Noi şi Thasos-a patra zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că mica noastră colonie începe să dea semne de stabilizare. Tocmai acum, când mai avem puţin şi trebuie să plecăm... Oamenii şi-au format deja gusturile pe meniurile specifice, au început să se obişnuiască cu locurile şi, ceea ce este cel mai important, au devenit tot mai nemulţumiţi de alegerea făcută, fiind perfect conştienţă că nu ai ce face în Grecia cu cinci zile de concediu. Zece zile este un minim necesar, e concluzia unanimă la care au ajuns membrii grupului.
Este un rezultat la care noi, eu şi soţia, am ajuns ceva mai greu, în decursul anilor. Prima dată am mers şi noi, ca tot românul, cinci zile, la plecarea din Grecia gândindu-ne că şapte ar fi mai bine pentru sporirea bagajului de cunoştinţe. Următoarea vizită a fost de şapte zile, la sfârşitul concediului fiind ferm convinşi că cel mai bun concediu în Grecia este de zece zile. Vizita următoare exact atât a durat şi am plecat convinşi că pentru a înţelege ceva e nevoie de încă două zile la cele zece. A mai durat un an până am înţeles că doisprezece zile nu reprezintă un multiplu de şapte, aşa că am decis că vom sta paisprezece zile. Am ajuns să stăm paisprezece zile, insuficient, după părerea noastră, şi pentru vizitat şi pentru odihnă. Anul acesta am venit acum pentru o săptămână, iar peste o lună vom mai veni pentru încă alte două săptămâni. Probabil că, la anul, ne mutăm în Grecia...
Azi se anunţă o zi mai ciudată din punct de vedere meteorologic. Nişte nori ciudaţi stau atârnaţi de munţii din apropiere, iar orizontul e acoperit de un fel de pâclă.
- Αυτό το καιρός με τρελαίνει/Mă înnebuneşte vremea asta, îi spun cu obidă doamnei de la recepţie.
- După nori vine şi soare, mă linişteşte ea zâmbind, dovedind existenţa unor paralelisme culturale, cel puţin în privinţa zicătorilor.
Aşa stând lucrurile, decidem să consacrăm ziua plimbărilor. Ne suim în maşini şi o luăm spre sud, pe drumul de centură, până în Panaghia. Parcăm la intrarea în localitate, fecem o sesiune de fotografii având în fundal peisajul superb care se poate admira din acel punct şi purcedem spre interiorul Panaghiei. Primul drum este la mănăstire, pe care o vizităm în amănunt, prilej de a le prezenta prietenilor o relicvă cu adevărat istorică: steagul de cavaler cruciat al regelui Richard Inimă de Leu, datând din vremea primei cruciade. Cavaler de legendă, mare conducător militar, dar slab rege, cu acest steag ne este dat să rememorăm unul din personajele romanelor lui Walter Scott care acum ne apare cât se poate de real, atâta timp cât a avut un steag în mână. Nu cunosc împrejurările în care a ajuns aici, dar este păstrat într-o raclă de sticlă şi nu este permis fotografiatul. Prin ţesătura subţiată răzbat razele aceluiaşi soare care, în urmă cu peste opt sute de ani, lumina drumul cruciaţilor spre Ierusalim.
De la mănăstire plecăm spre o micuţă fabrică de ulei. Necunoscând amplasarea exactă în teritoriu a fabricii, intru într-un birou cu uşă la stradă, aparţinând unei agenţii imobiliare.
- Bună ziua, salut eu politicos. Sunteţi amabilă...
Fără o vorbă, dar zâmbind, o funcţionară îşi ridică brusc şi la fel de politicos braţul, indicându-mi un punct aflat la 187 grade sud-vest. Urmăresc direcţia şi văd chiar fabrica de ulei, lucru care mă face să ies din cameră râzând în hohote. Uleiul se fabrică chiar sub ochii vizitatorilor în hala din spate şi este vândut în magazinul aflat la stradă. Obţinut la rece şi curăţenia garantată sunt două din motivele care ne-au făcut să achiziţionăm cantităţi însemnate fără să clipim. Cu portbagajele pline de bidoane plecăm spre o altă mănăstire, aceea a Sf. Arhanghel Mihail. Iar în parcarea din faţa mănăstirii ne este dat să trăim o întâmplare care ne dovedeşte că bucureştenii nu se dezmint. Un cetăţean stă şi citeşte având uşa din dreapta larg deschisă, astfel încât mai ocupă un loc de parcare. Omul se arată surd şi insensibil la toate încercările de a parca ale lui Valentin, ceea ce mă face să intervin cât pot de politicos:
- Nu vă supăraţi, vreţi să închideţi dumneavoastră uşa aia sau vreţi să o închidem noi cu maşina?
Bosumflat, omul trânteşte uşa, Valentin reuşeşte să parcheze, mie îmi scade adrenalina şi toată lumea e mulţumită. Îmbrăcaţi în hainele de camuflaj primite la intrare, arătăm ca nişte recent eliberaţi din lagăr, ceea ce ne sporeşte veselia până la pragul la care suntem atenţionaţi. O sesiune bogată în fotografii încheie periplul nostru, predăm hainele vremelnic purtate şi plecăm spre noi zări.
Care se dovedesc a fi cele ale localităţii Limenaria. Găsim locuri de parcare pe lângă biserică şi coborâm spre faleză. Întrucât se înseninase între timp, ne gândim că nu ar strica o mică plimabre spre sau pe plajă. O nouă ţeapă se adaugă la cele existente, întrucât plaja este plină de buldozere. Găsim un local cuviincios şi ne oprim mai mult din cauza foametei care îi bântuie pe copii. Să nu mâncăm mult, pentru că vom mânca un berbec la proţap în Theologos este deviza noastră. Aşa că ne rezumăm la bouiourdi, saganaki sau tirosalata. Cu burţile oarecum liniştite, ne suim în maşini şi plecăm plin de avânt tineresc spre Theologos. Toţi salivăm abundent la gândul bunăciunii de berbec cu care ne vom delecta la destinaţie.
Cum se numeşte situaţia în care un grup de optsprezece persoane, adulţi şi copii, se aşteaptă să mănânce un berbec la proţap în Theologos şi găsesc localul închis şi părăsit? Ţeapă? Da, exact, încă o ţeapă, adăugată la cele deja acumulate. Nici urmă de viaţă, totul este pustiu, părăginit şi sunt semne clare că nu de azi, de ieri. Norocul nostru a fost că am apucat să mâncăm câte ceva în Limenaria. Adevărul este că în Theologos mai există un local unde se pot devora berbeci la proţap, local aflat peste drum de cel căutat de noi. Dar comportamentul obraznic manifestat de chelneri când l-am vizitat acum doi ani, a lăsat urme adânci şi de neşters. Ciudate mai sunt câteodată şi legile scrise sau nescrise ale comerţului... Iată, acum, după doi ani, optsprezece oameni preferă să rabde de foame din cauza experienţei neplăcute trăite de doar patru dintre ei, decât să intre în local.
Plecăm cu burţile ghiorăind şi salivând spre hotel şi fac greşeala, ca să nu zic eroarea, să anunţ doamnele grupului înainte de plecare:
- Ştiţi, vom trece pe lângă Iris Gold, cel mai mare magazin de bijuterii din partea asta a Europei.
Efectul spuselor mele nu s-a lăsat mult aşteptat, doamnele manifestând un interes ardent, mai puţin soţia mea care cunoştea preţurile de la vizitele anterioare.
- Eşti tare, îi spun lui Mihai în timp ce aşteptăm la maşini, ca nişte soferi bine instruiţi. Ţi-ai lăsat nevasta singură în magazin.
- Nicio problemă, îmi răspunde el rânjind sardonic. Cardul e la mine.
După vizita acesta, soldată totuşi şi cu achiziţii, plecăm cu pas hotărât spre Limenas, nu de alta, dar se lăsa seara, iar noi supravieţuiserăm doar cu câte un castronaş de bouiourdi sau saganaki. Ce efecte devastatoare poate avea foamea asupra unui grup de oameni civilizaţi şi cu rate la bănci vă puteţi da seama şi singuri dacă vă spun că nu am mai oprit la hotel, ci direct la Doukas.
Ne repezim sălbatici la mesele salvatoare şi, până să vină comenzile, dăm gata feliile de pâine din coşurile de pe mese. Multe s-au spus în această seară despre oamenii care îşi doresc să mănânce un berbec la proţap şi găsesc localul închis...
Seara s-a încheiat apoteotic, pe terasa piscinei hotelului, unde am ras toată berea pe care o mai aveam în stocuri.
Să auzim de bine!

9. Al doilea Thasos-A şaptea zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Se pare că îşi spune cuvântul efectul razelor ultraviolete combinate cu consumul constant de bere pentru că azi decidem o campanie de cruţare. Mai pe româneşte, să facem plajă chiar pe plaja din faţa hotelului.

Problema comportă numeroase avantaje. În primul rând, accesul la stocul de bere rece este mult înlesnit. În al doilea rând, şezlongurile şi umbrelele sunt din dotarea hotelului, ceea ce nu mai implică nicio cheltuială. Iar în al patrulea rând, distanţa de la nisipul plajei la duşul nimicitor este mult micşorată.

Ne luăm catrafusele în cârcă şi desantăm pe plaja hotelului conform graficului. Apa este la fel de limpede, iar nisipul la fel de fin ca oriunde. După un scurt tratament de înviorare cu câteva cutii de Mithos ne aruncăm în apele de o culoare incredibilă, acompaniaţi de ţârâitul cicadelor care sălăşluiesc prin pinii vicinali. Eu, cu minciocul după mine. Şi rău nu fac pentru că, iată, reuşesc să strâng o recoltă substanţială după doar un sfert de oră de scufundat.

Primul membru al recoltei este un crab pagur de dimensiuni demne de luat în seamă, atât de nervos şi supărat încât, dacă îl ţii între degete câteva secunde, îşi scoate cleştele enorm faţă de trupul lui şi te ciupeşte de deget. Al doilea element al recoltei mele este un arici de mare. Ariciul, aidoma fraţilor lui tereştri, nu dă semne de agresivitate şi singurul semn de viaţă este o uşoară palpitaţie dacă îl laşi neatins câteva secunde.

Dar al treilea produs din recoltă este cel mai interesant. Este un castravete de mare. Mare, negru şi umflat. Fată curajoasă, Daniela nu pregetă şi îl apucă bine în mână. Lucrurile ar fi rămas la o aparenţă benignă dacă nu îi venea în minte ideea de a-l strînge puţin. Şi efectul se vede imediat: un jet de apă limpede ţâsneşte din orificiul bucal al echinodermei. Nu ştiu dacă este apa folosită ca lichid hidraulic pentru mişcare sau apa lui de consum, dar jetul este subţire şi puternic, stârnind râsul tuturor. După un tratament de comprimare, tipul (adică respectivul castravete) îşi micşorează dimensiunile, dar îşi revine imediat ce este repus în apa mării. Repetăm experienţa de câteve ori, după care eliberăm biata vietate stoarsă la modul cel mai propriu.

Un drum la hotel ne aduce o veste plăcută: au sosit cheile maşinii lui Daniel. Ne strângem catrafusele în regim de urgenţă, traversăm la hotel şi ne grupăm în maşinile existente în vederea drumului la Potos. Momentul pregătirii plecării spre Potos ne relevă, mie şi soţiei, încă odată, avantajele lipsei unei uşi la baie...

Ajungem în doi timpi şi trei mişcări în Potos, identificăm maşina şi Daniel o deschide în aplauzele asistenţei. Mă reped la portbagaj şi da, cheile sunt acolo unde le uitasem eu, sub o pungă goală. Un scurt moment de reculegere ne conduce la ideea că un asemenea moment emoţionant nu poate fi serbat decât cu un miel la proţap în Theologos.

Păţiţi de la prima escapadă, decidem să nu mai mergem la acelaşi local, ci la un altul pe care, cu flerul nostru deja format, îl observasem în vecinătatea primului. Parcăm, dar nu intrăm în local înainte de a gusta câteva smochine din pomul unui vecin. De data aceasta, localul nu mai este bulgăresc, ci grecesc, şi diferenţele sunt evidente. Localul, pe numele său Orizontes, ne îmbie de la stradă cu o vitrină în care un miel se perpeleşte la proţap. Curat, cu o mică scenă pentru orchestră şi un grup de mese deja aranjat parcă pentru noi, este exact ce trebuieşte unor oameni atât de greu încercaţi cum am fost...

Ospătarul, un flăcău care depăşeşte lejer suta de kile al umbră, dovedeşte o agerime notabilă. La recomandarea lui, decidem ca, pe lângă obişnuitele de acum porţii de bouiourdi, să luăm două platouri de miel în greutate netto de trei kilograme. Bunul flăcău ne-o descrie ca fiind oferta cea mai convenabilă. Comandăm cele cuvenite, inclusiv două carafe cu vin, una Retsina şi cealaltă Malamatina, nu de alta, dar mielul înoată mai bine în vin alb decât în bere...

Cu chiu cu vai reuşim să devorăm cele puse pe masă şi cerem nota. Prilej pentru amabilul flăcău de a ne gratual cu câteva tăvi cu felii mari de pepene roşu şi receee... Ne despărţim de personalul localului în regretul acestora că, dacă veneam o jumătate de oră mai târziu, prindeam şi o seară grecească.

Mai facem câţiva paşi pentru a putea intra la volan şi a lega centurile de siguranţă şi luăm drumul casei noastre vremelnice, adică hotelul Esperides. Ajunşi acolo, ne punem întrebarea firească: ce pot face nişte bieţi oameni burduşiţi de kile de miel devorate şi bărdace de vin golite? Şi răspunsul vine de la sine: o partidă de whist.

Să auzim de bine!

7. Al doilea Thasos-A cincia zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Deşi nu ni se arată niciun semn, ziua de azi va fi una memorabilă pentru noi. Din considerente de eficienţă am decis să nu mergem peste tot cu toate maşinile, ci să ne grupăm în două, maximum trei. Aşa că azi, am decis să mergem grupaţi în două maşini: Seat-ul lui Alin şi Volkswagen-ul lui Denis. Destinaţia este localitatea Potos (se pronunţă cu acentul pe ultima silabă) urmând ca, după cuvenita baie de mare şi soare să mergem în localitatea Theologos ca să mâncăm berbec la proţap.
Ajungem în centrul localităţii şi parcăm. Ne ajutăm să scoatem echipamentele de campare, moment îl care îl văd pe Denis cum îi spune soţiei:
- Daniela, am închis maşina!
Soţia lui îl priveşte neutru câteva secunde, după care îi răspunde:
- Perfect, acum ia bagajele şi hai la plajă.
- Nu, n-ai înţeles, insistă Denis, am ÎNCHIS maşina şi cheile sunt în maşină!
Momentul este de mare angajament pentru toţi. În timp ce el lăsase cheile din mână în portbagaj ca să descarce catrafusele, eu am trântit capacul. Începem să căutăm cheile plini de ardoare, dar tristul adevăr se confirmă: cheile sunt în portbagaj, iar portbagajul este bine încuiat. Încep telefoane la reprezentanţa firmei din Bucureşti, pe la diferiţi cunoscuţi, dar fără succes. Nimeni nu poate sau nu ştie cum să o deschidă. Consider că trebuie să intru şi eu în acţiune, aşa că mă îndrept spre prima uşă deschisă pe care o văd (cu timp în urmă vă povesteam că toate casele au deschise uşile, indiferent de oră) şi cer ajutorul unui domn care apare. Bunul om nu mă lasă să termin şi mă cheamă cu el la maşina lui, caută o carte de vizită şi sună un prieten. Care apare pe o motoretă după nici trei minute. E mecanic, dar nu poate face nimic altceva decât să ne ofere sfatul că, în caz că dorim să spargem geamul uşii din spate, să spargem geamul mare şi nu pe cel mic, pentru că altfel nu vom reuşi să deschidem uşa.
Nu mă dau bătut şi mă adresez cu aceeaşi rugăminte unei doamne care bea un frappe în curtea casei vecine. Doamna, deosebit de amabilă şi de volubilă, pe numele ei Irini (ceea ce înseamnă pace în greceşte) se oferă să sune un prieten specialist care locuieşte în Theologos. Din păcate, telefonul acestuia sună ocupat tot timpul, ceea ce o face pe simpatica doamnă să exclame:
- Dumnezeule, omul ăsta îşi povesteşte viaţa la telefon!
Decidem să lăsăm lucrurile aşa şi să mergem la plajă. Mai o baie, mai o berică Mithos, mai un frappe, ziua e pe trecute şi noi trebuie să revenim la domiciliul nostru efemer. Nu avem decât o soluţie, pe care o şi punem în aplicare urgent: eu şi cu Mihaela ne întoarcem la hotel cu Seat-ul lor, de unde vom reveni şi cu Opel-ul nostru. Zis şi făcut, şi tocmai căutam un loc de parcare la trotuar la întoarcere, că îmi văd prietenii aşteptându-ne deja cu bagajele la picior. Cât fuseserăm plecaţi, Daniela îşi rugase o verişoară să îi trimită cheile de rezervă prin DHL, iar acum nu mai aveau răbdare şi ieşiseră deja la stradă ca să îi vedem.
Decidem să luăm masa conform programului, adică în Theologos. Nimerim din prima la localul recomandat, adică Augustos. Ni se arată un chelner mangă de beat care începe să ne vorbească în bulgară. Nu am nimic cu limba respectivă, doar că nu o cunosc, aşa că că îi precizez în engleză chelnerului cel beţiv că noi suntem români, nu bulgari, şi că ne poate vorbi româneşte dacă vrea să-l înţelegem. La care, omul îmi răspunde:
- Dar la masa de alături pot vorbi bulgăreşte?
- Desigur, cât vrei, îl liniştesc pe om.
Apare şi şefa chelnerului cel matol, care vrea să ne ia comanda.
- Sunteţi bulgari? o întreb pe şefa cea corpolentă.
- Da! De ce, este vreo problemă?
- Nu, niciuna, doar că noi nu ştim bulgăreşte.
- Nici noi româneşte, răspunde ea cu arţag.
- Exact! De aceea cred că în englezeşte ne vom putea înţelege mult mai bine.
Ceea ce şi facem.
Porţiile aduse sunt mari, ca de obicei şi deosebit de gustoase, mai ales că ne aduce şi o carafă cu vin alb Retsina. Tot în englezeşte o întreb pe şefă dacă reţeta e bulgărească sau grecească, pentru că e foarte bun mielul. Aflată sub efectul laudelor, doamna uită de orice animozitate şi vine cu două platorui cu prăjituri pentru desert.
Plecăm mulţumiţi de mâncarea savurată, dar nemulţumiţi total de serviciile oferite. Ajungem la hotelul de baştină şi purcedem la ablaţiunea cotidiană, după care ne postăm pe terasa piscinei hotelului. Barmanul vine la masa noastră şi, dresat de frappe-ul consumat cu repetiţie seară de seară ne întrebă spre hazul tuturor:
- Acelaşi meniu, da?
Îi confirmăm curiozitatea şi, ca să uităm de necazuri, încingem o pertidă cumplită de whist.
Să auzim de bine!