Concediu de criză în Grecia – Plecarea spre Stavros

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că ne-a ajutat bunul Dumezeu să ne bucurăm de concediu şi acest an. Pentru noi, problema nu este unde îl vom face, pentru că este de notorietate că destinaţia noastră va fi Grecia. Problema noastră este cum îl vom face.
Asta pentru că mass-media românească (şi, ca să fim sinceri, nu numai cea românească) excelează în ştiri cât mai alarmiste, reporteri trimişi la faţa locului relatează cu ochii holbaţi şi vocile gâtuite scene incredibile petrecute în oraşele greceşti. Dacă ar fi să le dăm crezare, oamenii mor pe străzi, magazinele sunt devastate, băncile sunt în flăcări, populaţia este în pragul canibalismului, asta după ce deja coborâseră la nivelul civilizaţiei din epoca de piatră.
Nu am dat crezare niciodată mass-mediei, iar acum mai mult ca oricând. Şi ca să am o confirmare, mai mult pentru liniştea celor din jurul meu, pun mâna pe telefon şi sun câteva cunoştinţe din Grecia. Bunînţeles, nici urmă de adevăr în spusele trimişilor la faţa locului.
Aşa că, decidem să luăm drumul Greciei, mai precis zona Stavros. Şi, ca să nu mergem cu mâna goală, luăm cu noi şi o familie prietenă. Se anunţă astfel un concediu plin de surprize, nu din cauza crizei, ci din cauza faptului că acesta va fi primul drum în afara ţării şi prima vizită în Grecia pentru prietenii noştri. De unde şi unele rugăminţi ale prietenului, în genul „te rog să nu mergi fără oprire până la hotel, opreşte şi tu măcar o dată la o oră” sau „nu e prea târziu să plecăm la ora patru?”, precum şi altele asemănătoare.
Îi liniştesc pe oameni, stabilim punctul de întâlnire, iar ora rămâne patru dimineaţa. Punctual cum îl ştiu, fix la ora patru prietenul apare la întâlnire. După pupăturile de rigoare între noi, între soţii şi între noi şi soţii, plecăm spre Oinacu. Poate din cauza unui deficit hormonal, dar prefer ieşirea prin Oinacu celei prin Giurgiu. Drumul este pustiu, puţine maşini ne depăşesc ceea ce începe să-mi dea deja o idee despre afluxul de turişti români spre Grecia. Ca o paranteză, îmi permit să observ că, în România, indiferent cu ce viteză vei merge pe şosea, întotdeauna va fi cel puţin unul care te va semnaliza din spate să-i eliberezi banda. Iar acum nu-mi semnalizează nimeni...
Ajungem repejor la benzinăria din vamă şi presimţirile sumbre mi se adeveresc: cu maşinile noastre cu totul, pe platformă sunt patru maşini. Faţă de anii trecuţi, când trebuia să aştept la rând la pompă. Alimentăm ultimii centimetri cubi de benzină şi intrăm în vamă, după care accedem breteaua spre pod. Coada deja este formată, dar este un risc pe care ni l-am asumat. Ştim de lucrări, ştim că se circulă greu, aşa că cele douzeci de minute de aşteptare nu sunt o surpriză.
Intrăm în vama bulgară şi, imediat ce ieşim, tragem pe dreapta: trebuie să luăm nelipsitele vignete. Şaizeci de lei ne costă pentru două săptămâni. La lipim pe parbriz, ne facem cruce, deschidem staţiile şi pornim motoarele.
Drumul aparent nesfârşit pe care îl parcurgem până la ieşirea din Ruse pare la fel de pustiu. Nici bulgarii cei mai harnici nu s-au sculat. Ţinem şoseaua E 85 spre Byala şi, după ce depăşim localitatea, virăm stânga spre Velikovo Târnovo. Este porţinea de drum bulgăresc care îmi place cel mai mult: trecerea pe sub Veliko Târnovo prin cele două tuneluri este de neegalat. Încetinim ca să admirăm oraşul aflat deasupra noastră şi reducem uşor viteza pentru că, în numeroasel benzi care se deschid la ieşirea din oraş, o ratare ne-ar fi fatală.
Reuşim să ne încadrăm pe banda corectă, iar după câţiva kilometri urmează intersecţia cea mai periculoasă de pe traseu: din şosea se desprinde o bandă spre dreapta, iar un indicator ne informează că e drumul spre Svilengrad. ACESTA este drumul corect spre vama Makaza. Dacă continuăm să ţinem E 85 tot înainte, deşi are aparenţa unei şosele calitativ superioare, vom fi în mare pericol, pentru că drumul ne va duce prin Gabrovo, spre pasul Şipka. Nu numai că traseul devine semnificativ mai lung, dar pasul Şipka are atâtea serpentine, atâtea urcuşuri şi coborâşuri, încât orice şofer ajunge să-şi dorească să fi fost vânzător de ziare.
Intrăm astfel pe Route 55, ca să parafrazăm celebra Route 66... Iar şoseaua 55 ne ajută să ocolim Kilifarevo pe centură şi să continuăm pe un traseu cât se poate de accesibil şi de confortabil spre Gurkovo. Mulţi începători reţin Gabrovo în loc de Gurkovo şi asta le aduce pieirea pe serpentinele de la Şipka... Aici, dragii moşului, e nevoie de un moment de mare atenţie: cu câteva sute de metri înainte de curba la stânga pe care o face şoseaua spre Gurkovo, se desprinde perpendicular un drum secundar. Este o scurtătură şi trebuie folosită. După un viraj în unghi drept spre stânga, drumeagul ne scoate, după câţiva kilometri, direct în şoseaua 6, ocolind astfel oarşul Gurkovo. Ajunşi la şoseaua 6, virăm dreapta şi mergem cu viteza reglementară spre Maglizh. Şoseaua e bună, e puţin circulată, aşa că nici nu ştim când dăm de o nouă scurtătură: ajunşi în dreptul localităţii, în loc să mergem înainte, până întâlnim E 85, accedem breteaua la stânga, spre Tulovo.
Este un drum judeţean, dar practicabil, pentru că bulgarii au alte noţiuni în ceea ce priveşte drumurile judeţene... Scurtătura ne scoate pe lângă Tulovo, intersectând dorita E 85. Transformată în soseaua 5, nu ne ia mult ca să ajungem la intrarea în Stara Zagora. Dar nu intrăm în oraş, ci virăm la stânga, pe bretea, spre linia de centură, care ne permite astfel, să evităm un oraş foarte aglomerat şi cu multe stopuri.
Ne continuăm drumul pe E 85 spre Dimitrovgrad, pe care trebuie să-l traversăm pe lăţime, oraşul neavând linie de centură. După doar câţiva kilometri, ajungem la centura oraşului Haskovo. Accedem breteaua spre stânga, urmăm centura şi, la prima trecere la nivel, facem dreapta, evitând astfel şi acest oraş.
Şoseaua 5 continuă spre sud spre Kardzali, pe care trebuie să-l traversăm. Este al doilea oraş, pe tot traseul, care tebuie traversat, el neavând centură. Vorbim pe staţii, mai spunem câte o glumă şi, la întrebarea mea dacă doresc o pauză, primesc un răspuns negativ. După ieşirea din Kardzali, la câţiva kilometri, trebuie să fim atenţi pentru că se face o bifurcaţie. Trebuie ales drumul spre dreapta, altfel vom intra în Momchilgrad, ceea ce nu dorim. Iar până în vama Makaza ne duce şoseaua.
Ajungem în vamă fix la ora 12, fără să facem nicio oprire şi respectând toate restricţiile de viteză. Scăzând timpul petrecut la benzinăria din vama Giurgiu, la cele două vămi, cu achiziţionarea vignetei şi aşteptatul la pod, ne iese un timp de aproximativ şase ore, ceea ce e excelent, fără să ne mai gândim şi la respectarea vitezei bulgăreşti...
Iar în Makaza ne vine şi sfârşitul optimismului. Tocmai îmi felicitam prietenii pentru rezistenţa dovedită până acum, că observăm un vameş bulgar că are ceva probleme cu actele unei bulgăroaice. În loc să o scoată din rând şi să o cerceteze cât vor muşchii lui, vameşul ţine banda în loc mai bine de douăzeci de minute. Timp în care, pe cealaltă bandă, maşinile trec, şi trec, şi trec...
Nervos din cauza aşteptării, conduc neatent şi ratez drumul la stânga care m-ar fi ajutat să ocolesc Komotini, scoţându-mă direct la autostradă. Aşa că, ne trezim că intrăm în plin în Komotini, la ora prânzului! Ceea ce echivalează cu încercarea de a te deplasa cu o maşină fără roţi. Aglomeraţia e cumplită, stopurile sunt la tot pasul, nici vorbă de o populaţie lăsată să moară pe străzi sau în canale, de bănci închise sau vandalizate. Magazine cu duiumul, magazine care trebuie aprovizionate. Iar aprovizionarea se face din camioane care blochează îngustele străzi ale oraşului, şi aşa pline de automobilele autohtone.
Greu, greu de tot, reuşim să răzbatem şi intrăm pe autostradă. În sfîrşit, ne bucurăm noi prin staţii, vom putea merge şi noi ca lumea. Se pare că acesta este un vis adolescentin, pentru că mari porţiuni din autostradă sunt supuse restricţiei la 60 km/oră. Ceea ce nu e rău, pentru că ne permitem câteva momente de pălăvrăgeală prin staţii. Încep să le povestesc prietenilor mei despre insula Samothrake, pe care am lăsat-o în urmă, şi despre istoricul ei, despre insula Thasos care începe să se zărească, sau despre istoricul celebrului drum Egnatia. Tocmai sunt în mijlocul unei prelegeri despre istoricul oraşului Kavala, când observăm că un alt grup, cu staţii în dotare, se suprapune pe frecvenţa noastră.
- Ce face Vlad, o ia la stânga? Noi suntem deja aproape ajunşi la intersecţie. Aţi auzit şi voi?
- Nu ştiu. Noi mai avem. Dar Ştefan ce părere are de ce aude?
- A amuţit, vine răspunsul, pe care îl consider un compliment, în râsetele tuturor.
Depăşim Xanthi, depăşim şi frumoasa Kavala şi autostrada ne duce, cu aceleaşi limitări nenorocite, tot mai aproape de destinaţie. În continuare, nimeni nu vrea să oprim pentru mâncat sau alte nevoi. În dreptul localităţii Nea Vrasna ieşim pe bretea pe drumul 2. Parcurgerea drumului ne oferă prilejul să remarcăm existenţa câtorva punte de mare interes turistic, cum ar fi un magazin Lidl, un altul Diskount Markt şi unul Masutis, ca să nu vorbim de numeroase benzinării…
La intersecţia semaforizată virăm stânga până aproape în centrul Stavros-ului, apoi dreapta şi, iată, suntem ajunşi la hotel. Hotel Arhontiko Liamas este numele noii noastre reşedinţe temporare.
Să auzim de bine!

Thasos în doi (12)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Şi azi e plecarea. Înghiţim ultimul mic dejun cu entuziasmul condamnaţilor la scaunul electric aflaţi şi ei la ultimul lor mic dejun... Terminăm împachetatul în cameră, ducem catrafusele la maşină (prilej de a observa că portbagajul, în mod ciudat, e mai plin decât la venire) şi ne luăm rămas bun de la recepţioneră, fără a-i spune nimic despre intenţiile noastre. Şi pornim.
În anii trecuţi făceam plinul pe insulă şi, apoi, mergeam cât ţinea drumul imediat ce coboram de pe ferry. Anul acesta m-am şmecherit: voi face plinul pe continent. Ajungem la casa de bilete şi intrăm într-un ferry care se va umple doar pe jumătate până la final. Nava pleacă la orele 09.35 şi vă rog să reţineţi ora. Pe timpul traversării nu am reuşit să mai fim atât de duri, aşa că am stat pe punte şi ne-am lungit gâturile spre insulă şi spre „hotelul nostru”. Imediat ce am ajuns pe cheul de la Keramoti am tras pe dreapta şi soţia s-a dus să mai cumpere câteva cadouri (deh, famelie mare, renumeraţie, după buget, mică...), ceea ce a mai amânat plecarea noastră cu încă cel puţin un sfert de oră. Vă rog să reţineţi şi acest interval de timp. De aici am intrat în prima benzinărie şi bine am făcut pentru că, urmărind apoi preţurile pe parcurs, s-a dovedit cea mai ieftină. Aici am mai pierdut încă vreo zece minute, pentru că am dorit un rezervor plin gât.
În sfârşit, ne urnim şi nu mai oprim până la intersecţia cu autostrada, fac dreapta şi luăm drumul spre Komotini, apoi spre Makaza. La ieşirea din Komotini am mai oprit o dată şi am completat plinul la rezervor, deşi computadorul maşinii îmi arăta că avusesem un consum de 6,4 litri la sută la viteza de 130 km/oră fără climatronic, cum mersesem pe autostradă, ceea ce îmi dădea o mare autonomie în continuare. Aşa că, vă rog să mai adăugaţi alte zece minute la cele pierdute până acum.
Şi iată-ne în vama Makaza unde vameşul ne ia paşapoartele şi ne spune câteva cuvinte într-o limbă pe care nu reuşesc să o identific. Văzând nedumerirea noastră, omul îşi cheamă un coleg şi acesta ne spune şi ne arată: parcare! Ne îndreptăm spre locul indicat, oprim şi aşteptăm derularea evenimentelor. Vameşul vine, ne face semn să deschidem portbagajul şi, apoi, genţile frigorifice (una mai mare, cu motor şi una mai mică, de plajă). Se uită prin ele şi încerc să-i explic, mai mult prin semne că, ceea ce vede în interior, sunt bateriile pentru păstrat berea Mithos rece pe plajă. Îi mai cere soţiei să deschidă două sacoşe şi ne face semn că e în regulă şi putem pleca. E prima experienţă de acest gen pe care o trăim şi plecăm mirându-ne că încă nu ne cunosc toţi vameşii după câte drumuri am făcut în Grecia... şi mai adăugaţi cincisprezece minute la socoteală.
Telefonul ne trezeşte la realitatea drumului cu piesa Don Luigi (piesă a trupei BZN despre un naş mafiot, cu care prietenul meu seamănă la prestanţă şi autoritate). Este chiar el, prietenul meu, naşu’ cum l-am botezat noi, în toată măreţia lui corleoneză, care ne întreabă dacă am plecat, ne anunţă că ei au mers pe ploaie şi ne informează că membrii clanului îi sunt bine-sănătoşi. Nu, nu e nicio ploaie, cerul e superb şi drumul minunat.
Drumul ales a fost unul prin care am evitat cu obstinaţie de câte ori s-a putut traversarea oraşelor şi am folosit liniile de centură, chiar dacă asta a însemnat câţiva kilometri în plus: Makaza, Kardzali, Stara Zagora, apoi la dreapta spre Gurkovo (nu confundaţi cu Gabrovo, că daţi de belea) şi din nou spre nord prin Veliko Târnovo, Byala şi Ruse.
O singură oprire ne-a întrerupt cursivitatea drumului, atunci când am fost interesaţi de decoraţiunile interioare ale grupurilor sanitare de la o benzinărie... Aşa că, mai adăugaţi zece minute la cele calculate deja.
Abia trecuţi de jumătatea drumului, soţia îmi atrage atenţia asupra unui putenic miros de azbest:
- E de la noi? se arată ea îngrijorată.
- Nu, în niciun caz. Cred că e de la camioanele încărcate care frânează pe pantele astea.
Şi adevăr grăit-am. În curând ajungem din urmă un camion cu număr de Moldova din ale cărui roţi din stânga-spate iese deja un fum gros. Clacsonez, fac semne insistente cu faza mare, dar fără folos, nimic nu-l poate opri pe răzeşul lui Ştefan atunci când acesta s-a pornit la drum. Încerc o abordare prin dreapta cu speranţa că voi putea striga ceva la el dar, deşi mă vede că trag pe dreapta şi zbier la el, nu dă semne că ar vrea acelaşi lucru. Pornesc iarăşi, îl depăşesc prin stânga, soţia strigă şi ea ieşită pe geam, dar fără folos. Până când, ajuns în faţa lui, vede semnele făcute de soţie, ieşită pe jumătate pe geamul din dreapta şi, în sfârşit, opreşte. Prin oglindă, soţia îl vede cum coboară şi se duce spre roţile fumigene.
Mulţumim lui Dumnezeu că am putut face o faptă bună şi ne continuăm drumul. Ca să ajungem la casieria unde se plăteşte taxa de pod din vama Ruse fix la ora 17.35. Acum, sunteţi destul de mari ca să faceţi singuri socoteala cât a fost timpul efectiv de mers pentru aproximativ 530 kilometri. Dacă nu puteţi, vă spun eu: şapte ore şi cincisprezece minute, din care, dacă scădem traversarea cu ferry, care durează aproximativ 35 de minute, ne mai rămân şase ore şi treizeci şi cinci de minute. Ceea ce, iertată-mi fie lipsa de modestie, zic că e un timp bun, chiar foarte bun, mult sub cel calculat de Google şi mă face să mă întreb dacă nu am putea da câte o fugă la sfârşit de săptămână... Nu vă spun ce viteză medie mi-a indicat computadorul maşinii pentru îmi este frică să nu fiu arestat.
Care e avatajul obţinerii unui timp aşa de scurt? Păi, vă spun imediat. Ai timp să descarci lucrurile din portbagaj şi să mergi al Billa la cumpărături pentru că abia ai venit din concediu şi frigiderul e gol...
Aici se termină odiseea noastră în colţul de rai numit Thasos. Nu îmi imaginez în acest moment vreun motiv plauzibil care ne-ar readuce curând pe insulă, dar vă pot asigura că, şi dacă vom reveni peste zece ani, locurile ne vor fi la fel de cunoscute, de dragi şi de familiare. Thasos nu este o insulă pe care să o uiţi sau să o bagi la bagajul de cunoştinţe comune, este o insulă cu personalitate, cu un trecut viguros şi plină de viaţă. Pentru cei care vor să cunoască Grecia aşa cum este, în formele ei pure, Thasos este primul pas, este abecedarul iubitorilor de Grecia. Thasos nu este o insulă cosmopolită, dar oraşele ei sunt atât de curate şi prietenoase. Peisajele thasiene nu sunt apocaliptice, dar îţi impun respect. Ne-am făcut noi prieteni, pe care sperăm să îi revedem la Bucureşti, ne-am îmbogăţit sufletele şi cunoştinţele cu lucruri frumoase şi suntem convinşi că, şi dacă vom merge a cincia oară, tot vom avea ceva nou de văzut. Thasos este o insulă armoniosă, o insulă a cărei frumuseţe nu se rezumă doar la plaje, o insulă pe care trebuie să o respecţi şi pe care nu o poţi trata îmbătându-te prin taverenele ei pentru ca, apoi, să spui că ai fost în concediu în Grecia...
Bucuria acestor două concedii din acest an în Thasos este amplificată şi îşi capătă un bun temei prin dragostea pe care le-am insuflat-o celor care ne-au însoţit (pe naşu’ nu-l pun la socoteală pentru că el era “virusat” cu mult înaintea noastră) pentru frumuseţile Greciei. De unde ştiu asta? Nu, nu din vorbele lor că le-a plăcut, că a fost frumos, că mai vor o dată şi etc, ci din faptul că, abia veniţi, s-au aşezat în faţa monitoarelor şi îşi fac deja traseul pentru viitoarele lor concedii din care Grecia nu mai poate lipsi. Iar cei care nu au fost cu noi, dau deja semne evidente că ar dori în vara viitoare...
Am stat trei săptămâni în acest an în Thasos, adică în Grecia. Anul viitor sperăm să stăm patru. Unde? Soţia înclină spre o revedere a Lefkadei cea frumoasă sau spre Kefalonia. Eu, spre Corfu cel rămas nevizitat în totalitate sau spre Nea Peramos. Asta înseamnă că s-ar putea să ajungem în Creta... sau în Rodos... Sănătoşi să fim...
Să auzim de bine!

Thasos în doi (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa cum am şi ne-am promis, iată că a venit luna august şi noi trebuie să plecăm în Thasos. Trebuie pentru că, ocupat cu rezolvarea concediului cu grupul, nu am mai putut să mă ocup temeinic de alte variante. Dar, de data asta plecăm doar noi doi, eu şi soţia, doi porumbei cu plăceri de grecotei, dacă îmi este permisă o rimă simplă.
Mare pregătire nu am avut a face deoarece nu e mult de când ne întorsesem din călătoria făcută cu colegii. Doar ceva sucuri şi sărăţele de ronţăit pe drumul de costişă. Şi am plecat.
Am plecat pe la 3.50, mai târziu decât aveam planificat şi am ajuns în dreptul Cimitirului Eroilor la fix ca să fiu oprit de un echipaj de poliţie care a ţinut să mă atenţioneze la modul civilizat că nu folosesc corect luminile de drum deoarece aveam aprinse proiectoarele de ceaţă. Iar afară nu era nicio ceaţă. Discuţia dovedindu-se prietenoasă, a fost prelungită pe durata unui sfert de oră, ceea ce a făcut ca să trec şina de tren de la Progresul (punctul nostru de reper şi de întâlnire atunci când suntem cu un grup) pe la ora 4.40. În benzinăria din vamă nu erau decât două perechi de motociclişti dârdâind de frig, dar lăudându-se cât puteau de tare ce bine e să mergi cu două sute la oră... Am alimentat ultimii centimetri cubi de benzină, iar formalităţile vamale au fost rapide, la fel şi achiziţionarea vignietei pe o lună, pe care am plătit-o cu lei româneşti. Aşa că am intrat în Bulgaria abia pe la 5.50.
Am intrat pe acelaşi traseu pe care îl încercasem în iunie, cu speranţa că, de data asta nu vom mai fi deviaţi. După ieşirea din Byala am ţinut stânga, pe şoseaua 5, prin Polsko Kosovo, Polikraishte şi, în continuare spre sud, prin Veliko Târnovo. La ieşirea de sub oraş trebuie să aveţi în vedere şoseaua care merge spre stânga, nu cea spre Svilengrad, pentru a vă menţine pe drumul cel mai scurt. În plus, la ieşirea de sub oraş există o reţea de bretele destul de complexă care face ca o dată ce ai ratat o bretea, greu să mai poţi reveni. În continuare, drumul comportă intersectarea cu o serie de şosele importante, ceea ce impune o atenţie mărită la abordarea bretelelor de legătură. Iar două sunt chiar după Veliko Târnovo. Şoseaua devine 55 şi continuă pe centura Kilifarevo, drumul fiind mult mai accesibil, oarecum asemănător cu drumul Bucureşti – Câmpulung, dar în niciun caz nu are serpentinele, dificultăţile şi lungimea celui prin Pasul Şipka. Înainte de Gurkovo (atenţie, nu confundaţi cu Gabrovo, că e jale) facem stânga, şi mergem până la întâlnirea cu şoseaua 6, în Nikolaevo. Aici, avem de făcut o alegere: mergem pe un drum judeţean, 5007, sau ţinem şoseaua 6. Deşi prima variantă este mult mai scurtă, o preferăm pe cea de a doua din cauza calităţii drumului. Mergem pe 6 până trecem de Maglizh pe centură şi, după câţiva kilometri întoarcem aproape la 180 de grade spre Tulovo, mergând în continuare pe 5 până la centura oraşului Stara Zagora şi, la a treia ieşire pe dreapta, continuăm drumul spre sud pe 5. La final se va dovedi că alegerea drumurilor de centură, deşi a condus la un parcurs mai lung cu câţiva kilometri, a fost cea mai bună opţiune deoarece am scăpat de stopuri, treceri de pietoni, cedări de treceri şi alte necazuri impuse de traversarea unui oraş. Continuăm până la Dimitrovgrad, primul oraş pe care nu l-am putut evita din cauza lipsei unei şosele de centură. De aici mergem spre Haskovo, până întâlnim E 80 (atenţie şi aici la alegerea bretelelor de ieşire) pe care mergerm câţiva kilometri, ocolind oraşul pe centură şi continuăm pe 5 spre Kardzali. Din Kardzali o luăm spre Makaza fără posibilitatea de eroare (deşi este cel de al doilea oraş care trebuie traversat) deorece sunt indicatoare peste tot, iar drumul intră în regim de autostradă.
Ajungem În Makaza la 11.03 şi ieşim la 11.05 pe un drum la fel de bun. Suntem în Grecia după o călătorie fără nicio oprire începută în vama Giurgiu al ora 5.50, deci după vreo cinci ore şi un sfert, ceea ce spulberă orice teorie privind dificultatea traversării Bulgariei. În Grecia, drumul nu mai comportă niciun risc de rătăcire deoarece, deşi există unele zone întortocheate (mai ales la intrarea în Komotini), există la fel de bine şi panouri indicatoare şi tot ce ai de făcut e să le urmezi. Dacă am intrat pe autostradă ce puteam face decât să mergem cu viteza de autostradă? Asta cale de vreo 60 de kilometri, până la breteaua spre Chrysoupoli şi apoi, ţinem drumul spre Keramoti, unde ajungem la casa de bilete a ferry-boat-ului fix la orele 12.38. Deci, după opt ore şi patruzeci de minute, timp în care se include şi conversaţia amabilă cu poliţiştii români, alimentarea în vama Giurgiu şi formalităţile din cele două vămi. Făcând o socoteală rotundă, ajung la concluzia că, din poarta casei până la ferry am avut nevoie de vreo opt ore de drum întins.
Imediat luăm bilete şi ne îmbarcăm pe un ferry care, spre deosebire de cel din iunie, pleacă pe jumătate gol. Şi tot ca o notă particulară este lipsa pescăruşilor cerşetori, ocupaţi acum cu cine ştie ce probleme. Poziţia în care mi s-a impus să parchez la urcarea pe ferry face ca, la coborâre, maşina noastră să fie printre ultimele care părăsesc vasul, dar nu ne mai grăbim. Suntem în Grecia, suntem în Thasos, iar la hotel avem parte de cea mai călduroasă primire.
Să auzim de bine!

Noi şi Thasos-plecarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Niciodată nu şi-a dovedit mai bine utilitatea bătrâna şi buna înţelepciune românească decât în aceste momente. Spune zicerea bătrânilor că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din Thasos şi nimic nu e mai adevărat.
Pentru că ni s-a dus buhul, iată că acum, cu puţine zile înaintea plecării, vine şi fratele lui Alin, care ridică disciplinat două degete şi glăsuieşte: vreau şi eu. Ca urmare, pune mâna băiete pe condei şi scrie epistole atrăgătoare patroanei hotelului, doar, doar i se face milă şi mai găseşte o cameră liberă şi pentru el. Acum, când preţurile au urcat pe înălţimi olimpiene... ca să fim în atmosfera locului.
Dar abilităţile turistice ale celor din hotelul Esperides nu se dezmint şi primesc un răspuns care ne năuceşte: da, i s-a găsit o cameră liberă şi, având în vedere bunele relaţii avute cu subsemnatul, vor să îmi facă o surpriză plăcută şi îmi oferă un preţ cu 40 % mai mic decât cel plătit de noi, ăştilalţi la contractare! Informaţia este atât de valoroasă încât mă abţin s-o comunic şi celorlalţi pentru a nu produce răzmeriţe soldate cu victime omeneşti...
Şi iată cum, un concediu nevinovat planificat pentru patru persoane în Thasos devine o adevărată campanie turistică pentru 18 persoane, adulţi şi copii. 18, optsprezece, op’şpe, optisprezece, spuneţi cum vreţi că tot ăia sunt. Încep să fiu preocupat de întrebări existenţiale: oare de la ce număr de maşini în sus Poliţia îţi dă motociclist antemergător cu girofar şi sirenă? Care este numărul minim de persoane necesare pentru a întemeia o colonie? Exodul nostru va duce la modificarea PIB-ului? Suleyman se împacă cu Hurrem? Precum şi multe altele, la fel de legitime pentru un adult. 18 persoane în cinci maşini, 18 persoane care au venit spre mine cu inima deschisă şi şi-au spus speranţa că le voi oferi ocazia unui concediu deosebit, având în vedere încrederea pe care o au în abilităţile mele turistice. Deosebit va fi cu siguranţă. Să vedem şi cât de frumos...
Credeaţi că pot pleca liniştit, ca tot românul care se duce în Thasos cu 17 persoane după el? Aşa e, nu pot. Pentru că, abia rezlov problema fratelui lui Alin că îmi vine o colegă în birou, închide uşa în urma ei şi grăieşte cu lacrimi în ochi şi voce gâtuită:
- Te rog să mă salvezi de la o moarte aprigă! Bărbatu-meu a dormit pe el până acum, când s-a trezit că vrea în concediu, dar nu oriunde, ci doar în Thasos. Dacă mă salvezi, îţi voi face cinste cu un cataif de 4,50 lei!
Nu sunt omul care rezistă unei asemenea tentaţii, aşa că pun mâna pe tastatură şi iar le scriu celor de la hotel, cu speranţa că voi reuşi să nu dau ochi cu ei cât voi sta acolo. Dar Dumnezeu e mare şi îşi arată bunătatea printr-un răspuns favorabil: da, s-a rezolvat şi problema camerei pentru colega mea (care, din fericire, nu pleacă odată cu noi) şi la aceleaşi preţuri atrăgătoare.
Număr zilele până la plecare ca un soldat pe cele până la liberare, nu doar din dorinţa de a revedea Thasos-ul, ci de frică să nu se suplimenteze iar efectivul. Şi chiar în ultima zi, când credeam că toate necazurile au rămas sau vor rămâne la urmă, iată că descopăr că GPS-ul e stricat. L-am conectat la computador şi, se pare că antivirusul acestuia l-a dat peste cap. Aşa că, în loc să mă odihnesc în vederea plecării de mîine dimineaţă, alerg prin oraş ca bezmeticul ca să mă întâlnesc cu reprezentantul firmei de unde l-am achiziţionat. Ore de aşteptare, soft schimbat, card înlocuit şi un răspuns cu două feţe: gata, l-am reparat, dar aţi pierdut tot ce aveaţi pe card. Văleu! Adicătelea crema muzicii greceşti. Cu sufletul negru de obidă îi comunic vestea soţiei şi butonez la el ca să-i exemplific trista realitate. Surpriza e uriaşă: muzichia este la locul ei, acolo unde a pus-o subsemnatul. Dacă a fost o glumă, a fost sinistră. Dacă nu, a fost o minune.
O scurtă sedinţă cu viitorii partreneri de drum pentru stabilirea orei, prilej de a preciza încă odată (vorba lui Zaharia Stancu: dacă nu am mai spus-o, o repet): este vitală respectarea orei de plecare, orice întârziere se va amplifica şi va avea repercusiuni, ca să nu zic urmări, dintre cele mai grave.
Se face seară, duc maşina la spălătorie, trec pe la socrii şi le iau bagajul, fac ultimele cumpărături şi la ora 21 trecute fix sunt în patul conjugal în vederea unei odihne cât se poate de necesară: la ora 4 avem întâlnirea pe Şoseaua Giurgiului.
Un orologiu bate ora trei din noapte/Pe noptiera mea oare cin’ se zbate? E soneria de sculare. La ora 03.55 suntem toţi patru la punctul de întâlnire. Nimeni. O uşoară nelinişte mă cuprinde. Se face ora 4 şi tot singuri suntem. La 04.05 mă sună Alin ca să mă întrebe unde suntem pentru că el a ratat punctul. Discuţia durează suficient ca să observ că este 04.10 şi că telefonul sună din nou. Este Valentin ca şă mă întrebe acelaşi lucru, din aceleaşi cauze: ratarea punctului. Cum naiba să ratezi momentul trecerii unei căi ferate este întrebarea care mă va urmări pe parcursul dimineţii. Cele două telefoane, urmate de apariţia apelanţilor, nu mă liniştesc prea mult pentru că, iată, este 04.15 şi Mihai nu a apărut. O rog pe Ştefania să o sune pe Adriana şi, după o scurtă convorbire, îmi spune că acum au plecat de acasă. Repet rugămintea la ora 04.30 pentru ca să obţin un răspuns similar: acum au plecat de acasă. Este ora 04.45 când reuşim să fim în plen şi plecăm în forţă. Intrăm în vamă pe la Oinacu şi ne proptim la benzinăria din vamă pentru a alimenta ultimii mililitri de combustibil. Preilej pentru unii dintre noi de a începe o sesiune de cumpărături care ne mai ţine în loc alte douăzeci de minute. Neliniştea mea este cât se poate de justificată: având în vedere faptul că avem şi copii cu noi, se prevede o călătorie care va dura mult, mult mai mult decât a fost estimat. Asta n-ar fi nimc, dar întârzierea se comensurează în timp pierdut pe drum în locul timpului petrecut pe plajă. La toate acestea se mai adaugă o eroare strategică ce îmi aparţine: deoarece i-am averitzat că frânele maşinii mele sunt foarte eficiente, toţi vor păstre o distanţă de cel puţin cinci sute de metri între maşini, ceea ce va înlesni apariţia cazurilor de rătăcire şi va îngreuna traversarea oraşelor.
Plătim taxa de pod, parcurgem podul cel plin de hârtoape şi ne vedem intraţi pe treitoriul bulgar. Acum, cred că ştiţi care este primul lucru făcut de şoferul român care intră în Bulgaria: cumpără vigneta. Doar că, din cauza întârzierilor noastre, acum sunt sute de maşini în benzinăria care vinde atât de necesarele vignete. Ceea ce va adăuga altă întârziere la cele deja cumulate. Ramona, zorile nu-s trandafirii, ferdonez eu în barbă (e o figură de stil pentru că sunt proaspăt ras) intrând în Ruse, prima localitate de pe itinerarul nostru.
Să auzim de bine!

Plecarea din Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E ziua ultimului mic dejun, e ziua când vom preda cheia, e ziua când ne vom lua la revedere. Cât durează masa purtăm a scurtă discuţie, eu şi soţia. Amândoi recunoaştem că nu am venit prea entuziasmaţi aici. Nu aveam informaţii, nu aveam recomandări, cele spuse de cunoştinţe erau incomplete sau s-au dovedit eronate. Chiar ne întrebam, la un moment dat, dacă n-am făcut o greşeală. Iar acum... acum plecăm cu sufletul întristat de despărţirea de aceste locuri şi aceşti oameni, plecăm îndrăgostiţi de tot ce am văzut şi întrebându-ne de ce n-am veni şi la anul.

E ora unsprezece şi jumătate când strângem ultimele lucruri din cameră, predăm cheia, ne luăm la revedere de la recepţioner şi ieşim fără să privim în urmă, aşa cum am făcut şi ieri când am plecat de pe plaja Kathisma. Câţiva kilometri îi parcurgem fără probleme, dar ajungem la o intersecţie în „T” fără vreun panou indicator. O iau la dreapta, dar flerul meu de şofer călit îmi spune că nu e bine şi ne reîntoarcem în intersecţie. Un localnic ne confirmă eroarea şi că am trecut pe lângă drumul care se făcea în stânga noastră. Adevărul e că îl văzusem, dar fără nciun indicator am considerat că e un simplu drum de ţară. Regăsesc drumeagul, intru pe el şi îi dăm bătaie. În mod ciudat, peisajul este cu totul altul decât la venire. Atunci, avusesem marea în dreapta şi drumul fusese unul muntos. Acum nu se vede nicio mare, iar drumul este de şes. Opresc, întorc şi tocmai bine, apare o maşinuţă galbenă cu număr de Grecia. Îi fac semn, omul opreşte, îi spun nedumerirea mea, dar el îmi confirmă că acesta e drumul bun şi ne spune să îl urmăm. Întorc iar şi mă iau după el. A fost a doua mare greşeală pentru că eu i-am spus de Ioanina ca punct de reper, când ar fi trebuit să-i spun că vrem să mergem în Salonic. Asta a făcut ca, urmându-l pe bunul om, să ajungem chiar în Ioanina, dar în nordul ei, ceea ce a însemnat un plus de vreo treizeci de kilometri faţă de punctul de întâlnire cu autostrada spre Salonic, dacă nu mai mult. După ce terecem prin pasajul de sub lac, ne despărţim la o benzinărie, unde îi mulţumesc şi încerc şi eu să mai bag ceva benzină, dar nu reuşesc decât vreo patru litri. Ulterior, căutând pe hartă, descopăr că atunci când am venit, GPS-ul s-a comportat golăneşte, pentru că drumul pe care ne-a dus este mai lung, mult mai lung decât acesta de la plecare, cu toate ocolişurile lui. Trebuia ca ieşirea din autostradă s-o facem pe E 951 spre Neo Kaisereia şi apoi Potamia, Pangia, Kerasona, Filippiada şi apoi la dreapta spre Nea Kerasounta, Louros, Nikopoli şi Preveza. În loc de asta, el ne-a scos la Tyria, spre Kato Asprochori, Vardas şi aşa mai departe, pe un drum mai lung, mai muntos şi mai prost.

În continuare nu ne funcţionează niciun GPS, aşa că mergem doar după indicaţiile panourilor. Dar nu mai are nicio importanţă, pentru că dăm de autostradă cu monotonia ei. Pe drum mă gândesc oarecum timorat la kilomentri pe care îi voi face prin Salonicul cel aglomerat, pentru că habar nu am unde să ies de pe autostradă spre strada hotelului nostru. Dar există un Dumnezeu al şoferilor care nu şi-a întors faţa de la noi pentru că, intraţi pe linia de centură a oraşului, după câţiva kilometri văd un panou care scrie „Spre centru” şi chiar aşa a fost. M-a dus în centru, pe celebra promenadă Leoforos Nikis, la câteva sute de metri de hotel. E ora patru după-amiază, oră de vârf, şi mă întreb ce loc de parcare voi mai găsi. Păi, ce loc de parcare să mai găsesc, din moment ce este unul liber chiar în faţa hotelului nostru? De necrezut! Parchez regulamentar şi oftăm. Gata, încă un pas pe drumul spre casă a fost făcut.

Tineri şi neliniştiţi, nu ne proţăpim în cameră, în faţa televizorului, ci purcedem la drum. În mod miraculos unul dintre GPS-uri a început să palpite şi ne indică o benzinărie la vreo două străzi de noi. Socotim că e util un drum de recunoaştere pentru plecare de mâine, aşa că ne îndreptăm spre locul cu pricina. Şi găsim pompele de benzină. Zic pompele de benzină pentru că benzinăria este acum ascunsă într-un magazin cu piese de schimb auto! Proprietarul este un domn în vârstă, dar asta nu-l împiedică să fie deosebit de amabil, de vorbăreţ şi de vesel în scurta discuţie avută. Încă o dată mi se confirmă teoria că unui grec e suficientă o singură întrebare ca să-şi sune toate neamurile şi cunoştinţele ca să te ajute. Data trecută într-un garaj, acum în magazin! Preţurile sunt bune şi reţinem locaţia. Intrăm pe Filippou ca să ieşim spre Egnatia şi ajungem în dreptul Forumului roman. Deşi l-am mai văzut de numeroase ori, nu rezist să nu mă opresc pentru încă o privire. Nu ca să admir pista excelent nivelată pentru mijloacele acelor vremuri, nici ca să admir tribunele sau grajdurile şi încăperile subterane, nici arhitectura sau mărimea acestuia, ci cu totul altceva: wc-urile, sau grupurile sanitare sau latrinele sau cum vreţi să le spuneţi, pentru că înseamnă acelaşi lucru. N-am crezut niciodată că voi ajunge să admir vreodată nişte closete antice, dar este imposibil să nu o faci. Pentru că cizmarii sau căruţaşii sau senatorii care veneau să asiste la întrecerile acelor vremuri, nu îşi făceau nevoile pe la colţurile clădirii sau în ganguri întunecoase, ci în nişte grupuri sanitare perfect amenajate, întocmai ca cele de azi. Cioplite din piatră, cu cabine şi scaune separate, având forma şi funcţionalitatea celor de azi, îţi oferă o imagine incredibilă asupra nivelului de civilizaţie de acum două mii de ani. Pe hărţile Google le puteţi vedea în colţul din dreapta jos al Forumului, într-o incintă de formă semicirculară. Trecem razant pe lângă Arcul lui Galeriu (care a fost daco-sârb la origine; poate de aici, un motiv în plus pentru afinităţile istorice româno-sârbe). Cu figura lui arogantă şi satisfăcută de propriul ego, Galeriu este cel care a dat libertate creştinilor în cadrul Imperiului Roman după trei sute de ani de prigoană şi a propus ca imperiul să se numească dacic, nu roman, iar pe cetăţenii romani i-a tratat la fel de dur, precum aceştia îi trataseră pe daci în vremea lui Traian. Aşa că, jos pălăria în faţa Arcului ridicat în cinstea lui! În continuare, între haltele făcute prin diferite magazine, ne oprim şi vizităm biserica Ipapanti, micuţă şi pe jumătate scufundată în pământ, marea biserică Panaghia Dexia, care pare zugrăvită de curând şi un magazin de încălţăminte (fără vreo însemnătate istorică), de unde soţia îşi cumpără o pereche de sandale, tot fără vreo însemnătate istorică. Aş fi vrut să mai intrăm odată să vizităm Rotonta, dar timpul fiind limitat, ne axăm pe locaţii nevizitate încă. Şi iată-ne ajunşi în capătul Egnatiei, de unde ne întrebăm încotro s-o apucăm: cumva spre Turnul Alb? Nu, nici vorbă, l-am vizitat de vreo două ori. Acum este momentul pentru surpriza pregătită soţiei: vom merge să vizităm Turnul OTE.

Construcţia a fost ridicată cu prilejul Târgului Internaţional în 1966. Proiectul aparţine unui arhitect grec, A. Anastasiadis, iar soluţia constructivă aleasă este deosebit de interesantă. Un „ac” are înfipte în el un număr de patru “farfurii” la diferite niveluri, cea mai mare fiind cea mai de sus. „Acul” este deosebit de subţire, prin el circulând totuşi un lift pentru trei persoane şi instalaţiile tehnico-sanitare. Culmea, în grosimea asta minusculă, la ultimul etaj, funcţionează şi un grup sanitar, separat pentru femei şi bărbaţi, cu spălător cu tot. Dar ce nu ştie soţia (şi asta e surpriza!) este că restaurantul aflat la ultimul etaj se roteşte! În decurs de aproximativ o oră poţi cuprinde întreaga panoramă a oraşului şi, vă rog să mă credeţi, e superbă. Trag poză după poză, iar soţia identifică obiectivele care se perindă lin prin faţa noastră din panoul exemplificator aflat la fiecare masă. Este noapte, este târziu şi abia îndurăm să plecăm, mai ales că mojito pe care îl terminasem, coborâse undeva, spre picioare...

Ajunşi pe faleză zărim o construcţie mare şi ciudată, undeva, în capătul cheului şi decidem, după ce achiziţionăm un porumb copt, să mergem să vedem ce este. Şi este. Este un ditamai pachebotul german care tocmai îşi revarsă turiştii din cele vreo opt punţi. Făcând o paralelă la faţa locului, constat că înălţimea lui depăşeşte blocurile cu opt etaje din apropiere, iar lungimea o depăşeşte pe cea a gării maritime. Generatoarele de serviciu mormăie surd, contribuind la impresia înfricoşătoare a uriaşei nave. Cu această ocazie observăm că imaginea unor vapoare de mari dimensiuni ne produce o poftă de mâncare proporţională, drept pentru care intrăm în plin în cartierul Ladadika, adică în cartierul cu cele mai multe taverne pe metru pătrat. Şi adăstăm la Marathos. Pe care vi-l recomand cu atâta căldură că puteţi prăji un cârnat. Luăm loc şi intrăm în procedura cunoscută: instantaneu ni se schimbă faţa de masă şi ni se pune la dispoziţie un termos cu apă rece şi două pahare. Comandăm pui cu ciuperci în sos de vin pentru soţie, caracatiţă pentru mine şi o salată cretană pentru amândoi. Dacă cu primele feluri am nimerit-o, cu salata (delicioasă!) am dat-o în bară, pentru că ni se aduce un castron atât de mare încât încep să caut în jur persoane pe care le-aş mai putea invita la masă. În privinţa berii se pare că sunt probleme. Ospătarul mă întreabă:

- Ce doriţi să beţi?

- Aş prefera un Mithos, răspund eu simplu, greceşte. În Grecia eu beau doar bere grecească! continui cu trufie.

- Dar Mithos nu este bere grecească. Fix este bere grecească.

- Nu se poate!

- Ba se poate! Şi omul continuă văzând deruta mea: Mithos a fost cumpărată de nişte străini.

Înţeleg că omul trăieşte drama oricărui patriot (şi grecii sunt) atunci când o marcă naţională este vândută unor străini şi decid să particip şi eu la boicotul lui:

- Am înţeles perfect! Atunci, te rog să-mi aduci o bere grecească, un Fix!

Şi omul pleacă, aproape ţopăind de fericire, după care revine cu o stacană (draught, cum i se mai spune pe la noi, prin Drumul Taberei) atât de rece încât are gheaţă pe ea. Acum, pentru că suntem între noi şi de băut am băut-o, pot să vă mărturisesc că tot Mithos îmi place cel mai mult...

Dacă vă spun că tot festinul ăsta, inclusiv nişte chifle abia scoase din cuptor, bune de n-am lăsat fărâmitură, a costat sub douăzeci de euro, mă credeţi? Cu burţile gogonate, aparatul foto plin de poze şi târându-ne picioarele reuşim să ajungem la hotel. E încă devreme, mai sunt cinci minute până la miezul nopţii, dar mâine dimineaţă trebuie să fiu odihnit. Plecăm spre casă.

Să auzim de bine!

Plecarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca de obicei, ceasul ne-a sculat la ora 03.30. Ca să plecăm pe la 5 şi tot am mai uitat câte ceva acasă... O ultimă copletare de benzină şi direcţia Giurgiu. Ajungem în vamă, completăm încă 4,375 litri de benzină şi trecem podul. La mare noroc pentru că, tocmai când intram pe el, un cetăţean cobora dintr-o maşină de intervenţie cu intenţia vădită de a bloca circulaţia, pentru că urma să intre pe pod un trailer cu un cazan mare cât toate zilele. Traversăm cele două vămi într-o manieră sportivă şi intrăm cu inima strânsă în Ruse gândindu-ne la drumul interminabil care trebuie parcurs cu 40 km/oră. Şi avem parte de prima surpriză: autorităţile au modificat viteza la 70 km/oră! Bravo lor, bravo lor, bravo lor bulgarilor! Şi vom mai interpreta acest refren, pentru că surprizele sunt abia la început.
Cu taxa de pod plătită, vigneta bulgărească de 70 de lei (lei, nu euro, pentru că se poate plăti şi în lei) lipită pe parbriz şi cu inimile pline de elan ne îndreptăm spre Sofia. Dar bucuria ne este de scurtă durată, pentru că un tir cât toate zilele ne averizează nervos că nu poate goni cum vrea roţile lui din cauza noastră. Politicos cum mă ştiţi, îi fac loc şi ţop! mă înfig în spatele lui. Mişcarea mea parşivă are un dublu avantaj: mă voi deplasa cu viteza tirului peste tot, adică şi prin localităţi, iar radarul poliţiei nu mă va detecta, fiind mascat de măgăoaie. Iar viteza lui este atât de mare că nu o pot declara public...
Trec kilomertri ca părerea, dar orice bucurie nu ţine mult, şi tipul trage pe dreapta. Cu inimile cernite de supărarea, mai rulăm vreo trei kilometri până suntem semnalizaţi de un microbuz cu muncitori, care vroia să se deplaseze cu o viteză mult, mult peste cea legală admisă la bulgari sau aiurea. Acum, cred că aţi prins mişcarea: îl las politicos să ne depăşească, după care, ţop! în spatele lui fără milă. Drept pentru care nici nu ştiu când parcurgem Bulgaria cea frumoasă. Ba ştiu: până când şoferul microbuzului semnalizează corect, se asigură şi iese spre stânga, pe un drum care ducea la un şantier.
Ei, dar ulciorul nu merge de multe ori la apă. Deja mersese de două opri. Şi a treia ce ar avea? Nimic. Pentru că iarăşi suntem ajunşi (deh, asta înseamnă să circuli cu viteza legală...) de o namilă de tir românesc. Nu ştiu dacă era din Drumul Taberei, dar gonea mâncând pământul. Şi noi în spatele lui. Până aproape de Sofia, când omul a tras pe dreapta la un popas. Dar deja situaţia era mult schimbată. Pentru că bulgarii nu au sta cu mâinile în sân ca să ne aştepte pe noi, ăştia din Drumul Taberei ca să le criticăm drumurile. Nuuu, ei s-au apucat de făcut autostrăzi. Asta înseamnă că după Pleven, până aproape de graniţa Greciei am mers doar pe autostrăzi. Cu mici excepţii pe centura Sofiei, drumul a fost de o calitate ireproşabilă, sticlă, nu altceva. Iar viteza, ei bine, viteza de autostradă, adică 130 km/oră.
Asta fost o a doua surpriză. Mamăăă, zic eu vesel către soţie, aşa timpi nu am scos de când suntem noi! Şi eu zic că aveam dreptate dacă ne gândim că nu era ora 9.30 şi noi mâncam un mic dejun frugal în parcarea unei benzinării, la ieşirea din Sofia. Băiete, trebuia să-mi spun în acele momente, tu nu ştii că eşti ghinionist, că nu ai voie să te bucuri, că trebuie să plăteşti pentru asta? Pentru că, cu toţi timpii minunaţi scoşi, când eram aproape să ieşim din Bulgaria şi ne apropiam de Kulata, nişte lucrări la drum au obligat autorităţile să devieze traseul. Nu cu mult, ci exact cu economia de timp realizată.
Aşa că, de unde ne vedeam ajunşi la hotel în Salonic la ora 13, am intrat în oraş pe la 15.30. Deci, am intrat în Salonic pe la ora 15.30. Nu vă spune nimic afirmaţia asta? Atunci, haideţi să vă spun mai clar: am intrat în Salonic pe la ora15.30 direct pe Egnatia. Şi asta vă lasă rece? Atunci, haideţi să fiu şi mai clar: o intrare în Salonic pe Egnatia la ora 15.30 este echivalentul pământesc al iadului. Uşor, uşor, înaintăm şi vedem hotelul nostru pe stânga. Nu-i nimic, îmi încurajez soaţa, la prima intersecţie virez stânga, spun eu cu ochii deja pe un loc de parcare liber chiar în faţa hotelului. Liber! Numai că la prima intersecţie nu am voie să virez stânga. Şi nici la a două. Şi nici la a unsprezecea. A trebuit să ajung până aproape de Turnul Alb ca să pot vira stânga, cu ochii în lacrimi după potenţialul loc de parcare pe care îl consideram pierdut.
Ajung apoape de hotel, dar nu îl văd bine din cauza unor arbori, aşa că ratez virajul la dreapta şi trebuie să fac acest lucru la următoarea stradă. Virez, cu gândul că, la prima intersecţie, o să fac din nou la dreapta şi voi ieşi în Egnatia. Dar nu, nu am voie la dreapta, aşa că merg înainte şi abia la a doua intersecţie am voie să fac la dreapta. Ca să intru pe o străduţă atât de îngustă încât o muscă ce ar fi dorit să treacă prin spaţiul dintre maşina mea şi cele parcate, ar fi fost strivită.
Ruşesc să reintru în Egnatia şi să virez dreapta spre hotel. Şi locul de parcare, locul meu, locul viselor mele este tot liber. Parchez brusc, cu gândul să apuc să fiu primul. Şi gata, suntem în Salonic, în faţa hotelului şi toate sunt bine şi la locul lor. Luăm doar o parte din lucruri (strictul necesar pentru o noapte) în cameră şi plecăm prin oraş. Nu ne-am plimbat mult. În total, cred că nu am parcurs pe jos mai mult de cincisprezece kilometri... Am vizitat o serie de locuri rămase încă nevizitate, printre care şi biserica Sfânta Sofia şi ne-am oprit în frumoasa Piaţă Aristotelou la un frappe. Până să ajungem la frappe, am avut ocazia să ajungem la o demonstraţie organizată de o formaţie cu acronimul P.A.M.E. (scris aici cu caractere latine), cuvânt grecesc ce se traduce pin românescul Haidem sau englezescul Let’s go.
Pe terasa Ocean 13, unde am ingurgitat frappe-ul a avut loc cea mai stranie conversaţie la care am participat vreodată. Asta din cauza gălăgiei, a muzicii şi a poliglotismului din noi.
- Bună seara! ne zice ospătăriţa în englezeşte.
- Bună seara! Am dori două frappe, îi răspund eu în greceşte.
- În regulă, ne răspunde ea în greceşte. Le doriţi mai dulci? continuă ea în greceşte.
- Vrem cu lapte şi cu zahăr mult pentru soţie şi simplă pentru mine, continui eu în englezeşte.
- Am înţeles. Două frappe simple şi alte două cu zahăr şi cu lapte, răspunde ea în englezeşte.
Între timp, soţia mă roagă să o întreb dacă pun şi îngheţată în frappe.
- Puneţi îngheţată? zic eu în greceşte.
- Nu, nu punem gheaţă, răspunde ea în greceşte.
- Nu gheaţă, îngheţată, precizez eu în englezeşte.
- Deci, mai vreţi două frappe cu îngheţată? îmi răspunde ea în englezeşte, cu ochii holbaţi de mirare.
- Dragă, de ce nu încercaţi voi în româneşte? mă întreabă soţia, văzând confuzia în care ne zbăteam.
- În regulă! finalizez în greceşte. Am dori două frappe.
- Am înţeles, vreţi două frappe, confirmă şi ospătăriţa în greceşte.
Seara s-a terminat pe la oara 24.30, după o sesiune excelentă de fotografiat, două frappe, o manifestaţie, un număr de monumente vizitate, câteva bulevarde străbătute cu pasul şi un duş fierbinte.
Să auzim de bine!
P.S. Camera noastră de hotel a fost orientată spre bulevard. Abia acum, la această vârstă şi această greutate corporală, am înţeles de ce se omoară oamenii să ocupe locuinţe pe marile bulevarde şi plătesc sume enorme pentru chirie sau întreţinere. Pentru zgomot.

28. Al doilea Thasos-poze

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că ne-a ajutat Dumnezeu să ajungem încet, încet la finalul preumblărilor noastre fotografice şi, totodată, la cel al concediului. O ultimă suită de imagini din Limenas, capitala insulei, sper că vă va convinge despre frumuseţea oamenilor şi locurilor. Din păcate, aşa cum am mai spus, nu ne place să vizităm un loc de două ori la rând, iar Thasos a făcut deja o excepţie. Aşa că, să ne ajute Dumnezeu să fim sănătoşi şi vom vedea la anul pe unde vom mai ajunge...

Suntem în Panaghia şi aşteptăm începutul paradei anuale de ziua Sf. Maria. Anul trecut, parada a fost susţinută de un grup de fete. Anul acesta vom vedea...

Iată una dintre tinerele participante. Anul acesta formaţia va fi mixtă. Dar, ceea ce este mai interesant este faptul că, cu toată criza, municipalitatea a găsit resurse să le schimbe uniformele (anul trecut au fost albastre).

Formaţia orchestrală este în plin marş, ponderea având-o copiii care, fără nicio grijă şi doborâţi de căldură, au încălţat şlapi la uniformă...

Dar în componenţa ei nu intră doar copii, ci şi adulţi. În funcţie de mărimea şi greutatea instrumentului, aceştia au un gabarit pe măsură...

Culorile predominante în Grecia sunt albul şi albastrul (de altfel, nu numai că sunt şi culorile drapelului naţional, dar sunt şi cele mai des întâlnite în natura locurilor). Dar grecii nu se lasă până nu adaugă şi o pată de culoare, printre multe, multe flori.

Suntem pe faleza portului Limenas, prilej de a fotografia un crab de prin partea locului, exemplar care, personal, mi s-a părut deosebit de frumos.

Iar în apropierea crabului de mai sus, un menestrel (aed, după cum îi spuneau vechii greci) care mă priveşte cu ochi de pirat...

Îmbarcaţi cu căţel şi purcel pe ferry-boat-ul care ne va duce spre continent, avem o ultimă întâlnire cu cel din sens opus cu care, să fiu sincer, tare aş face un schimb...

Rămas bun, insulă minunată! Plecând, murim puţin, ne spune Edmond Haraucourt şi niciodată, de când colindăm Grecia, nu am simţit mai acut sensul acestui vers. Rămân în urmă oamenii şi locurile minunate vizitate, rămân în urmă peisajele superbe şi apa de un colorit fantastic. Iar noi rămânem cui amintirile... până în vara viitoare când, sperăm să ne facem altele, mai frumoase, iar noi să fim mai buni, mai înţelepţi datorită celor văzute şi trăite pe această insulă.

Să auzim de bine!

2. Al doilea Thassos-Plecarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu ocazia şedinţei de lucru de care v-am pomenit, am stabilit, printre copane dezosate şi pahare de bere rece, ca să plecăm astfel încât să fim la punctul de întâlnire la ora 4 dimineaţa. Iar după încă o porţie de mici am reuşit să stabilim ca punct de întâlnire un amplasament pe Şoseaua Giurgiului, după trecerea liniei de tren. În fond, ce poate fi mai lesne pentru un cetăţean onest al republicii decât un sculat la ora trei dimineaţa? Asta după o zi în care ai alegat cu maşina la spălătorie (deh, interior şi exterior...), la umflat gumele cu azot, la umplut rezervorul gât, cum se spune la noi, în Drumul Taberei şi te-ai relaxat pregătind bagajele.

Ca punct de plecare al noilor noastre aventuri estivale trebuie să vă informez că nu a mai fost parcarea pe care o deţinem sub plopul susţinător de orătănii care se găinăţează, ci din faţa blocului. Ca să avem şi noi maşina curată măcar doi kilometri... Iar această plecare mai prezintă o noutate: spre deosebire de cele anterioare, când lucram la serviciu până la sfârşitul programului, apoi mergeam şi alimentam maşina, după care încărcam bagajele, dormeam o oră şi plecam spre Grecia, acum mi-am luat liber în ziua plecării. Ca moşii, vor zice cei mai răutăcioşi dintre voi. Deh, asta este, toate au un început... De fapt, am vrut să le dau un exemplu pozitiv noilor mei asociaţi, nededaţi încă la drum lung în ţări străine. După şedinţa de pregătire eu, măgar bătrân hârşit deja în zeci de asemenea plecări, i-am urmărit şi i-am înţeles. Au acelaşi sentiment cu cel pe care l-am avut şi eu atunci când am plecat prima dată cu bicicleta din Bucureşti până la Baia Mare. Că a doua oară m-am dus până la Sângeorz Băi. Ce mă fac dacă... cum o fi să... ce se întîmplă când... oare voi putea să... şi multe asemenea întrebări mă bântuiau şi pe mine la acea vreme. Acum? Păi, acum, dacă vine un coleg şi îmi spune pe la ora 14.27 băiete, dai o fugă cu mine ACUM până în Murmansk? singura întrebare pe care mi-o pun este dacă am bani suficienţi pentru benzină. Sunt de tot râsul scenele când pregătim, eu şi soţia, vreun traseu. Cât e până acolo? o întreb eu într-o doară, mai mult ca să fac conversaţie. Ei, cât să fie? 827 kilometri, nu e departe, îmi răspunde ea cu toată seriozitatea.

Aşa că, am manifestat cea mai cu tact atenţie şi grijă faţă de pregătirea lor şi rezultatele se văd. Deşi nu au mai fost prin cele străinătăţi cu maşina, deşi cel mai lung drum parcurs până acum a fost până la Constanţa cu o săptămână de odihnă pentru întoarcere, asociaţii mei sunt plini de aplomb şi cu lecţiile făcute. Şi cred că sunt mai mult de zece zile de când îi văd cum muşcă zăbala, sfornăind de nerăbdare. Doamne ajută!

La orele trei ne sculăm mai mult de frică, decât din cauza ceasului, pentru simplul motiv că uitasem să îl programăm. La orele trei şi treizeci şi cinci părăsem domiciliul conjugal, de care ne leagă atâtea amintiri… La orele patru intram pe Şoseaua Giurgiului, la timp ca să ne dăm sema că nu am cumpărat rovignetă. La orele patru şi cincisprezece ajungeam din urmă ultimul sosit la locul de întâlnire. Pupături, îmbrăţişări, lacrimi duioase deşi, cu unii dintre ei nu mă văzusem de doar o zi… Vă daţi singuri seama ce şuvoi de sentimente poate irupe din piepturile a zece adulţi vaccinaţi…

- Dacă tot suntem atâţia, ar fi fost mişto să punem de un grătar mic, se aude o voce din off.

- Da, măi, noi avem nişte şniţele, se aude o voce timidă.

- Şi noi cârnaţii ăia de Pleşcoi, nu, mami? vine o voce de tenor alto în completare.

- Bre, voi sunteţi sănătoşi la creiere? Noi ne-am strâns aici ca să PLECĂM în Grecia, în concediu! pune lucrurile la punct Valentin.

Oftând, ne aburcăm trupurile vânjoase în maşinile din dotare şi plecăm spre Oinacu pe care, ca de obicei, era să-l ratăm la prima trecere. Ajungem în apropierea vămii şi ne proţăpim în benzinărie cu unicul scop de a mai completa rezervorul cu câţiva mililitri de combustibil. Cu bucuria izbânzii pe chipuri pornim spre vama bulgărească, nu înainte de a achita taxa de pod. Şi intrăm în Bulgaria vecină şi prietenă, prilej de a mai admira odată frumuseţea oraşului suspendat Veliko Târnovo şi ciudăţenia localităţii Mradets, localitate în care observăm că toate casele de pe partea stângă a şoselei sunt construite cu spatele spre şosea!

La orele unsprezece şi un sfert intram în vama grecească, prilej de a face cel de al treilea popas pentru un pipi mic şi o pauză mare. Drumul prin Grecia nu a fost marcat de evenimente deosebite, dacă exceptăm faptul că, timp de aproape o jumătate de oră am trăit cu senzaţia că am ratat ieşirea din autostradă spre Keramoti. Mulţi dintre voi se vor întreba ce are aşa deosebit o ieşire din autostradă. Tocmai despre asta e vorba, că nu are nimic deosebit şi poţi foarte uşor să treci pe lângă ea şi să o ratezi. Iar asta înseamnă să mergi până în Kavala ca să poţi întoarce… Dar unul este bunul Dumnezeu care ne ajută şi de data asta să ieşim cu bine exact pe drumul de costişă ce duce la Keramoti. Tocmai la timp ca să plătim biletul şi să ne îmbarcăm pe ferry, care mai gâfâie câteva minute din motoare şi pleacă spre insula mult dorită. Motiv de mare uşurare sufletească, ce ne ajută să depăşim spaima provocată de Daniela care, mă anunţase pe drum că are impresia că Valentin şi Florin s-au pierdut de coloană cu neveste şi copii cu tot… O regrupare după debarcare este urmată de un scurt marş forţat spre hotel, unde ne cazăm ca lumea şi ne începem concediul cu adevărat.

Să auzim de bine!

Plecarea cu trenul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Încerc să fiu un tată grijuliu, aşa că o însoţesc pe fiica mea la gară, ea urmând să plece într-o scurtă plimbare la o prietenă. Găsesc loc de parcare, înhaţ bagajele şi, fuga la panou, ca să vedem de la ce linie urmează să plece. Identificăm anunţul şi ne îndreptăm spre linie. Mai sunt şapte minute până la plecare, timp suficient după părerea noastră. Întreb copila:
- Ce număr are vagonul?
- Şapte, îmi răspunde ea după o sumară examinare a biletului.
Mă uit la vagon, nicio plăcuţă de identificare. Ne urcăm în vagon pe la ultima uşă, iar după câţiva metri de mers pe culoar, dăm de un controlor. Jovial, acesta ne informează că vagonul 7 este în capătul celălalt al trenului. Coborâm urgent şi o luăm la fugă pe peron, cu bagajele fluturând. Ajungem la capătul celălalt al trenului, ne suim în vagon şi o întreb:
- Ce loc ai?
- 32, îmi răspunde ea după o la fel de sumară examinare a biletului.
Încep să caut compartimentul cu acest număr de loc, dar nu dau de el. Iată că apare un alt controlor care îmi reproşează că nu suntem atenţi, pentru că vagonul nostru este la capătul din spate al trenului. Coborâm în fugă şi, uzi de transpiraţie, ne repezim iarăşi la ultimul vagon. Ne suim şi încep să caut compartimentul. Fericit, dau de numărul căutat, numai că locul era ocupat de o femeie. Nu aştept şi forţez:
- Doamnă, se pare că aţi greşit locul!
- Zău? De ce? întreabă ea puţin iritată.
- Pentru că noi avem acest loc, iar dumneavoastră l-aţi ocupat în mod samavolnic.
- Dar acesta este numărul de pe biletul meu!
- Să fiţi sănătoasă! Vă rog să-mi arătaţi biletul, îi solicit eu mai grav ca un şef de tren.
Minutele treceau, îmi era frică să mă uit la ceas. Femeia se scotoceşte prin poşetă şi-mi arată biletul. Era clar, vagonul 7, locul 32. Luminat de un moment de inteligenţă, mă răstesc la copilă:
- Ia dă-mi şi tu biletul!
Speriată, fata scoate biletul din poşetă şi mi-l arată. Cerule milostiv! Era numărul 32, dar vagonul 4. Aici, simt nevoia unei scurte precizări. Până la acest moment, copila fusese fâţâită de tac’su cu maşina oriunde şi oricând avusese nevoie aşa că, în ceea ce priveşte călătoria cu trenul, experienţa ei era nulă, ca să nu zic zero. Uitând de o elementară politeţe, iau bagajele şi plec în fugă fără să-mi mai cer cuvenitele scuze. Femeia rămâne debusolată complet, pentru că nu îi spusesem nimic referitor la numărul greşit de vagon. Alergăm cu bagajele lovindu-ne peste picioare spre capătul celălalt al trenului şi, oripilat la gândul că trenul ar putea pleca, iau fata pe sus şi ne suim într-un vagon la întâmplare. Întreb un civil şi, minunea minunilor, era exact vagonul căutat de noi. Tremurând de bucurie, ne suim spre compartimentele de la etaj, unde ni se spusese că se află locul copilei. Ajunşi acolo, altă surpriză, locul era ocupat de o tânără care se dovedea afiliată unui grup destul de numeros împrăştiat pe locurile vicinale. Mă reped la ea fără milă, deşi viaţa îmi era într-un real pericol, având în vedere măgădanii aflaţi în jurul ei:
- Domnişoară, te rog să eliberezi imediat locul!
În mod curios, rămân în viaţă, mai mult, după un scurt schimb de informaţii cu măgădanii din echipă, tânăra se mută pe un alt loc. Las copila să se aşeze, pun bagajele în plasă şi sunt interpelat la modul amabil de un tip din gaşcă:
- Nu vă supăraţi, aveţi locul la clasa I-a? Că aici e clasa I-a, completează el neutru.
Simt cum tensiunea mea arterială urcă lejer spre valoarea 24. Îi cer copilei biletul spre a-l examina mai atent cu proprii mei ochi: Da, acesta era crudul adevăr, vagonul se potrivea, locul se potrivea, doar clasa era a II-a. Scol copila dintr-o mişcare şi, fără o vorbă, înhaţ bagajele împingând-o pe scări în jos spre clasa a II-a. Găsesc imediat locul, o aşez cu forţa, pun bagajele în plasă, o sărut şi o zbughesc spre ieşirea vagonului. Cobor şi, dominat de cele mai înalte sentimente de calm şi mulţumire, mă aşez în dreptul geamului ei. Era clar că, până la plecare, mai erau chestiuni de secunde. O văd că se ridică şi începe să facă gesturi necontrolate la geam. Nu obişnuieşte să bea, aşa că intru în alertă. Faţa mea trădează o neînţelegere totală a gesturilor pentru că o văd că îmi face semn să mă deplasez la uşa vagonului. Apare şi ea disperată, spunându-mi:
- Tata, mi-am uita poşeta!
- Unde? strig eu folosind ultimele resurse proteice.
- Nu mai ştiu.
Mă gândesc să reiau filiera invers, aşa că mă reped iarăşi în vagon, urc scările în treapta a treia, mă reped la locul ocupat vremelnic de copilă şi văd poşeta ei lângă geam. Tânăra îşi reluase locul şi se uita la mine cu ochi măriţi de spaimă.
- Să nu spui un cuvânt, şuier eu privind-o nemilos.
Smulg poşeta, cobor scările, mă reped la copilă să i-o înmânez, ies cât pot de repede şi trenul se pune în mişcare.
Când te gândeşti câte poate face un om în şapte minute!
Să auzim de bine!