medic şi îmi este teamă că nu voi mai găsi pe nimeni la cabinet. Ies din clădire şi mă îndrept spre poarta care ne desparte de stradă. Ajuns în dreptul barierei, la lumina gălbejită a felinarelor, văd o scenă terifiantă. Un taxi se pusese în mişcare cu uşa din dreapta spate deschisă, în timp ce un pasager cu braţele pline de pachete şi cutii se afla lângă ea. Sunt om de acţiune şi nu pot tolera aşa ceva, chiar în condiţiile actualei relaxări postbelice, aşa că mă reped pe alunecuş cu puteri înzecite şi trântesc uşa maşinii, având pe faţă bucuria faptului că am scăpat un om de la un accident grav care putea fi produs de un şofer inconştient. Cu faţa radiind de fericirea lucrului bine făcut, dau să mă îndepărtez, dar sunt interpelat nemilos de pasager:

- Ce faci, domnule? Eşti sănătos la cap? mă interoghează pasagerul cu un ton răstit şi o mimică teribil de supărată.

- Mă scuzaţi, bâigui eu, rămas bujbe de nerecunoştinţa individului, era portiera deschisă şi am crezut că evit un accident cumplit cu nesimţitul ăsta de şofer.

- Ce accident? Ce nesimţit? continuă tipul pe acelaşi ton supărat. Mă aştepta să bag pachetele în maşină şi a tras maşina ca să fie portiera în dreptul meu.

Să auzim de bine!

Izvorul de apă plată

În firma noastră, Flori e un fel de fată bună la toate. Face curat în sediul firmei sau îi face piaţa patronului. Mai o curăţenie în vila acestuia, mai o cumpărătură pentru firmă, mai ajută la magazie, mai la un inventar, ce mai tura-vura, e harnică şi e folosită la toate.

Flori mai are o atribuţie nescrisă în fişa postului, dar executată cu promptitudine: serveşte invitaţii. Şi aceştia nu sunt puţini. Aproape zilnic, patronul nostru are câte una sau două trupe de invitaţi, care mai de care mai spilcuiţi şi mai cu moţ. Oamenii vin să discute afaceri, dar la adică nu zic nu la un păhărel de tărie sau o ceaşcă de cafea. Evident, trataţia trebuie să fie la nivelul lor, aşa că atunci când solicită ceva, o fac doar cu referire la mărci scumpe sau rare, deşi mulţi din ei, în urmă cu doar câţiva ani, beau Pepsi cu sifon. Dacă e vorba de o tărie, atunci nu poate fi vorba decât de cel mai fin whiskey, dacă e vorba de o apă minerală nu pot bea decât Evian şi aşa mai departe.

Avem amenajat un spaţiu numit oarecum pompos oficiu, în care supravieţuitorii din firmă au posibilitatea să-şi mănânce conţinutul pacheţelelor aduse de acasă. Dotat cu aparat de cafea, frigider, cuptor cu microunde şi nelipsita chiuvetă.

În timp ce ocup un scaun cu intenţia vădită de a mânca ceva, o văd pe Flori umplând o sticlă cu apă de la chiuvetă. Doar ca să mă aflu în treabă, o întreb în plin proces masticator:

- Ce mai faci, Flori?

- Ce să fac? îmi răspunde ea. Are şefu’ doi invitaţi.

- Da’ modeşti oameni.

- Modeşti? De ce? mă întreabă fata oprindu-se din procesul umplerii sticlei.

- Păi, văd că ţi-au cerut să-i serveşti cu apă chioară.

- Modeşti pe dracu’, îmi răspunde ea râzând. Au vrut musai apă plată Evian de la Izvorul nr. 6, nu altul!

- Şi?

- Şi ce? Au terminat o sticlă, iar acum le umplu alta, să le ajungă...

Regizorul şi sălbaticii (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Formăm un grup de vreo patru ghizi trimişi la cabana Caraiman cu provizii. Oamenii de acolo rămăseseră blocaţi din cauza vremii proaste şi cabanierul dorea să evite apariţia actelor de canibalism, mai ales că erau şi copii de faţă... Cu ocazia asta, la Caraiman făcusem cunoştinţă cu un regizor prost inspirat (deşi, analizând faptele petrecute, am putea spune că era nenorocos) care ne jignise din prima zi. Drept pentru care, noi îi şi plătisem o poliţă atunci când ne solicitase participarea la o scenă cu o momâie pe care trebuia să o aducem în cabană. La sfârşitul zilei, plătind un rând de vin fiert, omul crezuse că ne potolise setea de sânge nevinovat.

Tocmai ne prezintă scenariul lui pentru ce intenţiona să filmăm a doua zi:

- Trei dintre voi vor sta pe marginea râpei, în timp ce, din fundul râpei se aud strigăte de ajutor. Auzind strigătele, unul din voi va coborî în rapel şi după câtva timp, cât ar fi să lege victima, va fi tras de ceilalţi, el urmând să aibă rănitul pe sania Akia. E simplu, nu? ne întrebă el cu un uşor tremur interogativ în glas.

- Nimic mai simplu, răspundem noi. Hai, vă mai lăsăm să mai daţi doar un rând de vin fiert şi să mergem la culcare ca mâine să fim odihniţi, îi sugerăm noi cooperanţi.

Bucuros de confirmarea noastră explicită şi necondiţionată, bunul regizor a mai dat nu unul, ci două rânduri de vin fiert, tocmai bune pentru un somn lin...
A doua zi, după programul de înviorare matinală şi un mediu dejun (nu mai eram de mult la vârsta unui mic dejun) compus din vitamine liposolubile şi carbohidraţi, ne deplasăm în grup compact la parter, în sala de mese, locul cel mai propice pentru completarea necesarului de cerinţe regizorale. Apoi, ne repezim cu căţel şi purcel pe marginea unei râpe din vecinătatea cabanei. Sub coordonarea regizorului, echipa tehnică îşi amplasează echipamentele profitând de vremea ce, se pare, ţine cu noi. Se aude comanda de acum ştiută, unul din noi coboară după buza râpei, leagă sania targă de cordelină după care, cel rămas sus începe să tragă violent şi cu mare viteză de cordelină izbind sania targă de toate stâncile şi steiurile din jur.

- Stooop! zbiară omul tremurând din tot corpul. Stooop! Ce faaaci?

- Îl aduc sus, îi răspunde inocent colegul, trăgând viguros de cordelină.

- Măi omule, îi sare ţandăra regizorului, crezi că eu sunt nebun? Cum o să aduci în halul ĂSTA un om sus? Ai? Îl faci bucăţi, nu-ţi dai seama? Ce mama dracului? Mai presupunem că e şi rănit, continuă el să bombăne.

- Da, răspunde colegul, da’ acum nu e niciun om pe sanie şi m-am gândit că vă grăbiţi că e frig.

- Nu, răspunde sec şi decis regizorul, nu sunt grăbit de loc şi nu simt niciun frig (aici îl credeam, era deja transpirat). De la capăt, decide el.

Se reia amplasarea, se aud strigătele, încă un coleg coboară şi se face linişte. După câteva minute de filmat în gol, regizorul opreşte filmarea, se apleacă peste buza râpei şi întrebă nervos:

- Ce mama naibii se întâmplă acolo?

- Nu stă, strigă unul din colegii de jos.

- Cum adică nu stă? Cine nu stă? Ce nu stă? întreabă răguşit regizorul, uitându-se la noi complet buimăcit.

- Colegul meu, vine răspunsul de din vale. Colegul meu nu stă să îl leg de sanie.

- De ce nu stai domnule? strigă din toate puterile regizorul de se aude până în Buşteni.

- Mi-a frică, vine răspunsul imediat. Mi-e frică să nu mă lovească de stânci cum a făcut adineaori cu sania.

Urmează alte câteva momente de tăcere deplină. Doar vântul şuiera uşor prin viorile brazilor spulberând zăpada aidoma viselor unor copii.

- În regulă, ne trezeşte regizorul pe toţi din reverie, de ajuns pentru azi. Vom filma mâine plecarea voastră printre nămeţii viscoliţi spre Piatra Arsă.

Şi aşa s-a întâmplat.

Să auzim de bine!